„S-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, …cei ce fac dezbinări, care nu au Duhul” sau despre îngrădirea de eretici

Redăm mai jos un text din Sfînta Scriptură, poate mai puţin cercetat de credincioşii de rînd, însă de mare actualitate, mai ales în vremea de acum, text adresat tuturor creştinilor dreptslăvitori de oriunde şi din toate timpurile pînă la sfîrşitul veacurilor: Epistola Sobornicească sau Catolicească a Sfîntului Apostol Iuda, ruda Domnului.

Însoţită de tîlcuirea Epistolei săvîrşită de Sfîntul Ierarh Teofilact al Bulgariei, această Epistolă cu îndrumările sale pentru toţi creştinii, este un dreptar de adevărată purtare faţă de ereticii ce s-au strecurat în interiorul Bisericii Ortodoxe, de care creştinii binecredincioşi sînt datori să se delimiteze, vădindu-i pe ei (pe eretici) şi păgînătatea lor (strîmba lor învăţătură). Tot în tîlcuirea Epistolei Soborniceşti se observă învăţătura despre delimitarea de ereticii infiltraţi în Biserică, adică îngrădirea de erezia lor,  ceea ce se înţelege lesne prin: „străjuindu-vă întru dragostea lui Dumnezeu să vă păziţi, adică să vă străjuiţi„.

Sublinierile aparţin redacţiei Lumea Ortodoxă.

EPISTOLA SOBORNICEASCĂ A SFÎNTULUI APOSTOL IUDA, RUDA DOMNULUI

1. Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor ce sunt chemaţi, iubiţi în Dumnezeu-Tatăl şi păstraţi pentru Iisus Hristos:
2. Milă vouă şi pace şi iubirea să se înmulţească!
3. Iubiţilor, punînd toată rîvna să vă scriu despre mîntuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.
4. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rînduiţi spre această osîndă, schimbînd ei harul Dumnezeului nostru în desfrînare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpîn şi Domn, pe Iisus Hristos.
5. Voiesc dar să vă aduc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pămîntul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut.
6. Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari.
7. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrînare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic.
8. Asemenea deci şi aceştia, visînd, pîngăresc trupul, leapădă stăpînirea şi hulesc măririle (cereşti).
9. Dar Mihail Arhanghelul, cînd se împotrivea diavolului, certîndu-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul!”
10. Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele necuvîntătoare, – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.
11. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.
12. Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătînd fără sfială împreună cu voi, îmbuibîndu-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vînturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi,
13. Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie.
14. Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicînd: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui,
15. Ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui.
16. Aceştia sunt cîrtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblînd după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste.
17. Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos,
18. Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblînd potrivit cu poftele lor nelegiuite.
19. Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul.
20. Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfîntă credinţă, rugîndu-vă în Duhul Sfînt.
21. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică.
22. Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i,
23. Pe alţii, smulgîndu-i din foc, mîntuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urînd şi cămaşa spurcată de pe trupul lor.
24. Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare,
25. Singurului Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpînire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!

 

Sf. Ier. Teofilact al Bulgariei
Sf. Ier. Teofilact al Bulgariei

Pricina Epistolei lui Iuda

Pe Epistola aceasta o scrie Iuda celor ce acum crezuseră. Iar pricina este aceasta: fiindcă intraseră în mijloc oarecarii, şi învăţau cum că păcatul este fără deosebire, şi se lepădau de Hristos, nevoie avea să o scrie, şi să-i întărească pe fraţi. Şi întîi îi îndeamnă pe dînşii să se nevoiască şi să îngăduiască în credinţa cea predanisită lor. Apoi îi vădeşte pe unii ca aceştia ca pe nişte amăgitori. Şi le porunceşte ca să nu aibă nici o împărtăşire cu unii ca aceştia, fiindcă nu ajunge a fi numai chemaţi, dacă nu vom umbla şi după vrednicia chemării. Pentru că şi pe norodul cel dintîi din Egipt scoţîndu-l Domnul, şi nerămînînd întru credinţă l-au pierdut. Încă şi pe îngerii carii n-au păzit a lor rînduială, nu i-a cruţat. Deci se cade să se depărteze de la unii ca aceştia. Pentru că Mihail Arhanghelul nu a suferit hulirea diavolului. Deci învaţă că va fi pieirea lor ca a sodomitenilor. Apoi îi sfătuieşte pentru năravuri. Şi sfîrşeşte epistola, rugîndu-le lor întemeiere în credinţă de la Domnul.

 

Capitole ale Epistolei Sfîntului Apostol Iuda

  1. Pentru luarea aminte cea pentru credinţa cea întru Hristos, pentru scularea bărbaţilor celor necredincioşi şi înverşunaţi.
  2. Pentru munca lor ceea ce va să fie. După asemănarea păcătoşilor şi a răilor celor de demult.
  3. Văicărisire a lor pentru amăgire, şi reaua credinţă, şi înverşunarea, şi hulirea, şi pentru făţărnicia cea amăgitoare, pentru darea de daruri spre amăgire.
  4. Pentru întemeierea lor întru credinţă, şi pentru milostivirea, şi cruţarea şi părtinirea către aproapele pentru mîntuire întru sfinţire.
  5. Rugăciune pentru dînşii spre sfinţire, şi spre îndrăzneală curată împreună cu slavoslovia lui Dumnezeu.

A SFÎNTULUI TEOFILACT ARHIEPISCOPUL BULGARIEI

TÎLCUIRE

La epistola Sfîntului Apostol Iuda

  1. Iuda, slugă a lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor sfinţiţi întru Dumnezeu Tatăl,

Destul i-au fost apostolului acestuia de faţă, spre strălucirea slavei, după ce s-a numit pe sine rob al lui Hristos, şi de la Iacov să se fălească şi să se laude. Pentru că pentru fapta bună numele lui Iacov fiind cîntat înaintea tuturor, mai bine primit spre învăţătura cea prin cuvînt face prin aceasta pe ascultători. Fiindcă cel părtaş al aceleiaşi naşteri şi aceluiaşi sînge nu ar fi fost cu putinţă să se arate străin de năravurile aceluia, cu care s-a împărtăşit prin înrudire, şi mai ales sub Unul Stăpînul Hristos fiind, şi pe acelaşi jug deopotrivă cu cel de un sînge se hotărăşte declară pe sine că îl trage.

Şi de Iisus Hristos păziţi şi chemaţi.

  1. Milă vouă şi pace şi dragoste să înmulţească.

Domnul zicînd: „Nimeni nu poate să vină către Mine, de nu-l va trage pe el Tatăl”(Ioan 6,44) pe acest cuvînt îl arată acest fericit bărbat acum a fi adevărat. Că zice cum că cei iubiţi Tatălui, se păzesc de Iisus Hristos, pentru aceea îi numeşte şi chemaţi. Că nu de la sineşi, ci de la Tatăl au chemare şi atragere. Şi se roagă ca mila şi pacea şi dragostea să se înmulţească întru ei. Mila pentru căci pentru mila şi îndurările lui Dumnezeu ne-am luat să-i fim lui slujitori. Iar pace, căci şi pe aceasta Dumnezeu şi Tatăl ne-a dăruit nouă, prin Iisus Hristos Fiul său pe noi cei greşiţi împăcîndu-ne cu sine. Iar dragoste, că pentru dragostea cea către noi Unul Născut Fiul lui s-au dat pentru noi la moarte. Deci se roagă să se dăruiască cu prisosinţă lor acestea, grăind asemenea cu fericitul David ce zice: „Tinde mila ta celor ce te cunosc pe Tine” (Psalmi 35,10) ca şi dintru aceste pilde mîntuitoare şi asemănări îndemnîndu-ne şi noi, cu nefăţarnic aşezămînt către rudenia, celui ce ne-a chemat să vieţuim.

  1. Iubiţilor, toată nevoinţa făcînd a scrie vouă, de cea de obşte mîntuirea voastră, nevoie am avut a vă scrie vouă.

Pricina epistolei prin aceasta o vesteşte, căci purtînd grijă de mîntuirea lor ca să nu se prindă de pîngăriţii eretici pentru prostimea, alcătuieşte cuvintele acestea de acum, ca şi cum îndemnîndu-i pe dînşii şi arătaţi făcîndu-i celor ce nu-i ştiu, prin arătarea vieţii lor celei înverşunate. Pentru aceştia a zis şi Petru, dar acum aici Sf. Iuda mai pe larg. Şi îi numeşte pe eretici mai înainte scrişi, fiindcă şi Petru şi Pavel au zis pentru ei, că în zilele cele mai de pe urmă vor veni nişte amăgitori ca aceştia? Şi mai înainte de aceştia însuşi Hristos zicînd: Mulţi vor veni întru numele meu şi pe mulţi vor amăgi. Deci să nu mergeţi în urma lor. (Luca 21,8) Căci creştini numindu-se pe sine, vor amăgi pe mulţi cu această numire. Şi zice pe ereticii cei ce se trăgeau de la Nicolae, şi de la Valentin, şi de la Simon prea pîngăriţii. Că aceştia lacomi fiind cu pîntecele şi desfrînaţi făţărnicea învăţătura, ca prin intrarea înăuntru cea în pace, să afle lesnire să robească pe muieruştele cele împovărate cu păcate. Că făţărnicind şi plăsmuind căci fac slujbe de noapte, la pat şi la înverşunări se dădeau ei. Iar acest, mutîndu-se întru înverşunare, în loc de, prefăcîndu-se, schimonosindu-se din întreaga înţelepciune întru înverşunare, după ce s-au întîmplat lor de s-au şi lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos. Căci cum nu se leapădă cei ce prin necurăţia vieţii, pe dascălul întregii înţelepciuni, făcîndu-l ca şi cu oarecare glas aspru străbătător? Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul.(II Corinteni 6,14)

Rugîndu-vă să staţi vitejeşte pentru credinţa ceea ce odată s-a dat sfinţilor.

  1. Căci au intrat oarecarii oameni, care mai înainte de demult au fost scrişi spre această osîndă, necredincioşi, cari schimbă darul Dumnezeului nostru întru înverşunare, şi pe cel unul Stăpînul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos lepădîndu-se.

Îndeamnă să se nevoiască cei ce l-au primit odată pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi acestuia au crezut. Că primind pe cuvîntul cel ce s-a făcut Om, dacă vom zice că altul este cel ce s-a născut din Tatăl mai înainte de veci, şi altul cel născut din maică, şi după osebit ipostas s-au născut. Cum nu ne lepădăm de Unul Domnul şi Stăpînul? Căci Unul este Domnul Iisus după unirea iconomiei. Căci cel mai înainte de veci, Cuvîntul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, întru slava dumnezeirii avîndu-l pe trup suit, pe carele trup din sfînta Fecioară dintru începutul zămislirii l-au luat asupră-i, unul din acelaşi este Stăpînul tuturor.

  1. Şi voiu să vă aduc aminte, ştiind şi voi aceasta odată, că Domnul după ce a scos pe norod din pămîntul Egiptului, mai pe urmă pe cei ce nu au crezut i-au pierdut.
  2. Şi pe îngerii carii nu şi-au păzit dregătoria lor, ci şi-au lăsat locaşul lor, spre judecata zilei celei mari, legăturilor celor veşnice sub întuneric îi ţine.
  3. Precum Sodoma şi Gomora, şi cetăţile cele dimprejurul lor, care întru acelaşi chip curveau.

După ce a zis pentru înverşunarea necuraţilor nicolaiteni, şi a valentinienilor, şi a marcioniţilor, adaogă şi aceasta. Că Domnul pe norod din pămîntul Egiptului mîntuindu-l etc. Una arătînd că el este Dumnezeu al celei vechi, şi al celei noi Mîntuitor. Iar nu precum aceşti pîngăriţi, carii zic cum că altul este Dumnezeul legii vechi (legea lui Moise n.tr.), şi muncitor şi crud şi altul este al celei noi blînd şi iubitor de oameni de sus privitor. Alta cum că nici cei de acum precum nici cei din Egipt nu vor scăpa de munci. Deci pentru puterea cea covîrşitoare, şi pentru jurămîntul cel către părinţii lor Dumnezeu de sila Egiptenilor pe dînşii izbăvindu-i, dar au rămas nepedepsiţi, după ce au făcut nelegiuire, ci au plătit vrednică osîndă. Nu i-a folosit pe dînşii cu nimic blîndeţea lui Dumnezeu şi milostivirea cea către părinţii lor, nici lucrarea cea mai presus de fire a minunilor cea prin aceasta, că după ce au trecut Marea Roşie ca pe uscat, depărtîndu-se mai pe urmă de la credinţă au pierit. Iar pe cei ce au dobîndit vrednicia cinstei îngereşti, şi din trîndăvie nu au îngăduit, întru dregătoria lor, ci au lepădat cereasca petrecere cea dată lor pentru bunătatea, i-au păstrat pentru pedeapsă de judecată la osînda zilei celei mari, că aceasta înseamnă acum acest cuvînt: i-au păzit. Precum zice şi Domnul: „Cel gătit diavolului şi îngerilor lui”. Şi încă şi sodomitenilor semnul focului celui fără de sfîrşit care va să-i primească este pus înaintea lor.

Şi umblau în urma altui trup, sunt puse înainte întru pildă, a focului celui veşnic muncă luînd.

Iar acest, au mers în urma altui trup, şi au curvit, adică s-au abătut, o arată pe curvie. Iar „altui trup”, o zice pe firea cea bărbătească, ca ceea ce nu ajută către împreunarea spre naştere. Că trupul cel făcut către împreunare, este al părţii femeieşti, după cuvîntul cel zis de strămoşul, „os din oasele mele, şi trup din trupul meu” (Facere 2, 23). Iar trupul părţii bărbăteşti de împreunare, „altul îl zic că este. Însă şi la femeie cel după lege, una unuia trup osebit al său este. Iar cel înainte pus şi publicat, altul şi străin este, şi cu puţin de cel bărbătesc întru pîngăriciune este rămas mai jos.

  1. Asemenea şi aceştia visîndu-se, trupul îşi spurcă, şi pe domnie o leapădă.

După ce au zis aceste asemănări, pe care apucînd mai înainte le-au arătat, au lăsat pe următoarea acestora să o înţeleagă auzitorul. Şi care este aceasta? Ca să aducă pe urmă. Deci dacă aşa i-au pedepsit nimic cucerindu-se de buna norocirea lor cea de mai înainte apoi oare pe aceştia carii acum se înverşunează şi sunt neastîmpăraţi îi va izbăvi, aceea adică căci Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru oameni, şi a suferit pentru aceşti ocări, şi de patimi s-a ispitit? Nu va putea cineva a zice aceasta. Că măcar deşi este iubitor de oameni, dar şi drept cu adevărat. Şi pentru adevărata dreptate, pe cei ce au păcătuit nu i-a cruţat, iar pentru iubirea de oameni, pe curvari, şi vameşi i-au băgat întru împărăţie. Aşa fiind cuvîntul cel următor, el l-a trecut şi nu l-a grăit. Şi pentru cele care mai înainte le-am zis, ori urmînd şi fericitului Petru care mai înainte au grăit: „Că de vreme ce Dumnezeu pe îngerii carii au păcătuit nu i-au cruţat” (II Petru 2, 4) etc. Şi aşa pentru acestea.

Iar acest, trupul îşi spurcă visîndu-se, vrednic este a ne minuna de cinstea cuvîntului. Pentru că prin acest, „visîndu-se”, urîciunea cea desăvîrşit a faptei, o au acoperit. Pe care noi puţin şi cît se cuvine o dezgolim şi o descoperim, cunoscînd din cartea cea alcătuită de fericitul Epifanie al Ciprului cele pentru aceştia, pe care şi Panarion luîndu-o o au numit. Că zice acesta, cum că întinaţii aceştia şi pîngăriţii cu muieri urît amestecîndu-se, nu slobozea sămînţa în matcă, ci luîndu-o în mîini pe săvîrşita urîciune, îndată la gura muierilor cu care se amesteca o ducea, (sămînţa aceasta şi o înghiţea) şi aşa se duceau unii de la alţii necuraţii, carii socoteau că au săvîrşit oarece lucru. Pe aceasta urîtă lucrare pentru că rămînea nesăvîrşită, o numeşte visare, fiindcă întru acest fel sunt şi visările. Deci pîngărindu-şi prin această întinată jertfă şi prinos trupul lor, încă, zice, că şi asupra dumnezeieştii firi se îndrăcesc, pe domnia acesteia lepădîndu-o, şi pe stăpînia ei cea peste toate. Încă mai pe larg pentru aceştia fericitul Irineu episcopul Lugdunului au zis, întru mustrarea mincinoasei cunoştinţe care este scrisă în cartea lui. Şi întru alt fel. Însă mărturiseşte asupra lor şi de înverşunare zicînd: că sunt şi cu viaţa necuraţi, şi cu cunoştinţa prea neastîmpăraţi. Iar pe domnie o leapădă ei, adică pe lucrarea tainei lui Hristos. Că o leapădă în locul tainelor celor îngereşti, pe ale sale înverşunări le săvîrşesc.

Şi slavele hulesc.

Slave cele multe, vrednicii ale bărbaţilor celor străluciţi se cuvine a le tîlcui, pe care şi cei iscusiţi la elini, θέσης (puneri) le numesc, hotărîndu-le pe dînsele prea slăvite vrednicii, cum că nu sunt ale celor fiecum s-ar întîmpla, ci a celor vestiţi pentru filosofie. Deci fiindcă şi Moise oamenilor celor de atunci, şi dumnezeieştii Apostoli le-au adus în viaţă pe cele ce de la Dumnezeu erau insuflaţi şi acestea se păreau paradoxologii (străine cuvîntări) pentru neobişnuinţa celor de atunci, slave adică vrednicii le numea pe acestea fără stînjeneală. Încredinţare a acestui cuvînt este dumnezeiescul Pavel, care în vremea aceea fiind dus în Areopag, şi vorbindu-le lor acolo pe cele dumnezeieşti, li s-a părut lor căci întru bîrfire se termină. Deci precum acele cuvinte se numeau cu clevetire a fi deşarte, aşa şi slavele cele mai înainte zise. Pentru aceea şi acum a alcătuit o zicere obişnuită şi cunoscută tuturor. „Slave a numit pe oamenii cei insuflaţi şi dăruiţi de Dumnezeu. Adică tîlcuire iarăşi la aceeaşi. „Slave” zice pe Vechiul Testament şi Noul Testament, după cum zice şi Pavel. „Că dacă a fost cea trecătoare prin slavă, cu mult mai vîrtos cea netrecătoare va fi întru slavă” (II Corinteni 3, 11). Ori le numeşte slave şi pe dregătoriile cele bisericeşti, pe care le huleau ei. După cum putem a ne învăţa şi din a treia epistolă a Sf. Apostol Ioan cel iubit, unde zice: Diotref cu cuvinte rele îi ocăra pe dînşii. (III Ioan 1,10) Şi de vreme că de hulă a pomenit nu numai pe dînşii singuri înţelepţindu-i, ci şi pe toţi oamenii, ca să aibă curate limbile lor de un rău ca acesta. Şi nici asupra celor vrednici de hulă să nu întrebuinţeze acest rău.Iar Mihail Arhanghelul” etc. Pentru ce zice aceasta? Pentru că aceştia lesne şi nestăpîniţi huleau asupra fiecăruia. Şi nu se cuvine aceasta fiindcă nici pe cei vrednici de hulire nu este drept a-i huli, după cum este arătat de la Arhanghelul Mihail. Că judecîndu-se şi pricindu-se cu diavolul pentru trupul lui Moise, şi putînd să-l hulească pe diavol pentru a lui obrăznicie n-a făcut-o, fără numai a folosit acest cuvînt: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu, diavole”. Întru alt fel. Că dacă aşa Arhanghelul, apoi dacă ni s-ar întîmpla pricire cu vreun om care este fratele nostru şi de un neam cu noi, nu ni se cuvine a întrebuinţa hula împotriva lui. Iar judecata cea pentru trupul lui Moise este aceasta. Se zice în cărţile apocrife (necanonice) cum că Arhanghelul Mihail să fi slujit la îngroparea lui Moise. Fiindcă acest lucru nu-l primea diavolul, ci aducea prihănire asupra lui Moise pentru uciderea egipteanului, ca şi cum Moise vinovat ar fi pentru acesta, şi nu s-ar ierta să dobîndească îngropare. Şi aceasta aduce de faţă şi grăieşte Apostolul, învăţîndu-ne nu numai către hulire să nu fim lesnicioşi, ci şi prin aceasta cum că asupra tuturor oamenilor este datoria a da seamă după ieşirea din trup a vrut să le arate. Şi cum că Dumnezeu este acelaşi şi al Noului şi al Vechiului Testament. Şi cum că după izbăvirea din această viaţă, diavolul cu ai săi răi draci se împotrivesc sufletelor noastre, vrînd să curme buna călătorie a sufletelor. Şi cum diavolul se împotriveşte iar îngerii buni ajută sufletelor, după cum a văzut fericitul Antonie, acestea atunci s-a slobozit să se lucreze. Însă zice că atunci Mihail, pe diavol nu l-a gonit, dar nu l-a certat cu stăpînire, ci l-au lăsat la judecata Domnului tuturor, şi cum că numai aceasta a zis: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu, diavole”.

  1. Iar Mihail Arhanghelul, cînd cu diavolul pricindu-se grăia pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: ceartă-te pe tine Domnul.
  2. Iar aceştia cîte nu ştiu hulesc, şi cîte după fire, ca nişte dobitoace necuvîntătoare ştiu, întru acelea se strică.
  3. Vai lor! Că în calea lui Cain au umblat şi întru înşelăciunea lui Valaam prin mită s-au vărsat întru împotrivirea în cuvinte a lui Core au pierit.

