Pedeapsă capitală: noi afurisiri în Patriarhia Moscovei pentru poziţii anti-ecumeniste

La data de 8 august, în cadrul adunării eparhiale a eparhiei de Tulcin şi Braţlav (Ucraina), a fost luată decizia de excomunicare a unei creştine de rând „pentru păcatul clevetirii Întâistătătorului BORu şi pentru încercările de încălcare a unităţii canonice a poporului lui Dumnezeu în parohie”, conform religion.in.ua. Propunerea de a o excomunica pe Elena Şveţ a venit din partea „unor preoţi blagocini”.

În nota informativă a eparhiei se menţionează că ea condamnă întâlnirea dintre papa Francisc şi patriarhul Moscovei Kirill, numind-o drept trădare a Ortodoxiei. Decretul de excomunicare a fost semnat de mitropolitul Ionatan (Eleţkih), cunoscut ca ucenic al unuia din marii eretici-ecumenişti ai secolului trecut, mitropolitul Leningradului Nicodim Rotov, care la vremea sa a murit în braţele papei. Un alt ucenic al acestuia este şi patriarhul Kirill.

Câteva săptămâni mai devreme, la data de 19 iulie, mitropolitul Ionatan l-a afurisit din acelaşi motiv pe preotul Serghie Jebrovski, parohul bisericii din satul Lâsaia Gora din care face parte şi Elena Şveţ. Cei doi vor fi excomunicaţi până la „pocăinţă publică”.

Afurisirea, care este pedeapsa supremă în Biserica Ortodoxă, a fost aplicată în luna aprilie egumenei Daniela din Viatka (nordul Rusiei), care l-a susţinut pe duhovnicul mănăstirii când acesta a întrerupt comuniunea cu patriarhul Kirill pentru propovăduirea eresului ecumenist.

Ecumenism total în BORu. Mitropolitul Viktorin: „Am făcut o făgăduinţă lui Allah”

În oraşul Ijevsk din Rusia a fost deschisă recent o moschee, iar la ceremonie a participat şi episcopul local al BORu, mitropolitul Viktorin de Ijevsk şi Udmurtia. Vă propunem două fragmente din cuvântarea ţinută de acesta.

https://www.youtube.com/watch?v=QlJ577XODd8

Începând cu min. 3:00

„Este sărbătoarea noastră comună. Noi astăzi deschidem casa în care se va afla Cel de sus, unde El va fi prezent 24 din 24, unde va fi rugăciune, unde va fi studiat Coranul, unde va fi şi se va pogorî har împreună cu rugăciune peste fiecare din cei ce vin aici.”

https://www.youtube.com/watch?v=D6c1REGvX1M

Începând cu min. 1:55

Eu am făcut o făgăduinţă, o promisiune lui Dumnezeu, lui Allah, că atunci când va fi deschisă această moschee, eu voi aduce în dar un covor. Atât de mult am aşteptat această zi! Şi iată astăzi vreau să împlinesc această făgăduinţă”.

De asemenea mitropolitul Viktorin a propus ca strada pe care se află alături o biserică ortodoxă şi o moschee să fie denumită „Strada sobornicească”. Avântul de ecumenism total al mitropolitului a fost susţinut şi de înaltul muftiu al Rusiei, Talgat Tadjuddin: „Să vină [lumea] încoace, fiecare la templul său, dar Dumnezeu este unul şi este unic”

Spre deosebire de cei care încearcă să-şi mărturisească credinţa ortodoxă fără compromisuri şi sunt afurisiţi pentru asta, promotorii eresului ecumenist nu suferă nici o sancţiune chiar şi după abateri de o extremă nemaipomenită, precum cea de mai sus.

Patriarhul Georgiei Ilia II va avea o întrevedere cu papa Francisc la Tbilisi

Papa Francisc va efectua o vizită în Georgia între 30 septembrie – 2 octombrie, conform Radio Vaticana. După întrevederi cu preşedintele ţării şi alţi politicieni, el va avea o întâlnire cu Patriarhul Ilia II al Georgiei la Palatul Patriarhal, după care va vizita şi renumita catedrală ortodoxă din Mtskheta.

Aceasta va fi a patra întrevedere din 2016 dintre papa Francisc şi întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe, după cele pe care le-a avut cu patriarhul Moscovei Kirill, patriarhul Constantinopolului Bartolomeu şi Arhiepiscopul Atenei Ieronim II, în urma cărora au fost semnate declaraţii ecumeniste.

Amintim că Biserica Georgiei nu este membru al Consiliului Mondial al bisericilor. De asemenea ea a refuzat să participe la Sinodul din Creta „din motive dogmatice”.

„Ierarhii au subliniat dezvoltarea fructuoasă a relaţiilor dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Rusă”

În ultimele zile ale lui iulie 2016 preşedintele Direcției de Relații Externe ale BORu, mitropolitul Ilarion Alfeev, a făcut o vizită în capitala Sloveniei, Ljubljana, unde a avut loc o întrevedere a sa cu arhiepiscopul catolic local, Stanislav Zore, şi cu mitropolitul Porfirie din BO Sârbă.

Mitropolitul Ilarion, în cuvântarea sa, a menţionat că relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi biserica catolică au devenit mult mai intense în ultima perioadă, subliniind importanţa întâlnirii dintre papa Francisc şi patriarhul Kirill din luna februarie.

Cei trei au semnat şi o declaraţie comună, în care şi-au exprimat părerea că „creştinii trebuie să se unească pentru mărturisirea comună a lui Hristos şi a Evangheliei” şi au menţionat că au cerut cu toţii în rugăciune ajutorul lui Dumnezeu pentru „depăşirea provocărilor cu care se confruntă creştinii„.

Sursa: mospat.ru

„Din păcate, sînt voci care se ridică împotriva ecumenismului” – reacţia Arhiepiscopiei Romanului faţă de monahii trecuţi în nepomenire

Recent în presă a apărut reacţia Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului faţă de monahii care au întrerupt pomenirea ÎPS Ioachim Băcăuanul pe motive de erezie. Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei, preotul Alexandru Zamfir, afirmă că monahii au luat o hotărăre nesăbuită, că la mijloc ar fi păcatul mândriei, că nu ar exista dovezi care să sustină opiniile celor doi ieromonahi şi, mai grav, că „din păcate, sînt voci care se ridică împotriva Sinodului din Creta, împotriva ecumenismului„.

De asemenea el a subliniat că „De rugăciunile din Săptămâna de unitate creştină se discută de ani buni şi se fac cu aprobarea Sfântului Sinod” şi că la Adunarea din Creta a participat cel puţin jumătate din Sfântul Sinod al BOR. Interviul integral poate fi citit aici.

