”Hristos nu ne opreşte să închidem gura ereticilor, să le oprim îndrăzneala lor, să risipim adunările şi asociaţiile lor…” – Sf. Ioan Gură de Aur

OMILIA XLVI

”Altă pildă a pus înaintea lor, zicînd: „Asemănatu-s-a Împărăţia Cerului omului care a semănat sămînţă bună în ţarina sa. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghină printre grîu şi s-a dus. Iar cînd a crescut paiul şi a făcut rod atunci s-a arătat şi neghina. Şi venind slugile stăpînului casei i-au zis: „Doamne, au n-ai semănat sămînţă bună în ţarina ta? De unde, dar, are neghină?” Iar el le-a zis: „Un om vrăjmaş a făcut aceasta!” Iar slugile i-au zis: „Vrei deci să mergem să o plivim?” Iar el le-a zis: „Nu, ca nu cumva plivind neghina, să smulgeţi şi grîul împreună cu ea. Lăsaţi să crească amîndouă împreună pînă la seceriş”[1]

I

− Ce deosebire este între pilda aceasta şi cea de mai înainte?

− În pilda de mai înainte Domnul vorbeşte de oamenii care nu sînt cu luare-aminte la cuvintele şi învăţăturile Lui, care se depărtează de El şi lasă în părăsire sămînţă; în pilda aceasta vorbeşte de eretici.

După ce Hristos le-a explicat ucenicilor Săi pentru ce le grăieşte în pilde, le vorbeşte mai dinainte şi de erezii, ca ucenicii să nu se tulbure.

În pilda semănătorului a vorbit de cei care n-au primit cuvîntul Său; în pilda aceasta spune că l-au primit şi unii care au stricat învăţătura Sa. şi acesta este un vicleşug al diavolului de a strecura în învăţătura ade­vărată învăţături greşite, colorîndu-o ca să semene mult cu adevărul, spre a înşela cu uşurinţă pe cei lesne de înşelat. De aceea Hristos nu o numeşte sămînţă, ci neghină, că seamănă la înfăţişare cu grîul.

Apoi vorbeşte şi de felul vicleşugului, spunînd: „Pe cînd dormeau oamenii”. Nu mică primejdie atîrnă deasupra conducătorilor credincioşi­lor; şi mai cu seamă deasupra celor cărora li s-a încredinţat paza semă­năturilor; dar nu numai deasupra conducătorilor, ci şi deasupra credin­cioşilor.

Pilda aceasta mai arată că erezia este posterioară adevărului, lucru confirmat şi de desfăşurarea faptelor. Întîi au fost profeţii, apoi profeţii mincinoşi; întîi apostolii, apoi apostolii mincinoşi; întîi Hristos, apoi antihrist. Dacă diavolul n-ar vedea ce să imite sau pe cineva împotriva căruia să uneltească, nici n-ar întreprinde nimic şi nici n-ar şti ce să facă. Aşa însă, pentru că a văzut că o sămînţă a dat o sută, alta şaizeci, iar alta treizeci, vine pe altă cale. Şi pentru că n-a putut nici să smulgă seminţele care prinseseră rădăcină, nici să le înăbuşe şi nici să le ardă, unelteşte o altă înşelăciune: aruncă între seminţele bune seminţele lui.

− Dar prin ce se deosebesc cei care dorm, m-ai putea întreba, de cei ce se aseamănă cu seminţele căzute pe cale?

− Se deosebesc prin aceea că pe cei care se aseamănă cu sămînţa căzută pe cale i-a răpit diavolul repede; nici nu i-a lăsat să prindă rădă­cină; cu ceilalţi diavolul are nevoie de mai multă viclenie.

Hristos a spus acestea ca să ne înveţe să priveghem neîncetat. „Chiar dacă ai scăpat de vătămările de mai înainte, ne spune Domnul, mai este şi o altă vătămare. După cum dincolo pieirea îţi venea de la cale, de la pie­triş şi de la spini, tot aşa şi aici pieirea îţi vine de la somn; deci trebuie să stai de pază totdeauna. De aceea şi spune Domnul: „Cel care va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”[2].

Un lucru ca acesta s-a întîmplat chiar la începăturile Bisericii. Mulţi întîi-stătători ai Bisericii aducînd în Biserici oameni vicleni – eretici ascunşi – au lăsat cale deschisă unei astfel de uneltiri. Diavolul nici n-a mai avut nevoie să se ostenească, odată ce a răsădit pe aceia în mijlocul Bisericilor.

− Dar cum e cu putinţă să nu dormi? m-ar întreba cineva.

− Dacă ar fi vorba de somnul acesta al trupului, ar fi cu neputinţă. Dar nu-i vorba de somnul acesta, ci de somnul voinţei. Şi se poate să nu dormi niciodată cu voinţa. De aceea şi Pavel spunea: „Privegheaţi, staţi în credinţă”[3].

Hristos arată apoi că acest somn al voinţei nu-i numai nefolositor, ci şi vătămător. Diavolul atunci îşi seamănă sămînţa sa după ce pămîntul a fost lucrat, că nu mai are nevoie de nici o muncă. Tot aşa fac şi ereticii care îşi răspîndesc otrava lor; şi o fac nu pentru altă pricină, ci de dragul slavei deşarte. Şi Hristos descrie cu de-amănuntul toată înşelăciunea aceasta nu numai prin cuvintele de pînă acum, ci şi prin cele ce urmează. Că iată ce spune Domnul: „Cînd a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina”. Aşa fac şi ereticii. La început îşi ascund erezia; dar după ce lumea capătă încredere în ei, după ce crede în cuvîntul lor, atunci încep să-şi verse otrava.

− Dar pentru ce Domnul aduce în scenă pe slugile care i-au spus stăpînului casei ce se întîmplase în ţarina sa?

− Ca să aibă prilej să spună să nu-i omoare pe eretici.

Pe omul care a semănat neghină îl numeşte vrăjmaş din pricina vătă­mării pe care o aduce oamenilor. Diavolul ne vatămă pe noi; dar originea acestei vătămări nu se datoreşte urii pe care diavolul ne-o poartă nouă, ci urii pe care o poartă lui Dumnezeu. De aici se vede, dar, că Dumnezeu ne iubeşte pe noi mai mult decît ne iubim noi pe noi înşine.

Uită-te şi la o altă viclenie a diavolului! N-a semănat neghina sa înainte de semănarea grîului, pentru că atunci nu putea să piardă pe nimenea, ci cînd toată ţarina era semănată, ca să irosească toată munca lucrătorului. Diavolul le face pe toate aşa pentru că urăşte pe lucrător.

Uită-te acum şi la dragostea slugilor. Se grăbesc să smulgă neghina, chiar dacă nu o vor face cu băgare de seamă. Rîvna asta a lor arată grija lor de sămînţă şi urmăresc un singur lucru: nu ca să fie pedepsit cel care a semănat neghina, ci ca să nu se piardă sămînţa semănată. Că nu pedepsi­rea aceluia era treaba care trebuia făcută mai întîi. De aceea slugile urmă­resc să îndepărteze răul din ţarină. Dar nici aceasta n-o urmăresc fără socoteală; că nu-şi îngăduie să se apuce de lucru de capul lor, ci aşteaptă hotărîrea stăpînului, întrebîndu-1: „Vrei?”

− Ce le răspunde stăpînul?

− Îi împiedică, spunînd: „Nu, ca nu cumva să smulgeţi şi grîul odată cu neghina”. Hristos a grăit aşa pentru a împiedica războaiele, vărsările de sînge, omorurile. Ereticul nu trebuie omorît; o faptă ca aceasta ar aduce război neîmpăcat în lume.