Mihail aşa zice: nici asupra bărbatului Moise nu a suferit hulirile diavolului, iar aceştia pentru dogme care nu le ştiu alcătuiesc cuvinte hulitoare. Iar cîte fără socoteală prin pornirea cea firească ca nişte dobitoace necuvîntătoare le ştiu, pe acestea le vînează. Ca nişte cai îndrăciţi spre femei, vai lor, că au umblat în „calea lui Cain”, prin uciderea de fraţi, căci şi ei învăţînd unele ca acestea pe fraţi, adică pe oamenii cei de un neam, îi ucid pe dînşii cu învăţăturile lor cele rele. Sau şi sămînţa mîncîndu-o, pe cei ce ar fi putut să le fie fraţi îi ucid, prin care i-ar fi adus la viaţă rodirea seminţei. Iar în „calea lui Valaam”, căci pentru cîştig şi ei lucrează ca acela pe acestea, iar cu „împotrivirea lui Core”, căci şi aceştia ca acela au răpit vrednicia dăscălească nevrednici fiind.

  1. Aceştia sunt întru dragostele voastre, ca nişte pietre în mare acoperite de apă, împreună cu voi mîncînd,

Era obiceiul în acea vreme să dea ospeţe în biserici, precum zice şi Pavel în cea către Corinteni, pe care le şi numea dragoste. Întru acestea se adună, nu pentru trebuinţa ceea ce se face întru acestea, ci să afle vreme cu prilej, ca să amăgească sufletele cele neîntărite, după cum zice şi Petru întru epistola a doua. Şi îi aseamănă pe dînşii stîncilor celor din mare, norilor fără de apă, şi copacilor celor tomnatici, şi stelelor celor rătăcite, că acelea care sunt întru acelea ce sunt după fire, acestea întru aceştia după voire. Că şi stîncile cele din mare sunt pierzătoare corăbiilor lovite fără de nădejde de dînsele celor ce înoată pe mare, precum şi ei întru cei ce împreună cu dînşii cinează nenădăjduit rău odrăslesc. Drept aceea norii cei fără de apă de vînturi fiind goniţi. Nu răcoresc cu ploaie locurile peste care trec, ci negură le lucrează lor, asemenea şi aceştia, nu adapă cu cuvînt mîntuitor sufletele celor ce-i întîlnesc, ci îi întunecă cu tîlcuirile lor cele pîngărite, gonindu-se de relele meşteşugiri ale dracilor. Însă şi copacii cei tomnatici de două ori sunt morţi, şi cu lepădarea rodului şi pierderea, şi cu căderea frunzelor lipsiţi fiind de podoaba lor par a fi uscaţi, şi de strălucirea rodului, şi de podoaba înflorită a frunzelor, pătimesc asemenea lor. Că şi aceştia mor de două ori, că şi rodul lor lepădîndu-l şi pierzîndu-l prin mîncarea de sămînţă, şi pe buna podoabă cea din înţeleapta petrecere lipsindu-se. Pentru aceea se şi smulg din raiul Domnului adică din biserică, şi afară se aruncă, focului celui veşnic păzindu-se. Căci care înrădăcinare va avea acesta, care pentru urîciunea şi necurăţia vieţii pe toţi i-a îngreţoşat? Şi sunt ei stele rătăcite, căci nu au stat întru tăria credinţei noastre strălucind, pe Hristos soarele dreptăţii îl au prin dînşii petrecînd, şi vremea faptelor bune săvîrşindu-o, şi vii făcînd pe credincioşii cei lucrători ai acestora? Ci căci părîndu-se că întru îngerul luminii se formăluiesc, ca vicleanul drac cel ce este al lor mai înainte începător numai împotriva dogmelor Domnului se poartă, cu care şi întunecă pe cei ce se apropie de dînşii, şi le pricinuiesc lor întunericul cel veşnic. Încă şi valurile celor sălbatice asemănaţi făcîndu-se, de asemănarea cea cu dînsele nu se leapădă. Căci cu nebunie şi cu neţinere şi ei prin hulirile cele asupra lui Dumnezeu, goniţi fiind de duhurile răutăţii, înspumează pe ale lor ruşinări, în spumă săvîrşind cu trufia hulirii, din nestatornica şi lesne vărsata urîciune şi necuvioşie a vieţii lor. Că întru acest fel este şi spuma valurilor cu care s-au asemănat.

Fără de frică pe sine păscîndu-se; nori fără de apă, ce se poartă de vînturi; copaci tomnatici neroditori, de două ori morţi şi dezrădăcinaţi;

  1. Valuri sălbatece de mare, spumegîndu-şi ruşinea lor; stele rătăcitoare, cărora negura întunericului în veac se păzeşte.

Acest, „fără de frică păscîndu-se pe sine”, adică cu stînci de mare se cuvine să se sintaxiească, ca să fie aşa înţelegerea: stînci de mare fără de frică ospătîndu-se împreună, adică, cînd nici o frică nu vor aştepta oaspeţii împreună (cu ei n.tr), fără de veste aducînd pieirea sufletelor lor ca nişte stînci. Ori cu acest, „păscîndu-se”, pe acest „fără de frică pe sine-şi” sintaxindu-l. Întru acest fel vom afla noima. „Fără de frică păscîndu-se pe sine”, netemîndu-se de osînda aceea pentru că nu ştiu să se pască pe sine, căci zice Domnul „Orb pe orb povăţuind, vor cădea amîndoi în groapă” (Matei 15, 14) cu cei povăţuiţi de dînşii cad.

  1. Şi a proorocit de aceştia şi Enoh, cel al şaptelea de la Adam, zicînd: iată, va veni Domnul întru mii de sfinţii săi.
  2. Să facă judecată împotriva tuturor, şi să mustre pe toţi necredincioşii de toate faptele păgînătăţiei lor cu care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele lor cele aspre, care au grăit împotriva lui păcătoşii cei necredincioşi.
  3. Aceştia sunt cîrtitori, grăitori de rău, cari umblă după poftele lor cu păgînătate şi cu călcare de lege şi gurile lor grăiesc cele cu semeţie, mirîndu-se de feţe pentru vreo dobîndă.
  4. Iar voi, iubiţilor aduceţi-vă aminte de cuvintele care s-au zis mai înainte de apostolii Domnului nostru Iisus Hristos;
  5. Că au zis vouă, că în vremea de apoi vor fi batjocoritori, cari umblă după poftele lor cele necurate,

După ce a zis pe cele tîlcuite de noi, aduce pe urmă cuvîntul şi de Enoh. Carele au proorocit pedeapsa cea gătită lor de la Dumnezeu în vremile cele mai de pe urmă adică ale dreptei judecăţi a Domnului. Iar necredincios de păcătos se deosebeşte, fiindcă necredinciosul împrejurul lui Dumnezeu are greşeală, iar păcătosul împrejurul celor lucrate în viaţă, care este nenemerirea ipostasului dreptăţii. După aceasta lăsîndu-se de asemănarea celor necredincioşi, acum se apropie şi către însăşi lucrul arătat asupra lor, cîrtitori şi prihănitori numindu-i pe dînşii. Şi este cîrtitor adică, care pe taină şi prin dos şi fără îndrăzneală bombăneşte, şi pe cel de care nu-i place îl prihăneşte. Iar prihănitor, carele pe toate şi dea pururi este îndemînatic a le lua în batjocură. Şi sunt aceştia cîrtitori şi prihănitori cei pîngăriţi. Că nu au îndrăzneală la învăţătura lor pentru urîciunea şi necuvioşia vieţii lor. Că nu este lucru fără de primejdie a publica păgînătatea lor cea cu înverşunare şi cu hulire. Iar prihănitori sau mai bine zis batjocoritori, precum pe cele ale altora, aşa şi pe cele ale adevărului le prihănesc, ca şi cum să le întemeieze pe ale lor răutăţi şi înverşunări. Şi ceea ce a zis pentru Valaam, căci şi aceştia ca acela cu plată s-au vărsat, acum zice mai arătat, că se minunează de feţe pentru folosul, şi zice că se minunează adică, căci pe coconiţie şi momeală o întrebuinţează ei, la cei mari şi cu vrednicii (funcţii). Iar folos numeşte dobînda.

  1. Aceştia sunt care se osebesc pe sine şi sunt trupeşti, neavînd duh.

Iată şi altă prihănire a acestor oameni pîngăriţi. Că nu pier numai ei singuri, ci jefuiesc şi pe fii bisericii, că aceasta înseamnă acest „se osebesc pe sine-şi”, făcînd, adică, adică făcînd cele ale credinţei afară de hotărîrile bisericeşti ori şi de însuşi locaşul cel bisericesc. Că arătîndu-le adunările lor că sunt peşteri ale tîlharilor, îi îndepărtează de la biserică şi către sine îi apropie pe ei. Şi fac aceasta, oameni sufleteşti fiind, adică, trăind după învăluirea lumii. Că am zis acum că suflet de multe ori şi pe viaţa s-a obişnuit a o numi dumnezeiasca Scriptură, precum la Iov: „toate cîte are omul va da pentru sufletul său” (Iov 2,4), adică pentru viaţa sa. Încă şi Pavel zice: oameni sufleteşti fiind, nu pot să primească pe ale Duhului lui Dumnezeu. Deci sufleteşti fiind, şi sufletească învăţătură uneltesc. Pentru care s-a zis. Nu este aceasta înţelepciune de la Tatăl luminilor pogorîndu-se, ci pămîntească sufletească drăcească, Duh dumnezeiesc neavînd grăind.

  1. Iar voi, iubiţilor, întru sfîntă credinţa voastră zidindu-vă şi întru Duhul Sfînt rugîndu-vă,
  2. Pe voi singuri întru dragostea lui Dumnezeu vă păziţi, aşteptînd mila Domnului nostru Iisus Hristos spre viaţa cea veşnică.
  3. Şi pe unii să-i miluiţi luîndu-le seama. (aici traducerea diferă de cea din Biblia 1914: Şi pre unii să-i vădiţi de se vor despărţi / Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i,)
  4. Iar pe alţii cu frică să-i mîntuiţi, din foc răpindu-i.

Cei sufleteşti, zice aşa, după cum am tîlcuit şi arătat. „Iar voi cu Duhul Sfînt şi pe sfînta noastră credinţă zidindu-vă”, adică înnoindu-vă pe sine-vă întru Duhul Sfînt, adică, după învăţătura Sfîntului Duh întru rugăciune făcîndu-se adunările voastre, să vă păziţi pe sine întru dragostea lui Dumnezeu, adică, străjuindu-vă întru dragostea lui Dumnezeu să vă păziţi, adică să vă străjuiţi, cu mila cea de la Domnul aşteptîndu-o care se va hărăzi vouă în ziua cea de pe urmă a vieţii celei veşnice. Şi pe aceea dacă se despart de voi, că aceasta înseamnă acest, „luîndu-le seama, să-i mustraţi”, adică, să arătaţi tuturor păgînătatea lor. Şi dacă privesc către vindecare, să nu-i depărtaţi pe dînşii, ci cu mila dragostei voastre să-i primiţi. Mîntuindu-i din focul lor cel îngrozit. Şi după ce îi veţi milui pe dînşii să-i primiţi, şi cu frică, cercetîndu-i cu deadinsul ca nu cumva primirea acestora făcîndu-o cu lenevire aflîndu-vă, pricină de vătămare să se facă vouă, carii acum întăriţi sunteţi furîndu-vă pe voi întru a lor revărsare a păgînătăţiei. Că lesne rîvnită şi iubită este răutatea. Deci zice, fie primirea lor, ci cu frică să-i primiţi pe dînşii, adică cu cercetare, şi cu mila cea către dînşii, împreună să urmeze şi urîciunea, către lucrurile lor cele pîngărite. Urînd lucrurile lor şi îngreţoşîndu-vă şi de haina cea întinată de pe trupul lor, ca şi cum prin atingere s-ar pricinui şi lucrul lor cel greţos, ori cu munca ceea ce va să fie faceţi-i ca pocăindu-se primindu-i pe dînşii, să se vadă vrednici de milă.

Urînd şi haina cea întinată a trupului lor

  1. Iar celui ce poate să vă păzească pe voi fără de păcat şi nespurcaţi şi să vă pună înaintea slavei sale fără prihană întru bucurie.
  2. Unuia înţeleptului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru prin Iisus Hristos Domnul nostru, slavă şi mărire, stăpînire şi putere, mai înainte de tot veacul şi acum întru toţi vecii, Amin.

Viaţa cea întru multe păcate ale patimilor celor din trup este haină tăvălită, şi întinată. Căci cu petrecerea cea din viaţă ca şi cu o oarecare îmbrăcăminte, fiecare din oameni are fire să se arate, ori drept, ori nedrept. Acea haină curată, arată viaţa cea îmbunătăţită, iar acela cu lucruri rele arată prin lucruri haină întinată. Ori mai vîrtos haină întinată este din trup, după ştiinţă îşi închipuieşte sufletul aşezarea şi deprinderea prin pomenirea mişcărilor celor rele şi a lucrurilor celor rele din trup. Pe care văzîndu-o totdeauna, împrejurul său totdeauna o are ca pe o haină, ce se umple de putoarea patimilor. Că precum prin Duhul se ţes faptele cele bune unele cu altele după rînduială, se face haină de nestricăciune sufletului, cu care îmbrăcîndu-se se face frumos şi slăvit. Aşa şi din patimile trupului, unele împreună cu altele ţesîndu-se după asemănare, se face haină întinată şi necurată, dintru sine arătîndu-l cunoscut pe suflet, întru alt chip şi icoană afară de cel dumnezeiesc punîndu-l pe dînsul. Şi după ce a zis acestea, cu rugăciune pecetluieşte epistola.

Sfîrşitul Epistolei Sfîntului Apostol Iuda.

S-au tălmăcit din limba elinească pe limba românească la anul 1781.

Sursa: Sfîntul Teofilact al Bulgariei, „Tîlcuire cu de-amănuntul la Epistolele Soborniceşti”

Monahii aghioriţi nepomenitori: Conferinţe în România, 10-15 octombrie 2016

După cîte ne anunţă Asociaţia ASTRADROM şi administratorul blogului Saccsiv, conferinţa ţinută duminica, 9 octombrie 2016, la Oradea s-a bucurat de mare succes. Aceasta demonstrează un lucru important – creştinii ortodocşi români sînt încă vii duhovniceşte, iubitori şi căutători de Adevăr, şi nu sînt gata să se integreze în „biserica” ecumenistă a lui Antihrist, dătătoare-de-moarte-duhovnicească, ce se luptă din răsputeri să imite şi să înlocuiască Biserica lui Hristos cea Una – Ortodoxă.

Acesta este şi motivul pentru care aceşti monahi nepomenitori (care nu-l mai pomenesc pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului la Sfintele slujbe şi nici nu participă acolo unde sînt pomeniţi ierarhii ecumenişti), Sava Lavriotul, Flavian Xiropotamul, Efrem şi Nicodim Prodromitul, au fost invitaţi să ţină conferinţe toată săptămîna ce urmează în mai multe oraşe din România.

Itinerarul conferinţelor e precum urmează:

Luni, 10 octombrie, ora 17:00 – Beiuş – sala mare a primăriei Beiuş

Marţi, 11 octombrie, ora 18:00 – Piatra Neamţ – Teatrul Tineretului

Miercuri, 12 octombrie, ora 17:30 – Iaşi – Grand Hotel Traian, sala Eminescu

Joi, 13 octombrie, ora 18:00 – Roman – Casa de Cultură

Vineri, 14 octombrie, ora 18:00 – Braşov – Hotel Aro Palace, sala Europa

Sîmbăta, 15 octombrie, ora 12:00 – Bucureşti – sala A.G.I.R., lîngă Piaţa Romană, bd. Dacia 26-28

Dumnezeu S-ajute!

Sursa: Saccsiv

Vezi şi:

IMPORTANT! 7 întrebări adresate monahilor aghioriţi invitaţi de ASTRADROM în România

IMPORTANT! 7 întrebări adresate monahilor aghioriţi invitaţi de ASTRADROM în România

Am rămas plăcut surprinşi de iniţiativa asociaţiei ASTRADROM de a-i invita pe monahii aghioriţi, Sava Lavriotul, Flavian Xiropotamul, Efrem şi Nicodim Prodromitul, să ţină conferinţe la Oradea şi Beiuş pe 9 şi 10 octombrie 2016.
În urma tulburărilor provocate de oficializarea ecumenismului în Biserica Ortodoxă prin desfăşurarea aşa numitului Sinod din Creta din anul curent, asemenea conferinţe sînt binevenite dacă au drept scop informarea creştinilor şi lupta cu erezia ecumenistă conform Predaniei Bisericii.
Datorită distanţei mari de deplasare, dar şi a unui interes sporit al creştinilor ce nu vor putea participa fizic la aceste evenimente, rugăm organizatorii conferinţelor să asigure înregistrarea video a acestora şi difuzarea lor pe internet în cel mai scurt timp posibil.
În acest context am dori să adresăm cîteva întrebări monahilor aghioriţi ce au întrerupt deja pomenirea Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, în special monahului Sava Lavriotul, pentru a aduce lumină asupra unor nelămuriri ce le avem.
Rugăm cunoscătorii de limbă greacă, eventual – monahii români aghioriţi, să adreseze aceste întrebări în timpul conferinţei din Oradea, astfel ca să putem afla răspunsurile prin înregistrarea video.
Rămînînd recunoscători organizatorilor şi rugîndu-ne Domnului nostru Iisus Hristos pentru buna desfăşurare a acestor conferinţe, adresăm următoarele întrebări:

 

1. În opinia anumitor teologi, aplicarea canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol (861 d.Hr.) ar fi un protest faţă de ierarh. Înţelegem prin acest lucru că ierarhul care afirmă erezii în public şi persistă îndărătnic în ele, alături de ierarhii ce îngăduie ereziile acestuia şi păstrează comuniunea cu el, nu sînt pseudo-episcopi, minciuno-episcopi precum spune canonul şi interpretarea acestuia, ci ierarhi ortodocşi care pe alocuri sau la moment au greşit. Întrebarea noastră este: Încetarea pomenirii ierarhilor ecumenişti şi a celor în comuniune cu ei în baza canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol este doar un protest faţă de aceştia, o exprimare a dezacordului cu erezia lor sau este o îngrădire de erezia lor, o despărţire de erezie şi rămînere în Trupul Bisericii lui Hristos, recunoscîndu-i pe aceştia ca nemaiavînd autoritate ierarhică?

2. Creştinul, indiferent de rangul său ierarhic, care persistă în erezie după prima şi a doua mustrare, este sau nu este eretic înainte de condamnarea sinodală sau de excomunicarea oficială a sa?

3. Canoanele, ce interzic împreună-rugăciunea cu ereticii şi participarea la slujbele săvîrşite de ei, inclusiv cele ce interzic primirea ereticilor în Biserică pentru slujire ca şi clerici, se aplică şi în cazul ereticilor ecumenişti?

4. Dacă 2, 3 sau mai mulţi episcopi ortodocşi întrerup comuniunea cu ecumeniştii, au ei dreptul să se întrunească într-un sinod ca să condamne erezia ecumenistă şi pe ecumenişti? Dacă se va întîmpla aşa ceva, cum să se raporteze creştinii de rînd la hotărîrile acestui sinod, mai ales că ereticii din Biserica oficială i-ar prigoni pe aceşti episcopi, numindu-i schismatici sau i-ar defăima în orice alt chip?

5. Anatema din 1983 pronunţată de BORuD [1] împotriva ecumenismului şi a celor ce conştient sînt în comuniune cu ecumeniştii o putem considera valabilă? Cum să ne raportăm la hotărîrea acestui sinod?

6. În enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920 se spune că primul pas de apropiere de eterodocşi este adoptarea unui calendar comun cu aceştia. Consideraţi că reforma calendarului savîrşită în 1923-1924 în Biserica Ortodoxă este o manifestare a ecumenismului?

7. Mănăstirea Esfigmenu de pe muntele Athos nu mai este în comuniune cu Patriarhia Ecumenică de cîteva decenii, tot din motiv de erezie ecumenistă, în baza aplicării canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol. Poziţia ecleziologică a mănăstirii Esfigmenu este sau nu este diferită de cea a monahilor aghioriţi ce au încetat comuniunea cu ecumenismul mai recent? Ce-i împiedică pe monahii aghioriţi nepomenitori să fie în comuniune cu monahii aghioriţi de la Esfigmenu? 

 

[1] Anatema contra ecumenismului pronunţată în 1983 de ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora este, de cele mai dese ori, ignorată. Înţelegem că acest lucru se petrece, cel mai probabil, din motiv că vreme îndelungată  – pînă în 2007 – Biserica Ortodoxă Rusă din Diasporă (BORuD) nu a fost în comuniune euharistică cu Patriarhia Moscovei (PM), din motiv de erezie serghianistă şi ecumenistă, şi nici nu făcea parte din aşa numita „Ortodoxie Mondială”, PM considerînd BORuD o structură ecleziastică schismatică. Cu toate acestea, activitatea diferitor reprezentanţi ai BORuD, cum ar fi scrierile ierahilor Ioan (Maximovici) de San Francisco, Averchie (Tauşev) de Jordanville, Filaret (Voznesenski) al New Yorkului, ale Cuviosului Serafim (Rose) de la Platina, au fost pe larg raspîndite şi receptate de creştinii ortodocşi din întreaga lume înainte de 2007, fiind astăzi arhicunoscuţi. Acest fapt a determinat şi decizia PM de a canoniza oficial, după 1990, pe Sfintii Ioan de Kronstadt (ce fusese multă vreme blasfemiat în perioada sovietică de însăşi PM), Noii mucenici şi mărturisitori ai Rusiei, Mucenicul Ţar Nicolae al II-lea cu familia sa, sfinţi ce fuseseră canonizaţi de BORuD cu mult timp înainte.

 

Trimitem aceste întrebări pe adresa de email a asociaţiei ASTRADROM şi rugăm respectuos ca acestea să fie difuzate în timpul conferinţei de la Oradea din 9 octombrie 2016.

Vă mulţumim anticipat!

Dumnezeu să Vă ajute şi să ne întărească!