Celor ce spun că pomenirea ecumeniştilor se poate face din iconomie: mărturia Părinţilor Aghioriţi din sec. XIII

Fragment din Epistola Părinţilor Aghioriţi către împăratul Mihail Paleologul cu mărturisirea de credinţă împotriva uniaţiei de la Lyon (1272-74)

[…] Dar ce este în comun între comuniune şi pomenirea numelui? Foarte multe, după cum vom arăta […]

Sfinte stăpâne, ascultă mărturia cuvintelor Atotsfântului Duh, din care nici un corn de literă nu poate să cadă (Lc. 16:17). Marele apostol al Domnului şi evanghelist Ioan Teologul spune: Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele (II In. 10-11). Dar dacă ni se interzice măcar să-l salutăm în cale, dacă se interzice să-l aducem într-o casă obişnuită, atunci cum să-l primim nu în casă, ci în biserica lui Dumnezeu, în însuşi altarul, la tainica şi înfricoşata cină a Fiului lui Dumnezeu, care Se aduce în jertfă nesângeroasă? Întâi ca Dumnezeu, apoi ca miel neprihănit, pentru a ne împăca cu Tatăl şi cu Sine şi a curăţi păcatele noastre cu sângele Său, ca unul fără de păcat.

Ce om întunecat va zbiera pomenirea celui pe care l-a vărsat pe bună dreptate Duhul Sfânt, ca pe unul ce s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi a sfinţilor, şi prin asta se va face [acel om] vrăjmaş al lui Dumnezeu? Căci dacă numai cuvântul de „Bun venit!” te face părtaş la faptele cele viclene, atunci cu atât mai mult înseamnă pomenirea sa răsunătoare, când stau înainte înfricoşatele taine dumnezeieşti. Iar dacă Cel ce stă înainte este Însuşi Adevărul, atunci cum să primeşti ca adevăr această mare minciună – să-l socoţi ca patriarh ortodox? [1] Săvârşind înfricoşatele Taine vei glumi ca pe o scenă? Cum să rabde acestea sufletul ortodox, cum să nu se depărteze îndată de cei ce pomenesc, cum să nu-i socoată drept vânzători de cele sfinte? Căci dintru început Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu socotea pomenirea numelui arhiereului în timpul sfintelor slujbe drept comuniune desăvârşită. Căci este scris în Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii (a sf. Gherman): „cel ce slujeşte cele sfinte rosteşte numele arhiereului, arătând şi supunerea sa faţă de cel de mai sus, şi comuniunea cu el, şi succesiunea credinţei acestuia şi a celor sfinte”. Şi marele părinte al nostru şi mărturisitor Teodor Studitul aşa spune într-o scumpă scrisoarea a sa: „Mi-ai spus că te-ai temut să-i faci observaţie presbiterului tău să nu pomenească numele ereziarhului, iar eu nu găsesc ce să-ţi spun acum despre asta altceva decât că comuniunea prin singură pomenirea lui întinează, chiar dacă cel ce pomeneşte ar fi ortodox”. Aşa spune acest părinte. Dar mai înaintea lui şi Dumnezeu a indicat asta, spunând: Preoţii lui calcă legea Mea şi pângăresc lucrurile sfinte ale Mele. Cum? Nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt (Iez. 22:26), ci totul era la ei fără deosebire. Ce este mai limpede şi mai adevărat decât asta?

Dar să îngăduim asta ca o iconomie cumpătată? Cum să îngădui o iconomie care pângăreşte sfânta slujbă, după cum s-a spus, şi alungă Duhul Sfânt de acolo şi de aceea îi face pe credincioşi să nu fie părtaşi la iertarea păcatelor şi la înfiere? Şi ce ar putea fi mai vătămător decât o asemenea iconomie? Acea comuniune chiar şi într-un singur punct este o pierdere vădită şi o stricare a toată dreptatea. Căci cel ce-l primeşte pe eretic se supune aceleaşi osândiri ca şi acela; şi cel ce intră în comuniune cu cel afurisit să fie afurisit, ca unul ce încalcă canonul bisericesc.

Şi aşa încât aceşti binecunoscuţi, nerespectând rânduielile bisericeşti, intră în comuniune şi cu iudeii, şi cu armenii, şi cu iacobiţii, şi cu nestorienii, şi cu monoteliţii, şi, mai pe scurt, cu toţi ereticii, atunci măcar pentru asta, dacă nu pentru altceva, fără îndoială că nu merită iertare şi comuniune, ci se fac vinovaţi de toate ereziile potrivnice lui Dumnezeu ale acelora. Şi se pare că din cauza aceasta, adică din nedeosebirea ereticilor după rânduiala Bisericii şi după legea de sus a lui Dumnezeu, ei au început să se umple de tot felul de erezii – nu din altă cauză.

Iar să-i dai întâietatea asupra întregii Biserici ortodoxe a lui Hristos unui om eretic este drept? Aceasta e o desăvârşită trădare, iar nu iconomie. El acum nu e vrednic nici de locul cel din urmă. Căci marele nostru părinte, Grigorie Teologul, vorbind despre cei ce se pocăiesc, spune în cuvântul său sfânt: „dacă pe cei ce se pocăiesc (nu-i primea Novat), nici eu nu-i primesc pe cei ce fie sunt neclintiţi, fie nu se îmblânzesc destul şi nu răsplătesc lucrul rău cu îndreptare. Iar dacă îi voi primi, le voi indica un loc după cuviinţă”. Unde este îndreptarea la el şi la cei dimpreună cu el? Unde este răsplata pentru fapta rea? Desigur că nu sunt vrednici nici de locul cel din urmă, dar cum să aibă întâietate? Şi dacă vor avea putere asupra uneia din dumnezeieştile biserici, vai! Oare cei călăuziţi de cârmuitori orbi nu vor cădea în cursele iadului, după cum ne previne nemincinoasa gură (Lc. 6:39)? Şi dacă lumina este întuneric, atunci e limpede ce urmează (Mt. 6:23; Lc. 11:34-36). Şi iarăşi după marele teolog Grigorie, fiecare supus se aseamănă celui ce-l stăpâneşte.

Şi după care rânduieli bisericeşti va judeca el însuşi şi mai marii săi? Lepădând cu totul dumnezeieştile canoane ale sfintelor soboare, neavând nici urmă sau pomină de viaţă duhovnicească, ci fiind eretici în multe lucruri, ei vor umple cu adevărat Biserica de tulburare şi sminteli. Căci cele de neunit nu pot fi unite, nici cele de nelegat nu pot avea legătură. Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul, după dumnezeiescul cuvânt (II Cor. 6:14), sau ortodocşii cu ereticii, de care, dimpotrivă, ni s-a poruncit să ne despărţim cu totul.

