Asociaţia ASTRADROM către ierarhii BOR despre „sinodul” din Creta: Scrisoare de mărturisire

582

Va spuneam data trecuta ca am facut o prima analiza a textelor sinodului din Creta. Revenim acum cu o noua analiza si o noua formula, complementara la textul initial dar si exhaustiva in acelasi timp, prin faptul ca sunt infatisate neajunsurile hotararilor acestui sinod si urmarile  pe care acestea le pot avea in Biserica noastra. Acesta este documentul final, conceput de catre membri ai asociatiei Astradrom, impreuna cu mai multi credinciosi care ni s-au alaturat, fiind consultati, pentru acuratetea dogmatica a textului, teologi si profesori de dogmatica. Am decis sa nu mai pretindem ierarhilor ceva in mod concret, punctual; daca isi vor asculta inima, vor sti ce au de facut. Tot ce le cerem este sa mediteze adanc asupra semnificatiei hotararilor luate la acest sinod si la consecintele pe care acestea le pot avea asupra Ortodoxiei. Ii rugam de asemenea, cu multa dragoste, sa-si urmeze constiinta si, in functie de modul in care o vor face, ii vom urma si noi ca pe niste adevarati pastori. Am dat ca exemplu pozitiv, pe parcursul textului, pe preasfintitul Longhin Jar, pe care dorim sa il sustinem si sa ii fim alaturi in marturisirea pe care o face. Credinciosii care vor dori sa semneze aceasta scrisoare, sa stie ca semnatura lor va constitui o astfel de marturisire in sprijinul credintei noastre ortodoxe. Consideram ca este momentul sa ne mobilizam cu totii, sa aratam ca suntem uniti si sa ne impotrivim influentelor relativizante ale ecumenismului ce incep sa patrunda din ce in ce mai mult in Sfanta noastra Biserica. Doamne, ajuta-ne!

Iubiți părinți, arhierei și preoți slujitori, iubiți frați dreptcredincioși

O stare de confuzie și de neliniște plutește în rândul credincioșilor creștini-ortodocși după finalizarea sinodului din Creta din luna iunie. S-a scris și încă se scrie mult pe această temă, ceea ce nu este un lucru rău, arată că Biserica este vie. După fiecare sinod din istoria Bisericii probabil a existat o perioadă de discuții și confruntări în privința celor hotărâte. Putem spune că în felul acesta s-au departajat sinoadele între ele, după importanța hotărârilor luate, unele fiind catalogate ca ecumenice sau mari și sfinte (însușiri neatribuite înaintea desfășurării sinodului propriu-zis), altele au rămas sinoade locale, importanța subiectelor fiind mai restrânsă, și altele, rămase în conștiința oamenilor ca sinoade tâlhărești sau mincinoase, datorită încercării în cadrul acestora de a se valida unele hotărâri neconforme cu canoanele Bisericii Ortodoxe.

Au fost mulți cei care au făcut analiza textelor din cadrul acestui sinod, cu siguranță mai avizată decât a noastră, și oricine este interesat poate să aprofundeze aceste comentarii pertinente. Noi ne vom mărgini aici doar asupra câtorva aspecte care ni se par esențiale și care considerăm că trebuie scoase în evidență cât mai mult pentru a se discuta asupra lor și a se evidenția pericolul pe care il reprezintă pentru Biserica noastră. Dacă aceste aspecte sunt luate în considerare și temerile noastre se dovedesc a fi reale, atunci întreg conținutul sinodului se descalifică, din punctul nostru de vedere.

Semnele de întrebare încep din capul locului, de la felul în care a fost organizat acest sinod, incluzand precipitarea cu care s-au grabit să-l numeasca, încă înainte de a avea loc, Sinod Mare și Sfânt. De asemenea s-a spus că este panortodox, deși din 15 biserici autocefale au participat doar 10, patru refuzând să participe (Patriarhiile Bulgară, Georgiană, Antiohiană și Rusă), iar una nefiind nici măcar invitată (Biserica Ortodoxă din America). Mai apoi faptul că nu au fost invitați toți episcopii, ci a fost făcută o selecție a celor care au fost invitați.