 
Redacţia Lumea Ortodoxă,
8 octombrie 2016

Sinodul tîlhăresc din Creta reprezentat într-o icoană

„O mare crimă comit acei păstori moderni, care mai bine ar fi numiţi minciuno-păstori, ce sub pretextul unei false “iubiri” creştine şi “atotiertării”, în mod conştient sau inconştient, îşi învaţă păstoriţii “neîmpotrivirea la rău”, precum învăţa Lev Tolstoi. Cîtă viclenie groaznică şi întunecată! Cîtă făţărnicie fariseică!” – ÎPS Averchie (Tauşev) de Jordanville*

BarImaginea ce o vedeţi mai sus se află în Catedrala cu hramul Sfîntul cneaz Ioan (Iovan) Vladimir din oraşul Bar, Muntenegru, de pe ţărmul mării Adriatice, inaugurată recent la 25 septembrie 2016.

După cum se observă cu ochiul liber, în pictură sînt reprezentaţi participanţii de la aşa numitul „Mare şi Sfînt Sinod Panortodox” din Creta (lucru confirmat de scrierea în sîrbă deasupra imaginii), ce s-a desfăşurat în iunie 2016, şi anume întîistătătorii Bisericilor ortodoxe locale cu cîte 2 consilieri de fiecare întîistătător, respectiv: patriarhii Bartolomeu al Constantinopolului, Daniel al României, Irineu al Serbiei, Teofil al Ierusalimului, ş.a.m.d. sssÎnfăţişaţi fiind în mitre şi camilafce, în veşminte arhiereşti şi cu Evanghelia în mînă, asemănarea este izbitoare cu reprezentările iconice ale Sinoadelor Ecumenice.

Aflaţi toţi într-o „corabie a mîntuirii”, ce reprezintă arhi-eretica „biserică” ecumenistă, în centrul căreia se află o Evanghelie deschisă, iar deasupra sa, între patriarhii ecumenişti Teodor al Alexandriei şi Bartolomeu al Constantinopolului, stă „Sfîntul Duh” sub forma unui porumbel, sînt vegheaţi de sus de reprezentările Mîntuitorului, Maicii Domnului şi Înaintemergătorului Ioan Botezătorul.

Cît de îndrăzneaţă a ajuns obrăznicia ecumeniştilor, noii farisei!

Catedrala a fost sfinţită (ne întrebăm ce fel de sfinţiri pot săvîrşi îndărătnicii ecumenişti?) duminica, 25 septembrie, de patriarhii Teofil al Ierusalimului şi Irineu al Serbiei, împreună cu arhiepiscopul Anastasie al Albaniei şi Ioan al Ohridei. La ceremonie au participat reprezentanţi ai tuturor Bisericilor ortodoxe locale.

1Precum le stă în obicei deja, în seara precedentă, sîmbăta (să fi fost după sau în loc de vecernie?), în faţa catedralei au organizat un eveniment artistico-cultural, simţindu-se bine alături de prietenii lor, vrăjmaşii lui Dumnezeu, reprezentanţi ai altor credinţe şi „confesiuni creştine” (monofiziţi, papistaşi şi musulmani), desfăşurat cu ocazia a 1000 de ani de la martiriul Sfîntului cneaz Ioan Vladimir.

img_9744

Întrebare pentru toţi cei ce se numesc ortodocşi, dar care au rămas în comuniune cu ierarhii ecumenişti, dîndu-le, cu de la sine putere, „timp de pocăinţă” ecumeniştilor: Mai credeţi în îndreptarea îndărătnicilor? Oare fiii cărei biserici vreţi să fiţi – ai Bisericii lui Hristos sau ai „bisericii” lui Antihrist?

Nu vă mai lăsaţi amăgiţi de glasul înşelătorului şi tatăl minciunii din cauza propriei comodităţi pierzătoare de suflet!

*ÎPS Averchie Tauşev, „Creştinul în lumea contemporană” în capitolul „Iertarea păcatelor şi falsa iubire creştină şi atotiertare” [lucrare încă netradusă în română]

„Să rămânem şi mai trainic în Domnul şi uniţi între noi. Să evanghelizăm liberi de laţurile prejudecăţilor” – papa Francisc către patriarhul Georgiei Ilia al II-lea

Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!”  Căci cel ce-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la faptele lui cele rele.” II Ioan 1:8-11

14444614_634440220057588_780813853422186834_o
Papa întîmpinat pe 30 septembrie de Patriarhul şi preşedintele Georgiei la aeroportul din Tbilisi

Pe 1 octombrie 2016 s-a încheiat vizita de 2 zile a papei Francisc în Georgia făcută la invitaţia preşedintelui georgian, Ghiorghi Margvelaşvili.

Întimpinarea papei de către poporul binecredincios: "Arhieretice papă, nu eşti binevenit în Georgia Ortodoxă"
Întimpinarea papei de către poporul binecredincios: „Arhieretice papă, nu eşti binevenit în Georgia Ortodoxă”

În ciuda protestelor organizate de circa o sută de georgieni ortodocşi în faţa Ambasadei statului Vatican pe 21 septembrie şi, respectiv, pe 30 septembrie în drumul de la aeroportul din Tbilisi, dar şi oriunde papa îşi desfăşura vizita, Patriarhul Georgiei Ilia al II-lea l-a întîmpinat la aeroport pe aşteptatul oaspete, salutîndu-l cu „frate drag” şi „Domnul să binecuvinteze Biserica Catolică a Romei”.

La catedrala ortodoxă din Tbilisi papa Francisc i-a declarat patriarhului: „Sîntem chemaţi să fim una în Isus Cristos şi să evităm a face discordii şi diviziuni mai întîi între botezaţi, căci ceea ce ne uneşte e mai mult decît ceea ce ne desparte.”rtsqbxx_1923920

Iar la palatul patriarhiei, în schimbul de declaraţii reciproce s-au putut remarca următoarele (sublinierile ne aparţin – n.red.):

Patriarhul Ilia al II-lea

Sanctitate!

Suntem bucuroşi să vă putem găzdui în ţara noastră şi să vă adresăm cel mai călduros bun-venit în numele poporului încredinţat Preasfintei Mame a lui Dumnezeu, în numele Bisericii întemeiate de apostolii Domnului nostru Iisus Hristos: Biserica din Roma a fost întemeiată de sfântul apostol Petru, în timp ce Biserica din Georgia de sfântul Andrei Primul Chemat. Petru şi Andrei erau fraţi şi noi am avut şi trebuie să avem raporturi deosebit de cordiale.

… N-aş vrea să uit meritul avut de catolicii georgieni în lupta pentru independenţa politică a Georgiei şi în dezvoltarea culturală a ţării noastre. De asemenea aş vrea să amintesc ajutorul, oferit de Biserica din Roma, pentru formarea clerului georgian în Europa.

Noi participăm la dialogul teologic dintre ortodocşi şi catolici. La Patriarhia din Georgia s-au demarat deja lucrările de întocmire a unei opere voluminoase, care va ilustra drumul istoric al Bisericii creştine nedespărţite (adică până în secolul al XI-lea) şi Vaticanul deja a exprimat propria disponibilitate de a susţine această iniţiativă.

… Sanctitate, vă reînnoiesc salutul meu de bun-venit! Cu mijlocirea sfântului Andrei Primul Chemat şi a sfântului Petru, Dumnezeu să binecuvânteze ţările noastre şi să dăruiască întregii creaţii pacea şi progresul spiritual!

Papa Francisc

… Sanctitate, dumneavoastră aţi inaugurat o pagină nouă în relaţiile dintre Biserica ortodoxă din Georgia şi Biserica catolică, făcând prima vizită istorică în Vatican a unui patriarh georgian. Cu acea ocazie aţi schimbat cu Episcopul de Roma sărutul păcii şi promisiunea de a vă ruga unul pentru altul. Astfel s-au putut întări legăturile semnificative, prezente între noi încă din primele secole ale creştinismului. Ele s-au dezvoltat şi se menţin respectuoase şi cordiale, aşa cum manifestă şi primirea călduroasă rezervată aici trimişilor şi reprezentanţilor mei, activităţile de studiu şi cercetare la Arhivele Vaticane şi la Universităţile Pontificale din partea credincioşilor ortodocşi georgieni, prezenţa la Roma a unei comunităţi a voastre, găzduită într-o biserică din dieceza mea, şi colaborarea cu comunitatea catolică locală, mai ales cu caracter cultural.

… Şi sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a venit aici, în pragul Jubileului anului 2000: a venit ca să întărească „legăturile profunde şi puternice” cu Scaunul din Roma (Discurs la ceremonia de bun-venit, Tbilisi, 8 noiembrie 1999: Insegnamenti XXII/2 [1999], 843) şi să amintească ce necesară era, în pragul celui de-al treilea mileniu, „contribuţia Georgiei, răscruce antică de culturi şi tradiţii, pentru edificarea […] unei civilizaţii a iubirii” (Discurs în Palatul Patriarhal, Tbilisi, 8 noiembrie 1999: Insegnamenti XXII/2 [1999], 848).

Acum, Providenţa divină face să ne întâlnim din nou şi, în faţa unei lumi însetate de milostivire, de unitate şi de pace, ne cere ca acele legături dintre noi să primească nou elan, reînnoită fervoare, pentru care sărutul păcii şi îmbrăţişarea noastră fraternă sunt deja un semn elocvent. Biserica ortodoxă din Georgia, înrădăcinată în predica apostolică, îndeosebi în figura apostolului Andrei, şi Biserica din Roma, întemeiată pe martiriul apostolului Petru, au astfel harul de a reînnoi astăzi, în numele lui Cristos şi spre gloria sa, frumuseţea fraternităţii apostolice. De fapt, Petru şi Andrei erau fraţi: Isus i-a chemat să părăsească năvoadele şi să devină, împreună, pescari de oameni (cf. Mc 1,16-17). Frate preaiubit, să ne lăsăm priviţi din nou de Domnul Isus, să ne lăsăm atraşi iarăşi de invitaţia sa de a părăsi ceea ce ne reţine să fim împreună vestitori ai prezenţei sale.

Pentru ca Evanghelia să aducă rod şi astăzi ni se cere, Frate preaiubit, nem şi mai trainic în Domnul şi uniţi între noi. Mulţimea de sfinţi pe care această ţară îi are să ne încurajeze să punem Evanghelia înainte de toate şi să evanghelizăm ca în trecut, mai mult decât în trecut, liberi de laţurile prejudecăţilor şi deschişi la noutatea perenă a lui Dumnezeu. Dificultăţile să nu fie impedimente, ci stimulenţi ca să ne cunoaştem mai bine, să împărtăşim limfa vitală a credinţei, să intensificăm rugăciunea unii pentru alţii şi să colaborăm cu caritate apostolică în mărturia comună, spre gloria lui Dumnezeu în ceruri şi spre slujirea păcii pe pământ.

 [După schimbul de daruri]

Mulţumesc, Sanctitate. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe Sanctitatea Voastră şi Biserica ortodoxă din Georgia. Mulţumesc, Sanctitate. Şi fie ca să poată merge înainte pe drumul libertăţii.

Mulţumesc, Sanctitate pentru primirea şi cuvintele dumneavoastră. Mulţumesc pentru bunăvoinţa dumneavoastră şi pentru această angajare fraternă de a ne ruga unul pentru altul după ce ne-am dat sărutul păcii. Mulţumesc.

Pe 1 octombrie papa a săvîrşit o messă pe stadionul Mikheil Meskhi din Tbilisi, cu o capacitate de 27000 locuri, dar la care au asistat circa 3000 de oameni, majoritatea papistaşi, şi reprezentanţi ai administraţiei de stat, alături de preşedintele Georgiei, într-o ţară în care numărul membrilor cultului romano-catolic este estimat între 20 şi 120 de mii. La evenimentul ritualic a fost aşteptată şi o delegaţie de clerici ortodocşi, însă în ultimul moment Patriarhia s-a răzgîndit, anunţînd lipsa participării din motivul „diferenţelor doctrinare”.

Amintim că aceasta este a 4-a întîlnire a papei Francisc cu un alt Întîistătător al Bisericii Ortodoxe, după ce anterior s-a întîlnit tot în 2016 cu Patriarhul Kiril al Moscovei, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului şi Arhiepiscopul Ieronim al Atenei.

Vizita papei s-a petrecut cu cîteva zile înainte ca Sinodul arhieresc al Bisericii Ortodoxe a Georgiei să se întrunească pentru a se pronunţa asupra deciziilor luate la „Sinodul panortodox” din Creta convocat în iunie a.c. la care Biserica Georgiei nu a participat.

Biserica Georgiei nu mai este membră a Consiliului mondial al „bisericilor” din 1997, însă acest lucru nu o împiedică să participe la dialogul papisto-ortodox aşa cum a făcut în acest an la sesiunea a 14-a a Comisiei teologice de dialog papisto-ortodox desfăşurată la Chieti, Italia.

Vezi şi:

Patriarhul Georgiei Ilia II va avea o întrevedere cu papa Francisc la Tbilisi

Arhiepiscopul Ieronim al Atenei: „Cu o deosebită bucurie l-am primit astăzi în Lesbos pe Papa Francisc”

„Vom intensifica eforturile de promovare a unităţii depline între toţi Creştinii” – declaraţia comună a papei Francisc, patr. Bartolomeu şi arhiep. Ieronim

Unica osîndire îngăduită

Preluăm un text mai vechi al vrednicului de pomenire arhimandrit Serafim Alexiev, apologet al ecleziologiei Bisericii Ortodoxe şi ucenic al Sfîntului Ierarh Serafim Sobolev, de curînd canonizat şi de Biserica Ortodoxă Rusă (BORu PM), însă cinstit ca sfînt deja de mulţi ani de bulgarii şi ruşii ortodocşi din exil. Asemeni duhovnicului său iubit, ce a luptat pentru păstrarea calendarului bisericesc (în limbaj lumesc – stilul vechi) în BORu şi pentru neparticiparea Patriarhiei Moscovei în Consiliul Mondial al „bisericilor”, lucru hotărît la Sinodul din 1948 de la Moscova şi păstrat pînă în anii ’60 ai secolului XX, arhimandritul Serafim Alexiev a scos la lumină lucrările Sfinţilor Părinţi, apărînd cu cuvîntul acestora adevărata învăţătura a Bisericii celei Una în faţa ecumenismului tot mai ameninţător, demascîndu-i pe ecumenişti şi intenţiile lor.

În contextul ultimelor evenimente ce s-au desfăşurat şi se desfăşoară mai ales după „sinodul” din Creta, sîntem siguri că cuvintele arhimandritului vor călăuzi şi vor încuraja bunele intenţii în lupta cea bună şi vor menţine trează conştiinţa ortodoxă. Sublinierile aparţin redacţiei.

Unica osîndire îngăduită

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei
În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Sf. Ier. Serafim Sobolev, 1881-1950
Sf. Ier. Serafim Sobolev, 1881-1950

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Către ceilalţi însă ni s-a poruncit să nu fim îngăduitori, ci cu multă luare-aminte, critici şi fără de împăcare. Sfîn­tul Apostol Pavel, care ne învaţă de fi­ecare dată să nu defăimăm pe semenii noştri pentru slăbiciunile lor morale, nici să-i dispreţuim, ci cu dragoste să-i lecuim (vezi I Cor. 13, 1-7), devine dintr-o dată foarte aspru cînd se pune pro­blema celor ce greşesc împotriva curăţiei credinţei. Îngrijorat părinteşte pentru cei neputincioşi (vezi I Tesal. 2, 7-8) şi recomandînd purtări mîngîietoare că­tre fraţi (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement împotriva ereticilor: Păziţi-vă de cîini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! (Filip. 3, 2). Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii, şi nu după Hristos! (Col. 2, 8). De ce el este atît de tăios faţă de învăţătorii cei mincinoşi? Pentru că, fără discuţie, învăţăturile ce­le mincinoase sînt otravă pentru suflet, iar purtarea fără discernămînt către ei şi împlinirea unor asemenea învăţături duc la pieirea veşnică. Neputin­ţele morale pot uneori să slujească pen­tru smerirea omului şi conducerea lui către mîntuire întru Domnul prin po­căinţa cuvenită. Însă erezia este de-a dreptul pierzare.

Nicăieri în Sfînta Scriptură nu întîl­nim indicaţii că am putea să iertăm pă­catele împotriva credinţei poruncite de Dumnezeu, în timp ce în nenumărate rînduri ni se spune că sîntem datori să iertăm celor ce greşesc împotriva noas­tră din pricina neputinţei omeneşti. Cei ce păcătuiesc împotriva credinţei or­todoxe păcătuiesc direct împotriva lui Dumnezeu, şi nu împotriva oamenilor. Ei hulesc Adevărul revelat, şi nu păre­rile oamenilor obişnuiţi. De aceea s-a spus: De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfînta Biserică, această grijulie Maică pentru fiii Ei care greşesc, este foarte as­pră faţă de eretici. După chemarea repe­tată spre venirea în fire şi pocăinţă, prin refuzul din partea lor de a se pocăi, ea îi îndepărtează de comuniunea sa ca neînţelepţi şi îndîrjiţi, stricători ai adevă­rurilor dumnezeieşti. Cei ce păcătuiesc din punct de vedere moral continuă să fie mădulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Însă cei eretici nu pot să rămînă mădularele ei, chiar dacă mai înainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apar­ţin organismului binecuvîntat, pentru că s-au îndepărtat de Adevăr, adică de Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Evr. 10, 10; In 14, 6), şi s-au unit cu minciuna, adică cu diavolul, numit min­cinos şi tatăl minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nici o părtăşie între lumină şi în­tuneric, tot astfel nu poate să existe nici o părtăşie bisericească de rugăciune şi de Taine între creştinul ortodox şi ere­tic. Căci primul, deşi păcătos, din toa­tă inima a îmbrăţişat dogmele revela­te, s-a smerit înaintea acestora, trăieşte şi se mîntuieşte prin acestea, în timp ce ultimul este un mîndru închinător la rătăcirile sale prin care şi piere.

Ce este erezia? Învăţătura mincinoa­să care, mai puţin ori mai mult, denatu­rează adevărata învăţătură dumnezeias­că şi lucrează cu viclenie să o schimbe şi chiar să se înalţe în locul ei. Adevăruri­le de credinţă ne-au fost revelate o dată pentru totdeauna (vezi Iuda 1, 3) de Dumnezeu! Iar eresurile sînt născoci­rea diavolului, care năzuieşte să seme­ne sămînţa discordiei în inimile oame­nilor şi să-i rupă de la Dumnezeu, să-i dezbine, să-i facă să se certe între ei şi astfel să-i stăpînească. Adevărul con­duce către Dumnezeu. El ne învaţă să mărturisim Sfînta Treime: să ne închi­năm lui Dumnezeu-Tatăl, Fiului Său Cel dumnezeiesc, Care a venit pe pămînt să ne răscumpere din păcatele noastre, şi de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevă­rului (vezi In 15, 26) şi Care ne învaţă la orice adevăr (vezi In 16, 13). Revelaţia, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o, re­prezintă dreptatea şi adevărul desăvîrşit (Ps. 118, 38). De aceea, ele ne îndatorea­ză aşa de mult! Viaţa veşnică se dobîn­deşte prin cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu Celui Unul şi a Celui trimis de El – Iisus Hristos (vezi In 17, 3), şi nu prin împotrivirea la Adevăr. Despre Cu­vîntul lui Dumnezeu s-a spus că este Cuvîntul Adevărului (Efes. 1, 13). Acest Adevăr sfinţeşte (vezi In 17,17), iar rătă­cirea, ca rod al duhului întunecat al ră­utăţii, întunecă şi pierde pe om.

Ca să ne ferească de o asemenea pierzanie, sfîntul Apostol Pavel, insu­flat de Sfîntul Duh, scrie: Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o! Depărtaţi-vă de ei! (Rom. 16, 17) Din aceeaşi pricină, canoanele aposto­lice ne interzic foarte aspru părtăşia la rugăciune cu ereticii, poruncind: Dacă cineva se roagă cu cel ce nu are părtăşie cu Biserica, fie chiar şi în casa lui, să fie afuri­sit! (Canoanele Sfinţilor Apostoli 10, 45, 61; Laodiceea 6, 32, 33).

Sinoadele a Toată Lumea şi cele Locale ale Sfin­tei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importantă sarcină a lor să păzească moştenirea învăţăturii apostolice fără pată faţă de eresuri (vezi I Tim. 6, 3). Ele au impus ereticilor să se smerească îna­intea adevărului dumnezeiesc păstrat în Biserică şi să se lepede de învăţătura lor cea mincinoasă. În caz de împotrivi­re, Biserica i-a excomunicat (anatemizat), cu scopul de a-i face să-şi vină în fire şi de a-i învă­ţa să nu hulească (I Tim. 1, 20).

Unora, o asemenea atitudine a Bise­ricii lui Hristos poate să le pară foarte „dură”. Însă Biserica nu a procedat cu asprime, ci, din contră, plină de iubire. Plină de iubire şi către eretici, şi către fiii Ei credincioşi. Prin excomunicarea ce­lor ce s-au abătut de la adevăr, Ea a fă­cut o ultimă şi măreaţă încercare să-i înţelepţească, oferindu-le posibilitatea ca, în urma excomunicării, să se pocăiască dacă doresc. Iar către adevăraţii Ei fii, aceasta a fost plină de grijă, păzindu-i de eresu­rile pierzătoare. Aspră ar fi fost Ea că­tre fiii săi dacă nu i-ar fi ferit de plaga cea aducătoare de moarte a eresurilor şi dacă i-ar fi lăsat în braţele satanei. Că­ci se ştie că eresul, ca născocire a dia­volului, duce la iad. Procedînd cu asprime către eretici, Biserica a urmă­rit nu vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, Care spune despre omul de neîndreptat: Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgîn şi vameş! (Mt. 18, 17)

Aceste principii de veacuri ale Biseri­cii, păstrate cu sfinţenie pînă de curînd, sînt încălcate astăzi de către o mulţi­me de creştini ortodocşi, sub influen­ţa rătăcirilor moderne şi mai cu seamă a aşa-numitei mişcări ecumenice, înfi­inţată de Consiliul Mondial al Biserici­lor. Această mişcare este la temelia ei de origine protestantă. Cu ea colaborează strîns şi romano-catolicismul, chiar da­că, din considerente tactice, acesta, pînă astăzi, în mod formal, nu intră în aceas­tă comunitate ecumenică. La ea partici­pă aproape toate sectele şi eresurile din lumea de astăzi, care se autointitulează în chip cu totul nedrept — „biserici”. Ecumenismul pretinde că poate să unească pe ortodocşi cu ereticii şi chiar cu cei de alte religii. Sub influenţa lor şi sub influenţa spiritului umanismului înşelă­tor al lumii de astăzi, mulţi spun acum: „Ce rău este în faptul ca toţi credincio­şii de pe pămînt să se unească şi să în­ceteze să se mai certe între ei?”