Şi mai presus de toate Dumnezeu ne-a poruncit, spunând: Scoateţi afară dintre voi pe cel rău (Deut. 13:5, I Cor. 5:18). Şi în multe alte locuri, precum acesta din Noul Testament: „de te sminteşte ochiul tău, scoate-l” (Mc. 9:47) şi altele despre mădularele ce smintesc la cine se referă, dacă nu la aceştia? Şi marele Pavel, prin Însuşi Domnul ce grăia întru dânsul (II Cor. 13:3), spune limpede unele ca acestea: de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3:10-11). Şi iarăşi îndeamnă să ne ferim de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi (II Tes. 3:6). Şi în alte locuri ne porunceşte cu unii ca aceştia nici măcar să nu şedem la masă (I Cor. 5:11, II Tes. 3:14). Asemenea şi marele părinte al nostru de Dumnezeu purtător Ignatie, ferindu-ne de dobitoacele cele cu chip de om – ereticii, ne porunceşte nu numai să nu îi primim, ci după putinţă nici să nu ne întâlnim cu ei. Iar pe cei cu care nu ni se îngăduie nici să şedem la masă, nici să îi salutăm nu ni se îngăduie din cauza necomuniunii desăvârşite şi cu care, după putinţă, trebuie să evităm chiar a ne întâlni, cum să îi recunoaştem pe unii ca aceştia drept întâistătători şi judecători ai bisericilor ortodoxe şi cum să pronunţăm pomenirea lor ca ortodocşi în biserică şi la însăşi cina cea de taină, aşa încât să o lăsăm pe ea să ne sfinţească neprihănit?

[1] E vorba de patriarhul uniat Ioan XI Vekkos (1275-1282)

sursa: ortho-hetero.ru

Actual: Scrisoarea Sf. Ier. Filaret de New-York despre Marele Sinod adresată patriarhului Athenagoras

Rândurile de mai jos reprezintă scrisoarea Sfântului Ierarh Filaret de New-York, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (1964-1985), ce a fost adresată în anul 1969 Patriarhului Ecumenic Athenagoras (1948-1972). Scrisoarea este deosebit de actuală astăzi nu doar datorită faptului că este adresată unuia din cei mai mari promotori ai ecumensimului, dar şi pentru că abordează subiectul Marelui Sinod, asupra organizării căruia a insistat patriarhul Athenagoras şi care urmează, iată, să aibă loc peste mai puţin de o lună, la 47 de ani după ce a fost scrisă această scrisoare.

Sanctităţii Sale Preafericitului Athenagoras I, Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic

Preafericite,

În luminatele zile de Paşti, când Sfânta noastră Biserică prăznuieşte Praznicul Praznicelor și Sărbătoarea Sărbătorilor, toţi Întâistătătorii Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu vestesc în pastoralele lor pascale bucuria Învierii lui Hristos. Nu aţi ezitat să o faceţi nici Sanctitatea Voastră.

Însă bucuria Învierii vestită de Sanctitatea Voastră se întunecă pentru râvnitorii Ortodoxiei de o altă veste pe care aţi binevoit să o aduceţi Lumii Ortodoxe în aceeaşi epistolă ca pe „încă o bucurie”. Dvs. anunţaţi că aţi decis să purcedeţi la convocarea unui Mare Sinod „cu scopul de înnoire a Bisericii şi de stabilire a unităţii tuturor Bisericilor Creştine”.

Intenţia Scaunului Ecumenic de a convoca un Mare Sinod alcătuit din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe ar putea, în anumite condiţii, să fie un eveniment cu adevărat îmbucurător. Dar nu orice convocare de Sinod ne provoacă bucurie şi nu orice Mare Sinod, oricât de mulţi reprezentanţi ai Bisericilor autocefale ar fi luat parte la el, s-a învrednicit de recunoaşterea Bisericii ca exprimând adevăratul ei glas, care este credincios predaniei apostolice şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru asta orice Sinod trebuie să fie în conglăsuire deplină cu toate Sinoadele Ecumenice ce au avut loc înainte. S-ar părea că reprezentarea Bisericilor a fost destul de deplină la Sinodul din Efes condus de Dioscor, însă el a intrat în istoria Bisericii sub denumirea tristă de „sinod tâlhăresc”.

Harul Sfântului Duh luminează Sinodul şi face din glasul său glas al Bisericii Ortodoxe Soborniceşti atunci când el este convocat pentru ca, în conglăsuire cu vechea predanie, să osândească şi să înlăture inovaţia exprimată în forma unei învăţături samavolnice, care este rod al mândriei omeneşti, al slugărniciei în faţa puternicilor lumii acesteia şi al adaptării Bisericii la o rătăcire ce capătă o răspândire largă.

Între altele în mesajul Sanctităţii Voastre nu se aude grija pentru întărirea şi vestirea adevărului Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi în faţa rătăcirilor nou-apărute, ci dimpotrivă, introducerea a ceva nou, ceva ce Dvs. numiţi „înnoire a Bisericii”. Sanctitatea Voastră vorbiţi în aşa o formă despre „stabilirea unităţii tuturor Bisericilor Creştine”, de parcă nu observaţi că ele toate se deosebesc mult atât de Biserica Ortodoxă, cât şi chiar una de alta. În acest fel Dvs. puneţi drept scop al viitorului Sinod unirea adevărului cu rătăcirea, ceea ce acum se obişnuieşte a fi numit „ecumenism”. În acelaşi timp Sf. Biserică ne învaţă că unitatea cu ea a celor de alt cuget în privinţa dogmelor se făureşte în nici un alt fel decât „când venind la credinţă Biserica cea adevărată au considerat-o a lor proprie şi într-însa crezând în Hristos, au primit Sfintele Taine ale Treimii, despre care este învederat că toate sunt adevărate şi sfinte şi dumnezeieşti, şi întru acestea este toată nădejdea sufletului, şi cu toate că mai ales îndrăzneala precedentă a ereticilor se obrăzniceşte a predanisi unele lucruri potrivnice sub numele adevărului” (Canonul 57 al Sinodului din Cartagina).

Noi deja ne-am văzut nevoiţi în anul 1965 să înălţăm glasul nostru împotriva păşirii Sanctităţii Voastre pe calea unei rătăciri răspândite astăzi pe larg, numită ecumenism, care atât de mult a devenit la modă, încât proclamarea sa înseamnă urmare a căii celei largi „a lumii acesteia” despre care ne-a prevenit Mântuitorul (Mt. 7:13-14).

Atât în această pastorală pascală a Sanctităţii Voastre, precum şi în alte declaraţii ale Dvs., noi auzim cu amărăciune acelaşi glas ce îndeamnă să mergem nu pe calea cea îngustă a mântuirii întru mărturisirea unicului adevăr, ci pe calea cea largă a unirii cu cei ce mărturisesc felurite rătăciri şi erezii, despre care Apostolul Petru a spus că „calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1-2). Nu asta ne învaţă Sf. Biserică prin pildele unor sfinţi ca Maxim Mărturisitorul sau Marcu al Efesului, care au apărat curăţia Ortodoxiei de orice compromis în domeniul dogmelor.

Suntem cu toţii martorii acelor tulburări, acelei slăbiri interne şi creşterii noilor rătăciri pe care le-a adus în Biserica Romano-Catolica recentul lor Conciliu Vatican II, ce avea aproximativ aceleaşi scopuri pe care Sanctitatea Voastră le puneţi în faţa viitorului Mare Sinod. Fără să se îndrepte înapoi spre Ortodoxie, ci dorind o „înnoire” de dragul adaptării la societatea contemporană cu tot cu ispitele şi smintelile sale, Biserica Romană a introdus aceste ispite în propria sa viaţă, care capătă tot mai mult un caracter de anarhie. Să ne păzească Domnul de introducerea unei asemenea sminteli în viaţa lumii ortodoxe.