Rămânând tot în acest cadru al nedumeririlor legate de organizare, un alt lucru ce naște mari semne de întrebare, dacă nu chiar suspiciuni, este regulamentul prin care s-a hotărât modalitatea de votare a documentelor. Astfel nu toți ierarhii participanți au putut să voteze, ci fiecare Biserică Autocefală a avut dreptul la un singur vot. În acest mod, la terminarea lucrărilor sinodului, documentele erau semnate în unanimitate, desi au fost șapte episcopi care au ținut să menționeze după aceea că nu au fost de acord cu tot ceea ce s-a hotărât și că nu și-au pus semnătura pe unele documente. Să nu uităm că au fost cazuri în istoria Bisericii când un singur episcop s-a opus hotărârilor necanonice nesemnand aceste acte. Această modalitate de a vota, de exemplu, nu l-ar fi lăsat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul să se opună ereziei monoteliste pentru că nu ar fi fost nevoie de votul său, iar sinodalii nu ar fi avut nevoie să alerge la el pentru retractări. La fel, sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florența nu și-ar fi găsit pe singurul opozant în persoana Sfântului Marcu Evghenicul și unirea compromițătoare pentru Biserica Ortodoxă ar fi avut loc neîngrădit. Nu e cu putință ca un grup de ierarhi să impună, direct sau indirect, o cale nouă de înțelegere a doctrinei Bisericii și a Sfintei Tradiții unor alți ierarhi, această inovație în cadrul regulamentului unui sinod neputând fi decât necanonică. Mobilul unei astfel de modalități de a vota seamănă cu o încercare de a transforma  sinodul episcopilor într-un for decizional asemănător instituției papale de la Roma. Însă felul în care este instituită autoritatea în Biserica Ortodoxă diferă enorm de modul în care o vedem la catolici, iar prin această tentativă se pierde  însăși esența ortodoxiei deoarece se rupe comuniunea directă a Bisericii luptătoare cu capul Bisericii care este Hristos. Autoritatea în Biserica Ortodoxă vine din Cuvântul lui Dumnezeu, dar pentru că Hristos este iubire și autoritatea este una care nu oprimă, credincioșii Bisericii constituie în mod liber mădularele sale. În cadrul papalității găsim autoritatea omului-papă. Așa zisa infailibilitate a acestuia însă este falsă, iar istoria bisericii catolice e plină de derapaje ce survin din acest dezechilibru.

Nu putem să nu remarcăm până aici câteva detalii importante pentru înțelegerea hotărârilor sinodale: selecția episcopilor participanți la acest sinod, încercarea de “papalizare” asinodului prin modalitatea de a vota și ținerea la distanță a celor care se împotrivesc.

De asemenea, felul în care se lucrează în Consiliul Mondial al Bisericilor, ca institutie reprezentativă a Mișcării Ecumenice, credem că nu este spre folosul Bisericii Ortodoxe și a credincioșilor săi, pericolele pe care le reprezintă ecumenismul pentru ortodoxie fiind recent sintetizate de către episcopul Longhin Jar în cadrul unui simpozion:

“–  Ecumenismul substituie noțiunea corectă de biserică universală în sensul  Bisericii care apără adevărul lui Dumnezeu, prin definirea greșită a bisericii ca biserică mondială în sens geografic, universal.

– Preferă cantitatea și nu calitatea mărturisirii adevărului.

–  Impune învățături false, chipurile universale, în afara adevărului.

– Întărește pe neortodocși în convingerea că și ei ar aparține Bisericii.

– Împiedică pe sincerii căutători ai adevarului să găsească comuniunea cu Biserica adevărată a lui Hristos.

– Nu crede în existența Bisericii unice, sfinte, sobornicești și apostolești.