II

Pentru două pricini opreşte Hristos slugile Sale de a plivi grîul: una, să nu fie vătămat grîul; alta, să fie osîndiţi cei cuprinşi de această boală de nevindecat. „Deci, spune Hristos, dacă vrei să fie şi ei pedepsiţi, fără să fie vătămat grîul, aşteaptă timpul potrivit de pedeapsă„.

− Ce înţeles au cuvintele: „Ca nu cumva să smulgeţi şi grîul odată cu neghina!”?

− Prin aceste cuvinte Domnul a spus sau: „Dacă veţi ridica armele şi veţi ucide pe eretici, veţi fi siliţi să ucideţi odată cu ei şi mulţi sfinţi!”; sau: „Se poate ca multe din aceste neghine să se schimbe şi să ajungă grîu. Deci, dacă smulgeţi neghina înainte de vreme pierdeţi şi neghina care va ajunge grîu, că omorîţi şi pe cei care poate se vor schimba şi vor ajunge buni”. Deci Hristos nu ne opreşte să închidem gura ereticilor, să le oprim îndrăzneala lor, să risipim adunările şi asociaţiile lor, ci ne opreşte să-i ucidem, să-i junghiem. Tu însă uită-te la blîndeţea lui Hristos! Nu se mărgineşte numai să hotărască, nici să oprească, ci dă şi motivele hotărîrii Sale şi ale opreliştii.

− Dar ce se va întîmpla dacă neghina rămîne pînă la treieriş? aş putea fi întrebat.

„Atunci voi zice secerătorilor: „Pliviţi mai întîi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem”[4].

Hristos le aduce iarăşi aminte ucenicilor de cuvintele lui Ioan Bote­zătorul, care îl arătase pe El Judecător şi le spune: „Atîta vreme cît neghina stă alături de grîu trebuie cruţată; se poate ca şi ea să ajungă grîu. Dar dacă rămîne neghină, va primi cumplită pedeapsă, că voi spune secerătorilor: „Pliviţi mai întîi neghina!

− Pentru ce mai întîi neghina?

− Ca să nu se teamă ucenicii că odată cu neghina este adunat şi grîul.

„Şi legaţi neghina în snopi ca să o ardeţi, iar grîul adunaţi-l în jitniţe”[5].

Altă pildă le-a pus lor înainte zicînd:

„Asemenea este Împărăţia Cerurilor grăuntelui de muştar”[6].

Pentru că în pilda semănătorului Hristos spusese că trei părţi de sămînţă s-au pierdut şi a scăpat numai o parte, iar în pilda următoare, că şi pe această sămînţă scăpată de pieire o pîndesc multe şi mari primejdii, ca să nu spună ucenicii: „Cine şi cîţi vor fi cei credincioşi?”, Hristos, prin pilda grăuntelui de muştar, îndepărtează din sufletul lor această frică, ca să le întărească credinţa şi să le arate că predica Evangheliei se va întinde peste tot. Din pricina aceasta a dat ca pildă grăuntele de muştar, foarte potrivită cu ideea ce voia să o înfăţişeze.

„Grăuntele de muştar, spune Domnul mai departe, este mai mic decît toate seminţele; dar cînd creşte este mai mare decît ierburile şi se face pom încît vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui”[7].

Prin această pildă Hristos a vrut să dea o dovadă de măreţie. „Aşa va fi, spune El, şi cu predicarea Evangheliei!” Într-adevăr, ucenicii au fost mai slabi decît toţi oamenii, mai mici decît toţi; totuşi predica lor s-a întins pe toată faţa pămîntului, pentru că mare era puterea din ei.

Acestei pilde Domnul îi mai adaugă şi o altă pildă: pilda cu aluatul.

„Împărăţia Cerurilor este asemenea aluatului, pe care luîndu-l o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, pînă ce s-a dospit toată”[8].

„După cum puţinul aluat, spune Hristos ucenicilor Săi, a făcut ca şi făina cea multă să se prefacă în aluat, tot aşa şi voi veţi transforma întreaga lume”. Şi uită-te la înţelepciunea lui Hristos! Ia pilde din natură pentru a arăta că după cum este cu neputinţă ca aceste pilde să nu-şi urmeze cursul lor natural, tot aşa şi ideile pe care le înfăţişează ele. „Să nu-Mi spună nimeni dintre voi, spune Domnul ucenicilor Săi, ce vom putea noi, doisprezece oameni, în faţa unei mulţimi atît de mari? Tocmai amestecul vostru în această mulţime şi nedepărtarea voastră de ea vor face să strălucească puterea voastră. Ca şi aluatul; atunci dospeşte frămîntătura, cînd este alături de făină; şi nu atît alături, ci cînd se amestecă cu făina – că Domnul n-a spus: „l-a pus”, ci: „l-a ascuns” tot aşa şi voi cînd vă veţi lipi şi vă veţi uni cu cei ce vă poartă război, atunci îi veţi birui. Şi după cum aluatul se afundă în făină, dar nu se pierde, ci încetul cu înce­tul face ca toată făina să aibă aceeaşi putere ca şi el, tot aşa va fi şi cu pre­dica voastră. Să nu vă temeţi că v-am spus că vor veni peste voi o mul­ţime de necazuri şi supărări. Aşa veţi străluci şi-i veţi birui pe toţi„.

Prin trei măsuri de făină Hristos a vrut să arate că e vorba de mult. Că se ştie că numărul acesta se întrebuinţează pentru a desemna mulţi­mea, multul.

Să nu te minunezi că Domnul a amintit de grăuntele de muştar şi de aluat cînd a vorbit de Împărăţia Cerurilor! Vorbea cu nişte oameni fără ştiinţă de carte, cu nişte oameni de rînd, cu nişte oameni care aveau nevoie de astfel de pilde pentru a fi cîştigaţi. Atît erau de nepricepuţi, încît chiar după toate acestea aveau nevoie de multă tîlcuire.

Unde sînt, dar, păgînii? Să cunoască puterea lui Hristos, privind la adevărul lucrurilor! Să I se închine Lui pentru două pricini: şi pentru că a spus mai dinainte că Evanghelia se va răspîndi pe tot pămîntul, şi pentru că s-au împlinit cuvintele Lui. Că Hristos este Cel Ce a pus puterea în aluat. De aceea a şi amestecat pe cei ce cred în El cu mulţimea oamenilor ca să dăm şi celorlalţi priceperea noastră. Nimeni să nu pună vină pe pu­ţinătatea celor credincioşi! Mare este puterea predicii! Frămîntătura dospită ajunge pe viitor aluat. Şi după cum scînteia când cade pe lemne le aprinde şi pe acestea şi mai aprinde şi altele, tot aşa cu predicarea Evangheliei.

− Dar Hristos n-a vorbit de foc, ci de aluat. Pentru ce oare?

− Pentru că focul singur nu poate face nimic dacă nu are şi lemne; pe cînd aluatul săvîrşeşte totul prin el însuşi.

Dacă doisprezece oameni au plămădit toată lumea, gîndeşte-te cît de păcătoşi şi de răi sîntem noi, cînd nu putem aduce la credinţă pe cei ce au rămas, deşi sîntem atît de mulţi, deşi sîntem destul aluat pentru a plă­mădi mii de lumi.

[1] Matei 13, 24-30.

[2] Matei 10, 22.

[3] I Corinteni 16,13.

[4] Matei 13,10.

[5] Matei 13, 30.

[6] Matei 13, 31.

[7] Matei 13, 32.

[8] Matei 13, 33.