Nouă, fiilor Bisericii Ruse, ea ne este bine întipărită în memorie prin bine cunoscuta experienţă a aşa zisului „renovaţionism” sau „Bisericii Vii”. În Rusia de după revoluţie ea s-a arătat ca o periculoasă schismă şi erezie, având protectoratul puterii Sovietice ateiste duşmănoase faţă de Biserică şi faţă de orice religie în general, asta în numele adaptării sale la comunism pentru a servi scopurile politico-economice ale acestei puteri, neglijând total învăţătura ortodoxă şi sfintele canoane. Slavă lui Dumnezeu, conştiinţa bisericească a poporului credincios rus a respins această sminteală a modernismului spurcat.

Noi am vrea să credem că reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe, cunoscând această tristă experienţă istorică a Bisericii Ruse şi văzând evenimentele actuale din Biserica Romană, se vor feri să păşească pe această cale pierzătoare, de aceea, până vor fi luate deciziile Consultării Presinodale convocate de Sanctitatea Voastră, noi nu vom mai reveni asupra îngrijorărilor serioase ce ating această problemă în pastorala Sanctităţii Voastre.

Însă noi considerăm drept datorie a noastră să înştiinţăm de pe acum Sanctitatea Voastră şi pe cei ce se vor aduna sub cârmuirea Dvs., că oricât de mare ar fi numărul de participanţi la Marele Sinod pe care îl convocaţi Dvs., el nu poate avea autoritate ortodoxă universală, căci acolo nu va fi auzit adevăratul glas al celei mai mari Biserici după numărul de credincioşi, al Bisericii Ortodoxe Ruse muceniceşti.

Bineînţeles că atât la Comisia Presinodală, cât şi la Sinodul propriu-zis veţi avea ierarhi cu titlu de eparhii ruseşti, care să pretindă că ei reprezintă Biserica Rusă. Dar de fapt ei nu pot fi recunoscuţi ca având acest drept şi această putere.

Istoria Bisericii Creştine nu cunoaşte un alt exemplu de o asemenea subjugare lăuntrică a Bisericii faţă de duşmanii ei precum înfăţişează lumii de astăzi Patriarhia Moscovei. Fără să se limiteze la îngăduinţa tacită a persecuţiei religiei, ceea ce încă poate fi înţeles, ea s-a pus pe sine în slujba minciunii ateştilor, lăudându-i pe prigonitorii Credinţei ca pe unii ce, chipurile, i-au dăruit libertatea, pe chinuitorii poporului ca pe binefăcători ai săi, pe cei ce agită conflictele şi tulburările mondiale ca pe făcători de pace. Înşişi comuniştii au dat pe faţă nenumăratele fărădelegi ale lui Stalin ca pe ale unui criminal fără de egal în istoria lumii, iar întretimp Patriarhia Moscovei îl proslăvea ca pe cel mai vrednic şi virtuos stăpânitor dat de Dumnezeu.

Întreaga lume ştie că, dorind a fi primită în Consiliul Mondial al Bisericilor, Patriarhia Moscovei a declarat că are 20.000 de biserici. Dar nu e secret pentru nimeni că din acest număr abia o treime au rămas deschise, iar în timp ce puterea Sovietică închidea bisericile, reprezentanţii Patriarhiei declarau de multe ori că informaţiile despre închiderea lor sunt născocite de duşmanii Sovietelor.

Adevărul despre situaţia tristă a Bisericii în URSS acum este pe larg cunoscut din feluritele petiţii ce au ajuns în Apus, din Scrisoarea deschisă a doi preoţi Moscoviţi, precum şi din alte documente, a căror autenticitate este adeverită de reacţia ierarhilor moscoviţi la acestea. Din toate acestea se vădeşte că stăpânirea ateiştilor a făcut, prin episcopii săi ascultători, o selecţie artificială a ierarhiei, care astăzi nu numai că trece sub tăcere fărădelegile stăpânirii lumeşti, ci şi colaborează frecvent şi activ cu aceasta.

Recent au devenit cunoscute scrisorile fostului Arhiepiscop Ermoghen de Kaluga, care îi declară direct Patriarhului Alexie că motivul real al îndepărtării sale de la catedră nu a fost vreo nelegiuire de-a sa, nu incapacitatea de administrare şi nici vreo încălcare canonică, ci cerinţa Preşedintelui Sovietului pe problemele Religie de pe lângă Sovietul Miniştrilor URSS, Kuroedov. Arhiepiscopul explică şi cauza unei asemenea cerinţe: „Prima cauză a agravării a fost refuzul meu de a-l ajuta pe Împuternicitul Voronicev de a închide biserica din satul Lunaciar de sub Taşkent”. El lămureşte că după permutarea sa în altă eparhie au apărut dificultăţi în relaţiile cu Împuternicitul Guvernului, dat fiind că cel din urmă vroia de sine stătător să numească unii preoţi şi să-i oprească din slujire pe alţii, cerându-i Arhiepiscopului să semneze astfel de decizii ca şi cum ar fi luate de el însuşi.

Subjugarea ierarhiei Moscovite se vede deosebit de clar din următorul caz, relatat în aceeaşi scrisoare a Arhiepiscopului Ermoghen către Patriarhul Alexie din 20 februarie 1968. Dumnealui expune sfatul pe care l-a primit de la răposatul membru permanent al Sinodului, mitropolitul Pitirim de Krutiţi: „Spre evitarea oricăror dificultăţi procedaţi astfel: când va veni în audienţă la Dvs. un preot sau un membru de consiliu parohial cu vreo chestiune bisericească, ascultaţi-l, după care îndreptaţi-l la împuternicit pentru ca, mergând la acela, să vină iarăşi la Dvs. Când va reveni şi veţi fi înştiinţat despre asta, sunaţi-l pe împuternicit şi întrebaţi-l ce i-a spus vizitatorului Dvs. Şi exact ceea ce i-a spus împuternicitul, spuneţi-i şi Dvs.”. În acest fel cel mai vechi Mitropolit, în afară de Patriarh, îi indica episcopului unei eparhii că, în administrare bisericească pentru preoţii şi turma sa, acesta trebuie să fie purtător de cuvânt al indicaţiilor ateistului, al reprezentantului acelei puteri comuniste, care îşi propune drept unul din scopuri distrugerea completă a religiei.