Argumentul este la înfăţişare foarte lăudabil, atîta timp cît se fundamentea­ză pe dorinţa de pace. Se ştie că nici un om înţelept nu doreşte să aibă război. Însă în spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri întunecoase, diavoleşti, de sub­estimare a adevărului dumnezeiesc, de aliniere a adevăratei Biserici a lui Hristos cu adunările ereticilor, care pretind că ele sînt adevărate „biserici”, şi de subminare a veşnicelor temelii ale Une­ia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Bi­serici, întemeiate de Mîntuitorul, care este doar Ortodoxia (vezi Mt. 16, 18).

Mîntuitorul a spus: Feriţi-vă de pro­orocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte! (Mt. 7, 15-16). Să vedem care sînt roadele par­ticipanţilor la ecumenism, porniţi să se unească cu ereticii! Militînd, chipurile, pentru îndepărtarea vrajbei cu cei ex­comunicaţi, ei intră în conflict ideolo­gic cu propria lor Biserică şi cu semenii lor. Creînd legături cu heterodocşii, ei rup legăturile cu fraţii lor ortodocşi care nu doresc să încalce pravilele apos­tolice prin rugăciuni făcute laolaltă cu ereticii şi care nu îndrăznesc să calce în picioare cuvîntul lui Dumnezeu, în ca­re citim: Dacă cineva vine la voi şi nu adu­ce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în ca­să şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cel ce-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la fap­tele lui cele rele! (II In 1, 10)

Pînă unde se poate ajunge pe aceas­tă cale a ecumenismului? Pînă la înfră­ţirea cu ereticii şi pînă la ruperea legă­turilor frăţeşti cu ortodocşii. Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfîşi­ere a unităţii ortodoxiei, pe motivul că se lucrează, chipurile, spre a se a ajun­ge la idealul indicat de Hristos — ca toţi să fie una (vezi In 17, 21)? Însă Mîntui­torul niciodată nu a dorit să existe părtăşie între adevăr şi minciună. Între or­todoxie şi învăţătura cea mincinoasă, între lumină şi întuneric, între Hristos şi Veliar (vezi II Cor. 6, 15). Dimpotrivă, El vine ca să aducă dezbinare între su­fletele credincioase şi diavol. Cuvintele Lui dumnezeieşti sînt limpezi şi indis­cutabile: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie! (Mt. 10, 34; vezi Lc. 12, 51). El în­tr-adevăr Se roagă pentru unitate, însă pentru unitatea în Adevăr, şi nu împo­triva Adevărului. Dacă sectanţii, ereticii, învăţătorii cei mincinoşi doresc să se lepe­de de rătăcirile lor şi să se întoarcă în sî­nul Credinţei Ortodoxe, atunci aceasta va fi împlinirea Testamentului lui Hristos — ca toţi să fie una (In 17, 21). Iar atunci bucuria în cer va fi nesfîrşită. Însă atî­ta timp cît există despărţire de Adevăr, nu poate să existe o turmă şi un păs­tor (vezi In 10, 6). Hristos nu include pe toţi în turma Sa. El i-a îndepărtat de la această unitate pe iudeii care nu cre­deau în El, spunîndu-le: Dar voi… nu sînteţi dintre oile Mele (In 10, 26). Şi dacă, după cuvintele lui Hristos, există oi care nu sînt din staulul Său şi pe care El însuşi nu le primeşte din pricina ne­credinţei în El, de neconceput şi înşelă­toare este propovăduirea unităţii celei mincinoase a ecumenismului. Într-ade­văr, Mîntuitorul spune limpede: Am şi alte oi, care sînt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu!… (In 10, 16) Însă cum se tîlcuieşte aceasta? Că nu doar iudeii îngrădiţi de legea lui Dumnezeu şi intraţi în staulul Vechiului Testament, ci şi păgînii, care se află departe de acest staul, pot să in­tre în unul şi singurul staul al lui Hris­tos, oferit de Biserica lui Hristos. Dar, ca să intre în Ea, ei trebuie să audă gla­sul Mîntuitorului, adică să primească fă­ră obiecţii Adevărul vestit de El aşa cum îl primeşte şi îl propovăduieşte Biserica Ortodoxă, întemeiată de El ca stîlp şi te­melie a adevărului (I Tim. 3, 15).

Aceia care nu primesc întregul ade­văr dumnezeiesc, ci doar o parte din el, şi care-l amestecă cu minciuna nu apar­ţin turmei lui Hristos. Tot astfel şi ace­ia care în aparenţă sînt în staul, dar lăuntric se rup de El, de dogmele şi ca­noanele Lui, nu sînt mădulare ale Lui. Aceasta va deveni limpede dacă nu acum, atunci neîndoielnic la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Duhul umanist înşelător al timpuri­lor noastre schimbă duhul clasic evan­ghelic şi aşează pecetea sa de gîndire chiar şi asupra creştinilor ortodocşi în­văţaţi. Acest duh umanist înşelător este întru totul limpede împotriva Sinoade­lor Ecumenice şi atrage pe mulţi că­tre încălcarea Adevărului (vezi I Tesal. 2, 3). El îi îndeamnă către neascultarea de Maica Biserică. Aceasta face de neîmpăcat eresul cu învăţătura sănătoasă, dar astăzi se insuflă înţelegerea greşită de egalitate în drepturi între minciunea diavolească şi adevărul Revelaţiei dum­nezeieşti. Biserica a exclus pe învăţă­torii cei mincinoşi din comuniunea sa, însă astăzi se propovăduieşte rugăciu­nea laolaltă cu aceştia. Ea nu îngăduie nici o părtăşie liturgico-sacramentală între ortodocşi şi heterodocşi, dar astăzi se caută împărtăşirea împreună cu pro­testanţii. Ea osîndeşte pe deformatorii Adevărului, iar astăzi osîndirea lor este socotită ca un păcat asemănător cu de­făimarea obişnuită.

Există autori ortodocşi moderni, pre­cum Serghei Bolşakov şi alţii asemenea, care, vorbind despre nevoitorii contem­porani, subliniază ca cea mai importan­tă calitate a acestora faptul că ei nu au osîndit pe nimeni — nici chiar pe eretici. Prin asemenea semne ale egalităţii în­tre osîndirea interzisă şi cea îngăduită, astfel de autori introduc tainic tendin­ţa păgubitoare de a fi amestecat ade­vărul cu minciuna în avantajul indife­rentei credinţe ecumeniste, lucru care înlesneşte unirea Ortodoxiei cu celelal­te mărturisiri şi chiar şi cu religiile pă­gîne. Serghei Bolşakov dă ca pildă de o asemenea „neosîndire” pe răposa­tul arhiepiscop de Canterbury William Temple. Într-adevăr, William Temple nu a osîndit nici chiar pe cei mai vădiţi eretici în biserica sa. Ca un mare ecu­menist, el a împărtăşit principiul pier­zător al universalităţii, conform căruia toţi pot să se unească cu toţi, indiferent de neînţelegerile dintre ei privitoare la dogme. După ce, în 1954, a fost creată baza ecumenismului, păstrînd un minim dogmatic de unire a credinţelor creştine — la care s-a luat credinţa mini­mală în Hristos ca Dumnezeu şi Mîn­tuitor —, W. Temple a mărturisit că neacceptarea acestei baze nu trebuie să fie o piedică, pentru ca ecumeniştii să conti­nue să colaboreze şi cu alte denominaţiuni şi culte care nu recunosc pe Dum­nezeu ca Mîntuitor. Ce altceva poate să semnifice aceasta, decît de larga des­chidere a porţii pentru unirea Adevăru­lui cu minciuna?

Unii vor încerca să îndreptăţească neosîndirea ereticilor cu argumentul că ea se săvîrşeşte în numele păcii şi al înde­părtării războiului. Însă cine aţîţă războ­iul? Tocmai acele forţe masonice întune­cate care propovăduiesc şi amestecarea mărturisirilor, şi apropierea credinţelor! Scopul lor nu este îndepărtarea înfrico­şătorului pentru noi toţi război, ci nimi­cirea Adevărului şi aducerea creştini­lor ortodocşi pînă la renunţarea la acest Adevăr (vezi II Tesal. 2, 3).

Să ilustrăm aceste idei cu un exem­plu dintr-o povestire!

Într-o pădure întinsă trăiau mulţi ie­puri, căprioare şi cerbi. Pentru toţi era destulă păşune. Animalele erau ferici­te şi-şi petreceau zilele în pace. Însă în apropiere pîndeau lupii. Din timp în timp, aceştia atacau blîndele căprioare şi le sfîşiau pe unele dintre ele. Nu era astîmpărată însă foamea lupilor, căci căprioarele şi iepurii erau animale foar­te prevăzătoare şi se ascundeau cu iscusinţă. S-au strîns atunci lupii la sfat, ca să hotărască chestiunea privitoare la hrană într-o vreme de restrişte. Cel mai bătrîn lup, viclean precum un diavol, a spus:
— Am născocit un plan. Vom aprinde pădurea şi astfel vom avea la îndemînă toţi iepurii, căprioarele şi cerbii din as­cunzişurile lor…, şi după aceea…, voi bănuiţi ce putem să facem după aceea!…
Planul a fost acceptat şi pădurea in­cendiată.
— Incendiu! Incendiu! — s-au auzit în­tr-o dimineaţă strigăte de groază.
Au ieşit neliniştite din bîrlogurile şi din ascunzişurile lor toate animale­le. Au sărit afară iepurii din gropile un­de erau ascunşi. S-au arătat căprioare­le din desişuri şi se mirau care încotro să fugă. S-au arătat îngroziţi de moarte urşii, vulpile şi alte animale de pradă. Toate erau speriate şi blînde în faţa ne­norocirii generale.
— Ce vă miraţi?! – a strigat bătrînul lup către surorile lui ierbivore. Hai să ne înfrăţim şi să fugim cu toţii împre­ună! Fugiţi cu noi! Noi ştim unde este neprimejdios!
O căprioară bătrînă înţeleaptă s-a în­tors către surorile sale mai tinere şi le-a strigat:
— Nu trebuie mers împreună cu lu­pii! Să fugim de foc, însă nu împreună cu vrăjmaşii noştri, ci în altă direcţie!
Unele au ascultat-o şi au pornit îm­preună cu ea. Însă cele mai multe din­tre ierbivore s-au despărţit de ea şi au urmat lupilor.
— Unde sînt toţi, acolo vom fi şi noi! — au spus ele.
— În mijlocul mulţimii vom fi mai liniştite!
Toate animalele, unele de-a stînga împreună cu lupul în frunte, iar alte­le de-a dreapta împreună cu înţeleap­tă căprioară, au început o fugă nebu­nă şi au ieşit din raza focului. Însă cînd au ajuns la loc „sigur”, lupii însetaţi de sînge s-au năpustit peste suratele lor ierbivore lipsite de apărare şi au orga­nizat cu acestea un sinistru ospăţ…

O asemenea soartă pregăteşte oi­lor ortodoxe ale lui Hristos începătorul aţîţător al infernalelor focuri duhovniceşti… Însă cine se gîndeşte la aceasta? Cine are drag de veşnica lui mîntuire? Cine vede în unul şi acelaşi chip şi pe aţîţătorul războaielor, şi pe mincinosul propovăduitor al păcii?!

Totul se amestecă în timpul nostru nefericit, al ştiinţei materialiste şi al în­tunericului duhovnicesc! Defăimarea semenilor pentru păcatele lor morale deja nu mai şochează pe nimeni, în ciu­da faptului că aceasta este interzisă lim­pede de Dumnezeu (vezi Mt. 7, 1-3; Lc. 6, 37) şi că naşte războaie de fiecare zi între oameni. Însă ridicarea glasului fa­ţă de păcatele împotriva adevăratei cre­dinţe se socoteşte ca îngustime a minţii. A manifesta ură faţă de vrăjmaşii perso­nali este considerat un lucru normal. În­să ura împotriva învăţăturii mincinoase pe tărîm religios este un sentiment ne­înţeles pentru mulţi, în ciuda faptului că, însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne în­deamnă categoric la aceasta, prin gura Sfîntului proroc David, care scrie: Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urît şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîh­nit? Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Ps. 138, 21, 22).

Merită să ne oprim atenţia asupra aces­tor gînduri importante ale psalmilor. Ce se înţelege aici prin vrăjmaşii lui Dumne­zeu? Sfîntul Atanasie cel Mare răspunde: „Vrăjmaşii lui Dumnezeu sînt în primul rînd şi în adevăratul sens al cuvîntului demonii cei necuraţi; în al doilea rînd, după demoni, sînt apărătorii închinării la idoli şi începătorii eresurilor”.

Însă cum poate cuvîntul lui Dum­nezeu să propovăduiască ura? Trebu­ie să subliniem că în mod evident aici nu este vorba de ura obişnuită, pe ca­re omul o încearcă faţă de propriii lui duşmani, întrucît chestiunea nu se re­feră la un asemenea fel de duşmani, ci la vrăjmaşii lui Dumnezeu. De aceea şi ura încercată faţă de ei nu este pă­cat. Aceasta nu întîmplător este numită „ură desăvîrşită”. În ura către propri­ii duşmani există patimă, răutate, răz­bunare — manifestări ale nedesăvîrşirii omeneşti. Iar în ura către vrăjmaşii lui Dumnezeu, aşa cum a încercat-o blîn­dul David, nu există asemenea nedesă­vîrşiri, în ea există doar o neînţeleasă desăvîrşire pentru noi, păcătoşii, lega­tă nu de patimi, ci de nepătimire, care poate să urască răul la oameni, însă nu pe aceştia, să îndepărteze eresul, dar să cruţe pe eretici. Iată ce citim în tîlcuirea stihurilor la psalmi a lui Eftimie Zigaben (secolul al XII-lea), transmiţînd cu­vintele unui autor necunoscut: „Acela urăşte pe vrăjmaşii săi duhovniceşti cu desăvîrşită ură, care nu greşeşte nici în gesturi, nici în faptă, nici cu gîndul, iar aceasta înseamnă cea mai mare şi mai adîncă nepătimire”.

După Fericitul Augustin, ura desă­vîrşită este aceea prin care cineva urăşte răul, însă nu poartă ură către omul păcătos.

Asemenea lucru spune şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Trebuie să defăi­măm învăţăturile eretice…, însă este nevoie să cruţăm pe oameni şi să ne ru­găm pentru mîntuirea lor!” Într-o al­tă predică a sa el mărturiseşte: „Eu nu mă scîrbesc de om, dar urăsc rătăcirea lui şi doresc să-l scot pe el din rătăcirea lui. Eu duc un război nu cu persoana, care este făptura lui Dumnezeu, ci do­resc să îndrept mintea ei pervertită de diavoli. Precum doctorul care lecuieşte pe bolnav nu se luptă împotriva trupu­lui, ci îndepărtează vătămarea de la el, tot astfel şi eu, cînd mă lupt cu ereticii, mă lupt nu cu oamenii, ci doresc să ni­micesc rătăcirea”.

Defăimarea semenilor pentru scăde­rile lor morale este mîrşavă, plină de ti­căloşie, pe cînd osîndirea celor ce stri­că credinţa, trebuie să fie o dezbatere, dar nu înfierare. Cel ce ponegreşte este plin de mînie împotriva propriilor lui rivali, vecini plini de ură ori rude duş­mănoase, în aceştia el vede pe unii care îi doresc răul — duşmani ai intereselor sale. Iar cel ce este critic către erezii ve­de în eretici pe duşmanii lui Dumnezeu şi de aceea, vigilent, se păzeşte de ei. Dacă auzi că vecinii tăi săvîrşesc împotriva ta oarecare răutăţi şi cu blîndeţe suporţi acestea, tu te nevoieşti întru vir­tutea răbdării; dacă însă îţi dai seama că ei sînt eretici şi doresc să te atragă pe tine şi pe apropiaţii tăi către eresul lor şi atunci te umpli de mînie sfîn­tă, Dumnezeu nu-ţi va socoti aceasta ca păcat, ajunge doar să nu degenereze mînia curată şi bineplăcută lui Dumne­zeu în mulţumirea patimii tale proprii, numită răzbunare şi răutate.

Mîntuitorul ne învaţă să nu ne mîniem în zadar (vezi Mt. 5, 22). Ce înseam­nă aici cuvîntul în zadar? Aceasta ne-o lămureşte foarte limpede avva Pimen. L-a întrebat un oarecare monah: „Ce înseamnă a ne mînia pe fratele nostru în zadar?” El i-a răspuns foarte înţelept şi duhovniceşte: „în zadar este mînia ta atunci cînd te mînii pentru intere­se materiale, care îl rănesc pe aproapele tău, ori cînd cineva îţi scoate ochiul tău drept! Dar dacă cineva se străduieşte să te îndepărteze de Dumnezeu, pe unul ca acela poţi să te mînii!”

Sfîntul Teofilact al Bulgariei scrie: „Acela care se mînie pe fratele său în zadar – va fi osîndit; însă dacă cineva se mî­nie din pricini binecuvîntate, cu un scop de îndreptare şi din rîvnă duhovniceas­că, unul ca acesta nu va fi osîndit. Şi Pavel a grăit cuvinte de mînie către Elimas vrăjitorul, cît şi către arhiereu, însă nu în zadar, ci din rîvnă. În zadar ne mîniem noi atunci cînd fierbem de mînie pentru lu­crurile materiale ori pentru slavă”.

Mînia ne-a fost dată pentru bine, în­să diavolul a întors-o spre rău… învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Mîniaţi-vă şi nu greşiţi! (Efes. 4, 26; vezi Ps. 4, 5). De aici rezultă că noi trebuie să ne mîniem aco­lo unde trebuie, pentru a împlini dato­ria noastră creştinească, şi să nu ne tul­burăm acolo unde nu e nevoie. Pe scurt spus, nu trebuie să ne folosim de însuşi­rea noastră de a ne revolta pentru a po­negri, însă nici nu trebuie să acoperim eresurile prin îngăduinţă, păcătuind ast­fel împotriva datoriei noastre de a păzi taina credinţei în cuget curat (I Tim. 3, 9).

În ciuda acestei evidenţe a lucrurilor, molima influenţelor moderne se întinde cu repeziciunea unei epidemii de neţi­nut în frîu. Multe minţi sînt astăzi în­tr-atît de confuze, că se afundă în rătăci­rea diavolească ce socoteşte credincioşia către sfînta Ortodoxie ca obscurantism şi îngustime a minţii, iar părtăşia în ru­găciune şi la Sfintele Taine cu ereticii, cît şi trădarea vădită ori ascunsă a dog­melor şi a canoanelor ca fiind cuprinde­re şi deschidere faţă de lume.

Duşmanul mîntuirii lucrează cu în­cordare asupra conştiinţei oamenilor şi le înceţoşează minţile. Sub influenţa lui se ajunge pînă acolo că osîndirea se­menilor pentru neputinţele lor morale este socotită ca „eroism” şi „rîvnă pen­tru bine”, iar necriticarea învăţăturilor eretice şi a manifestării heterodocşilor, care năzuiesc să submineze adevărul ortodoxiei, ca pe un înalt umanism şi iubire a semenilor. Se uită testamentul Apostolilor de a ne îndepărta de eretici (vezi Rom. 16, 17; Tit 3, 10; I Tim. 4, 1; II Petru 2, 1). În locul îndreptării, astăzi se propovăduieşte apropierea de ei. Se trece fără luare-aminte peste cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti al­tă Evanghelie decît aceea pe care v-am ves­tit-o – să fie anatema! (Gal. 1, 8). În locul acestora, se aude astăzi o nouă propovăduire: „De ce nu avem părtăşie de ru­găciune cu heterodocşii şi cu cei de al­te credinţe? Oare doar noi, ortodocşii, avem dreptate?”… Şi astfel vorbesc nu doar oamenii necunoscători într-ale or­todoxiei, ci şi chiar unii dintre aceia ca­re se arată a fi învăţători ai credinţei…

Iar privitor la aceasta lucrurile sînt atît de limpezi şi de simple! La apăra­rea Sfintei Ortodoxii de eresuri nu es­te vorba deloc de dreptatea noastră omenească, ci de dumnezeiasca dreptate şi de adevăr. Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Ierem. 10, 10), a descoperit prin Dumnezeiasca Scrip­tură mîntuitoarele adevăruri de cre­dinţă. Ele provin nu din minţile ome­neşti, ci din Dumnezeiasca Descoperire a Vechiului şi Noului Testament. Trans­mise prin bărbaţi aleşi de Dumnezeu, aceste adevăruri au pregătit în epoca Vechiului Testament mîntuirea între­gii omeniri afundate în rătăcirile păgî­ne, în Noul Testament, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumne­zeu, ne-a descoperit adevărurile des­pre Dumnezeu Unul după Fiinţă şi în­treit în Persoane, despre purtarea Sa de grijă asupra întregului neam omenesc, despre răscumpărarea săvîrşită de Fi­ul lui Dumnezeu, despre iertarea ca­re se obţine prin credinţă şi fapte bune, despre preoţia primită prin continuitate apostolică, despre Tainele prin care ni se transmite harul, despre Biserică, în­temeiată pe adevărata credinţă în Iisus Hristos (vezi Mt. 16, 16-18) şi menită să fie pentru căutătorii mîntuirii ca o Arcă a lui Noe în mijlocul oceanului rătăciri­lor pînă la sfîrşitul lumii, şi celelalte.