Sursa: Sf. Ioan Gură de Aur, ”Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei”, PSB 23, EIBMBOR, București, 1994

Citește toată Omilia XLVI

Cuvînt al Sf. Ioan Gură de Aur despre eretici, despre minuni, despre post și virtuțile mai mari decît acestea

OMILIA XLVI

”Altă pildă a pus înaintea lor, zicînd: „Asemănatu-s-a Împărăţia Cerului omului care a semănat sămînţă bună în ţarina sa. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghină printre grîu şi s-a dus. Iar cînd a crescut paiul şi a făcut rod atunci s-a arătat şi neghina. Şi venind slugile stăpînului casei i-au zis: „Doamne, au n-ai semănat sămînţă bună în ţarina ta? De unde, dar, are neghină?” Iar el le-a zis: „Un om vrăjmaş a făcut aceasta!” Iar slugile i-au zis: „Vrei deci să mergem să o plivim?” Iar el le-a zis: „Nu, ca nu cumva plivind neghina, să smulgeţi şi grîul împreună cu ea. Lăsaţi să crească amîndouă împreună pînă la seceriş”[1]

I

− Ce deosebire este între pilda aceasta şi cea de mai înainte?

− În pilda de mai înainte Domnul vorbeşte de oamenii care nu sînt cu luare-aminte la cuvintele şi învăţăturile Lui, care se depărtează de El şi lasă în părăsire sămînţă; în pilda aceasta vorbeşte de eretici.

După ce Hristos le-a explicat ucenicilor Săi pentru ce le grăieşte în pilde, le vorbeşte mai dinainte şi de erezii, ca ucenicii să nu se tulbure.

În pilda semănătorului a vorbit de cei care n-au primit cuvîntul Său; în pilda aceasta spune că l-au primit şi unii care au stricat învăţătura Sa. şi acesta este un vicleşug al diavolului de a strecura în învăţătura ade­vărată învăţături greşite, colorîndu-o ca să semene mult cu adevărul, spre a înşela cu uşurinţă pe cei lesne de înşelat. De aceea Hristos nu o numeşte sămînţă, ci neghină, că seamănă la înfăţişare cu grîul.

Apoi vorbeşte şi de felul vicleşugului, spunînd: „Pe cînd dormeau oamenii”. Nu mică primejdie atîrnă deasupra conducătorilor credincioşi­lor; şi mai cu seamă deasupra celor cărora li s-a încredinţat paza semă­năturilor; dar nu numai deasupra conducătorilor, ci şi deasupra credin­cioşilor.

Pilda aceasta mai arată că erezia este posterioară adevărului, lucru confirmat şi de desfăşurarea faptelor. Întîi au fost profeţii, apoi profeţii mincinoşi; întîi apostolii, apoi apostolii mincinoşi; întîi Hristos, apoi antihrist. Dacă diavolul n-ar vedea ce să imite sau pe cineva împotriva căruia să uneltească, nici n-ar întreprinde nimic şi nici n-ar şti ce să facă. Aşa însă, pentru că a văzut că o sămînţă a dat o sută, alta şaizeci, iar alta treizeci, vine pe altă cale. Şi pentru că n-a putut nici să smulgă seminţele care prinseseră rădăcină, nici să le înăbuşe şi nici să le ardă, unelteşte o altă înşelăciune: aruncă între seminţele bune seminţele lui.

− Dar prin ce se deosebesc cei care dorm, m-ai putea întreba, de cei ce se aseamănă cu seminţele căzute pe cale?

− Se deosebesc prin aceea că pe cei care se aseamănă cu sămînţa căzută pe cale i-a răpit diavolul repede; nici nu i-a lăsat să prindă rădă­cină; cu ceilalţi diavolul are nevoie de mai multă viclenie.

Hristos a spus acestea ca să ne înveţe să priveghem neîncetat. „Chiar dacă ai scăpat de vătămările de mai înainte, ne spune Domnul, mai este şi o altă vătămare. După cum dincolo pieirea îţi venea de la cale, de la pie­triş şi de la spini, tot aşa şi aici pieirea îţi vine de la somn; deci trebuie să stai de pază totdeauna. De aceea şi spune Domnul: „Cel care va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”[2].

Un lucru ca acesta s-a întîmplat chiar la începăturile Bisericii. Mulţi întîi-stătători ai Bisericii aducînd în Biserici oameni vicleni – eretici ascunşi – au lăsat cale deschisă unei astfel de uneltiri. Diavolul nici n-a mai avut nevoie să se ostenească, odată ce a răsădit pe aceia în mijlocul Bisericilor.

− Dar cum e cu putinţă să nu dormi? m-ar întreba cineva.

− Dacă ar fi vorba de somnul acesta al trupului, ar fi cu neputinţă. Dar nu-i vorba de somnul acesta, ci de somnul voinţei. Şi se poate să nu dormi niciodată cu voinţa. De aceea şi Pavel spunea: „Privegheaţi, staţi în credinţă”[3].

Hristos arată apoi că acest somn al voinţei nu-i numai nefolositor, ci şi vătămător. Diavolul atunci îşi seamănă sămînţa sa după ce pămîntul a fost lucrat, că nu mai are nevoie de nici o muncă. Tot aşa fac şi ereticii care îşi răspîndesc otrava lor; şi o fac nu pentru altă pricină, ci de dragul slavei deşarte. Şi Hristos descrie cu de-amănuntul toată înşelăciunea aceasta nu numai prin cuvintele de pînă acum, ci şi prin cele ce urmează. Că iată ce spune Domnul: „Cînd a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina”. Aşa fac şi ereticii. La început îşi ascund erezia; dar după ce lumea capătă încredere în ei, după ce crede în cuvîntul lor, atunci încep să-şi verse otrava.

− Dar pentru ce Domnul aduce în scenă pe slugile care i-au spus stăpînului casei ce se întîmplase în ţarina sa?

− Ca să aibă prilej să spună să nu-i omoare pe eretici.

Pe omul care a semănat neghină îl numeşte vrăjmaş din pricina vătă­mării pe care o aduce oamenilor. Diavolul ne vatămă pe noi; dar originea acestei vătămări nu se datoreşte urii pe care diavolul ne-o poartă nouă, ci urii pe care o poartă lui Dumnezeu. De aici se vede, dar, că Dumnezeu ne iubeşte pe noi mai mult decît ne iubim noi pe noi înşine.

Uită-te şi la o altă viclenie a diavolului! N-a semănat neghina sa înainte de semănarea grîului, pentru că atunci nu putea să piardă pe nimenea, ci cînd toată ţarina era semănată, ca să irosească toată munca lucrătorului. Diavolul le face pe toate aşa pentru că urăşte pe lucrător.

Uită-te acum şi la dragostea slugilor. Se grăbesc să smulgă neghina, chiar dacă nu o vor face cu băgare de seamă. Rîvna asta a lor arată grija lor de sămînţă şi urmăresc un singur lucru: nu ca să fie pedepsit cel care a semănat neghina, ci ca să nu se piardă sămînţa semănată. Că nu pedepsi­rea aceluia era treaba care trebuia făcută mai întîi. De aceea slugile urmă­resc să îndepărteze răul din ţarină. Dar nici aceasta n-o urmăresc fără socoteală; că nu-şi îngăduie să se apuce de lucru de capul lor, ci aşteaptă hotărîrea stăpînului, întrebîndu-1: „Vrei?”

− Ce le răspunde stăpînul?

− Îi împiedică, spunînd: „Nu, ca nu cumva să smulgeţi şi grîul odată cu neghina”. Hristos a grăit aşa pentru a împiedica războaiele, vărsările de sînge, omorurile. Ereticul nu trebuie omorît; o faptă ca aceasta ar aduce război neîmpăcat în lume.

II

Pentru două pricini opreşte Hristos slugile Sale de a plivi grîul: una, să nu fie vătămat grîul; alta, să fie osîndiţi cei cuprinşi de această boală de nevindecat. „Deci, spune Hristos, dacă vrei să fie şi ei pedepsiţi, fără să fie vătămat grîul, aşteaptă timpul potrivit de pedeapsă„.