Şi dacă Arhiepiscopul Ermoghen a refuzat să se pună în situaţia unui executant orb al poruncilor duşmanului Bisericii şi a fost lipsit de catedră pentru asta, atunci patriarhul Moscovei şi colaboratorii săi, dimpotrivă, s-au lăsat demult şi pe deplin în stăpânirea comuniştilor, înfăptuind orice dorinţă şi poruncă a lor. Poate că la început cineva dintre ei chiar a vrut să-I slujească doar lui Dumnezeu, dar apoi acela trebuia fie să sufere prigoană, fie se obliga să-i slujească totodată şi lui Veliar, făcând asta în ciuda avertismentului Apostolului Pavel (II Cor. 6:14). În curând ei trebuiau să vadă că, după cuvântul Mântuitorului „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Mt. 6:24).

Dar fiii Diavolului nu îi rabdă pe cei ce Îl aleg pe Dumnezeu şi, în acest fel, ierarhii conducători ai Patriarhiei Moscovei, de dragul auto-conservării, vrând-nevrând au devenit în primul rând ascultători acestora şi nu lui Dumnezeu.

Din acest motiv glasul lor la Sinod nu va fi glasul liber al Bisericii, ci de multe ori se va dovedi a fi glasul duşmanilor ei, sub a căror stăpânire se află aceştia. Cu toate că în spatele acestui glas se va afla prestigiul exterior al Bisericii Ruse pentru cei ce nu cunosc sau nu vor să cunoască adevărata stare a ei, noi, ca unii ce cunoaştem adevărata stare a lucrurilor, nu putem să acordăm însemnătate canonică sau morală nici unei hotărâri luate cu participarea ierarhiei subjugate de ateişti.

Considerăm drept obligaţie să înştiinţăm Sanctitatea Voastră despre cele de mai sus, rămânând slugă smerită a Sanctităţii Voastre.

Mitropolit Filaret, 1969

Sursa: romanitas.ru

Chintesenţa atitudinii ecumeniştilor faţă de ortodocşi în interviul acordat de consilierul lui Ilarion Alfeev

Interviul de mai jos a fost acordat site’ului portal-credo.ru de Leonid Sevastianov, consilierul unuia din fruntaşii ecumenismului din Patriarhia Moscovei, mitropolitul Ilarion Alfeev. În rândurile ce urmează el îşi exprimă foarte direct dispreţul, duşmănia şi chiar “râvna canonică” împotriva celor ce scot la iveală ereziile şi apostaziile ecumeniştilor.

Portal-credo.ru: Leonid, cum aţi putea comenta învinuirile unor clerici ai Patriarhiei Moscovei la adresa mitropolitului Ilarion (Alfeev), care este numit ideolog al documentului de la Havana, care este neortodox din punctul lor de vedere?

Leonid Sevastianov: Înţelegeţi, fiecare trebuie să-şi facă lucrul său: părintele trebuie să fie părinte, preoteasa – preoteasă. Funcţia preotului este să slujească în biserică din mandatul episcopului, iar funcţia teologie, cum este mitropolitul Ilarion, este să scrie texte teologice. În afară de aceasta, având mandatul Bisericii prin Patriarh şi al Sfântului Sinod, mitropolitul Ilarion răspunde de politica externă.

Funcţia Patriarhului este să se întâlnească cu liderii altor Biserici şi să semneze documentele pe care le consideră necesare în virtutea unei sau altei situaţii geopolitice. Dacă un cleric sau altul începe, în critica şi declaraţiile sale confuze, să depăşească mandatul primit de la episcop, atunci apare înainte de toate întrebarea despre canonicitatea şi ortodoxia acţiunilor acestui preot.

Recent un preot a criticat dur activitatea Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe ale Patriarhiei Moscovei, acuzând această instituţie de erezie. Care este reacţia celor din interiorul Departamentului?

– Iarăşi: acest preot are mandat de la episcopul său pentru asemenea comentarii? Dacă nu, atunci părintele trebuie să cugete asupra canonicităţii acţiunilor sale şi, respectiv, asupra ortodoxiei sale.

Activitatea Departamentului se petrece sub supravegherea Sfântului Sinod, a preafericitului Patriarh şi a Sfinţitului Sobor Arhieresc şi doar Patriarhul şi Soborul au dreptul canonic de a se expune cu privire la profesionalismului acestei instituţii.

– Sunteţi îngrijorat de scara mare a protestelor provocate în rândul clericilor şi credincioşilor mireni din Patriarhia Moscovei de documentul de la Havana?

– Înţelegeţi, acest val de proteste ridicat artificial după întâlnirea dintre Papa şi Patriarhul Moscovei, din punctul meu de vedere, este foarte folositor, căci ne-a arătat adevărata faţă a tuturor. Ştiţi, Biserica întotdeauna, de-a lungul întregii istorii, a fost o organizaţie care avea nevoie de curăţire de tot soiul de elemente ciudate şi străine. Aşa a fost încă în timpul lui Hristos şi nu doar în cazul lui Iuda. Biserica are nevoie de un mecanism de scoatere la iveală şi de eliminare a tot felul de sectanţi din rândurile sale pentru a preveni încercarea de reformatare a Trupului lui Hristos.

Întâlnirea din Havana şi reacţiile la aceasta au arătat că, luptând cu secta şi cu sectanţii din afară, trebuie dintâi să scapi de sectele din interiorul tău! Trebuie o lege de combatere a sectei interioare! Secta mereu se evidenţiază prin faptul că, fiind o adunătură mică, încearcă să reformateze majoritatea, de regulă prin discursul urii şi dezbinării.

Exemplul despre care discutăm a arătat că secta nou-apărută este alcătuită din circa 20 de persoane, care din contul zarvei creează impresia unei mişcări masive. Cei 20 de oameni au o istorie destul de limpede. În special sunt din rândurile neobolşevicilor, care încearcă să folosească Biserica pentru un fel de luptă pseudo-politică. De asemenea sunt câţiva preoţi cu viziuni neclare şi un program schismatic confuz. Ei condamnă întâlnirea cu Papa, spunând că o asemenea întâlnire îi sminteşte. Pe mine mă sminteşte doar faptul că oamenii din această sectă încă nu sunt excomunicaţi din Biserică, deoarece, din punctul meu de vedere, să te rogi împreună cu aceşti oameni este un mare păcat.

Interviul a fost luat de Aleksei Maliutin

Mesajul Patriarhului Bartolomeu despre cel mai important scop al viitorului „Sfânt şi Mare Sinod”

Sfântul şi Marele Sinod Pan-ortodox” îşi va începe lucrările peste exact o lună de zile. În preajma acestui eveniment patriarhul Bartolomeu a făcut o adresare publică, în care afirmă că „Cel mai important scop al acestui Sinod panortodox este acela de a mărturisi că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească unită prin Sfintele Taine, Sfintele Canoane şi Sinoadele Ecumenice„.

Întretimp, după publicarea oficială a proiectelor de documente pentru viitorul Sinod, dar şi a regulamentului de desfăşurare a acestuia, s-au vădit încălcări grave ale rânduielii canonice, ale conştiinţei bisericeşti şi, cel mai important, ale învăţăturii ecleziologice a Bisericii Ortodoxe.