–  Subminează în chip eretic eclesiologia ortodoxă.

– Manifestă neîncredere în puterea cuvintelor lui Hristos, neschimbate până la sfârșitul lumii, despre invincibilitatea  Bisericii (Matei, 28-20).

– Propovăduiește o învățătură cu totul nouă despre Biserică, potrivnică credinței ortodoxe. Noi nu putem să renunțăm la dogmele, canoanele și tradițiile Sfintei Biserici Ortodoxe care ne întăresc în dreapta credință, conducându-ne către mântuirea veșnică pentru a prefera ecumenismul ce ne îndepărtează de ortodoxie și ne învață să neglijăm hotărârile dogmatice și canonice ale Bisericii.

– Ecumenismul contestă canoanele apostolice 10 și 45, îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii. Creștinul ortodox nu poate să ia parte la o mișcare ce-și propune prin spiritul său exclusivist să apropie pe ortodocsi de eretici, contestând sinoadele ortodoxe ecumenice și locale  pe temelia cărora s-a afirmat învățătura  ortodoxă.

– Fragmentează în mod eretic textele Cuvântului lui Dumnezeu.

– Pregătește Ortodoxia pentru abateri dogmatice în scopul unității ecumenismului.

Și multe altele asemenea. Nu putem vinde adevărul și credința și suntem foarte îngrijorați de ceea ce se petrece.”[1]

Pentru a înfățișa modul superficial în care tratează ecumenismul ideea de credință și de Biserică, vom exemplifica printr-un fragment de gândire al unuia care este considerat printre promotorii unui ecumenism sincretic – Papa Ioan Paul al II-lea. În enciclica sa din 4 martie 1979, numită Redemptor Hominis, afirmă următoarele: “credința fermă pe care adepții religiilor necreștine o au, este și ea, la rândul său, un efect al lucrării Duhului Sfânt dincolo de limitele vizibile ale Trupului Mistic…” Pe această linie, nu e de mirare ca planul ultim al ecumeniștilor este unirea tuturor religiilor într-o religie unică, fapt dovedit din plin de acest papă prin majoritatea inițiativelor pe care le-a avut în timpul vieții sale de a se apropia de religiile necreștine. Duhul Sfânt, care este Duhul Adevărului, trimis nouă la zece zile după înălțarea lui Hristos, în ziua Cincizecimii, reprezintă, în momentul venirii sale sub formă de limbi de foc, întemeierea Bisericii în chip văzut și începutul istoriei acesteia pe pamânt. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis pe Duhul Sfânt, ca Duh al Adevărului, și nu al compromisului, spre călăuzirea celor care vor crede în El, spre mântuire. Lucrarea Duhului Sfânt în Biserică este una, dar multiplă în roadele sale, și are ca ultim scop învierea trupurilor noastre. “Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Rom, 8-11). Deci nici într-un caz Duhul Sfant nu este un duh al minciunii, nu are mai multe lucrări, nu își face lucrarea în erezii și  în cadrul religiilor necreștine, nici înainte de venirea Sa, nici după venirea Sa din ziua Rusaliilor. “Dacă nu există înviere a morților, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e și credința voastră” (Cor. 15, 13-14).

Revenind la sinodul din Creta ne vom referi în continuare la cel mai controversat document din cadrul acestuia, cel numit “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. La o primă lectură a hotărârilor din acest document remarcăm un duh tributar modului de gândire al Papei Ioan Paul al II-lea, exemplificat mai sus. Acest text a oprit o parte din episcopii prezenți să-și pună semnatura. Considerăm ca acest document, prin întreg conținutul său, încearcă să legitimeze Mișcarea Ecumenică și  participarea Bisericii Ortodoxe la aceasta. În susținerea acestei participări se folosesc în multe locuri din cuprinsul textului sintagme de tipul: “restaurarea unității”, “refacerea unității”, “unitatea pierdută”. În loc de restaurare sau refacere a unității, corect este să se vorbească de reîntoarcerea în Biserică a celor care s-au rupt de ea. Noi știm din Simbolul niceo-constantinopolitan și spunem împreună cu acesta că credem “întru una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Această Biserică una, în care credem, nu are cum să își fi pierdut unitatea ca sa fie nevoie să o caute. Oare îl putem privi pe Hristos ca pe un puzzle, care e nevoie sa fie restaurat din bucățele mai mult sau mai putin eretice?