− Ce înţeles au cuvintele: „Ca nu cumva să smulgeţi şi grîul odată cu neghina!”?

− Prin aceste cuvinte Domnul a spus sau: „Dacă veţi ridica armele şi veţi ucide pe eretici, veţi fi siliţi să ucideţi odată cu ei şi mulţi sfinţi!”; sau: „Se poate ca multe din aceste neghine să se schimbe şi să ajungă grîu. Deci, dacă smulgeţi neghina înainte de vreme pierdeţi şi neghina care va ajunge grîu, că omorîţi şi pe cei care poate se vor schimba şi vor ajunge buni”. Deci Hristos nu ne opreşte să închidem gura ereticilor, să le oprim îndrăzneala lor, să risipim adunările şi asociaţiile lor, ci ne opreşte să-i ucidem, să-i junghiem. Tu însă uită-te la blîndeţea lui Hristos! Nu se mărgineşte numai să hotărască, nici să oprească, ci dă şi motivele hotărîrii Sale şi ale opreliştii.

− Dar ce se va întîmpla dacă neghina rămîne pînă la treieriş? aş putea fi întrebat.

„Atunci voi zice secerătorilor: „Pliviţi mai întîi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem”[4].

Hristos le aduce iarăşi aminte ucenicilor de cuvintele lui Ioan Bote­zătorul, care îl arătase pe El Judecător şi le spune: „Atîta vreme cît neghina stă alături de grîu trebuie cruţată; se poate ca şi ea să ajungă grîu. Dar dacă rămîne neghină, va primi cumplită pedeapsă, că voi spune secerătorilor: „Pliviţi mai întîi neghina!

− Pentru ce mai întîi neghina?

− Ca să nu se teamă ucenicii că odată cu neghina este adunat şi grîul.

„Şi legaţi neghina în snopi ca să o ardeţi, iar grîul adunaţi-l în jitniţe”[5].

Altă pildă le-a pus lor înainte zicînd:

„Asemenea este Împărăţia Cerurilor grăuntelui de muştar”[6].

Pentru că în pilda semănătorului Hristos spusese că trei părţi de sămînţă s-au pierdut şi a scăpat numai o parte, iar în pilda următoare, că şi pe această sămînţă scăpată de pieire o pîndesc multe şi mari primejdii, ca să nu spună ucenicii: „Cine şi cîţi vor fi cei credincioşi?”, Hristos, prin pilda grăuntelui de muştar, îndepărtează din sufletul lor această frică, ca să le întărească credinţa şi să le arate că predica Evangheliei se va întinde peste tot. Din pricina aceasta a dat ca pildă grăuntele de muştar, foarte potrivită cu ideea ce voia să o înfăţişeze.

„Grăuntele de muştar, spune Domnul mai departe, este mai mic decît toate seminţele; dar cînd creşte este mai mare decît ierburile şi se face pom încît vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui”[7].

Prin această pildă Hristos a vrut să dea o dovadă de măreţie. „Aşa va fi, spune El, şi cu predicarea Evangheliei!” Într-adevăr, ucenicii au fost mai slabi decît toţi oamenii, mai mici decît toţi; totuşi predica lor s-a întins pe toată faţa pămîntului, pentru că mare era puterea din ei.

Acestei pilde Domnul îi mai adaugă şi o altă pildă: pilda cu aluatul.

„Împărăţia Cerurilor este asemenea aluatului, pe care luîndu-l o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, pînă ce s-a dospit toată”[8].

„După cum puţinul aluat, spune Hristos ucenicilor Săi, a făcut ca şi făina cea multă să se prefacă în aluat, tot aşa şi voi veţi transforma întreaga lume”. Şi uită-te la înţelepciunea lui Hristos! Ia pilde din natură pentru a arăta că după cum este cu neputinţă ca aceste pilde să nu-şi urmeze cursul lor natural, tot aşa şi ideile pe care le înfăţişează ele. „Să nu-Mi spună nimeni dintre voi, spune Domnul ucenicilor Săi, ce vom putea noi, doisprezece oameni, în faţa unei mulţimi atît de mari? Tocmai amestecul vostru în această mulţime şi nedepărtarea voastră de ea vor face să strălucească puterea voastră. Ca şi aluatul; atunci dospeşte frămîntătura, cînd este alături de făină; şi nu atît alături, ci cînd se amestecă cu făina – că Domnul n-a spus: „l-a pus”, ci: „l-a ascuns” tot aşa şi voi cînd vă veţi lipi şi vă veţi uni cu cei ce vă poartă război, atunci îi veţi birui. Şi după cum aluatul se afundă în făină, dar nu se pierde, ci încetul cu înce­tul face ca toată făina să aibă aceeaşi putere ca şi el, tot aşa va fi şi cu pre­dica voastră. Să nu vă temeţi că v-am spus că vor veni peste voi o mul­ţime de necazuri şi supărări. Aşa veţi străluci şi-i veţi birui pe toţi„.

Prin trei măsuri de făină Hristos a vrut să arate că e vorba de mult. Că se ştie că numărul acesta se întrebuinţează pentru a desemna mulţi­mea, multul.

Să nu te minunezi că Domnul a amintit de grăuntele de muştar şi de aluat cînd a vorbit de Împărăţia Cerurilor! Vorbea cu nişte oameni fără ştiinţă de carte, cu nişte oameni de rînd, cu nişte oameni care aveau nevoie de astfel de pilde pentru a fi cîştigaţi. Atît erau de nepricepuţi, încît chiar după toate acestea aveau nevoie de multă tîlcuire.

Unde sînt, dar, păgînii? Să cunoască puterea lui Hristos, privind la adevărul lucrurilor! Să I se închine Lui pentru două pricini: şi pentru că a spus mai dinainte că Evanghelia se va răspîndi pe tot pămîntul, şi pentru că s-au împlinit cuvintele Lui. Că Hristos este Cel Ce a pus puterea în aluat. De aceea a şi amestecat pe cei ce cred în El cu mulţimea oamenilor ca să dăm şi celorlalţi priceperea noastră. Nimeni să nu pună vină pe pu­ţinătatea celor credincioşi! Mare este puterea predicii! Frămîntătura dospită ajunge pe viitor aluat. Şi după cum scînteia când cade pe lemne le aprinde şi pe acestea şi mai aprinde şi altele, tot aşa cu predicarea Evangheliei.

− Dar Hristos n-a vorbit de foc, ci de aluat. Pentru ce oare?

− Pentru că focul singur nu poate face nimic dacă nu are şi lemne; pe cînd aluatul săvîrşeşte totul prin el însuşi.

Dacă doisprezece[9] oameni au plămădit toată lumea, gîndeşte-te cît de păcătoşi şi de răi sîntem noi, cînd nu putem aduce la credinţă pe cei ce au rămas, deşi sîntem atît de mulţi, deşi sîntem destul aluat pentru a plă­mădi mii de lumi.

III

Mi s-ar putea însă spune:

− Aceia au fost apostoli!

− Şi ce-i cu asta? N-au trăit şi ei cum trăieşti şi tu? N-au crescut şi ei în oraşe? Nu s-au bucurat de aceleaşi lucruri? N-au avut şi ei cîte o meserie? Erau, oare, îngeri? S-au pogorît din cer?

− Nu, dar au făcut minuni!

− Nu minunile i-au făcut pe ei minunaţi! Pînă cînd vom întrebuinţa minunile făcute de apostoli ca scuză pentru trîndăvia noastră? Uită-te la ceata sfinţilor. Nu strălucesc datorită minunilor. Mulţi au izgonit demoni, dar pentru că au săvîrşit fărădelegi, n-au ajuns minunaţi, ci chiar au fost pedepsiţi.

− Atunci, ce i-a făcut mari pe apostoli?