Prin această credinţă în adevăruri­le revelate, omul se mîntuieşte; ajun­ge doar să acţioneze în conformitate cu ele. Însă prin lepădarea acestei credinţe ajunge la pierzanie (vezi Marcu 16, 16).  Abaterea de la Sfînta Ortodoxie este, prin urmare, o nenorocire în mod ho­tărît. Iar a rămîne în Adevăr în ciuda smintelilor de astăzi este o temelie a nă­dejdii că Dumnezeu ne va milui. Sfîntul Marcu al Efesului, marele luptător pen­tru Ortodoxie împotriva romano-catolicismului  (1444),  scrie  astfel  despre credinţa noastră ortodoxă: „Cu ea noi nădăjduim să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să primim iertare pentru păcate­le noastre. Iar fără ea, nu ştim dacă vreo dreptate ne va slobozi de veşnicele mun­ci!” Cel ce crede în adevărurile Revelaţiei dumnezeieşti aduce cinstire lui Dum­nezeu. Iar cel ce se împotriveşte acestora îl scoate pe Dumnezeu mincinos (vezi I In 5, 10). Iar acest fapt este un sacrilegiu! Este hulă împotriva Sfîntului Duh, care nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor (vezi Mt. 12, 32)!

Dumnezeu spune adevărul! Iar dia­volul minte, clevetind pe Dumnezeu, că a minţit, chipurile (vezi Fac. 3, 1-5). Dumnezeu este Binefăcătorul nostru de neînlocuit, Proniatorul nostru, Răscum­părătorul nostru! Iar diavolul, acest po­trivnic al lui Dumnezeu, este ispititorul nostru, vrăjmaşul nostru, pierzătorul nostru! Ca mincinos şi tată al minciunii (In 8, 44), el nu stă în adevăr, ci i se îm­potriveşte. El urmăreşte să-l schimbe din inima credincioşilor, înlocuindu-l cu minciuna lui. În perioada Vechiului Testament, el a născocit închinarea la idoli şi s-a manifestat prin idolii în ca­re se ascundeau demonii (vezi Ps. 95, 5). Iar în perioada harică a Noului Testament, în locul Bisericii, această insti­tuţie divino-umană unică în felul său în lume, diavolul aşează grupările eretice, ca să ne deprindă să lepădăm adevărata temelie a Bisericii lui Hristos şi să pre­tindă că acestea sînt bisericile lui Hris­tos! Sfîntul Ciprian al Cartaginei (sec. al III-lea) ne-a prevenit însă: „Diavolul minte, ca să înşele…; el făgăduieşte pa­cea pentru a nu putea primi pacea, pro­pune mîntuirea ca să oprească păcăto­sul de pe calea către mîntuire, propune biserica, însă acţionează astfel încît cel ce crede în cuvintele lui să piară întru totul pentru Biserică”.

Ca rezultat al sforţărilor vrăjmaşi­lor, astăzi se numesc „biserici” acele grupări eretice care nu au niciun semn al Bisericii. Aşa sînt de pildă unitarie­nii, creştinii liberali, quakerii şi tot fe­lul de alte grupări religioase occidenta­le şi americane, care nu cred în Hristos ca Dumnezeu, însă în ciuda acestui fapt pretind că sînt biserici şi se află sub ari­pa Consiliului Mondial al „Bisericilor”, în care ele sînt membre. În acest Consiliu Mondial al „Bisericilor” sînt atrase să participe şi Bisericile Ortodoxe loca­le, ca să păcătuiască acolo prin părtăşia lor de rugăciune cu hetorodocşii şi cei de alte credinţe! Din această comuniu­ne nu numai că nu ies oarecare avantaje pentru credinţa ortodoxă, ci, dimpotri­vă, prin ea se porneşte pe calea abate­rii de la Adevăr, proorocită de Sfîntul Apostol Pavel ca un semn prevestitor de rău al apropierii vremii lui Antihrist (vezi II Tesal. 2, 3).

În trecut, diavolul i-a dezbinat pe creştini ca să-i despartă şi să-i stăpî­nească. El însuşi îi uneşte astăzi, ca să poată să înece în balta rătăcirilor şi ade­vărata Biserică – Ortodoxia. Diavolul a pierdut în primele veacuri ale istori­ei Bisericii multe suflete, prin eresuri­le născocite de el atunci. Iar acum adu­ce la pierzare şi va continua să piardă, pînă la sfîrşitul istoriei omenirii, încă şi mai multe suflete prin unirea tuturor într-o pan-eretică „biserică”.

Însă adevărata Biserică a lui Hristos va rămîne întreagă pînă la sfîrşitul lu­mii, după neschimbata făgăduinţă a Mîntuitorului (vezi Mt. 16, 18) şi va ră­mîne la locul ei fie doar şi în persoana puţinilor credincioşi creştini ortodocşi rămaşi pînă la moarte (vezi Apoc. 2, 10). Biserica pluteşte şi va continua să plutească deasupra noianului rătăciri­lor şi a falselor învăţături ca o adevărată Arcă a lui Noe, năzuind către Araratul cel ceresc (vezi Fac. 8, 4)!

B. Sfinţii Părinţi şi eresurile
Cei mai buni fii ai Bisericii lui Hristos, Sfinţii Părinţi, s-au străduit odini­oară să deschidă ochii adevăraţilor cre­dincioşi, ca să vadă limpede cine stă în spatele eresurilor. Sfîntul Atanasie cel Mare, dîrzul luptător împotriva celei mai crunte rătăciri din vechime — aria­nismul —, scrie pe bună dreptate: „Fie­care erezie are ca tată al născocirii ei pe diavolul, care s-a abătut dintru început şi s-a prefăcut în ucigaş de oameni şi în mincinos. Ruşinîndu-se să pronun­ţe numele lui vrednic de ură, ereticul cu făţărnicie ia asupra sa minunatul şi mai înaltul decît orice nume al Mîntuitoru­lui, adună cuvinte din Scriptură, … as­cunde însă adevăratele lor înţelesuri şi în cele din urmă ascunzînd cu viclenie născocirea lui, prin aceasta devine chiar ucigaş de oameni pentru cei conduşi (de el) în rătăcire”.

Prin urmare, în spatele fiecărui eres se ascunde satana. Dacă este aşa, este vădit că nu e păcat osîndirea eresului, ci, dimpotrivă, ea este o datorie sfîntă a credincioşilor ortodocşi; trebuie doar ca ei să nu se conducă în aceasta de îndemnurile lor păcătoase de răzbunare personală, interes şi altele asemenea.

Însă nu este oare totuşi bine să avem pace cu ereticii şi să nu facem dispute pe tărîm religios? În viaţa de zi cu zi, pe linie cetăţenească, noi sîntem datori să trăim în pace cu toţi oamenii (vezi Evr. 12, 14). Dar acest fapt nu înseamnă că trebuie să cădem în nepăsare faţă de credinţa noastră şi să ne lăsăm influen­ţaţi de învăţătura cea mincinoasă. Îm­pinşi de duhul cel rău, ereticii sînt de obicei foarte nestăpîniţi. Noi trebuie să apărăm de ei sfînta noastră Ortodo­xie şi să nu le îngăduim cu nepăsare să rupă membrii Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i facă sectanţi şi eretici, slujitori ai altor interese…

Domnul nu îngrădeşte libertatea vo­ii omeneşti. El îi îngăduie şi pe eretici, aşa cum îl îngăduie şi pe diavol să ac­ţioneze, însă cel ce cunoaşte pierzania învăţăturii celei mincinoase nu poate să fie nepăsător faţă de răspîndirea ei fără nici o legiuire printre ortodocşii creştini. El este dator să deschidă ochii semeni­lor săi asupra credinţei, ca să nu cadă în cursele celui rău. În legătură cu aceas­tă purtare, ca cel mai bun exemplu poate să ne slujească plăcuţii lui Dumnezeu. Ei s-au ferit stăruitor să critice pe seme­nii lor pentru scăderi morale şi, în acelaşi timp, prin luptă şi critică, s-au păzit atît pe ei înşişi, cît şi pe cei din jur de eresuri, ca de o boală aducătoare de moarte. Ei nu au osîndit pe nimeni în afară de ei în­şişi, cînd era vorba despre păcat pe tărî­mul moralităţii. Dar, pe de altă parte, nu au îngăduit nimănui să le sugereze nici cea mai mică abatere de la credinţa ortodoxă. Într-atîta au fost de vigilenţi în strădania lor de a fi pînă la moarte credincioşi lui Hristos şi Sfintei Ortodoxii.

Se povesteşte despre Cuviosul Agathon următoarea întîmplare:

Odată, a fost vizitat de nişte fraţi. Ei cunoşteau marea lui sfinţenie, auziseră de înalta sa smerenie şi au hotărît să-l pună la încercare. De aceea, i-au spus:
— Părinte, mulţi se smintesc de tine şi spun că tu ai fi om mîndru, că ai dispreţui pe alţii şi că nu i-ai socoti ca fiind ceva. Asemenea, tu neîncetat ai cleve­ti pe fraţi. Mulţi spun că pricina tainică a acestei purtări ar fi patima desfrînării tale. Cu scopul de a ascunde viaţa ta păcătoasă, tu mereu te ocupi cu cleve­tiri asupra altora.
La acestea stareţul a răspuns smerit:
— Recunosc că am întru mine toate aceste patimi de care mă învinuiţi!
Şi, tăcînd puţin, a îngenuncheat îna­intea oaspeţilor săi şi le-a spus:
— Rogu-vă, fraţilor, rugaţi-vă Dom­nului Iisus Hristos cu osîrdie pentru mine, netrebnicul, ca să-mi ierte multele şi grelele mele nelegiuiri!
Însă fraţii continuau:
— Nu vom ascunde de tine nici faptul că mulţi te socotesc eretic!
Auzind aceste cuvinte, Sfîntul Agathon a sărit ca ars şi s-a împotrivit hotărît:
— Chiar dacă mă apasă conştiinţa pentru multe păcate, eretic nu sînt!
Fraţii s-au minunat de acest răspuns, au căzut la picioarele marelui stareţ şi l-au rugat:
— Părinte, spune-ne de ce nu te-ai tul­burat nicicum cînd te-am învinuit de diferite patimi şi păcate, iar la învinui­rea de erezie te-ai înfiorat?
Stareţul le-a răspuns:
— Primele învinuiri despre păcate le-am primit din două pricini: prima, ca să dobîndesc în acest fel smerenia; şi a doua, ca să nu aveţi voi despre mine o părere greşită că sînt drept. Noi cu­noaştem că mîntuirea stă în smerenie. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a răbdat toate atunci cînd iudeii Îl împroşcau cu ocări şi clevetiri. Astfel El ne-a dat pildă cum să îl urmăm… însă învi­novăţirea de erezie eu nu pot să o primesc şi o arunc cu dispreţ, pentru că ere­sul este înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se îndepărtează singur de Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi se uneşte cu diavolul şi cu îngerii lui. Cel ce s-a rupt de Hristos nu mai are atunci Dumnezeu, pe Care să-L roage pentru păcatele lui, şi de aceea pie­re. Desigur, dacă ereticul se întoarce cu sinceritate către credinţa păzită de ade­vărata Sfîntă Biserică Sobornicească, el va fi primit de către Bunul şi Milostivul Răscumpărător!

Pînă la noi au ajuns din vechime multe mărturii cu autoritate despre cum au privit ereziile şi pe eretici Sfin­ţii Părinţi.

Sfîntul Antonie cel Mare sfătuieşte: „Nu păcătui în credinţă, ca să nu se mî­nie asupra ta Ziditorul nostru! Acela care nu ţine dreapta credinţă, pregăteşte hra­nă pentru viermii cei neadormiţi şi jertfă pentru prinţul întunecimilor iadului”.
Sfîntul Efrem Sirul, care ne-a învă­ţat minunatele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne, dă-mi să văd păcatele me­le şi să nu osîndesc pe fratele meu!”, el însuşi îi osîndea neîncetat pe eretici. De la el cunoaştem că întreaga sa viaţă s-a luptat cu vrăjmaşii adevărului lui Hristos. La sfîrşitul vieţii, dorind să le insu­fle ucenicilor săi rîvnă pentru păstrarea dreptei credinţe, pe care întotdeauna o mărea în cuvintele sale, le-a grăit: „Nici ziua, nici noaptea, întreaga mea viaţă nu am grăit de rău (osîndit) pe nimeni. Şi din cîte îmi amintesc nu m-am certat cu nimeni, însă neîncetat m-am luptat în adunările bisericeşti împotriva celor abătuţi de la credinţă. Voi ştiţi că şi stă­pînul oilor îşi bate cîinele dacă acesta, văzînd cum lupul se apropie de stînă, nu sare şi nu latră împotriva lui”.
Sfîntul Epifanie al Ciprului a spus ucenicilor lui: „Fugiţi de tot eresul ca de fiarele cele pline cu venin de moarte!”
Avva Ghelasie l-a izgonit fără ruşinare pe ereticul monofizit Teodosie din chilia lui. Iar cînd acesta cu viclenie a reuşit să devină patriarh al Ierusalimu­lui, avva Ghelasie nu s-a înfricoşat, ci a continuat să nu-l recunoască şi să nu i se supună. El a socotit că este mai bine să sufere pentru Adevăr decît să cadă de la acesta pentru foloase pămînteşti.
Fericitul Ieronim scrie despre sine: „Eu niciodată nu am cruţat pe eretici şi mereu m-am străduit ca vrăjmaşii Bise­ricii să fie şi vrăjmaşii mei!”
Blîndul Sfînt Serafim de Sarov, ca­re se adresa oaspeţilor săi cu mîngîietoarea salutare: „Bucuria mea!” a fost, în acelaşi timp, foarte aspru demonstra­tor în vileag al celor care se abăteau de la credinţa ortodoxă.
Foarte pilduitor pentru noi este exemplul Sfîntului Petru, arhiepisco­pul Alexandriei, prin purtarea lui faţă de ereticul Arie, născocitorul celui mai vătămător eres pentru Biserica din ve­chime — arianismul.
Arie a fost un preot învăţat din Alexandria. Sub influenţa unor puncte de vedere gnostice, el a început să propo­văduiască, împotriva Evangheliei,  că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, nici Fiul al Dumnezeu, împreună veş­nic şi fără de început al Tatălui, ci un fel de cea mai înaltă primă făptură a lui Dumnezeu, un fel de unealtă prin care Dumnezeu a creat lumea. Prin această învăţătură mincinoasă a sa a vătămat credinţa descoperită de Dumnezeu în Sfînta Treime, a subminat autoritatea Sfintei Scripturi şi a săpat pe dedesubt învăţătura despre răscumpărare, con­form căreia doar Iisus Hristos, ca Dum­nezeu şi Fiu al lui Dumnezeu întrupat, a putut să răscumpere întregul neam omenesc din păcat, blestem şi moarte, întrucît făptura nu poate să răscumpere făpturile ori, după cum spune Psalmistul, răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face (Ps. 48, 8).

Sfîntul arhiepiscop Petru a observat nedreapta cugetare a lui Arie, de mul­te ori l-a mustrat, i-a dat învăţătură, i-a dat pe faţă falsa învăţătură şi l-a sfătuit în fel şi chip, însă în zadar. Arie se în­dîrjea în erezia sa. Atunci dreptul arhi­ereu l-a scos din cinul preoţesc şi l-a ex­comunicat din Biserică.

În acea vreme izbucnise prigoana din partea puterii păgîne împotriva creştinilor. Jertfă a prigoanei a devenit şi arhiepiscopul Petru. El a fost aruncat în temniţă. Arie a socotit acesta ca mo­mentul potrivit de a fi reabilitat. Tainica lui intenţie era ca, după moartea arhiepiscopului Petru, să fie înălţat el pe sca­unul din Alexandria. De aceea a trimis la acesta doi preoţi, apropiaţi ai preasfinţitului, să intervină pentru el, măr­turisind că s-a pocăit, chipurile, şi s-a lepădat de părerile lui greşite. În ace­eaşi noapte, Sfîntul Petru a avut însă o vedenie în temniţă. Însuşi Hristos i S-a arătat şi i-a descoperit că Arie se căieşte nesincer şi că nu trebuie să fie primit în sînul Bisericii.

Ziua următoare, cei doi preoţi au in­trat în temniţă la arhiepiscopul Petru şi cu smerenie l-au rugat să-l ierte pe Arie. Fericitul Petru, cu lacrimi în ochi, le-a răspuns: „Dragii mei fii, voi nu ştiţi ceea ce mă rugaţi intervenind pentru acela care sfîşie şi încă îndelung va mai sfîşia întreaga Biserică a lui Hristos. Eu îmi iubesc oile mele şi mă rog cu osîrdie lui Dumnezeu să le ierte păcatele lor şi să le mîntuiască. Însă pe Arie îl alung, pen­tru că şi Dumnezeu l-a azvîrlit pe el! Nu a mea judecată, ci judecata lui Dumne­zeu l-a îndepărtat de Biserică. El huleşte preacinstita Taină a Preasfintei Treimi!” După aceasta a adăugat: „Să nu credeţi că eu sînt nemilostiv cu Arie şi că sînt aspru către cei care păcătuiesc! Cel ce să­vîrşeşte păcat din neputinţă omenească, şi cel mai mare de ar fi acela, este mult mai mic decît păcatul ereticului Arie!”

După aceasta, arhiereul le-a desco­perit cum însuşi Hristos i S-a arătat în acea noapte îmbrăcat într-o cămaşă sfî­şiată. Cuprins de o teamă plină de ev­lavie, Petru L-a întrebat: „Mîntuitoru­le, cine Ţi-a sfîşiat cămaşa?” Domnul i-a răspuns: „Nebunul de Arie! El a des­părţit de Mine mulţi oameni ai Mei, pe care Eu Mi i-am dobîndit prin sîngele Meu. În­să tu ia aminte! Nu îl primi să aibă părtăşie cu Biserica, chiar de te-ar ruga la aceasta, căci el cugetă vrăjmăşii împo­triva Mea şi împotriva celor ce cred în Mine! Nu îngădui la stînă lupul îmbră­cat în blană de oaie!

Cît de pilduitore este atitudinea lui Hristos faţă de eretici! El i-a definit ca fiind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dacă Dragostea întrupată nu-i rabdă pe ere­tici şi îl învaţă pe arhiereul drept credincios să-l alunge pe Arie din Biseri­că, cine sîntem noi ca să-i acoperim pe duşmanii adevărului dumnezeiesc şi să ne purtăm cu îngăduinţă faţă de aceş­tia? Ei sfîşie Biserica lui Hristos. De aceea trebuie să fie îndepărtaţi de la Ea, dacă nu se pocăiesc!

Sfîntul Petru a murit muceniceşte în anul 311, iar Arie a fost osîndit de pri­mul Sinod Ecumenic în anul 325, ca ere­tic de neîndreptat.

Întîmplarea cu Sfîntul Petru, arhi­episcopul Alexandriei, are şi alte părţi pline de învăţătură. Biserica Ortodoxă în vremea lui se afla într-o foarte grea situaţie. Ea era dintr-o parte clătina­tă de viforniţele prigoanelor păgîne, şi din altă parte împotriva ei se ridica pri­mejdiosul eres al lui Arie, ce cîştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. Arie nu era păgîn, ci preot creştin. El era învăţător al credinţei în enoria sa. Numai că înţelegea greşit taina lui Hristos.

„Ce este cu asta?” – ar spune astăzi mulţi dintre cei care nu înţeleg că Bi­serica nu este o organizaţie pămîn­tească, care emite diferite păreri într-o anumită chestiune. Ea este o instituţie dumnezeiască, întemeiată pe absolu­tul şi îndatoritorul adevăr al Revelaţiei dumnezeieşti că Iisus din Nazaret este Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (vezi Mt. 16, 16). Organizaţii­le pămînteşti au platforme pămînteşti şi pot să-şi dispute reciproc întîietatea, însă Biserica lui Hristos este unicul or­ganism divino-uman, născut fără adversari de valoare egală. Ea este tezaurul tainelor credinţei descoperite de Dumnezeu, vestitoarea Evangheliei mîntuirii, cea care împărtăşeşte harul şi cea care ne conduce către cer. Ea nu este răspîn­dire a învăţăturilor omeneşti, ca să in­tre în alianţe pline de compromisuri cu diferite societăţi religioase pămînteşti. Ea are pe Dumnezeu-Tatăl ca Legiui­tor (vezi Ieşirea 20, 1-17), pe Dumnezeu-Fiul ca Învăţător (vezi Mt. 23, 8 ) şi pe Dumnezeu-Duhul Sfînt ca Sfinţitor (vezi I Petru 1, 2; II Tesal. 2, 13). Ceea ce a fost descoperit de Dumnezeu, nu­mai aceasta primeşte Ea. Părerile ereti­ce le îndepărtează hotărîtor, pentru că ele împiedică calea mîntuirii. Iată de ce Sfîntul arhiepiscop Petru nu putea să intre într-o alianţă compromiţătoa­re cu Arie. Acesta a fost viclean şi alu­necos în gîndire. El se arăta plin de vi­cleşug faţă de arhiereu, cum că ar dori să aibă pace cu el, chipurile, în nume­le interesului general al Bisericii. În fa­ţa duşmanului comun — păgînismul —, Arie propunea unirea arianiştilor, ce credeau greşit, cu ortodocşii creştini. E ca şi cum i-ar fi spus Preasfinţitului: „În faţa ochilor noştri stă prigoana. Ia­tă, tu eşti arestat. Mulţi dintre păstori­ţii tăi credincioşi pier muceniceşte. Ar trebui oare acum, cînd ne aflăm în fa­ţa unei primejdii cruciale pentru Biseri­că, să ne certăm între noi pentru nepo­trivirile noastre de idei? Doar credem în Hristos, deşi unul într-un fel, iar al­tul într-alt fel! Doar nu-L negăm cum îl neagă păgînii! Eu sînt gata să fac con­cesii. Fă şi tu un compromis, şi ne vom uni! Este mai bine oare ca păgînismul să ne nimicească? Dacă obţinem în urma unirii majoritatea, mai cu izbîndă ne vom împotrivi şi îl vom birui!”