Referitor la unitatea si unicitatea Bisercii să urmărim din nou mărturia Sfântului Petru Movilă din “Mărturisirea de credință ortodoxă”[2], care spune: “Biserica este una, după învățătura Apostolului, care spune “V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Corinteni 11, 2). Și, după cum Hristos este unul, tot așa și mireasa lui este una, cum se vede din al patrulea capitol al Epistolei catre Efeseni, care spune “Un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor (Efeseni 4, 5-6).”

Despre valoarea acestei mărturii “…teologii sunt de acord că Mărturisirea lui Petru Movilă a cunoscut cea mai largă circulație atât în Răsărit cât și în Apus, contribuind nu numai la luminarea credincioșilor și clericilor ortodocși în ale credinței, ci și la pregătirea și apariția gândirii teologice ortodoxe moderne (citat de Ion Vicovan în „Sinodul de la Iași și Sf. Petru Movilă”, 2012). De aceea, pe bună dreptate, ea este considerată a treia mărturisire de credință din Ortodoxie după Simbolul niceo-constantinopolitan și Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul” (Ion Vicovan în „Sinodul de la Iași și Sf. Petru Movilă”, 2012), iar despre importanța sinodului profesorul Milan Șesan citat în aceeași lucrare afirmă că “Sinodul de la Iași este un sinod deplin, un sobor, pentru că la discuții au participat cu vot decisiv și teologi prezbiteri, alături de episcopi, un sobor cu consecință în sine și cu un caracter și scop panortodox, iar decizia privitoare la Mărturisirea de credință a fost acceptată și aprobată la Sinodul local de la Constantinopol, la Sinodul de la Ierusalim, precum și la Sinodul endemic din Constantinopol, la care au participat și ceilalți trei patriarhi ortodocși”.

Să vedem ce ne spune și părintele Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă:

“Unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite, sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viaţă, ontologicpnevmatică în Hristos şi în Duhul Lui cel sfânt. Această unitate cu Hristos şi în Hristos nu e bazată numai pe afirmarea unei credinţe comune, care poate avea un caracter subiectiv, ci ea se experiază în puterea identică ce le vine credincioşilor şi Bisericii de la Hristos aflător în ea… Biserica e una prin unitatea ei în toate cele trei laturi: în dogme, care exprimă în noţiuni şi cuvinte credinţa în prezenţa lui Hristos în Biserică, în cultul care prin Tainele ce le cuprinde comunică lucrarea lui Hristos prezent în ea, şi în lucrarea ierarhiei săvârşitoare a Tainelor şi propovăduitoare a credinţei în prezenţa lucrătoare a lui Hristos în Biserică … Numai o Biserică-una în dogme, în Taine, în organizarea şi comuniunea ierarhică, este o Biserică cu adevăratunitară şi numai Biserica ce păstrează acestea trei fără ştirbiri este Biserica unică.