− Dispreţul averilor, dispreţul slavei, despărţirea de toate grijile şi afacerile lumeşti. Dacă n-ar fi făcut asta, ci ar fi fost robii patimilor, chiar dacă ar fi înviat mii de morţi, n-ar fi avut nici un folos, ci ar fi fost socotiţi nişte şarlatani. Aşa că viaţa omului îl face pe om strălucit. Ea atrage ha­rul Duhului. Ce minune a făcut Ioan Botezătorul, cel care a adus la pocăinţă atîtea oraşe? Că n-a făcut nici o minune, ascultă-1 pe evanghe­list: „Ioan n-a făcut nici o minune”[10]. Prin ce a ajuns Ilie minunat? Nu prin îndrăznirea lui faţă de împărat? Nu prin rîvna lui faţă de Dumnezeu? Nu prin sărăcia lui de bunăvoie? Nu datorită cojocului, peşterii şi munţi­lor? Minunile le-a făcut după toate acestea! L-a văzut, oare, diavolul pe Iov făcînd minuni şi s-a minunat? Nici o minune. Dar Iov avea o viaţă strălucită şi o răbdare mai tare ca oţelul. Ce minune a făcut David, pe cînd era încă tînăr, ca să spună Dumnezeu despre el: „Am găsit pe David, fiul lui lesei, bărbat după inima Mea”[11]? Ce mort au înviat Avraam, Isaac sau Iacov? Ce lepros au curăţit? Nu ştii că minunile ne vatămă de multe ori dacă nu sîntem treji la minte? Din pricina asta mulţi corinteni s-au dezbi­nat între ei[12]; din pricina asta mulţi romani s-au mîndrit[13]; din pricina asta Simon Magul a fost scos din rîndul creştinilor[14]; din pricina asta n-a fost primit în rîndul ucenicilor cărturarul care dorea să meargă după El şi a auzit din gura Domnului: „Vulpile au vizuini, iar păsările cerului cuiburi”[15]. Fiecare din aceştia au căzut şi au pierit pentru că doreau să-şi agonisească de pe urma minunilor unul averi, iar altul slavă. Sîrguinţa de a duce o viaţă curată, dragostea de virtute nu numai că nu dau naştere la o dorinţă ca aceasta, ci chiar o stîrpesc dacă este. Ce le-a spus Hristos ucenicilor Săi cînd le-a dat porunci? Le-a spus: „Faceţi minuni ca să vadă oamenii!”? Deloc! Dar ce? „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”[16]. Lui Petru nu i-a spus: „Dacă Mă iubeşti, fă minuni!”, ci: „Paşte oile Mele”[17]. Totdeauna Hristos îl preferă pe Petru împreună cu Iacov şi cu Ioan înaintea tuturor celorlalţi ucenici. Spune-mi, pentru ce îi preferă pe aceştia? Din pricina minunilor făcute de ei? Nu! Pentru că toţi apostolii la fel au curăţit leproşi, au înviat morţi şi tuturor la fel le-a dat aceeaşi putere. Din ce pricină, dar, aceşti trei apos­toli erau mai presus de ceilalţi? Din pricina virtuţii sufletului lor! Vezi, dar, că totdeauna este nevoie de viaţă curată şi de arătarea ei prin fapte. „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei”[18], spune Domnul.

IV

În ce constă viaţa noastră? Oare în facerea de minuni sau într-o vie­ţuire virtuoasă? Negreşit că într-o vieţuire virtuoasă. Minunile aici îşi au originea şi la aceasta duc. Omul cu viaţă virtuoasă atrage asupra lui harul facerii de minuni; iar cel care primeşte acest har, pentru aceea îl primeşte ca să îndrepte viaţa altora. Că şi Hristos pentru aceasta a făcut minunile acelea, ca prin ele să fie vrednic de credinţă, ca să-i atragă la El pe oameni şi să-i facă să ducă o viaţă virtuoasă. De aceea şi Hristos vorbeşte mai mult de viaţa virtuoasă. Şi nu Se mărgineşte numai la minuni, ci ameninţă cu iadul, făgăduieşte Împărăţia Cerurilor, pune acele legi minunate şi face totul pentru viaţa virtuoasă, ca să facă pe oameni îngeri. Dar pentru ce spun că Hristos face totul în acest scop? Spune-mi, dacă ţi s-ar da să alegi între a învia morţi în numele Lui şi a muri pentru numele Lui, ce ai alege? Nu-i aşa că ai alege moartea pentru numele Lui? Pentru ce? Pentru că învierea morţilor e minune, pe cînd moartea pentru Hristos, faptă. Dacă ţi s-ar da să alegi între puterea de a preface paiele în aur şi puterea de a dispreţui averile, cum dispreţuieşti paiele, n-ai alege, oare, puterea de a dispreţui averile? Şi pe bună dreptate, că pe oameni puterea aceasta îi uimeşte mai mult. Dacă oamenii ar vedea că se pot preface paiele în aur, ar dori şi ei, ca Simon Magul, să aibă această putere şi ar creşte în ei şi mai mult dragostea de averi; dar dacă ar vedea că toţi nesocotesc şi dispre­ţuiesc aurul ca pe paie, ar scăpa de această boală.

Vezi, dar, că viaţa virtuoasă ne este de mai mult folos? Şi eu nu numesc viaţă virtuoasă postul, nici îmbrăcatul cu sac şi nici culcatul pe cenuşă, ci dispreţul averilor – aşa cum trebuie dispreţuite -, milos­tenia, împărţirea pîinii tale cu cel sărac, înfrînarea mîniei, alungarea slavei deşarte, stîrpirea invidiei. Aşa ne-a învăţat şi Hristos: „învăţaţi de la Mine, ne spune El, că sînt blînd şi smerit cu inima”[19]. N-a spus: „Că am postit”, deşi putea spune, că a postit El patruzeci de zile[20], dar n-o spune, ci spune: „Că sînt blînd şi smerit cu inima”. Şi iarăşi, cînd i-a trimis pe apostolii Săi la propovăduire nu le-a spus: „Postiţi!”, ci: „Mîncaţi tot ce vi se pune dinainte!”[21]. Cînd însă a fost vorba de bani, le-a cerut multă purtare de grijă, spunînd: „Să nu aveţi aur sau argint, nici aramă în cingătorile voastre”[22]. Nu spun acestea, defăimînd postul, – Doamne, fereşte! -, ci lăudîndu-l foarte. Dar sufăr cînd vă văd că neglijaţi toate celelalte virtuţi şi socotiţi că postul vă este de ajuns pentru mîntuire; şi doar postul este cea mai mică parte din corul virtuţilor. Cea mai mare virtute este dragostea, bunătatea, milostenia. Aceste virtuţi depăşesc chiar virtutea fecioriei. Deci, dacă vrei să fii egal cu apostolii, nimic nu te împiedică! E de ajuns numai să săvîrşeşti virtutea dragostei şi nu eşti întru nimic mai mic decît apos­tolii. Nimeni, dar, să nu umble după minuni! Demonul suferă cînd este izgonit din trup, dar cu mult mai mult suferă cînd vede sufletul scăpat de păcat. Că păcatul este marea lui putere. Pentru aceasta a murit Hristos, ca să-i sfărîme această putere. Păcatul a adus pe pămînt moartea. Din pricina păcatului toate se întorc pe dos. Ai stîrpit păcatul? Ai tăiat tăria diavolului, i-ai strivit capul, i-ai zdrobit toată puterea lui, i-ai împrăştiat oastea lui şi ai făcut o minune mai mare decît toate minunile. Cuvintele acestea nu sînt ale mele, ci ale fericitu­lui Pavel. După ce Pavel a spus: „Rîvniţi harurile cele mai bune şi vă arăt o cale încă şi mai înaltă”[23], n-a vorbit de facerea de minuni, ci de dragoste, rădăcina tuturor virtuţilor. Aşadar dacă săvîrşim această virtute şi toată filozofia pe care ea o cuprinde, nu vom avea nevoie deloc de minuni. După cum dacă ne lipseşte dragostea, nu cîştigăm nimic cu facerea de minuni.