Mesajul Patriarhului Bartolomeu este doar încă o dovadă de incosecvenţă a ecumeniştilor, care, proclamând prin fapte şi prin documente oficiale ereziile ecumenismului şi negând Unicitatea, Sfinţenia, Sobornicitatea şi Apostolicitatea Bisericii, continuă să mimeze o ecleziologie ortodoxă repetând dogma despre Biserică exprimată în Crez. Căci întrebarea fundamentală este: cred oare ecumeniştii de rit ortodox că Biserica Ortodoxă este unica şi deplina Biserică cea Una, Sfântă Soborniească şi Apostolească?..

„Asta e dictatură, nu Biserică!” Pr. Mihai Andrei Aldea despre abateri, rătăciri și erezii în Regulamentul așa-zisului Sinod Panortodox din Creta

Ce spune Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox?

Observăm mai întâi o denumire total neclară. Această neclaritate nu este acceptată de către Biserică decât atunci când vorbim despre Dumnezeire, pentru că fiinţa Dumnezeirii ne rămâne necunoscută şi în această privinţă nu putem să fim clari. Dar în viaţa şi în lucrarea Bisericii, lucrurile trebuie să fie foarte limpezi. În grecește, „pan” înseamnă „atot”, iar „ortodox” – „dreptslăvitor”. Sinodul panortodox înseamnă sinodul atotslăvitorilor, adică al tuturor celor care sunt dreptslăvitori. Această denumire de „panortodox” este antiortodoxă, o denumire care batjocorește Biserica lui Hristos și nu are nicio justificare canonică. În clipa în care termenul de „panortodox” este definit altfel decât cel de „ecumenic”, avem de-a face cu o lepădare de Ortodoxie pentru că se susține că Biserica lui Hristos cuprinde și altceva înafară de Ortodoxie. În plus nu există în istoria Bisericii: „Sfântul și Marele Sinod” și atât. Există Sfântul și Marele Sinod de la Ierusalim, pentru că este al Bisericii de la Ierusalim, poate să fie de la Niceea, dar spui care sinod, de unde și de ce fel?

Ecumenic și ecumenist

Documentele acestui așa-zis sinod sunt ecumeniste și vă rog să faceți distincția între ecumenic și ecumenist. Mișcarea zisă ecumenică, nu este ecumenică, este ecumenistă. Ecumenic este al Bisericii, nu al celor care sunt înafara Bisericii. Sinoadele sunt ecumenice, dar adunarea aceasta din Creta este ecumenistă. Ei, asta vor să ne facă să confundăm termenii. Termenul ortodox de ecumenic să ajungă să fie, ori respins, ori transformat într-un termen defect, neortodox. Altă rătăcire este că în Regulament se precizează că nu ai voie să discuți decât despre problemele de pe ordinea de zi. Aceasta este neorânduială pentru că nu este după rânduiala ortodoxă.

Articolul 1 al acestui Regulament are şi un nume: Introducere şi sună aşa: „Prin harul Sfintei Treimi, Sfântul şi Marele Sinod este o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna, pentru funcţionarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. În clipa în care spui că Sfântul şi Marele Sinod este „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti”, trebuie să explici alături de care tradiţie canonică şi practică bisericească se situează. Se situează alături de practica de a tămâia? Ştiţi că există în Biserică practica de a tămâia, care este o practică autentică, este o parte a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna. Sfântul şi Marele Sinod face parte cumva din acest gen de tradiţii? Este legat de poziţia în care stai la rugăciune? De care parte a tradiţiei se leagă? Este „o expresie” alături de care altele? Care alte expresii autentice ale tradiţiei canonice şi practicii bisericeşti sunt alături de această „o expresie” care este Sfântul şi Marele Sinod? Nu se spune, iar exprimarea este tipic ecumenistă, adică incompletă, amăgitoare, prin faptul că lasă nişte goluri exact în punctele esenţiale.

Sintagma „Sinod Panortodox” este neortodoxă

La ce se referă sintagma „o expresie autentică a tradiţiei”? Este vorba despre o expresie a tradiţiei sinodale, cumva? Acest tip de sinod, numit Sfântul şi Marele Sinod nu apare niciodată în istoria Bisericii, astfel că este foarte interesant cum poate să fie el „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna”. În istoria Bisericii există două tipuri de sinoade. Primul tip de sinoade sunt cele locale, care pot fi întruniri ale unor episcopi dintr-o zonă. Dacă, de exemplu, doi-trei episcopi dintr-un loc se întâlnesc ca să hotărască asupra unei probleme din eparhiile lor, această întâlnire se numeşte sinod local. Sinodul poate să fie cu un singur episcop şi mulţi preoţi. Sinod este şi dacă se întâlnesc toţi clericii dintr-o zonă împreună cu episcopul lor.Sinodul local poate să fie al unei mitropolii, al unei arhiepiscopii sau al unei patriarhii.

Se poate ca Biserica Ortodoxă a Bulgariei, Biserica Ortodoxă a Serbiei, Biserica Ortodoxă a Muntenegrului şi Biserica Ortodoxă Română să hotărască nişte măsuri privitoare la credincioşii din această zonă: să se adune toţi, să discute şi să ajungă la nişte concluzii. Acesta este un sinod local. Au existat şi asemenea sinoade, care pot fi mai mici sau mai mari, în istoria Bisericii.

Al doilea tip de sinod îl reprezintă sinoadele ecumenice, care sunt ale întregii Biserici a lui Dumnezeu, atât prin participare, cât şi prin recunoaştere. Ce înseamnă că sunt ale întregii Biserici prin participare? Acesta este un punct extraordinar de important. Înseamnă că la ele poate să ia parte oricine. Orice episcop şi chiar orice cleric acceptat de către episcopul lui poate să ia parte la un sinod ecumenic, la fel ca şi la un sinod local. La Sinodul I ecumenic de la Niceea au fost mai mult de 200 de episcopi şi 80 de preoţi şi diaconi care au luat cuvântul, dacă au avut ceva de spus, şi au votat. Ei toţi sunt păstraţi în tradiţia canonică şi practica bisericească dintotdeauna sub numele de cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I ecumenic de la Niceea.

Una dintre condiţiile fundamentale ale unui sinod ecumenic şi, de fapt, ale oricărui sinod ortodox este libertatea de a participa la el. Sunt cazuri în care nu toţi episcopii pot să ajungă din felurite motive, dar au dreptul, au voie să ia parte la sinod.