În acelaşi timp Biserica în sensul de mai sus este Biserica unică în înţelesul deplin al cuvântului Biserică. Căci formaţiile creştine, care n-au pe Hristos sălăşluit intim în ele, nu pot fi nici corpul lui Hristos, nici mireasa Lui. Pe lângă aceea, Hristos nu poate avea mai multe corpuri extinse organic din corpul Lui personal şi mai multe mirese. Orice unire deplină a credincioşilor cu Hristos nu poate însemna decât o prezenţă intimă, integrală şi lucrătoare a Lui în sânul lor. Şi numai această unire e Biserica în sensul deplin al cuvântului.”[3]

Deci iată ce înseamnă unitatea Bisericii și cum trebuie văzută ea, spre deosebire de felul în care este descrisă în documentul sinodului din Creta. La paragraful 2 al documentului la care ne referim se dă urmatoarea definiție: “Biserica Ortodoxă își fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Sfintele Taine.” Nu este greșită, dar după cum am vazut, este incompletă, poate chiar evazivă. Si restul confesiunilor creștine își declară autenticitatea tot în felul acesta, ca fiind întemeiate de Hristos. Ne face să ne întrebăm dacă formularea aceasta nu a fost făcută intenționat, în spiritul ecumenist nivelator, care încearcă să găsească unitatea creștinilor în asemănări aparente  și nu întru Hristos.

Prin astfel de nivelări și relativizări, ascunse abil în formulări, se justifică participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor. Și ca totul să fie deplin și liniștea ierarhilor asigurată, citim la articolul 22 al documentului următoarele:

”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”.

IPS Atanasie de Limassol, unul dintre ierarhii prezenți la Sinod, care nu a semnat documentul, se referă la acest paragraf într-o scrisoare deschisă în care explică inconvenienţele pe care le-a intalnit la Sinod, spunând:

“Punctul de vedere că păstrarea credinței ortodoxe autentice este asigurată prin sistemul sinodal ca singurul <<judecător competent și ultim în privința temelor de credință>> are o doză de exagerare și se sustrage adevărului, pentru că în istoria bisericească multe Sinoade au învățat și au legiferat dogme eronate și eretice și poporul credincios le-a respins și a păzit credința ortodoxă și Mărturisirea Ortodoxă a triumfat. Nici Sinodul fără popor, plinătatea Bisericii, nici poporul fără Sinodul Episcopilor nu pot să se considere pe ei înșiși trup al lui Hristos și Biserică a lui Hristos și să exprime în mod corect viața și dogma Bisericii.”

Tot preasfinția sa, legat de subiectul unității Bisericii, face următoarele afirmații: “La punctul 12 se face referire că scopul comun al dialogurilor teologice este restabilirea finală a unității în dreapta credință și în dragoste. Se dă impresia că și noi, ortodocșii, căutăm restabilirea noastră în dreapta credință și în unitatea dragostei, ca și cum le-am fi pierdut cu neortodocșii. Consider că această concepție este neprimită teologic de noi toți. Referința textului la Consiliul Mondial al Bisericilor îmi dă prilejul să formulez împotrivirea mea la diferitele sincretisme care s-au făcut necanonic în cadrul lui, dar și la însăși denumirea acestui Consiliu, după care Biserica Ortodoxă este concepută ca „una dintre Biserici” sau ramură a Bisericii celei una, care caută și se luptă pentru realizarea ei în Consiliul Mondial al Bisericilor. Dar pentru noi una și singură este Biserica lui Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul de credință și nu mai multe.”[4]