Însă adevăratul arhiereu al lui Hris­tos nu gîndea astfel. El îşi dădea seama limpede că o unire cu erezia înseamnă nu creşterea Bisericii, ci descompunerea ei lăuntrică, care conduce către pieire. De aceea, eresul este bacilul diavolului, care descompune, ucide, nimiceşte…

Păgînătatea îi prigonea pe creştini în afară. Însă lăuntric era de folos. La chip, aceasta micşora numărul credincioşi­lor, făcînd mulţime de mucenici. Însă prin sîngele lor, prin nevinovatele lor suferinţe şi prin înalta lor pildă, pe de altă parte, folosea la răspîndirea Bise­ricii, după cum bine a remarcat aceasta Tertulian, care a spus: „Sîngele mucenicilor creştini este sămînţa răspîndi­rii credinţei creştineşti”. În locul unui mucenic care murea se iveau alte sute şi uneori mii de noi adepţi ai lui Hristos. La încetarea prigoanei, mucenicii străluceau precum stelele în viaţa veşnică, încît ei în realitate nu piereau, ci îşi atingeau cu biruinţă ţelul vieţii ome­neşti — mîntuirea sufletului (vezi I Pe­tru 1, 9). Aceste prigoane păgîne, la urma urmelor, se arătau, împotriva in­tenţiilor împăraţilor fără de Dumnezeu, folositoare atît Bisericii, cît şi membri­lor acesteia.

Nu tot aşa stăteau lucrurile cu eresu­rile. Ele nu ajutau la înflorirea Bisericii, căci o rodeau pe dinăuntru. Acestea fu­rau oile din staulul lui Hristos, le sco­teau din turma Bisericii, ca să le vîndă diavolului ce urlă ca un lup. Din aceasta se obţinea şi o scădere numerică privind mădularele Bisericii, şi veşnica pieire a celor care se năpusteau asupra ei.

Sfîntul arhiepiscop Petru, cu mintea lui luminată de Dumnezeu, cunoştea toate acestea şi de aceea nu a putut să nu-l osîndească pe Arie şi eresul lui în­tunecat. El nu socotea mulţimea oamenilor care s-ar fi putut realiza din even­tuala unire cu Arie şi cu adepţii lui, ci socotea doar ajutorul lui Hristos Dum­nezeu şi al Bisericii Sale, arătat în chip minunat de atîtea ori în tulburata is­torie a Bisericii. Încă de la întemeierea ei de către Hristos, cînd această Biseri­că era compusă din puţini credincioşi şi îi avea cîrmaci credincioşi pe viitorii Apostoli, şi aceştia oameni neînvăţaţi, nepregătiţi, slabi, Dumnezeu-Fiul a spus: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vos­tru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Şi, iată, aceste 12 suflete au biruit lumea cu ajutorul lui Dumnezeu şi au răspîndit pretutindeni Evanghelia. Pu­terea Bisericii constă în Adevăr, şi nu în mulţime; în întărirea dumnezeiescului har, şi nu în vicleana diplomaţie; în credincioşia către Hristos, şi nu în acorduri­le pline de compromisuri.

În multe rînduri, în istoria Biseri­cii s-a întîmplat ca eresurile să stăpî­nească mari mase de oameni, iar orto­docşii să poată fi număraţi pe degete, în ciuda acestui fapt adevăraţii creştini nu s-au descurajat, ci au rămas credin­cioşi lui Hristos pînă la sfîrşit.

Din via­ţa Sfîntului Nichifor Mărturisitorul, Pa­triarhul Constantinopolului, cunoaştem cîtă vătămare a adus eresul luptători­lor împotriva icoanelor Bisericii Orto­doxe din hotarele Imperiului Bizantin. Mulţi dintre episcopii ortodocşi au fost trimişi în surghiun şi chinuiţi acolo cu foame şi sete. Iar poporul a fost reeducat în duh eretic. Văzînd aceasta, Sfîntul patriarh Nichifor, care totuşi îşi ţi­nea scaunul său din pricina marii lui autorităţi şi care cu lacrimi neîncetat se ruga lui Dumnezeu ca să păzească Biserica Sa şi să ferească turma Sa cuvîntătoare de molima eretică, a chemat la sine pe mai mulţi dintre dreptmăritorii creştini şi i-a sfătuit şi le-a dat învăţătu­ră să nu se unească cu ereticii, ci să se păzească de aluatul lor cel plin de păcate şi de otrava de şarpe a acestora. De asemenea, i-a îndemnat să nu slăbească cu duhul din pricina prigoanei acelora care pot să ucidă trupul, însă nu şi su­fletul. Chiar dacă vor porni după eres şi împăraţii, şi toţi ceilalţi, şi dacă vor rămîne foarte puţini la adevăr, şi atunci credincioşii Ortodoxiei nu trebuie să se plece, ci să ştie că Domnul încuviinţea­ză nu mulţimea, ci priveşte cu milosti­vire către acela care se teme şi tremură de cuvîntul Lui (vezi Is. 66, 2). Acesta îi este Lui mai scump decît mulţimea de oameni care nesocotesc dumneze­iasca frică. Credincioşilor care îşi pier­duseră curajul, patriarhul le-a repetat cuvintele lui Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Pentru credincioşia sa faţă de ortodoxie, Sfîn­tul Nichifor a fost scos din scaunul Patriarhal şi trimis în exil, unde a şi murit în anul 828.
Sfîntul Maxim Mărturisitorul ne-a lă­sat, de asemenea, o înaltă pildă de îndrăzneală şi pregătire pentru suferinţe şi moarte, în numele adevărului dum­nezeiesc. El s-a ridicat atît împotriva împăratului, cît şi împotriva patriar­hului, atraşi de eresul monotelit. A scris lucrări demascatoare împotriva acestui eres şi, în ciuda asprelor ameninţări, în ciuda nedreptei judecăţi şi a chinurilor grele, nu a încetat fără de teamă să-şi păstreze convingerile ortodoxe. Ares­tat, clevetit mişeleşte ca trădător, chi­purile, al patriei şi duşman al împăra­tului şi pus în situaţia mîrşavă a celei mai grele răspunderi, Sfîntul Maxim, cunoscîndu-şi nevinovăţia sa, numai ofta greu şi spunea: „Mulţumesc Dum­nezeului meu că am fost predat în mîi­nile voastre şi pentru învinuiri nedrep­te sînt cercetat, ca prin toate acestea să se curăţească păcatele mele de voie şi ti­căloşiile vieţii mele!”
Căutînd să-l convingă în mai multe rînduri şi să-l înduplece cu linguşiri, şi să-l ademenească cu făgăduinţe smintitoare în numele împăratului, el a măr­turisit cu tărie: „Toate puterile cereşti nu m-ar putea convinge să fac ceea ce-mi cere împăratul! Ce scuze voi prezenta — nu vorbesc înaintea lui Dumnezeu, ci chiar înaintea propriei mele conştiinţe — dacă pentru slava şi cinstea omeneas­că, ce nimic nu valorează, mă voi lepă­da de credinţa cea dreaptă, care mîntuieşte pe cei ce o iubesc pe ea?…”

Pentru mărturisirea lui curajoasă, Sfîntul Maxim a suferit foarte greu: i s-au tăiat limba şi cele două mîini. Tri­mis în surghiun, el a petrecut cîţiva ani în înfiorătoare condiţii de temniţă, şi în cele din urmă a murit, ca să se sălăşluiască în veşnicele locaşuri ale împărăţi­ei cerurilor. El a trecut la cele veşnice în anul 662.

Remarcabil este faptul că toţi sfin­ţii din toate veacurile, aflaţi înaintea ispitei — fie de a accepta compromisul cu conştiinţa lor şi de a primi minciuna ca eres, pentru a beneficia de anumite bu­nuri pămînteşti, fie de a nu-l accepta, cu riscul de a-şi pierde viaţa – , au preferat întotdeauna moartea înaintea înşelătoa­relor perspective ale unei înţelegeri.

A fost grea în secolul al XVII-lea situ­aţia ortodocşilor ruşi din părţile vestice şi sud-vestice ale Rusiei, cînd puternica propagandă romano-catolică, sub pa­văza împrejurărilor istorice favorabile, atrăgea către uniaţie o mulţime de creş­tini ortodocşi. Atunci se nevoia în acele locuri Sfîntul preacuvios mucenic Macarie de Kanev. El îi învăţa pe toţi oamenii să nu se abată de la Sfînta Biserică Or­todoxă. Ca egumen al mănăstirii Ovruciskaia, el s-a îngrijit să păzească frăţia încredinţată lui în credinţa ortodoxă şi a făcut, într-adevăr, din mănăstirea lui o cetate a ortodoxiei. Ademenit de mi­sionarii romano-catolici să primească, împreună cu întreaga obşte, unirea cu Roma şi să se supună papei, Macarie a răspuns cu îndrăzneală: „Ce părtăşie putem să avem noi cu voi? Voi aţi pără­sit canoanele Sinoadelor Ecumenice, aţi început propovăduirea neadevărului şi, în loc să fiţi sub cîrmuirea Domnu­lui Iisus Hristos, vă supuneţi unui stă­pîn pămîntesc [adică papei]!” Astfel a rămas pînă la sfîrşit nesupus şi a avut moarte mucenicească. Pentru credin­ţa lui în Adevăr, Dumnezeu l-a învred­nicit ca trupul să-i rămînă întreg după moarte şi să fie proslăvit de Biserică. Iar aceasta, la doar zece ani de la sfîrşitul lui mucenicesc, care a avut loc în anul 1678, pe data de 7 septembrie.

Nouă, creştinilor ortodocşi de astăzi — aflaţi înaintea cursei primejdioase a intrării în unire nu doar cu romano-catolicii, ci şi cu toate celelalte erezii ale lumii de astăzi şi chiar cu toate religiile necreştine de pe pămînt —, deosebit de scumpă ni se arată îndrumarea cunoscutului „Testament” al marelui sfînt rus — preacuviosul Teodosie de la Pecerska (3 mai 1074). Acest testament a fost trimis cneazului kievean Iziaslav Iaroslavici, pe care viclenii trimişi papali încercau să-l atragă către romano-catolicism, în­dată după despărţirea oficială a Romei de credinţa ortodoxă, în anul 1054. Iată conţinutul acestuia:

„Doamne, binecuvîntează! Trebuie să-ţi spun un lucru, iubitorule de Dum­nezeu cneaz! Eu, Teodosie, netrebnic rob al Preasfintei Treimi — Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh —, m-am născut în cura­ta credinţă ortodoxă şi am fost crescut întru bine şi învăţătură dreaptă de pă­rinţii mei ortodocşi — tatăl meu şi maica mea. Fereşte-te, fiule, de cei de credin­ţă strîmbă şi de convorbirile cu aceştia, căci ei au umplut şi ţara noastră! Este cu putinţă să-ţi mîntui sufletul tău doar da­că trăieşti după Credinţa Ortodoxă! Căci nu există o altă credinţă mai bună decît curata şi sfînta Ortodoxie a noastră. Dacă vieţuieşti în această credinţă, nu numai că te vei izbăvi de păcate şi de veşnicele chinuri, ci te vei face părtaş al vieţii celei veşnice, şi fără de sfîrşit te vei bucura împreună cu sfinţii! Iar ace­ia care vieţuiesc în altă credinţă nu vor vedea viaţa veşnică. Nu se cuvine, fiu­le, ca să lauzi credinţa cea străină! Acela dintre noi care laudă vreo credinţă stră­ină e totuna ca şi cum el ar huli-o pe a noastră. Acela care însă laudă şi credin­ţa noastră, şi pe cea străină este îndoit în credinţă şi aproape de erezie!

Deci, fiule, păzeşte-te de aceştia şi întotdeauna rămîi în credinţa noastră! Nu te înfrăţi cu ei, ci îndepărtează-te de aceştia şi osteneşte-te în credinţa noas­tră cu faptele cele bune! Iar milostenie fă nu doar cu cei din credinţa noastră, ci şi cu cei de alte credinţe. Dacă vezi pe cineva gol, ori înfometat, ori căzut întru necaz — chiar de-ar fi el evreu (iudeu), ori turc (mahomedan), ori latin (romano-catolic) — tu fii îndurător către orice om, iz­băvindu-l din necaz atît cît îţi stă în pu­teri, şi nu vei fi lipsit de plata ta înaintea lui Dumnezeu, căci însuşi Dumnezeu în viaţa aceasta îşi revarsă îndurările Sale nu doar peste creştini, ci şi peste necredincioşi (vezi Mt. 5, 45)! De păgîni şi de cei de alte credinţe Dumnezeu Se îngri­jeşte în viaţa aceasta. Însă în viaţa cea viitoare ei vor fi străini de veşnicele bu­nătăţi. Iar noi, dacă trăim după credin­ţa noastră ortodoxă, şi aici vom primi toate bunătăţile de la Dumnezeu, şi în viaţa viitoare vom primi mîntuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiule! Chiar de-ar trebui şi să mori pen­tru sfînta noastră credinţă, tu cu îndrăzneală mergi către moarte! Tot astfel şi sfin­ţii au murit pentru credinţă, iar astăzi vieţuiesc împreună cu Hristos.

Dacă vezi, fiule, că cei de alte credin­ţe (şi heterodocşii) se sfădesc cu vreun dreptcredincios şi vor să-l înşele spre a-l rupe de la Biserica Ortodoxă, tu ajută-i dreptcredinciosului! Prin aceas­ta vei izbăvi mielul din gura leului. Dar dacă tu taci şi îl laşi fără ajutor, aceasta e totuna cu a rupe de Hristos un suflet răscumpărat de El şi a-l preda satanei.

Dacă cineva ţi-ar spune: «Şi credinţa noastră, şi a voastră sînt de la Dumne­zeu!», tu, fiule, răspunde-i astfel: «Strîmbătorule al credinţei, oare tu şi pe Dumnezeu Îl socoteşti îndoit în credinţă?!» Oare nu auzi ce spune Scriptura: Este un Domn, o credinţă, un botez! (Efes. 4, 5)?”

Sursa: Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre – tîlcuire la rugăciunea sfîntului Efrem Sirul, Ed. Sophia, 2003

Preluare: Popas alternativ

Vezi şi:

Sf. Teodor Studitul: Poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei!

Sf. Teodor Studitul: Păstrarea comuniunii cu ereticii, chiar şi din frică, nu are îndreptăţire!

Sf. Teodor Studitul: Întinare are împărtăşania unde e pomenit ereziarhul!

Mureşul Ortodox: „Nu vom participa la slujbele oficiate de ierarhii și preoții care susțin hotărârile din Creta”

PS Longhin (Jar): „Să-l pomenesc [pe patriarhul Kirill] nu pot, pentru că nu ştiu cine e ortodox şi cine e catolic”

„De ce am încetat pomenirea Patriarhului?” – răspunsul unui preot din Rusia

Argumentarea întreruperii comuniunii cu ierarhii ecumenişti din partea celor 12 clerici din Rep. Moldova

Cum a fost introdus stilul nou în Biserica Ortodoxă Bulgară

de Vladimir Moss

În 1968 Biserica Bulgară a adoptat stilul nou. Schimbarea a fost impusă, după o anumită părere, la insistenţa Consiliului Mondial al bisericilor care în 1965-66 a trimis epistole pe subiectul bisericilor, însă, după o altă opinie – la ordinele Patriarhiei Moscovei, ce dorea să vadă care va fi reacţia oamenilor la schimbare în Bulgaria înainte de a trece la aceeaşi inovaţie în Rusia. [1] În cazul dat, doar mănăstirea călugăriţelor ruse „Acoperămîntul Maicii Domnului” din Sofia au refuzat să accepte schimbarea.

Episcopul Fotie de Triadiţa scrie: „Cu cîteva luni înainte de introducerea reformei, „Ţerkoven Vestnik” informa, spre uimirea poporului binecredincios, că reforma va fi efectuată “ca urmare a strădaniei ecumeniste a Bisericii Ortodoxe Bulgare…”. Clerul bulgar şi chiar episcopatul era complet nepregătit să reziste inovaţiei calendarului, în timp ce poporul, bănuind ceva rău, începu a crîcni. Reforma calendarului a fost introdusă meşteşugit şi cu repeziciune de Patriarhul Chiril – un modernist înfocat şi prieten “cordial” al Patriarhului Ecumenic Atenagora! Toată lumea ştia că patriarhul era în relaţii bune cu autorităţile comuniste (pentru “serviciile” aduse el a primit titlul de “academician” – membru al Academiei de Ştiinţe a Bulgariei). De asemenea, toţi ştiau caracterul său despotic: a făcut tot posibilul să-şi persecute şi să-şi anihileze oponenţii săi ideologici”. [2]

De fapt, trecerea Bisericii Bulgare la stilul nou a fost dictată de comuniştii ruşi ce vroiau să introducă inovaţia şi în Biserica Rusă, însă au dorit să „încerce apele” iniţial pe bulgari. [3] Dar cînd unicii ortodocşi din Bulgaria ce au respins inovaţia s-au dovedit a fi monahiile ruse de la mănăstirea din Cneajevo, Sofia, ruşii au ezitat să-l introducă în Rusia…

Patriarhul Alexie I al Rusiei alături de Patriarhul Chiril al Bulgariei
Patriarhul Alexie I al Rusiei alături de Patriarhul Chiril al Bulgariei, mai 1962

Totuşi, deşi hotărîseră să nu adopte stilul nou, PM declarase deja în 1967: “Ţinînd seama de practica Bisericii Primare, cînd Răsăritul şi Apusul (Roma şi epsicopii Asiei) prăznuiau Paştile în timpuri diferite, cu toate că păstrau comuniunea în rugăciune între ele şi ţinînd seama de experienţa Bisericii Ortodoxe a Finlandei şi a parohiilor noastre din Olanda, precum şi de poziţia deosebită a enoriaşilor bisericii Învierea Domnului în mijlocul lumii eterodoxe, [s-a decis] să se permită enoriaşilor ortodocşi din Patriarhia Moscovei ce trăiesc în Elveţia să prăznuiască sărbătorile cu dată fixă şi sărbătorile din ciclul Paştelui conform stilului nou”. [4]

În 1964, cîteva parohii ale Patriarhiei Bulgariei din SUA au cerut BORuD (Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora) să hirotonească pe liderul lor, Arhimandritul Chiril (Ioncev), întru episcop. Cererea a fost aprobată şi în august, Mitropolitul Filaret şi alţi 4 episcopi, l-au hirotonit. Totuşi, în 1968 patriarhatul bulgar a adoptat stilul nou şi curînd parohiile bulgare au început a se agita ca să li se permită să folosească stilul nou. În 1971 episcopul Chiril a dat un raport pe acest subiect la Sinodul arhieresc din Montreal şi în 1972, el şi parohiile sale, s-au alăturat Mitropoliei Americane cu permisiunea BORuD. [5]

18/31 iulie 2016

[1]Eastern Churches Review, vol. II, № 3, Spring, 1969, p. 335.

[2]Pravoslavnaia Rus’ (Rusia Ortodoxă), № 21 (1522), November 1/14, 1994, pp. 8, 9.

[3]Arhimandritul Porfirie al Sofiei, mărturisire personală, februarie 1981. Aceasta a fost confirmată  de epsicopul Serghie (Black) al Californiei (din Sfînta Biserică Ortodoxă a Americii de Nord, SBOAN, astăzi Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, BACOG) ce scrie: „În 1971 mitropolitul Nicodim (Rotov – mentorul actualului patriarh Kirill al Rusiei, n.red) al Leningradului a vizitat Alaska pentru a se închina moaştelor Sfîntului Gherman. Într-un efort de a se distanţa de Patriarhia Moscovei (PM), noua pe atunci Biserică Ortodoxă a Americii (BOA) nu a invitat ierarhii PM să participe în august 1970 la canonizarea acestui sfînt. Mitropolitul Nicodim (şi ghidul său BOA, Pr. Chiril Fotiev) a petrecut 5 zile în Sitka în drum spre Kodiak şi eu am fost gazda locului. În timpul cîtorva lungi conversaţii, mitropolitul Nicodim a menţionat că are drept scop introducerea calendarului civil în PM şi, ca studiu de caz, a amintit de trecerea Bulgariei de la calendarul patristic la cel civil”.

[4] Zhurnal Moskovskoj Patriarkhii (Jurnalul Patriarhiei Moscovei), 1967, № 8, p. 1; Monk Benjamin, op. cit., part 5, p. 36.

[5]Pravoslavnaia Rus’, № 16 (1829), August 15/28, 2007, pp. 14-15.

Sursa: Orthodox Christian Books

O delegaţie bisericească din Grecia s-a întîlnit cu Patriarhul şi ierarhi ai Bisericii Georgiei

Între 25 şi 28 iulie 2016 o delegaţie bisericească formată din clerici ai Bisericii Greciei a fost în vizită la Patriarhia Georgiei, fiind primiţi călduros de Preafericitul Catolicos-Patriarh al Întregii Georgii, Ilia al II-lea. Membri ai delegaţiei au fost: Pr. Theodoros Zisis, protopresbiter şi profesor emerit de Patrologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic, Dimitrios Ţelenghidis, profesor de Teologie dogmatică la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic, Pr. Anastasie Goţopulos, protopresbiter şi paroh al bisericii „Sf. Ier. Nicolae” din mitropolia Patrei, Pr. Peter Heers, protopresbiter şi paroh al bisericii „Sf. Proor. Ilie” din s. Petrokerasa, mitropolia de Ierissou şi a Sfîntului Munte, şi Pr. Matei Vulcănescu, protopresbiter şi paroh al bisericii „Icoana Maicii Domnului Odighitria”, dealul Vokos, mitropolia Pireului.

Un şir de întilniri au avut loc cu ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice a Georgiei responsabili de relaţiile interortodoxe, precum şi cu Patriahul Ilia al II-lea al Georgiei, pe care i-a întîmpinat cu ospitalitate la reşedinţa patriarhală de vară.