Gîndindu-ne, dar, la toate acestea, pe temeiul cărora apostolii au ajuns mari, să le rîvnim viaţa. Prin ce au ajuns apostolii mari? Ascultă-l pe Petru, care spune: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie! Ce va fi, oare, nouă?”[24]. Ascultă-L şi pe Hristos, Care spune: „Veţi şedea pe douăsprezece tronuri”[25]; şi: „Oricine a lăsat casă sau fraţi sau tată sau mamă va primi însutit în veacul acesta şi viaţă veşnică va moşteni”[26].

Dezlipindu-ne, dar, de toate cele lumeşti, să ne afierosim lui Hristos ca, după cuvîntul Lui, să ajungem egali cu apostolii şi să ne bucurăm de viaţa veşnică, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobîndim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

[1] Matei 13, 24-30.

[2] Matei 10, 22.

[3] I Corinteni 16,13.

[4] Matei 13,10.

[5] Matei 13, 30.

[6] Matei 13, 31.

[7] Matei 13, 32.

[8] Matei 13, 33.

[9] De aici începe partea morală: Despre apostoli şi despre toţi sfinţii. Ei au strălucit mai mult prin viaţa şi virtutea lor şi prin harisme. Cea mai bună virtute este dragostea şi milostenia; ele biruie fecioria.

[10] Ioan 10, 4.

[11] I Regi 13, 14; Fapte 13, 22.

[12] I Corinteni 1, 10-12.

[13] Romani 2, 1-5.

[14] Fapte 8, 9-23.

[15] Matei 8, 20.

[16] Matei 5, 16.

[17] Ioan 21, 15.

[18] Matei 7, 16.

[19] Matei 11, 29.

[20] Matei 4, 2.

[21] Luca 10, 8.

[22] Matei 10, 9.

[23] I Corinteni 12, 31.

[24] Matei 19, 27.

[25] Matei 19, 28.

[26] Matei 19, 29.

Sursa: Sf. Ioan Gură de Aur, ”Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei”, PSB 23, EIBMBOR, București, 1994

„S-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, …cei ce fac dezbinări, care nu au Duhul” sau despre îngrădirea de eretici

Redăm mai jos un text din Sfînta Scriptură, poate mai puţin cercetat de credincioşii de rînd, însă de mare actualitate, mai ales în vremea de acum, text adresat tuturor creştinilor dreptslăvitori de oriunde şi din toate timpurile pînă la sfîrşitul veacurilor: Epistola Sobornicească sau Catolicească a Sfîntului Apostol Iuda, ruda Domnului.

Însoţită de tîlcuirea Epistolei săvîrşită de Sfîntul Ierarh Teofilact al Bulgariei, această Epistolă cu îndrumările sale pentru toţi creştinii, este un dreptar de adevărată purtare faţă de ereticii ce s-au strecurat în interiorul Bisericii Ortodoxe, de care creştinii binecredincioşi sînt datori să se delimiteze, vădindu-i pe ei (pe eretici) şi păgînătatea lor (strîmba lor învăţătură). Tot în tîlcuirea Epistolei Soborniceşti se observă învăţătura despre delimitarea de ereticii infiltraţi în Biserică, adică îngrădirea de erezia lor,  ceea ce se înţelege lesne prin: „străjuindu-vă întru dragostea lui Dumnezeu să vă păziţi, adică să vă străjuiţi„.

Sublinierile aparţin redacţiei Lumea Ortodoxă.

EPISTOLA SOBORNICEASCĂ A SFÎNTULUI APOSTOL IUDA, RUDA DOMNULUI

1. Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor ce sunt chemaţi, iubiţi în Dumnezeu-Tatăl şi păstraţi pentru Iisus Hristos:
2. Milă vouă şi pace şi iubirea să se înmulţească!
3. Iubiţilor, punînd toată rîvna să vă scriu despre mîntuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.
4. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rînduiţi spre această osîndă, schimbînd ei harul Dumnezeului nostru în desfrînare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpîn şi Domn, pe Iisus Hristos.
5. Voiesc dar să vă aduc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pămîntul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut.
6. Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari.
7. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrînare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic.
8. Asemenea deci şi aceştia, visînd, pîngăresc trupul, leapădă stăpînirea şi hulesc măririle (cereşti).
9. Dar Mihail Arhanghelul, cînd se împotrivea diavolului, certîndu-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul!”
10. Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele necuvîntătoare, – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.
11. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.
12. Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătînd fără sfială împreună cu voi, îmbuibîndu-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vînturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi,
13. Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie.
14. Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicînd: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui,
15. Ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui.
16. Aceştia sunt cîrtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblînd după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste.
17. Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos,
18. Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblînd potrivit cu poftele lor nelegiuite.
19. Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul.
20. Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfîntă credinţă, rugîndu-vă în Duhul Sfînt.
21. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică.
22. Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i,
23. Pe alţii, smulgîndu-i din foc, mîntuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urînd şi cămaşa spurcată de pe trupul lor.
24. Iar Celui ce poate să vă păzească pe voi de orice cădere şi să vă pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare,
25. Singurului Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpînire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!

 

Sf. Ier. Teofilact al Bulgariei
Sf. Ier. Teofilact al Bulgariei

Pricina Epistolei lui Iuda

Pe Epistola aceasta o scrie Iuda celor ce acum crezuseră. Iar pricina este aceasta: fiindcă intraseră în mijloc oarecarii, şi învăţau cum că păcatul este fără deosebire, şi se lepădau de Hristos, nevoie avea să o scrie, şi să-i întărească pe fraţi. Şi întîi îi îndeamnă pe dînşii să se nevoiască şi să îngăduiască în credinţa cea predanisită lor. Apoi îi vădeşte pe unii ca aceştia ca pe nişte amăgitori. Şi le porunceşte ca să nu aibă nici o împărtăşire cu unii ca aceştia, fiindcă nu ajunge a fi numai chemaţi, dacă nu vom umbla şi după vrednicia chemării. Pentru că şi pe norodul cel dintîi din Egipt scoţîndu-l Domnul, şi nerămînînd întru credinţă l-au pierdut. Încă şi pe îngerii carii n-au păzit a lor rînduială, nu i-a cruţat. Deci se cade să se depărteze de la unii ca aceştia. Pentru că Mihail Arhanghelul nu a suferit hulirea diavolului. Deci învaţă că va fi pieirea lor ca a sodomitenilor. Apoi îi sfătuieşte pentru năravuri. Şi sfîrşeşte epistola, rugîndu-le lor întemeiere în credinţă de la Domnul.

 

Capitole ale Epistolei Sfîntului Apostol Iuda

  1. Pentru luarea aminte cea pentru credinţa cea întru Hristos, pentru scularea bărbaţilor celor necredincioşi şi înverşunaţi.
  2. Pentru munca lor ceea ce va să fie. După asemănarea păcătoşilor şi a răilor celor de demult.
  3. Văicărisire a lor pentru amăgire, şi reaua credinţă, şi înverşunarea, şi hulirea, şi pentru făţărnicia cea amăgitoare, pentru darea de daruri spre amăgire.
  4. Pentru întemeierea lor întru credinţă, şi pentru milostivirea, şi cruţarea şi părtinirea către aproapele pentru mîntuire întru sfinţire.
  5. Rugăciune pentru dînşii spre sfinţire, şi spre îndrăzneală curată împreună cu slavoslovia lui Dumnezeu.