Însa, în articolul 22, vedem încă o dovadă prin care se încearcă să se acorde sistemului sinodal puteri depline, autoritate infailibilă în dauna Sfintei Biserici înțeleasă în mod plenar cași comuniune între ierarhi și credincioși întru Hristos.  Într-o lume a “drepturilor si libertăților omului” ironia este că oamenii parcă au din ce in ce mai puține drepturi si libertăți. Sfânta Mamă Biserica este ultimul bastion în care acestea mai sunt respectate neștirbit; oricât de lovită a fost Biserica de către diferite sisteme totalitare, nici unul nu a reuşit să suprime libertatea mărturisirii dreptei credințe. Ceea ce nu au reuşit cele mai sângeroase sisteme totalitare de-a lungul istoriei, să ia oamenilor libertatea de a-l mărturisi pe Hristos, se încearcă tocmai acum, sub ochii noştri, cu șanse de reușită mai mari ca oricând. Toate aceste lovituri din trecutul Bisericii au fost din exterior, și de aceea nu au avut șanse prea mari de reușită. Însă, din păcate, încercările prin care trece Biserica în aceste momente vin din interior iar pericolul este pe măsură. Poporul credincios este marginalizat, dat deoparte, în scopul integrării depline a Bisericii Ortodoxe în Consiliul Mondial al Bisericilor. Prin aceste acțiuni se poate ajunge foarte ușor în situația in care Consiliul Mondial al Bisericilor să capete autoritate în interiorul Bisericii Ortodoxe. Dacă ierarhii reușesc să ridice supremația sinodului episcopal, transformându-l într-o instituție cezaro-papistă, iar mai apoi, prin simpatiile ecumeniste și atitudinile supuse ale acestor ierarhi, se face un transfer de autoritate înspre Consiliul Mondial al Bisericilor, nu este greu să ne dam seama cine va lua deciziile în Biserica noastră. În acest context propunerea care a fost făcută, ca astfel de întâlniri sinodale să aibă loc mai des, nu face decât să întărească convingerea că acest scenariu e mai mult decât plauzibil. Dacă se ajunge acolo, oare mai putem numi cu adevărat această biserică – ortodoxă? Celor care vor să facă aceste lucruri le aducem aminte ce spune Hristos: “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 25-27).

Principiile pe care este fundamentată Biserica lui Hristos, care fac ca aceasta să fie un organism viu, în care lucrează Duhul Sfânt spre mântuirea oamenilor, sunt pe cale sa fie trădate. Astfel însă, ierarhii Îl trădează pe însuși Hristos și Biserica Sa pe care, ca păstori, ar fi trebuit să o aibă în grijă. În căutarea așa-zisei unitați pierdute, ei pun în pericol unitatea de fapt, existentă în Biserica Ortodoxă. În catehismul Sfântului Petru Movilă găsim următorul răspuns, clar, în legatură cu felul în care se face supunerea în Biserica Ortodoxă și despre rolul sinoadelor ecumenice:

“Acest articol (Într-una, sfântă, sobornicească si apostolească Biserică – n.n.) învață pe fiecare ortodox că trebuie să se supună Bisericii, după învățătura lui Hristos, care spune: Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ca un păgân și ca un vameș (Matei 18, 17). Și, pe lângă acestea, Biserica are puterea aceasta ca, prin sinoadele ecumenice, să cerceteze Scripturile, să judece pe patriarhi, pe papi, pe episcopi și să-i supună, dupa greșelile lor, pedepselor canonice și epitimiilor. Fiindcă este stâlpul și temelia adevărului, potrivit cu Apostolul, care spune: Ca să știi… cum să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului (I Timotei 3, 15)”

Iar părintele Stăniloae ne vorbește foarte limpede si elocvent despre ce înseamnă sobornicitatea Bisericii Ortodoxe:

Prin sobornicie se exprimă modul sinodal de păstrare a învățăturii Bisericii la nivel episcopal, dar si modul general comunitar al practiceării invataturii. Toată Biserica este un Sinod permanent, o comuniune, o convergenţă şi o conlucrare permanentă a tuturor membrilor ei, căci numai în această stare se păstrează şi se valorifică bunurile ei spirituale. În timpul nostru această sinodalitate generală e redată prin ideea de comuniune, care implică pe aceea de complementaritate.

Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin însuşirea sobornicităţii se arată de ce natură este această unitate. Ea e o unitate realizată şi menţinută prin convergenţa, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform. …

Biserica este un întreg organic, un organism, sau un corp spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest tot, această plenitudine e prezentă şi eficientă în fiecare din mădularele ei, din actele ei, din părţile ei. Înţelesul acesta al Bisericii precizează înţelesul ei de „corp” al lui Hristos. Acest înţeles al Bisericii corespunde definiţiei date ei de Sfântul Apostol Pavel, ca „plinirea (plinătatea) Celui ce împlineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23)”

Așa arată unitatea și sobornicitatea Bisericii în toată plinătatea ei, în fiecare mădular al ei, iar încercarea de a submina aceste însușiri prin tendințele de “papalizare” ale celor care au formulat textele acestui sinod nu fac decât să aducă tulburare si dezbinare. Iar din partea celor care încearcă să se scuze și să se justifice nu putem accepta explicații de genul “au avut o prestație deosebită, competentă” dar au cedat și au semnat; s-au semnat si cu alte ocazii, documente cum au fost cu monofiziții dar “nu au existat consecințe“. Iar dacă unii se vor ridica spre apărarea Ortodoxiei autentice, aşa cum se tem sinodalii, o vor face provocați de toate aceste decizii subversive pe care le vedem sub ochii noștri.

Mai vrem să adăugăm în această scrisoare o nedumerire pe care o avem citind reglementările privitoare la capitolul Impedimente la căsătorie. Paragraful 5 al capitolului II din acest text sună astfel:

“5. Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau necreștini s-a hotărât:

  1. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).
  2. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite la sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.

iii.          Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.”

Textul este ambiguu și nu explică în mod clar ce e de facut; e interzisă căsătoria între ortodocși și neortodocși sau nu? Cum se aplică iconomia bisericeasca? De exemplu dacă în Biserica Ortodoxă Română s-ar  aplica această iconomie bisericească, iar în Biserica din Grecia, nu,  căsătoria dintre un ortodox și un neortodox oficiată în România este recunoscută în Grecia? Dacă ortodoxul nostru călătorește în Grecia și vrea să se împărtășească este sau nu este primit după spovedanie la Sfintele Taine? Asemenea ambiguități nu ar trebui să rămână nerezolvate de către un sinod care se definește panortodox și care își propune să găsească aceeași cale pentru toți. Mai mult, înainte de declanșarea lucrărilor acestui sinod lucrurile erau clare: interdicția căsătoriei între ortodocși și neortodocși, la care face referire și sinodul din Creta, era stipulată în canonul 72 al Sinodului Quinisext, iar înțelegerea acestei interdicții arăta că unitatea vieții de familie ortodoxă  se întemeia pe “viața în Hristos” (Sf. Nicolae Cabasila). După acest sinod, prin hotărârea luată la paragraful 5 al capitolului II, conceptul de familie este forțat. Este promovată astfel societatea cosmopolită, globalistă, în care familia nu mai duce o viață întru Hristos, ci în numele lui Hristos și acesta perceput ca un reper îndepărtat, cel mult moral, dar nu duhovnicesc. Oare doar potrivit acriviei canonice ortodocșii nu se pot căsători cu necreștinii (punctul iii.)? Dacă ne aflăm în faţa a două uşi şi pe una scrie „intrarea interzisă” iar pe cealaltă „intrarea absolut interzisă”, înseamnă că pe una putem intra câteodată iar pe cealaltă deloc?  Nu exprimă ambele același lucru, interdicţia de a intra? Conform “acriviei” gramaticale, “absolut interzisă” este greşit formulat deoarece adjectivul “interzis” nu acceptă grade de comparaţie, gradul superlativ existând deja în semantica sa. Care este, deci, diferența între punctul i. și punctul iii. când ambele interdicții sunt socotite conform acriviei, şi când rămâne posibilitatea aplicării iconomiei bisericeşti? Sfintele Canoane descriu idealul vieţii creştine într-un mod neechivoc, sub inspiraţia Duhului Sfânt, aici nefiind loc pentru astfel de formulări ce seamănă mai mult cu tertipuri avocăţeşti.

Este evident că şi prin aceste reglementări, privind impedimentele la căsătorie, se deschide poarta ecumenismului, panerezia tuturor timpurilor, așa  cum este calificată  de sfinții recenți ai ortodoxiei și de alți părinți și teologi trăitori, sinodul din Creta îndemnându-ne, din păcate, să mărturisim și noi acest lucru.