Discuţiile purtate s-au axat pe problemele iscate de „Sinodul din Creta” inovaţionist şi neortodox şi răspunsul ce trebuie dat bazat pe dogmele şi canoanele Bisericii şi ecleziologiei Ortodoxe. Delegaţia grecească a accentuat modul cum poate fi oferit răspunsul faţă de „sinod”: nevoia de respingere clară a metodologiei şi organizării „Sinodului”, precum şi a textelor inovaţioniste şi neortodoxe adoptate în cadrul lui şi convocarea unui Sinod Ortodox ca reacţie de răspuns la acesta. Patriarhul i-a încredinţat că „nu există multe biserici, ci o singură Biserică – Ortodoxă” şi că el şi Sfîntul Sinod „vor lucra pentru unitatea tuturor ortodocşilor” ce poate fi asigurată doar pe fundamentul credinţei transmise nouă de Sfinţii Apostoli. Reprezentanţii Bisericii Georgiei la conferinţele panortodoxe, Mitropoliţii Gherasim de Zugdidi şi Teodor de Ahalţihe, au accentuat alegerea Bisericii lor: respingerea presinodală a documentelor neortodoxe „Sfînta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta” şi „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”. Pe lîngă acestea, Patriarhul şi mitropoliţii au afirmat că documentele „Sinodului” vor fi traduse în georgiană şi vor fi cercetate, iar un răspuns oficial va fi dat la Soborul Arhieresc al Bisericii Georgiei în octombrie anul curent.

Atît oaspeţii cît şi gazdele şi-au asumat obligaţia de a continua cooperarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe în faţa răspîndirii ecumenismului sincretic.

Sursa: Orthodox Ethos

Asociaţia ASTRADROM către ierarhii BOR despre „sinodul” din Creta: Scrisoare de mărturisire

Va spuneam data trecuta ca am facut o prima analiza a textelor sinodului din Creta. Revenim acum cu o noua analiza si o noua formula, complementara la textul initial dar si exhaustiva in acelasi timp, prin faptul ca sunt infatisate neajunsurile hotararilor acestui sinod si urmarile  pe care acestea le pot avea in Biserica noastra. Acesta este documentul final, conceput de catre membri ai asociatiei Astradrom, impreuna cu mai multi credinciosi care ni s-au alaturat, fiind consultati, pentru acuratetea dogmatica a textului, teologi si profesori de dogmatica. Am decis sa nu mai pretindem ierarhilor ceva in mod concret, punctual; daca isi vor asculta inima, vor sti ce au de facut. Tot ce le cerem este sa mediteze adanc asupra semnificatiei hotararilor luate la acest sinod si la consecintele pe care acestea le pot avea asupra Ortodoxiei. Ii rugam de asemenea, cu multa dragoste, sa-si urmeze constiinta si, in functie de modul in care o vor face, ii vom urma si noi ca pe niste adevarati pastori. Am dat ca exemplu pozitiv, pe parcursul textului, pe preasfintitul Longhin Jar, pe care dorim sa il sustinem si sa ii fim alaturi in marturisirea pe care o face. Credinciosii care vor dori sa semneze aceasta scrisoare, sa stie ca semnatura lor va constitui o astfel de marturisire in sprijinul credintei noastre ortodoxe. Consideram ca este momentul sa ne mobilizam cu totii, sa aratam ca suntem uniti si sa ne impotrivim influentelor relativizante ale ecumenismului ce incep sa patrunda din ce in ce mai mult in Sfanta noastra Biserica. Doamne, ajuta-ne!

Iubiți părinți, arhierei și preoți slujitori, iubiți frați dreptcredincioși

O stare de confuzie și de neliniște plutește în rândul credincioșilor creștini-ortodocși după finalizarea sinodului din Creta din luna iunie. S-a scris și încă se scrie mult pe această temă, ceea ce nu este un lucru rău, arată că Biserica este vie. După fiecare sinod din istoria Bisericii probabil a existat o perioadă de discuții și confruntări în privința celor hotărâte. Putem spune că în felul acesta s-au departajat sinoadele între ele, după importanța hotărârilor luate, unele fiind catalogate ca ecumenice sau mari și sfinte (însușiri neatribuite înaintea desfășurării sinodului propriu-zis), altele au rămas sinoade locale, importanța subiectelor fiind mai restrânsă, și altele, rămase în conștiința oamenilor ca sinoade tâlhărești sau mincinoase, datorită încercării în cadrul acestora de a se valida unele hotărâri neconforme cu canoanele Bisericii Ortodoxe.

Au fost mulți cei care au făcut analiza textelor din cadrul acestui sinod, cu siguranță mai avizată decât a noastră, și oricine este interesat poate să aprofundeze aceste comentarii pertinente. Noi ne vom mărgini aici doar asupra câtorva aspecte care ni se par esențiale și care considerăm că trebuie scoase în evidență cât mai mult pentru a se discuta asupra lor și a se evidenția pericolul pe care il reprezintă pentru Biserica noastră. Dacă aceste aspecte sunt luate în considerare și temerile noastre se dovedesc a fi reale, atunci întreg conținutul sinodului se descalifică, din punctul nostru de vedere.

Semnele de întrebare încep din capul locului, de la felul în care a fost organizat acest sinod, incluzand precipitarea cu care s-au grabit să-l numeasca, încă înainte de a avea loc, Sinod Mare și Sfânt. De asemenea s-a spus că este panortodox, deși din 15 biserici autocefale au participat doar 10, patru refuzând să participe (Patriarhiile Bulgară, Georgiană, Antiohiană și Rusă), iar una nefiind nici măcar invitată (Biserica Ortodoxă din America). Mai apoi faptul că nu au fost invitați toți episcopii, ci a fost făcută o selecție a celor care au fost invitați.

Rămânând tot în acest cadru al nedumeririlor legate de organizare, un alt lucru ce naște mari semne de întrebare, dacă nu chiar suspiciuni, este regulamentul prin care s-a hotărât modalitatea de votare a documentelor. Astfel nu toți ierarhii participanți au putut să voteze, ci fiecare Biserică Autocefală a avut dreptul la un singur vot. În acest mod, la terminarea lucrărilor sinodului, documentele erau semnate în unanimitate, desi au fost șapte episcopi care au ținut să menționeze după aceea că nu au fost de acord cu tot ceea ce s-a hotărât și că nu și-au pus semnătura pe unele documente. Să nu uităm că au fost cazuri în istoria Bisericii când un singur episcop s-a opus hotărârilor necanonice nesemnand aceste acte. Această modalitate de a vota, de exemplu, nu l-ar fi lăsat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul să se opună ereziei monoteliste pentru că nu ar fi fost nevoie de votul său, iar sinodalii nu ar fi avut nevoie să alerge la el pentru retractări. La fel, sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florența nu și-ar fi găsit pe singurul opozant în persoana Sfântului Marcu Evghenicul și unirea compromițătoare pentru Biserica Ortodoxă ar fi avut loc neîngrădit. Nu e cu putință ca un grup de ierarhi să impună, direct sau indirect, o cale nouă de înțelegere a doctrinei Bisericii și a Sfintei Tradiții unor alți ierarhi, această inovație în cadrul regulamentului unui sinod neputând fi decât necanonică. Mobilul unei astfel de modalități de a vota seamănă cu o încercare de a transforma  sinodul episcopilor într-un for decizional asemănător instituției papale de la Roma. Însă felul în care este instituită autoritatea în Biserica Ortodoxă diferă enorm de modul în care o vedem la catolici, iar prin această tentativă se pierde  însăși esența ortodoxiei deoarece se rupe comuniunea directă a Bisericii luptătoare cu capul Bisericii care este Hristos. Autoritatea în Biserica Ortodoxă vine din Cuvântul lui Dumnezeu, dar pentru că Hristos este iubire și autoritatea este una care nu oprimă, credincioșii Bisericii constituie în mod liber mădularele sale. În cadrul papalității găsim autoritatea omului-papă. Așa zisa infailibilitate a acestuia însă este falsă, iar istoria bisericii catolice e plină de derapaje ce survin din acest dezechilibru.

Nu putem să nu remarcăm până aici câteva detalii importante pentru înțelegerea hotărârilor sinodale: selecția episcopilor participanți la acest sinod, încercarea de “papalizare” asinodului prin modalitatea de a vota și ținerea la distanță a celor care se împotrivesc.

De asemenea, felul în care se lucrează în Consiliul Mondial al Bisericilor, ca institutie reprezentativă a Mișcării Ecumenice, credem că nu este spre folosul Bisericii Ortodoxe și a credincioșilor săi, pericolele pe care le reprezintă ecumenismul pentru ortodoxie fiind recent sintetizate de către episcopul Longhin Jar în cadrul unui simpozion:

“–  Ecumenismul substituie noțiunea corectă de biserică universală în sensul  Bisericii care apără adevărul lui Dumnezeu, prin definirea greșită a bisericii ca biserică mondială în sens geografic, universal.

– Preferă cantitatea și nu calitatea mărturisirii adevărului.

–  Impune învățături false, chipurile universale, în afara adevărului.

– Întărește pe neortodocși în convingerea că și ei ar aparține Bisericii.

– Împiedică pe sincerii căutători ai adevarului să găsească comuniunea cu Biserica adevărată a lui Hristos.

– Nu crede în existența Bisericii unice, sfinte, sobornicești și apostolești.

–  Subminează în chip eretic eclesiologia ortodoxă.

– Manifestă neîncredere în puterea cuvintelor lui Hristos, neschimbate până la sfârșitul lumii, despre invincibilitatea  Bisericii (Matei, 28-20).

– Propovăduiește o învățătură cu totul nouă despre Biserică, potrivnică credinței ortodoxe. Noi nu putem să renunțăm la dogmele, canoanele și tradițiile Sfintei Biserici Ortodoxe care ne întăresc în dreapta credință, conducându-ne către mântuirea veșnică pentru a prefera ecumenismul ce ne îndepărtează de ortodoxie și ne învață să neglijăm hotărârile dogmatice și canonice ale Bisericii.

– Ecumenismul contestă canoanele apostolice 10 și 45, îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii. Creștinul ortodox nu poate să ia parte la o mișcare ce-și propune prin spiritul său exclusivist să apropie pe ortodocsi de eretici, contestând sinoadele ortodoxe ecumenice și locale  pe temelia cărora s-a afirmat învățătura  ortodoxă.

– Fragmentează în mod eretic textele Cuvântului lui Dumnezeu.

– Pregătește Ortodoxia pentru abateri dogmatice în scopul unității ecumenismului.

Și multe altele asemenea. Nu putem vinde adevărul și credința și suntem foarte îngrijorați de ceea ce se petrece.”[1]

Pentru a înfățișa modul superficial în care tratează ecumenismul ideea de credință și de Biserică, vom exemplifica printr-un fragment de gândire al unuia care este considerat printre promotorii unui ecumenism sincretic – Papa Ioan Paul al II-lea. În enciclica sa din 4 martie 1979, numită Redemptor Hominis, afirmă următoarele: “credința fermă pe care adepții religiilor necreștine o au, este și ea, la rândul său, un efect al lucrării Duhului Sfânt dincolo de limitele vizibile ale Trupului Mistic…” Pe această linie, nu e de mirare ca planul ultim al ecumeniștilor este unirea tuturor religiilor într-o religie unică, fapt dovedit din plin de acest papă prin majoritatea inițiativelor pe care le-a avut în timpul vieții sale de a se apropia de religiile necreștine. Duhul Sfânt, care este Duhul Adevărului, trimis nouă la zece zile după înălțarea lui Hristos, în ziua Cincizecimii, reprezintă, în momentul venirii sale sub formă de limbi de foc, întemeierea Bisericii în chip văzut și începutul istoriei acesteia pe pamânt. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis pe Duhul Sfânt, ca Duh al Adevărului, și nu al compromisului, spre călăuzirea celor care vor crede în El, spre mântuire. Lucrarea Duhului Sfânt în Biserică este una, dar multiplă în roadele sale, și are ca ultim scop învierea trupurilor noastre. “Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Rom, 8-11). Deci nici într-un caz Duhul Sfant nu este un duh al minciunii, nu are mai multe lucrări, nu își face lucrarea în erezii și  în cadrul religiilor necreștine, nici înainte de venirea Sa, nici după venirea Sa din ziua Rusaliilor. “Dacă nu există înviere a morților, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e și credința voastră” (Cor. 15, 13-14).

Revenind la sinodul din Creta ne vom referi în continuare la cel mai controversat document din cadrul acestuia, cel numit “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. La o primă lectură a hotărârilor din acest document remarcăm un duh tributar modului de gândire al Papei Ioan Paul al II-lea, exemplificat mai sus. Acest text a oprit o parte din episcopii prezenți să-și pună semnatura. Considerăm ca acest document, prin întreg conținutul său, încearcă să legitimeze Mișcarea Ecumenică și  participarea Bisericii Ortodoxe la aceasta. În susținerea acestei participări se folosesc în multe locuri din cuprinsul textului sintagme de tipul: “restaurarea unității”, “refacerea unității”, “unitatea pierdută”. În loc de restaurare sau refacere a unității, corect este să se vorbească de reîntoarcerea în Biserică a celor care s-au rupt de ea. Noi știm din Simbolul niceo-constantinopolitan și spunem împreună cu acesta că credem “întru una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Această Biserică una, în care credem, nu are cum să își fi pierdut unitatea ca sa fie nevoie să o caute. Oare îl putem privi pe Hristos ca pe un puzzle, care e nevoie sa fie restaurat din bucățele mai mult sau mai putin eretice?

Referitor la unitatea si unicitatea Bisercii să urmărim din nou mărturia Sfântului Petru Movilă din “Mărturisirea de credință ortodoxă”[2], care spune: “Biserica este una, după învățătura Apostolului, care spune “V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Corinteni 11, 2). Și, după cum Hristos este unul, tot așa și mireasa lui este una, cum se vede din al patrulea capitol al Epistolei catre Efeseni, care spune “Un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor (Efeseni 4, 5-6).”

Despre valoarea acestei mărturii “…teologii sunt de acord că Mărturisirea lui Petru Movilă a cunoscut cea mai largă circulație atât în Răsărit cât și în Apus, contribuind nu numai la luminarea credincioșilor și clericilor ortodocși în ale credinței, ci și la pregătirea și apariția gândirii teologice ortodoxe moderne (citat de Ion Vicovan în „Sinodul de la Iași și Sf. Petru Movilă”, 2012). De aceea, pe bună dreptate, ea este considerată a treia mărturisire de credință din Ortodoxie după Simbolul niceo-constantinopolitan și Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul” (Ion Vicovan în „Sinodul de la Iași și Sf. Petru Movilă”, 2012), iar despre importanța sinodului profesorul Milan Șesan citat în aceeași lucrare afirmă că “Sinodul de la Iași este un sinod deplin, un sobor, pentru că la discuții au participat cu vot decisiv și teologi prezbiteri, alături de episcopi, un sobor cu consecință în sine și cu un caracter și scop panortodox, iar decizia privitoare la Mărturisirea de credință a fost acceptată și aprobată la Sinodul local de la Constantinopol, la Sinodul de la Ierusalim, precum și la Sinodul endemic din Constantinopol, la care au participat și ceilalți trei patriarhi ortodocși”.

Să vedem ce ne spune și părintele Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă:

“Unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite, sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viaţă, ontologicpnevmatică în Hristos şi în Duhul Lui cel sfânt. Această unitate cu Hristos şi în Hristos nu e bazată numai pe afirmarea unei credinţe comune, care poate avea un caracter subiectiv, ci ea se experiază în puterea identică ce le vine credincioşilor şi Bisericii de la Hristos aflător în ea… Biserica e una prin unitatea ei în toate cele trei laturi: în dogme, care exprimă în noţiuni şi cuvinte credinţa în prezenţa lui Hristos în Biserică, în cultul care prin Tainele ce le cuprinde comunică lucrarea lui Hristos prezent în ea, şi în lucrarea ierarhiei săvârşitoare a Tainelor şi propovăduitoare a credinţei în prezenţa lucrătoare a lui Hristos în Biserică … Numai o Biserică-una în dogme, în Taine, în organizarea şi comuniunea ierarhică, este o Biserică cu adevăratunitară şi numai Biserica ce păstrează acestea trei fără ştirbiri este Biserica unică.

În acelaşi timp Biserica în sensul de mai sus este Biserica unică în înţelesul deplin al cuvântului Biserică. Căci formaţiile creştine, care n-au pe Hristos sălăşluit intim în ele, nu pot fi nici corpul lui Hristos, nici mireasa Lui. Pe lângă aceea, Hristos nu poate avea mai multe corpuri extinse organic din corpul Lui personal şi mai multe mirese. Orice unire deplină a credincioşilor cu Hristos nu poate însemna decât o prezenţă intimă, integrală şi lucrătoare a Lui în sânul lor. Şi numai această unire e Biserica în sensul deplin al cuvântului.”[3]

Deci iată ce înseamnă unitatea Bisericii și cum trebuie văzută ea, spre deosebire de felul în care este descrisă în documentul sinodului din Creta. La paragraful 2 al documentului la care ne referim se dă urmatoarea definiție: “Biserica Ortodoxă își fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Sfintele Taine.” Nu este greșită, dar după cum am vazut, este incompletă, poate chiar evazivă. Si restul confesiunilor creștine își declară autenticitatea tot în felul acesta, ca fiind întemeiate de Hristos. Ne face să ne întrebăm dacă formularea aceasta nu a fost făcută intenționat, în spiritul ecumenist nivelator, care încearcă să găsească unitatea creștinilor în asemănări aparente  și nu întru Hristos.

Prin astfel de nivelări și relativizări, ascunse abil în formulări, se justifică participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor. Și ca totul să fie deplin și liniștea ierarhilor asigurată, citim la articolul 22 al documentului următoarele:

”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”.

IPS Atanasie de Limassol, unul dintre ierarhii prezenți la Sinod, care nu a semnat documentul, se referă la acest paragraf într-o scrisoare deschisă în care explică inconvenienţele pe care le-a intalnit la Sinod, spunând:

“Punctul de vedere că păstrarea credinței ortodoxe autentice este asigurată prin sistemul sinodal ca singurul <<judecător competent și ultim în privința temelor de credință>> are o doză de exagerare și se sustrage adevărului, pentru că în istoria bisericească multe Sinoade au învățat și au legiferat dogme eronate și eretice și poporul credincios le-a respins și a păzit credința ortodoxă și Mărturisirea Ortodoxă a triumfat. Nici Sinodul fără popor, plinătatea Bisericii, nici poporul fără Sinodul Episcopilor nu pot să se considere pe ei înșiși trup al lui Hristos și Biserică a lui Hristos și să exprime în mod corect viața și dogma Bisericii.”

Tot preasfinția sa, legat de subiectul unității Bisericii, face următoarele afirmații: “La punctul 12 se face referire că scopul comun al dialogurilor teologice este restabilirea finală a unității în dreapta credință și în dragoste. Se dă impresia că și noi, ortodocșii, căutăm restabilirea noastră în dreapta credință și în unitatea dragostei, ca și cum le-am fi pierdut cu neortodocșii. Consider că această concepție este neprimită teologic de noi toți. Referința textului la Consiliul Mondial al Bisericilor îmi dă prilejul să formulez împotrivirea mea la diferitele sincretisme care s-au făcut necanonic în cadrul lui, dar și la însăși denumirea acestui Consiliu, după care Biserica Ortodoxă este concepută ca „una dintre Biserici” sau ramură a Bisericii celei una, care caută și se luptă pentru realizarea ei în Consiliul Mondial al Bisericilor. Dar pentru noi una și singură este Biserica lui Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul de credință și nu mai multe.”[4]

Însa, în articolul 22, vedem încă o dovadă prin care se încearcă să se acorde sistemului sinodal puteri depline, autoritate infailibilă în dauna Sfintei Biserici înțeleasă în mod plenar cași comuniune între ierarhi și credincioși întru Hristos.  Într-o lume a “drepturilor si libertăților omului” ironia este că oamenii parcă au din ce in ce mai puține drepturi si libertăți. Sfânta Mamă Biserica este ultimul bastion în care acestea mai sunt respectate neștirbit; oricât de lovită a fost Biserica de către diferite sisteme totalitare, nici unul nu a reuşit să suprime libertatea mărturisirii dreptei credințe. Ceea ce nu au reuşit cele mai sângeroase sisteme totalitare de-a lungul istoriei, să ia oamenilor libertatea de a-l mărturisi pe Hristos, se încearcă tocmai acum, sub ochii noştri, cu șanse de reușită mai mari ca oricând. Toate aceste lovituri din trecutul Bisericii au fost din exterior, și de aceea nu au avut șanse prea mari de reușită. Însă, din păcate, încercările prin care trece Biserica în aceste momente vin din interior iar pericolul este pe măsură. Poporul credincios este marginalizat, dat deoparte, în scopul integrării depline a Bisericii Ortodoxe în Consiliul Mondial al Bisericilor. Prin aceste acțiuni se poate ajunge foarte ușor în situația in care Consiliul Mondial al Bisericilor să capete autoritate în interiorul Bisericii Ortodoxe. Dacă ierarhii reușesc să ridice supremația sinodului episcopal, transformându-l într-o instituție cezaro-papistă, iar mai apoi, prin simpatiile ecumeniste și atitudinile supuse ale acestor ierarhi, se face un transfer de autoritate înspre Consiliul Mondial al Bisericilor, nu este greu să ne dam seama cine va lua deciziile în Biserica noastră. În acest context propunerea care a fost făcută, ca astfel de întâlniri sinodale să aibă loc mai des, nu face decât să întărească convingerea că acest scenariu e mai mult decât plauzibil. Dacă se ajunge acolo, oare mai putem numi cu adevărat această biserică – ortodoxă? Celor care vor să facă aceste lucruri le aducem aminte ce spune Hristos: “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 25-27).