A SFÎNTULUI TEOFILACT ARHIEPISCOPUL BULGARIEI

TÎLCUIRE

La epistola Sfîntului Apostol Iuda

  1. Iuda, slugă a lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor sfinţiţi întru Dumnezeu Tatăl,

Destul i-au fost apostolului acestuia de faţă, spre strălucirea slavei, după ce s-a numit pe sine rob al lui Hristos, şi de la Iacov să se fălească şi să se laude. Pentru că pentru fapta bună numele lui Iacov fiind cîntat înaintea tuturor, mai bine primit spre învăţătura cea prin cuvînt face prin aceasta pe ascultători. Fiindcă cel părtaş al aceleiaşi naşteri şi aceluiaşi sînge nu ar fi fost cu putinţă să se arate străin de năravurile aceluia, cu care s-a împărtăşit prin înrudire, şi mai ales sub Unul Stăpînul Hristos fiind, şi pe acelaşi jug deopotrivă cu cel de un sînge se hotărăşte declară pe sine că îl trage.

Şi de Iisus Hristos păziţi şi chemaţi.

  1. Milă vouă şi pace şi dragoste să înmulţească.

Domnul zicînd: „Nimeni nu poate să vină către Mine, de nu-l va trage pe el Tatăl”(Ioan 6,44) pe acest cuvînt îl arată acest fericit bărbat acum a fi adevărat. Că zice cum că cei iubiţi Tatălui, se păzesc de Iisus Hristos, pentru aceea îi numeşte şi chemaţi. Că nu de la sineşi, ci de la Tatăl au chemare şi atragere. Şi se roagă ca mila şi pacea şi dragostea să se înmulţească întru ei. Mila pentru căci pentru mila şi îndurările lui Dumnezeu ne-am luat să-i fim lui slujitori. Iar pace, căci şi pe aceasta Dumnezeu şi Tatăl ne-a dăruit nouă, prin Iisus Hristos Fiul său pe noi cei greşiţi împăcîndu-ne cu sine. Iar dragoste, că pentru dragostea cea către noi Unul Născut Fiul lui s-au dat pentru noi la moarte. Deci se roagă să se dăruiască cu prisosinţă lor acestea, grăind asemenea cu fericitul David ce zice: „Tinde mila ta celor ce te cunosc pe Tine” (Psalmi 35,10) ca şi dintru aceste pilde mîntuitoare şi asemănări îndemnîndu-ne şi noi, cu nefăţarnic aşezămînt către rudenia, celui ce ne-a chemat să vieţuim.

  1. Iubiţilor, toată nevoinţa făcînd a scrie vouă, de cea de obşte mîntuirea voastră, nevoie am avut a vă scrie vouă.

Pricina epistolei prin aceasta o vesteşte, căci purtînd grijă de mîntuirea lor ca să nu se prindă de pîngăriţii eretici pentru prostimea, alcătuieşte cuvintele acestea de acum, ca şi cum îndemnîndu-i pe dînşii şi arătaţi făcîndu-i celor ce nu-i ştiu, prin arătarea vieţii lor celei înverşunate. Pentru aceştia a zis şi Petru, dar acum aici Sf. Iuda mai pe larg. Şi îi numeşte pe eretici mai înainte scrişi, fiindcă şi Petru şi Pavel au zis pentru ei, că în zilele cele mai de pe urmă vor veni nişte amăgitori ca aceştia? Şi mai înainte de aceştia însuşi Hristos zicînd: Mulţi vor veni întru numele meu şi pe mulţi vor amăgi. Deci să nu mergeţi în urma lor. (Luca 21,8) Căci creştini numindu-se pe sine, vor amăgi pe mulţi cu această numire. Şi zice pe ereticii cei ce se trăgeau de la Nicolae, şi de la Valentin, şi de la Simon prea pîngăriţii. Că aceştia lacomi fiind cu pîntecele şi desfrînaţi făţărnicea învăţătura, ca prin intrarea înăuntru cea în pace, să afle lesnire să robească pe muieruştele cele împovărate cu păcate. Că făţărnicind şi plăsmuind căci fac slujbe de noapte, la pat şi la înverşunări se dădeau ei. Iar acest, mutîndu-se întru înverşunare, în loc de, prefăcîndu-se, schimonosindu-se din întreaga înţelepciune întru înverşunare, după ce s-au întîmplat lor de s-au şi lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos. Căci cum nu se leapădă cei ce prin necurăţia vieţii, pe dascălul întregii înţelepciuni, făcîndu-l ca şi cu oarecare glas aspru străbătător? Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul.(II Corinteni 6,14)

Rugîndu-vă să staţi vitejeşte pentru credinţa ceea ce odată s-a dat sfinţilor.

  1. Căci au intrat oarecarii oameni, care mai înainte de demult au fost scrişi spre această osîndă, necredincioşi, cari schimbă darul Dumnezeului nostru întru înverşunare, şi pe cel unul Stăpînul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos lepădîndu-se.

Îndeamnă să se nevoiască cei ce l-au primit odată pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi acestuia au crezut. Că primind pe cuvîntul cel ce s-a făcut Om, dacă vom zice că altul este cel ce s-a născut din Tatăl mai înainte de veci, şi altul cel născut din maică, şi după osebit ipostas s-au născut. Cum nu ne lepădăm de Unul Domnul şi Stăpînul? Căci Unul este Domnul Iisus după unirea iconomiei. Căci cel mai înainte de veci, Cuvîntul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, întru slava dumnezeirii avîndu-l pe trup suit, pe carele trup din sfînta Fecioară dintru începutul zămislirii l-au luat asupră-i, unul din acelaşi este Stăpînul tuturor.

  1. Şi voiu să vă aduc aminte, ştiind şi voi aceasta odată, că Domnul după ce a scos pe norod din pămîntul Egiptului, mai pe urmă pe cei ce nu au crezut i-au pierdut.
  2. Şi pe îngerii carii nu şi-au păzit dregătoria lor, ci şi-au lăsat locaşul lor, spre judecata zilei celei mari, legăturilor celor veşnice sub întuneric îi ţine.
  3. Precum Sodoma şi Gomora, şi cetăţile cele dimprejurul lor, care întru acelaşi chip curveau.

După ce a zis pentru înverşunarea necuraţilor nicolaiteni, şi a valentinienilor, şi a marcioniţilor, adaogă şi aceasta. Că Domnul pe norod din pămîntul Egiptului mîntuindu-l etc. Una arătînd că el este Dumnezeu al celei vechi, şi al celei noi Mîntuitor. Iar nu precum aceşti pîngăriţi, carii zic cum că altul este Dumnezeul legii vechi (legea lui Moise n.tr.), şi muncitor şi crud şi altul este al celei noi blînd şi iubitor de oameni de sus privitor. Alta cum că nici cei de acum precum nici cei din Egipt nu vor scăpa de munci. Deci pentru puterea cea covîrşitoare, şi pentru jurămîntul cel către părinţii lor Dumnezeu de sila Egiptenilor pe dînşii izbăvindu-i, dar au rămas nepedepsiţi, după ce au făcut nelegiuire, ci au plătit vrednică osîndă. Nu i-a folosit pe dînşii cu nimic blîndeţea lui Dumnezeu şi milostivirea cea către părinţii lor, nici lucrarea cea mai presus de fire a minunilor cea prin aceasta, că după ce au trecut Marea Roşie ca pe uscat, depărtîndu-se mai pe urmă de la credinţă au pierit. Iar pe cei ce au dobîndit vrednicia cinstei îngereşti, şi din trîndăvie nu au îngăduit, întru dregătoria lor, ci au lepădat cereasca petrecere cea dată lor pentru bunătatea, i-au păstrat pentru pedeapsă de judecată la osînda zilei celei mari, că aceasta înseamnă acum acest cuvînt: i-au păzit. Precum zice şi Domnul: „Cel gătit diavolului şi îngerilor lui”. Şi încă şi sodomitenilor semnul focului celui fără de sfîrşit care va să-i primească este pus înaintea lor.