Alunecarea spre papalitate

În Articolul 2 se afirmă, la punctul 3, că Patriarhul ecumenic, prin scrisorile patriarhale adresate Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale, „invită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod”. Cum adică „reprezentanţii unei Biserici la un sinod?”. Reprezentanţii unei Biserici la un sinod sunt toţi episcopii precum şi ceilalţi clerici pe care episcopii vor să-i aducă cu ei. Poate că episcopul este expert în dogmatica morală, dar are nevoie de un cleric care să fie expert în liturgică şi are dreptul să-l aducă cu el şi să-l lase să vorbească în momentul hotărâtor. Aşa s-a procedat în toată istoria Bisericii. Nu există în istoria Bisericii niciun sinod făcut cu de-a sila, prin impunerea de reprezentanţi. Acesta poate fi numit conferinţă sinodală panortodoxă, care să pregătească eventual un sinod ecumenic, dar conform definiţiei sinodului, nu este sinod, nici ecumenic, nici local. De aceea au spus „Sfântul şi Marele Sinod” fără nicio precizare, pentru că nu-l pot numi nici ecumenic, nici local, nerespectând nicio regulă a ceea ce înseamnă sinod ortodox. Cum poate să fie „Mare Sinod” când nu au voie să participe toţi episcopii la el, ci doar câţiva desemnaţi? Aici s-a săvârşit o fărădelege foarte mare, ca să nu spun o erezie. Nu caut cuvinte dure, dimpotrivă, aş vrea să fiu cât mai delicat, dar nu ştiu cum să spun mai delicat acest lucru. În Biserica Ortodoxă toţi episcopii sunt egali. Conform acestui aşa-zis Regulament, patriarhii sunt mai mari decât ceilalţi episcopi, devin cardinali catolici. Cardinalii catolici dau ordine episcopilor catolici. În Ortodoxie nu se întâmplă aşa. Patriarhul nu are voie să comande unui episcop obişnuit. Episcopii obişnuiţi şi patriarhul sunt egali. Funcţia de patriarh sau episcop este onorifică, eventual administrativă, dar şi aceasta cu limite, pentru că nu are voie să se amestece administrativ în eparhia altuia. Acest lucru se poate face doar printr-un sinod, dar nu individual, ca patriarh, mitropolit sau altceva.

Dogmatic, ne confruntăm cu o problemă teribilă. Primejdia foarte mare în acest document este catolicizarea, alunecarea spre papalitate a Bisericii Ortodoxe, pentru că în clipa în care patriarhii sunt transformaţi în cardinali, aceasta este o ieşire din Ortodoxie. Nu are voie patriarhul să se pună pe el însuşi mai mare nici chiar decât ultimul dintre episcopi. Nu are dreptul canonic să facă acest lucru. În toată istoria Bisericii nu se admite aşa ceva. Cel din urmă dintre episcopi este egalul patriarhului, oricare ar fi acesta. Când un episcop s-a făcut pe sine mai mare decât altul, l-a pierdut pe Hristos, a pierdut Ortodoxia. Ori tocmai aceasta ne spune Regulamentul de organizare şi funcţionare al Sfântului şi Marelui Sinod: vor să transforme acest Sfânt şi Mare Sinod într-un fel de organ permanent prin care să controleze Biserica lui Hristos.

Reiau prima frază a Articolului 1: „Prin harul Sfintei Treimi” – ferească Dumnezeu de această blasfemie – „Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal” – tocmai am arătat că, dimpotrivă, calcă în picioare sistemul sinodal – „în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Mai departe: „El este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți și este constituit din membrii desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale”. Această frază este uluitoare pentru cineva care cunoaşte istoria Bisericii, care ştie ce înseamnă organizarea corectă a unui sinod ortodox. În primul rând, un sinod local poate fi convocat de mai marele zonei respective. Dacă este un sinod al unor episcopi egali, convocarea se face de către toţi, împreună, într-un glas. Dacă unul dintre ei este în mod onorific Întâistătător, atunci acesta se exprimă în numele tuturor. Ori aici este o primă nelegiuire, cu două aspecte: pe de o parte, în ce calitate convoacă Patriarhul ecumenic acest sinod? Acesta este un lucru nediscutat clar. În al doilea rând, cum adică „cu acordul Preafericirilor lor?”. Poate „în numele lor”, nu „cu acordul lor”. Vi se poate părea că este o diferenţă mică între aceste două exprimări, dar acesta este de fapt un aspect esenţial. În realitate, orice patriarh, mitropolit sau episcop au funcţii onorifice în Biserică. Cel care poartă titlul respectiv este vocea prin care vorbesc ceilalţi, el nu este şeful lor, nici măcar cu acordul lor. El este egalul lor şi este vocea care exprimă ideile lor. Un episcop convoacă un sinod în numele episcopilor din zona în care se află, nu cu acordul lor, ca şi când ar fi nişte entităţi despărţite. Aici atingem problema unităţii Bisericii, a legăturii dintre episcopi şi deja se alunecă într-o exprimare de tip catolic, neortodox.

Apoi este un sinod prezidat de către Patriarhul ecumenic, ori este un sinod local al Patriarhiei ecumenice, dar atunci nu îl prezidează în calitate de patriarh ecumenic, ci în calitate de episcop, mitropolit sau patriarh local, ori, dacă prezidează un sinod în calitate de Patriarh ecumenic, acesta ar trebui să fie un sinod ecumenic, dar sinodul ecumenic este convocat de către împărat.

Din punct de vedere canonic, Patriarhul de la Constantinopol (Istanbul) nu mai este de multă vreme Patriarh ecumenic. Singurul motiv pentru care Patriarhia de la Constantinopol a fost recunoscută canonic în istoria Bisericii drept Patriarhie ecumenică este faptul că se mutase capitala de la Roma la Constantinopol şi s-a spus că alcătuirea Bisericii trebuie să urmeze alcătuirea Statului. Trecând peste acest aspect, nicăieri în tradiţia canonică şi practica bisericească, Patriarhia ecumenică nu are dreptul să invoce un sinod panortodox. Este vorba despre o aberaţie şi o minciună de la un capăt la altul.

Să spunem că se introduce ceva nou în istoria Bisericii. La Sinodul I ecumenic, de exemplu, s-a introdus un nou termen teologic. Au fost discuţii, dar nu a venit nimeni să mintă că termenul acela exista dintotdeauna. S-a discutat cinstit: este un termen nou, dar acoperă o noţiune veche. În cazul de faţă, discuţia despre acest tip de sinod nu există nicăieri. Biserica poate face şi lucruri noi, dar sinodal, cu dezbatere teologică. Ori dezbaterea teologică despre un nou tip de sinod la care să nu aibă voie să ia parte toţi episcopii nu există. Totul s-a făcut în mod mârşav, pe ascuns, fără o discuţie teologică liberă, la nivel larg. Se merge pe ideea că mirenii, călugării, preoţii, diaconii şi episcopii care nu sunt patriarhi nu ştiu despre ce este vorba şi trebuie să facă ce li se spune. Nu degeaba mai multe voci au numit această adunare din Creta „sinod tâlhăresc”, pentru că singurele cazuri din istoria Bisericii în care nu li s-a dat voie tuturor episcopilor să ia parte, sunt sinoadele tâlhăreşti. Dar acestea nu au fost niciodată recunoscute ca fiind ale Bisericii, ci au fost respinse de către aceasta, drept pseudo-sinoade. Ele au fost adunări ale tâlharilor, nu ale ortodocşilor. Repet, acestea sunt singurele cazuri din istoria Bisericii în care s-a limitat participarea episcopilor.