În toată această tulburare prin care trecem mai apare un pericol. Încep să fie din ce în ce mai folosite în acest context, avându-i ca țintă pe cei care se împotrivesc sau își manifestă dezacordul în legatură cu linia pe care o trasează ierarhia prezentă la sinod, cuvinte ca “fanatic”, “fundamentalist”, “extremist”, etc. În condițiile socio-politice prin care trece lumea în momentul de față, astfel de cuvinte au căpătat o încărcătură extrem de negativă care în cele mai multe cazuri trezesc frica în oameni sau pot să provoace chiar panică. A importa această încărcătură negativă în curtea Bisericii Ortodoxe este un lucru extrem de grav și poate face ca, în mintea omului de rând, sau mai bine zis a occidentalului de rând, linia de demarcație dintre un fundamentalist islamist și un așa numit “fundamentalist” creștin-ortodox să se estompeze până la dispariție. Nu suntem de acord și nu încurajăm manifestările exagerate ale unor oameni cu râvnă, să-i spunem necontrolată, însă îi considerăm la fel de vinovați și pe cei care vehiculează cu ușurință astfel de catalogări. E nevoie, în momentul de față, de tot discernământul și stăpânirea de sine de care putem da dovadă cu toții.

În urma analizei făcute, la o privire de ansamblu, remarcăm că tot scandalul provocat în jurul așa zisului “Mare” și “Sfânt” Sinod Ortodox, se reduce la problematica ecumenismului. Îi înțelegem pe unii ierarhi care au refuzat să semneze din motive de conștiință. De asemenea, având conștiința apartenenței noastre la Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, credem că preasfințitul părinte Longhin, pe care pe drept cuvant îl putem numi Părintele Orfanilor, mărturisește Adevărul.

În final dorim să îi invităm pe ierarhii noștri să citească cuvintele părintelui Bartolomeu Anania, în care face portretul unui Iuda modern, și îi rugăm să încerce să procedeze în așa fel încât să nu se recunoască și să nu îi recunoaștem pe ei înșiși în ele, iar noi îi vom urma întru toate ca pe nişte adevăraţi păstori:

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care rastoarnă valorile şi pervertește limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se întitulează program de sănătate antiSIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate. Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr’o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Şi continuă s’o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează uşor, şi-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopţii şi comunică prin unde herziene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucreaza pe furiş, te invită la dialog frăţesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat şi memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.

A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.

Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai intâi sedus, dominat şi numai după aceea nimicit. Iuda îşi abordează semenul cu graţia cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, pe durata căruia îşi calculează cu precizie secunda muşcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.[5]

[1]https://graiulortodox.wordpress.com/2016/03/24/11647/

[2] Sinodul de la Iasi și Sf. Petru Movilă, Ed. Trinitas, Iași 2002.

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, pg. 270,275.

[4]http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2016/07/01/ips-atanasie-de-limassol-explica-de-ce-nu-a-semnat-documentul-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-nu-exista-alte-biserici-ci-numai-erezii-si-schisme/

[5] http://www.crestinortodox.ro/editoriale/portretul-iuda-modern-118361.html

_________________________________________________________________________________

Pentru cei care doresc sa participe la strangerea de semnaturi, aveti mai jos formularul si scrisoarea care se pot descarca, precum si o petitie online pe care o puteti semna direct pe internet:

Scrisoarea: https://drive.google.com/file/d/0B9YAPM0IiWHTak54N1pNNGZNSUU/view?usp=sharing
Formularul: https://drive.google.com/file/d/0B9YAPM0IiWHTa2tDQUZZcXhtVE0/view?usp=sharing
Petitie online: http://www.petitieonline.com/scrisoare_de_marturisire
Informatii la telefon:

Oradea: 0744.531.748

Beius: 0766.868.892
e-mail: [email protected]

Sursa: Astradrom