Principiile pe care este fundamentată Biserica lui Hristos, care fac ca aceasta să fie un organism viu, în care lucrează Duhul Sfânt spre mântuirea oamenilor, sunt pe cale sa fie trădate. Astfel însă, ierarhii Îl trădează pe însuși Hristos și Biserica Sa pe care, ca păstori, ar fi trebuit să o aibă în grijă. În căutarea așa-zisei unitați pierdute, ei pun în pericol unitatea de fapt, existentă în Biserica Ortodoxă. În catehismul Sfântului Petru Movilă găsim următorul răspuns, clar, în legatură cu felul în care se face supunerea în Biserica Ortodoxă și despre rolul sinoadelor ecumenice:

“Acest articol (Într-una, sfântă, sobornicească si apostolească Biserică – n.n.) învață pe fiecare ortodox că trebuie să se supună Bisericii, după învățătura lui Hristos, care spune: Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ca un păgân și ca un vameș (Matei 18, 17). Și, pe lângă acestea, Biserica are puterea aceasta ca, prin sinoadele ecumenice, să cerceteze Scripturile, să judece pe patriarhi, pe papi, pe episcopi și să-i supună, dupa greșelile lor, pedepselor canonice și epitimiilor. Fiindcă este stâlpul și temelia adevărului, potrivit cu Apostolul, care spune: Ca să știi… cum să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului (I Timotei 3, 15)”

Iar părintele Stăniloae ne vorbește foarte limpede si elocvent despre ce înseamnă sobornicitatea Bisericii Ortodoxe:

Prin sobornicie se exprimă modul sinodal de păstrare a învățăturii Bisericii la nivel episcopal, dar si modul general comunitar al practiceării invataturii. Toată Biserica este un Sinod permanent, o comuniune, o convergenţă şi o conlucrare permanentă a tuturor membrilor ei, căci numai în această stare se păstrează şi se valorifică bunurile ei spirituale. În timpul nostru această sinodalitate generală e redată prin ideea de comuniune, care implică pe aceea de complementaritate.

Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin însuşirea sobornicităţii se arată de ce natură este această unitate. Ea e o unitate realizată şi menţinută prin convergenţa, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform. …

Biserica este un întreg organic, un organism, sau un corp spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest tot, această plenitudine e prezentă şi eficientă în fiecare din mădularele ei, din actele ei, din părţile ei. Înţelesul acesta al Bisericii precizează înţelesul ei de „corp” al lui Hristos. Acest înţeles al Bisericii corespunde definiţiei date ei de Sfântul Apostol Pavel, ca „plinirea (plinătatea) Celui ce împlineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23)”

Așa arată unitatea și sobornicitatea Bisericii în toată plinătatea ei, în fiecare mădular al ei, iar încercarea de a submina aceste însușiri prin tendințele de “papalizare” ale celor care au formulat textele acestui sinod nu fac decât să aducă tulburare si dezbinare. Iar din partea celor care încearcă să se scuze și să se justifice nu putem accepta explicații de genul “au avut o prestație deosebită, competentă” dar au cedat și au semnat; s-au semnat si cu alte ocazii, documente cum au fost cu monofiziții dar “nu au existat consecințe“. Iar dacă unii se vor ridica spre apărarea Ortodoxiei autentice, aşa cum se tem sinodalii, o vor face provocați de toate aceste decizii subversive pe care le vedem sub ochii noștri.

Mai vrem să adăugăm în această scrisoare o nedumerire pe care o avem citind reglementările privitoare la capitolul Impedimente la căsătorie. Paragraful 5 al capitolului II din acest text sună astfel:

“5. Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau necreștini s-a hotărât:

  1. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).
  2. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite la sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.

iii.          Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.”

Textul este ambiguu și nu explică în mod clar ce e de facut; e interzisă căsătoria între ortodocși și neortodocși sau nu? Cum se aplică iconomia bisericeasca? De exemplu dacă în Biserica Ortodoxă Română s-ar  aplica această iconomie bisericească, iar în Biserica din Grecia, nu,  căsătoria dintre un ortodox și un neortodox oficiată în România este recunoscută în Grecia? Dacă ortodoxul nostru călătorește în Grecia și vrea să se împărtășească este sau nu este primit după spovedanie la Sfintele Taine? Asemenea ambiguități nu ar trebui să rămână nerezolvate de către un sinod care se definește panortodox și care își propune să găsească aceeași cale pentru toți. Mai mult, înainte de declanșarea lucrărilor acestui sinod lucrurile erau clare: interdicția căsătoriei între ortodocși și neortodocși, la care face referire și sinodul din Creta, era stipulată în canonul 72 al Sinodului Quinisext, iar înțelegerea acestei interdicții arăta că unitatea vieții de familie ortodoxă  se întemeia pe “viața în Hristos” (Sf. Nicolae Cabasila). După acest sinod, prin hotărârea luată la paragraful 5 al capitolului II, conceptul de familie este forțat. Este promovată astfel societatea cosmopolită, globalistă, în care familia nu mai duce o viață întru Hristos, ci în numele lui Hristos și acesta perceput ca un reper îndepărtat, cel mult moral, dar nu duhovnicesc. Oare doar potrivit acriviei canonice ortodocșii nu se pot căsători cu necreștinii (punctul iii.)? Dacă ne aflăm în faţa a două uşi şi pe una scrie „intrarea interzisă” iar pe cealaltă „intrarea absolut interzisă”, înseamnă că pe una putem intra câteodată iar pe cealaltă deloc?  Nu exprimă ambele același lucru, interdicţia de a intra? Conform “acriviei” gramaticale, “absolut interzisă” este greşit formulat deoarece adjectivul “interzis” nu acceptă grade de comparaţie, gradul superlativ existând deja în semantica sa. Care este, deci, diferența între punctul i. și punctul iii. când ambele interdicții sunt socotite conform acriviei, şi când rămâne posibilitatea aplicării iconomiei bisericeşti? Sfintele Canoane descriu idealul vieţii creştine într-un mod neechivoc, sub inspiraţia Duhului Sfânt, aici nefiind loc pentru astfel de formulări ce seamănă mai mult cu tertipuri avocăţeşti.

Este evident că şi prin aceste reglementări, privind impedimentele la căsătorie, se deschide poarta ecumenismului, panerezia tuturor timpurilor, așa  cum este calificată  de sfinții recenți ai ortodoxiei și de alți părinți și teologi trăitori, sinodul din Creta îndemnându-ne, din păcate, să mărturisim și noi acest lucru.

În toată această tulburare prin care trecem mai apare un pericol. Încep să fie din ce în ce mai folosite în acest context, avându-i ca țintă pe cei care se împotrivesc sau își manifestă dezacordul în legatură cu linia pe care o trasează ierarhia prezentă la sinod, cuvinte ca “fanatic”, “fundamentalist”, “extremist”, etc. În condițiile socio-politice prin care trece lumea în momentul de față, astfel de cuvinte au căpătat o încărcătură extrem de negativă care în cele mai multe cazuri trezesc frica în oameni sau pot să provoace chiar panică. A importa această încărcătură negativă în curtea Bisericii Ortodoxe este un lucru extrem de grav și poate face ca, în mintea omului de rând, sau mai bine zis a occidentalului de rând, linia de demarcație dintre un fundamentalist islamist și un așa numit “fundamentalist” creștin-ortodox să se estompeze până la dispariție. Nu suntem de acord și nu încurajăm manifestările exagerate ale unor oameni cu râvnă, să-i spunem necontrolată, însă îi considerăm la fel de vinovați și pe cei care vehiculează cu ușurință astfel de catalogări. E nevoie, în momentul de față, de tot discernământul și stăpânirea de sine de care putem da dovadă cu toții.

În urma analizei făcute, la o privire de ansamblu, remarcăm că tot scandalul provocat în jurul așa zisului “Mare” și “Sfânt” Sinod Ortodox, se reduce la problematica ecumenismului. Îi înțelegem pe unii ierarhi care au refuzat să semneze din motive de conștiință. De asemenea, având conștiința apartenenței noastre la Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, credem că preasfințitul părinte Longhin, pe care pe drept cuvant îl putem numi Părintele Orfanilor, mărturisește Adevărul.

În final dorim să îi invităm pe ierarhii noștri să citească cuvintele părintelui Bartolomeu Anania, în care face portretul unui Iuda modern, și îi rugăm să încerce să procedeze în așa fel încât să nu se recunoască și să nu îi recunoaștem pe ei înșiși în ele, iar noi îi vom urma întru toate ca pe nişte adevăraţi păstori:

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care rastoarnă valorile şi pervertește limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se întitulează program de sănătate antiSIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate. Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr’o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Şi continuă s’o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează uşor, şi-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopţii şi comunică prin unde herziene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucreaza pe furiş, te invită la dialog frăţesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat şi memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.

A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.

Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai intâi sedus, dominat şi numai după aceea nimicit. Iuda îşi abordează semenul cu graţia cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, pe durata căruia îşi calculează cu precizie secunda muşcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.[5]

[1]https://graiulortodox.wordpress.com/2016/03/24/11647/

[2] Sinodul de la Iasi și Sf. Petru Movilă, Ed. Trinitas, Iași 2002.

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, pg. 270,275.

[4]http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2016/07/01/ips-atanasie-de-limassol-explica-de-ce-nu-a-semnat-documentul-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-nu-exista-alte-biserici-ci-numai-erezii-si-schisme/

[5] http://www.crestinortodox.ro/editoriale/portretul-iuda-modern-118361.html

_________________________________________________________________________________

Pentru cei care doresc sa participe la strangerea de semnaturi, aveti mai jos formularul si scrisoarea care se pot descarca, precum si o petitie online pe care o puteti semna direct pe internet:

Scrisoarea: https://drive.google.com/file/d/0B9YAPM0IiWHTak54N1pNNGZNSUU/view?usp=sharing
Formularul: https://drive.google.com/file/d/0B9YAPM0IiWHTa2tDQUZZcXhtVE0/view?usp=sharing
Petitie online: http://www.petitieonline.com/scrisoare_de_marturisire
Informatii la telefon:

Oradea: 0744.531.748

Beius: 0766.868.892
e-mail: asociatia.astradrom@yahoo.com

Sursa: Astradrom

Argumentarea întreruperii pomenirii ÎPS Varsanufie al Râmnicului de către obştea mănăstirii Lacul Frumos

De ce am întrerupt pomenirea chiriarhului?

Ierom. Grigorie cu obştea Mănăstirii Lacul Frumos

Poate mulți nu au înţeles întru totul decizia noastră de a înceta pomenirea ierarhului. Cu ceva vreme înainte (câteva luni înaintea întrunirii “sinodului” din Creta) noi am cercetat documentele prevăzute a fi discutate şi ratificate la acest “sinod’ şi implicaţiile pe care acesta le generează. Astfel, ne-am pus în temă şi cu unele comentarii ale unor ierarhi şi teologi care s-au exprimat cu privire la „sinod” (Pr. Prof. Theodoros Zisis, Prof. Dimitrios Tselenghidis profesor al Universităţii Aristoteliene din Tesalonic, Mitropolitul Ieremia al Gortinei, Mitropolitul Serafim al Pireului, Mitropolitul Athanasie de Limassol, Mitropolitul Ierotheos Vlachos). În Grecia în Sala „Melina Mercuri” a Stadionului „Pace şi Prietenie” din Pireu în ziua de 23 martie 2016 chiar a avut loc o dezbatere deschisă asupra “sinodului”din Creta. De asemenea am avut cunoștința de părinţi din muntele Athos care s-au exprimat prin mai multe epistole în privinţa acestui „sinod”, epistole adresate Sf. Chinotite, către toți arhiereii şi pliroma Bisericii Sobornicești[1]. Toate acestea le-am comparat cu scrierile Sfinților Părinţi, le-am pus în lumina evenimentelor istorice ale Bisericii Universale referitoare la situații similare (Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Fotie Patriarhul Constantinopolului, Sf. Teodor Studitul, Sf. Grigorie Palama, etc.). De asemenea am consultat învăţăturile unor sfinţi contemporani (Sf. Iustin Popovici, Sf. Paisie Aghioritul, Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Sf. Nichita Remesianul, Sf. Ierarh Nectarie de Eghina, Sf. Ierarh Ghennadios Scholarius, Sf. Ilarion Troiţki, Sf. Anatolie de la Optina, etc.).

Am consultat învăţăturile unor duhovnici contemporani ai lumii (Arhiep. Averchie de Jordanville, Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Arhim. Iustin Pârvu, Arhim. Arsenie Papacioc,  Arhim. Filothei Zervakos, Arhim. Haralambos Vasilopoulos, Arhim. Serafim Alexiev, Mitr. Augustin de Florina, etc.).

Putem spune că ne-am făcut o părere obiectivă, de ansamblu, asupra „sinodului” – când iei decizia de a întrerupe pomenirea ierarhului trebuie să fii foarte bine documentat. De asemenea, am înmulțit rugăciunea, rugând pe Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să ne ajute să luăm hotărârea dreaptă conform Sfintelor Canoane ale Bisericii. Am lecturat cărţi întregi („Singur Ortodoxia” – Arhim. Arsenie Papacioc, „Străjerii Ortodoxiei” – Arhim. Vasilios Papadakis, „Ecumenismul fără mască” – Arhim. Haralambos Vasilopoulos, „Împotriva falsei uniri bisericești” –  Dr. Alexandros Kalomiros, „Biserica Ortodoxa şi Ecumenismul”  – Sf. Iustin Popovici, „Marea Apostazie” – Arhiep. Averchie Tausev, etc.), am citit sute de pagini, am consultat Pidalionul, cu toată râvna am citit cât de mult am putut (şi încă citim) despre dreapta credință, despre Sfinții Părinţi, etc.

Am cunoscut faptul istoric (precedentele istorice) din Muntele Athos în care multe mănăstiri, chilii şi părinţi aghioriţi au întrerupt pomenirea patriarhilor ecumenici care au făcut compromisuri dogmatice cu eterodocșii – compromisuri mai puțin grave decât cele din prezent.

În zilele noastre timp de 3 ani (1970-1973) aproape jumătate din mănăstirile din Sf. Munte, toate schiturile şi cele mai multe chilii, prin acordul şi îndemnul Sf. Paisie Aghioritul, alături de Mitr. Augustin de Florina, Mitr. Pavlos de Paramythia şi Ambrozie de Eleftheropoli, au întrerupt pomenirea patriarhului Atenagora ce a ridicat anatemele urmând o poziție filo-papistă.

În continuare facem referire la canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol (861), referitor la întreruperea pomenirii ierarhului. Poate fi întreruptă pomenirea unui ierarh în următoarele cazuri:

– Când ierarhul se face vinovat de delicte morale (curvie, simonie, comportament violent, etc.) acest lucru fiind stabilit de către un sinod.

– Când ierarhul propovăduiește public erezia, caz în care nu se mai așteaptă condamnarea de către un sinod.

IPS Varsanufie nu a propovăduit public erezia, dar a acceptat-o prin tăcere. Faptul de a tăcea când erezia este ratificată, când ecumenismul este pus în legalitate, reprezintă a treia formă de ateism după Sf. Grigorie Palama. Sf. Grigorie Palama spune: prima formă de ateism este negarea existenţei lui Dumnezeu, a doua este erezia care desfigurează adevărul despre Dumnezeu iar a treia este tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism[2].

Am luat în considerare refuzul de a da un răspuns oficial la solicitarea noastră din 20.07.2016  în care îi ceream IPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, să-şi exprime punctul de vedere în ceea ce priveşte hotărârile neortodoxe ale “’sinodului”’ din Creta, cât şi faptul că până în prezent nu a exprimat o poziție de condamnare a hotărârilor adunării din Creta.  Documentele ratificate la „sinodul” din Creta încalcă hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale, intră în contradicție cu Sfinții Părinţi şi aşează pliroma Bisericii Ortodoxe sub anatema acestora.

Conform acestor aspecte din care rezultă clar că Înaltpreasfinţitul Varsanufie aproba tacit hotărârile sinodului din Creta şi că tolerează şi acceptă ecumenismul, noi, obştea Mănăstirii Lacul Frumos am întrerupt pomenirea pentru a nu ne face părtași ereziei ecumeniste (panerezia după Sf. Iustin Popovici), pentru a rămâne în Adevăr, în Biserica Ortodoxă.

Pentru a ne feri de erezie, pentru a ne păstra în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Hristos, am aplicat acest protest canonic (Canonul 15 Sinodul I-II Constantinopol 861) de întrerupere a pomenirii ierarhului.

Încheiem cu mesajul unor părinţi athoniţi din scrisoarea din data de 13.05.2016 adresată Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Sfintei Chinotite, tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale şi către toată pliroma Bisericii lui Hristos :

„…Vă rugăm să rămâneți neclintiți, să fiți demni continuatori ai istoriei Bisericii și ai arhieriei voastre cu care Biserica v-a cinstit. Dacă, dimpotrivă, nu veți învăța „drept cuvântul adevărului”, atunci să știți că:

 Ați sfâșiat cămașa nețesută a Domnului, ați necinstit Mireasa cea fără pată și neprihănită a lui Hristos – Biserica Ortodoxă. Dacă lucrurile vor evolua într-adevăr în această direcție, atunci voi veți fi cei care veți crea schismă în Biserică și veți lua asupra voastră întreaga răspundere istorică pentru urmările și roadele ei. Să știți atunci că, pe temeiul eclesiologiei ortodoxe și a Dreptului canonic ortodox, în conștiința credincioșilor ortodocși v-ați caterisit și afurisit pe voi înșivă și ați căzut din treapta arhierească «punându-vă în fapt pe voi înșivă în afara Bisericii» …”

„…Rezultă din acestea că și noi suntem obligați să aplicăm Sfintele canoane ale Bisericii noastre, cunoscutul Canon 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861), potrivit căruia avem datoria de a opri pomenirea tuturor ereticilor ecumeniști de cugetare papistaşă (romano-catolică) și filo-uniați. Prin urmare vom fi nevoiți să oprim pomenirea la Sfântul Disc al Proscomidiei, care simbolizează Biserica Ortodoxă, a numelui tuturor acelor episcopi, preoți și laici care vor semna hotărârile acestui sinod eretic, precum și a tuturor celor care sânt de acord cu ei și vor urma conștient erezia aceasta. Cu toți aceștia, care pentru Biserică vor fi pe mai departe eretici, nu putem avea comuniune bisericească până ce nu se vor pocăi public și vor renega erezia ecumenismului după cum va rândui Biserica Ortodoxă prin Sinod”.

16 August 2016,

Prăznuirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni

[1] https://acvilaortodoxa.wordpress.com/2016/05/13/parinti-din-sfantul-munte-athos-despre-sfantul-si-marele-sinod-din-06-06-2016/

[2] Sfântul Grigorie Palama subliniază în scrisoarea „Către evlaviosul monah Dionisie” cum că tăcerea legată de problemele credinţei este al treilea tip de ateism şi de aceea atunci când e în pericol credinţa TĂCEREA ESTE VINOVATĂ.

Bibliografie :

  1. http://basilica.ro/documentele-oficiale-ale-sfantului-si-marelui-sinod-in-limba-romana/
  2. https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/dimitrios-tselenghidis-scurta-evaluare-a-sfantului-si-marelui-sinod/
  3. http://acvila30.ro/teolog-dimitrios-tselenghidis-scurta-evaluare-a-sfantului-si-marelui-sinod/
  4. http://aktines.blogspot.gr/2016/07/blog-post_62.html
  5. http://www.atitudini.com/2016/07/scrisoarea-deschisa-a-unor-parinti-aghioriti-catre-chinotita-sf-munte-in-privinta-sinodului-din-creta/
  6. http://aktines.blogspot.gr/2016/07/blog-post_353.html
  7. http://www.atitudini.com/2016/07/declaratia-de-la-chisinau-dezaprobarea-hotararilor-sinodului-din-creta/
  8. http://sinodultalharesc.xyz/2016/07/12/document-final-al-sinodului-panortodox-din-creta-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-
  9. http://www.atitudini.com/2016/07/sinaxa-clericilor-si-a-monahilor-ortodocsi-impotriva-sinodului-din-creta/
  10. https://youtu.be/chD21moX7C4
  11. http://www.romfea.gr/epikairotita-xronika/9162-lemesou-athanasios-gia-logous-suneidiseos-den-to-upegrapsa
  12. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre prorocii mincinoși, PG 59, 553-568.
  13. Sf. Apostoli în epilogul cuvântării Canoanelor, Pidalion.
  14. Relatări din cadrul unui dialog al IPS Ierotheos cu un grup de maici de la m-rea Paltin Petru Vodă.
  15. Ierotheos Vlachos, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis.
  16. Sf. Teodor Studitul, Scrisoarea a 24-a, Lui Teoctist Magistrul, preluat din Dreapta credință în scrierile Sf. Părinți, vol I, Ed. Sophia, trad. de Pr. Marcel Hancheș.
  17. Aceste studii le puteți citi și online pe http://www.atitudini.com/2016/05/mitropolitul-ierotheos-vlachos-ridica-probleme-canonice-cu-privire-la-asa-zisul-sfant-si-mare-sinod-din-creta/, cât și în scrierile sale teologice.
  18. cf. http://www.atitudini.com/2016/05/mitropolitul-ierotheos-vlachos-ridica-probleme-canonice-cu-privire-la-asa-zisul-sfant-si-mare-sinod-din-creta/
  19. http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_14.html
  20. https://acvilaortodoxa.wordpress.com/2016/05/13/parinti-din-sfantul-munte-athos-despre-sfantul-si-marele-sinod-din-06-06-2016/
  21. https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/05/30/scrisoarea-mitropolitului-serafim-al-kithirelor-catre-patriarhul-ilias-al-georgiei-despre-sinodul-panortodox/
  22. https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/

Sursa: Apologeticum

Vezi şi:

O altă mănăstire din România se îngrădeşte de ecumenism după „sinodul” din Creta

Al 3-lea caz în BOR de întrerupere a pomenirii ierarhului din motive de erezie ecumenistă

Scrisoarea unor părinţi aghioriţi către Sf. Chinotită a Muntelui Athos şi cei 20 de egumeni de mănăstiri atonite

Gheronda Gavriil, ucenicul Sf. Paisie Aghioritul: „Să condamnăm cu tărie Sinodul din Creta, care a fost eretic și tâlhăresc!”

Argumentarea întreruperii comuniunii cu ierarhii ecumenişti din partea celor 12 clerici din Rep. Moldova