Canonic vorbind, din titlu şi din primul articol, această adunare din Creta se desfiinţează pe ea însăşi ca adunare ortodoxă şi ca sinod ortodox. De la început ne confruntăm cu o întreagă concepţie eretică ce stă la baza organizării acestui aşa-zis sinod. Nu se putea alcătui un Regulament atât de eretic, fără să existe o bază teologică eretică pe care să fi fost conceput acesta!

Abateri dogmatice și chiar erezii

Se poate vedea câtă rătăcire teologică este numai în primele două articole ale Regulamentului. Articolul 2 spune: „Convocarea Sinodului este anunțată prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale”. Nu se poate să nu notez faptul că ei exclud Bisericile locale autonome din discuţie, ceea ce este total necanonic. Articolul 2 continuă: „prin care: 1. se anunță încheierea pregătirii presinodale a elementelor de pe ordinea de zi a Sinodului, aprobată la nivel panortodox”. Așa cum am demonstrat expresia „panortodox” nu poate însemna decât: ori ecumenic, ori erezie.

Dacă analizăm documentele de la Chambesy din octombrie 2015, vedem această problemă uluitoare la punctul 3: „Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe şi misiunea sa ecumenică cu privire la unitatea Bisericii au fost exprimate în Sinoadele ecumenice”. Este greu de crezut că poate exista un asemenea document care să fie semnat de oameni ce se numesc pe ei înşişi „ortodocşi”. Textul acesta este de o ambiguitate vrednică de făţărnicia lui Macedonie, după al II-lea Sinod şi sugerează că ar exista, pe de o parte, Biserica Ortodoxă şi pe de altă parte, Biserica în totalitate în exprimarea „misiunea Bisericii Ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii”. Sensul textului este că există o Biserică din care Biserica Ortodoxă este parte şi în care ea are această misiune ecumenică. Culmea este că la punctul 1 al conferinţei presinodale de la Chambesy, Biserica Ortodoxă este numită „una, sfântă, sobornicească și apostolică”. Exprimarea de la punctul 1 este tipică pentru ecumenişti: Biserica Ortodoxă fiind „una, sfântă, sobornicească și apostolică, crede cu tărie în conştiinţa sa eclezială profundă”.

Textul de la punctul 2 al conferinţei de la Chambesy constituie o erezie foarte mare:„Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea întru Sfânta Treime şi Sfintele Taine”. Între Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă aprobată de către Sfântul Sinod şi textul acesta este o distanţă. Între timp, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pare să-şi fi schimbat religia. Suntem pe muchia apostaziei. Acest text nu mărturiseşte învăţătura ortodoxă că Biserica lui Dumnezeu este trupul lui Hristos, şi leagă unitatea Bisericii pe un fapt istoric. Biserica a fost întemeiată de către Domnul nostru Iisus Hristos, dar poate că între timp a devenit eretică! De exemplu, ucenicii Sf. Ap. Toma din India au deviat de la învăţătura ortodoxă. Unitatea nu este dată doar de întemeiere. Problema învăţăturii, a credinţei cele adevărate este abordată neclar şi ambiguu undeva pe la punctul 3. Toată această exprimare este neortodoxă, are foarte multe puncte care abdică de la Ortodoxie. În momentul în care Trupul lui Hristos nu mai este văzut ca temelie a unităţii Bisericii, se ajunge la a face din patriarhi, cardinali. Mai rămâne ca Patriarhul de la Istanbul să fie declarat papă al bisericii pseudo-ortodoxe născocite în Creta.

Punctul 3 al Regulamentului de organizare şi funcţionare al Sfântului şi Marelui Sinod stipulează că „prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale”, acesta „invită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod”. Subliniez faptul că acest paragraf este eretic. Dacă hotărârile despre care este vorba sunt luate la nivel panortodox, ele nu trebuie luate de Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, ci de către sinod, în mod real, corect, cu discuţie şi dezbatere teologică, ceea ce nu s-a întâmplat.

 „Primejdia e foarte mare și este rândul nostru să hotărâm dacă ne lepădăm sau păstrăm Ortodoxia”

Dar nu avem pentru ce să ne tulburăm, pentru că nu este primul sinod tâlhăresc sau necanonic din istoria Bisericii. Au mai fost și altele. Gândiți-vă că în Grecia au fost șase episcopi care s-au adunat să discute despre Marele Sinod. Și acesta este un sinod. Se adună liber, nu sunt constrânși, nu sunt presați în mărturisirea lor. Cum au fost adoptate „panortodox” dacă până de curând acești mitropoliți nu știau de toate documentele care s-au adoptat? Cum este „panortodoxie” când sunt atâția episcopi ortodocși care se opun? Se pare că s-a ajuns la un clericalism atât de grav, atât de profund modelat pe tipar catolic încât nu se mai ține seama de episcopi, ceea ce este un lucru extrem de grav. Știți cum a făcut Sf. Constantin cel Mare ca să vină toți episcopii? Le-a plătit drumul tuturor, ceea ce înseamnă că numai cine nu a vrut să vină, nu a venit. Și este o regulă ca cel care organizează sinodul, să o facă în așa fel încât să poată veni oricine. Atunci este libertatea Bisericii, atunci este exprimarea Duhului Sfânt când este libertatea cuvântului, nu când bați cu pumnul în masă și hotărăști cine vine și cine nu. Asta e dictatură, nu Biserică.

Ce va fi o să vedem și vom face față cu ajutorul lui Dumnezeu. Primejdia e foarte mare și este rândul nostru să hotărâm dacă ne lepădăm sau păstrăm Ortodoxia. Se pare că în curând vom fi puși la încercare în cel mai puternic și mai direct mod. Este o amenințare foarte serioasă care stă deasupra noastră și nu scăpăm de ea, nici cu văicăreli, nici cu isterii. Trebuie să fim treji, să ne întărim prin rugăciune, prin învățătură, prin spovedanie, prin împărtășanie pentru aceste momente pentru că s-ar putea mâine, poimâine să intrăm în cele mai directe prigoane. Să nu uităm că în prigoane au rezistat cei care au știut să ierte pe ceilalți. Cine știe să ierte, va face față prigoanelor oricare ar fi ele. Până la urmă cea mai mare încercare în prigoană este să poți să ierți. Prigoana te zdrobește din punctul în care tu nu ierți și nu te lași în seama lui Dumnezeu. Dacă nu o să intrăm în prigoane prin mila lui Dumnezeu, oricum nu avem voie să ne culcăm pe o ureche, că gata, a trecut. Se poate întâmpla minunea: să nu se mai țină adunarea din Creta sau să se ridice câțiva episcopi și să facă în așa fel încât să se blocheze lucrările. Fără să fim prăpăstioși însă, trebuie să ne dăm seama de un lucru: întotdeauna fiecare om care vrea să trăiască întru Hristos și în adevăr va avea de suferit prigoană, încercări, necazuri și trebuie să le facă față. Însă toate sunt un prilej foarte bun pentru mântuire.

Sursa: Revista Atitudini, Nr. 43