Şi umblau în urma altui trup, sunt puse înainte întru pildă, a focului celui veşnic muncă luînd.

Iar acest, au mers în urma altui trup, şi au curvit, adică s-au abătut, o arată pe curvie. Iar „altui trup”, o zice pe firea cea bărbătească, ca ceea ce nu ajută către împreunarea spre naştere. Că trupul cel făcut către împreunare, este al părţii femeieşti, după cuvîntul cel zis de strămoşul, „os din oasele mele, şi trup din trupul meu” (Facere 2, 23). Iar trupul părţii bărbăteşti de împreunare, „altul îl zic că este. Însă şi la femeie cel după lege, una unuia trup osebit al său este. Iar cel înainte pus şi publicat, altul şi străin este, şi cu puţin de cel bărbătesc întru pîngăriciune este rămas mai jos.

  1. Asemenea şi aceştia visîndu-se, trupul îşi spurcă, şi pe domnie o leapădă.

După ce au zis aceste asemănări, pe care apucînd mai înainte le-au arătat, au lăsat pe următoarea acestora să o înţeleagă auzitorul. Şi care este aceasta? Ca să aducă pe urmă. Deci dacă aşa i-au pedepsit nimic cucerindu-se de buna norocirea lor cea de mai înainte apoi oare pe aceştia carii acum se înverşunează şi sunt neastîmpăraţi îi va izbăvi, aceea adică căci Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru oameni, şi a suferit pentru aceşti ocări, şi de patimi s-a ispitit? Nu va putea cineva a zice aceasta. Că măcar deşi este iubitor de oameni, dar şi drept cu adevărat. Şi pentru adevărata dreptate, pe cei ce au păcătuit nu i-a cruţat, iar pentru iubirea de oameni, pe curvari, şi vameşi i-au băgat întru împărăţie. Aşa fiind cuvîntul cel următor, el l-a trecut şi nu l-a grăit. Şi pentru cele care mai înainte le-am zis, ori urmînd şi fericitului Petru care mai înainte au grăit: „Că de vreme ce Dumnezeu pe îngerii carii au păcătuit nu i-au cruţat” (II Petru 2, 4) etc. Şi aşa pentru acestea.

Iar acest, trupul îşi spurcă visîndu-se, vrednic este a ne minuna de cinstea cuvîntului. Pentru că prin acest, „visîndu-se”, urîciunea cea desăvîrşit a faptei, o au acoperit. Pe care noi puţin şi cît se cuvine o dezgolim şi o descoperim, cunoscînd din cartea cea alcătuită de fericitul Epifanie al Ciprului cele pentru aceştia, pe care şi Panarion luîndu-o o au numit. Că zice acesta, cum că întinaţii aceştia şi pîngăriţii cu muieri urît amestecîndu-se, nu slobozea sămînţa în matcă, ci luîndu-o în mîini pe săvîrşita urîciune, îndată la gura muierilor cu care se amesteca o ducea, (sămînţa aceasta şi o înghiţea) şi aşa se duceau unii de la alţii necuraţii, carii socoteau că au săvîrşit oarece lucru. Pe aceasta urîtă lucrare pentru că rămînea nesăvîrşită, o numeşte visare, fiindcă întru acest fel sunt şi visările. Deci pîngărindu-şi prin această întinată jertfă şi prinos trupul lor, încă, zice, că şi asupra dumnezeieştii firi se îndrăcesc, pe domnia acesteia lepădîndu-o, şi pe stăpînia ei cea peste toate. Încă mai pe larg pentru aceştia fericitul Irineu episcopul Lugdunului au zis, întru mustrarea mincinoasei cunoştinţe care este scrisă în cartea lui. Şi întru alt fel. Însă mărturiseşte asupra lor şi de înverşunare zicînd: că sunt şi cu viaţa necuraţi, şi cu cunoştinţa prea neastîmpăraţi. Iar pe domnie o leapădă ei, adică pe lucrarea tainei lui Hristos. Că o leapădă în locul tainelor celor îngereşti, pe ale sale înverşunări le săvîrşesc.

Şi slavele hulesc.

Slave cele multe, vrednicii ale bărbaţilor celor străluciţi se cuvine a le tîlcui, pe care şi cei iscusiţi la elini, θέσης (puneri) le numesc, hotărîndu-le pe dînsele prea slăvite vrednicii, cum că nu sunt ale celor fiecum s-ar întîmpla, ci a celor vestiţi pentru filosofie. Deci fiindcă şi Moise oamenilor celor de atunci, şi dumnezeieştii Apostoli le-au adus în viaţă pe cele ce de la Dumnezeu erau insuflaţi şi acestea se păreau paradoxologii (străine cuvîntări) pentru neobişnuinţa celor de atunci, slave adică vrednicii le numea pe acestea fără stînjeneală. Încredinţare a acestui cuvînt este dumnezeiescul Pavel, care în vremea aceea fiind dus în Areopag, şi vorbindu-le lor acolo pe cele dumnezeieşti, li s-a părut lor căci întru bîrfire se termină. Deci precum acele cuvinte se numeau cu clevetire a fi deşarte, aşa şi slavele cele mai înainte zise. Pentru aceea şi acum a alcătuit o zicere obişnuită şi cunoscută tuturor. „Slave a numit pe oamenii cei insuflaţi şi dăruiţi de Dumnezeu. Adică tîlcuire iarăşi la aceeaşi. „Slave” zice pe Vechiul Testament şi Noul Testament, după cum zice şi Pavel. „Că dacă a fost cea trecătoare prin slavă, cu mult mai vîrtos cea netrecătoare va fi întru slavă” (II Corinteni 3, 11). Ori le numeşte slave şi pe dregătoriile cele bisericeşti, pe care le huleau ei. După cum putem a ne învăţa şi din a treia epistolă a Sf. Apostol Ioan cel iubit, unde zice: Diotref cu cuvinte rele îi ocăra pe dînşii. (III Ioan 1,10) Şi de vreme că de hulă a pomenit nu numai pe dînşii singuri înţelepţindu-i, ci şi pe toţi oamenii, ca să aibă curate limbile lor de un rău ca acesta. Şi nici asupra celor vrednici de hulă să nu întrebuinţeze acest rău.Iar Mihail Arhanghelul” etc. Pentru ce zice aceasta? Pentru că aceştia lesne şi nestăpîniţi huleau asupra fiecăruia. Şi nu se cuvine aceasta fiindcă nici pe cei vrednici de hulire nu este drept a-i huli, după cum este arătat de la Arhanghelul Mihail. Că judecîndu-se şi pricindu-se cu diavolul pentru trupul lui Moise, şi putînd să-l hulească pe diavol pentru a lui obrăznicie n-a făcut-o, fără numai a folosit acest cuvînt: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu, diavole”. Întru alt fel. Că dacă aşa Arhanghelul, apoi dacă ni s-ar întîmpla pricire cu vreun om care este fratele nostru şi de un neam cu noi, nu ni se cuvine a întrebuinţa hula împotriva lui. Iar judecata cea pentru trupul lui Moise este aceasta. Se zice în cărţile apocrife (necanonice) cum că Arhanghelul Mihail să fi slujit la îngroparea lui Moise. Fiindcă acest lucru nu-l primea diavolul, ci aducea prihănire asupra lui Moise pentru uciderea egipteanului, ca şi cum Moise vinovat ar fi pentru acesta, şi nu s-ar ierta să dobîndească îngropare. Şi aceasta aduce de faţă şi grăieşte Apostolul, învăţîndu-ne nu numai către hulire să nu fim lesnicioşi, ci şi prin aceasta cum că asupra tuturor oamenilor este datoria a da seamă după ieşirea din trup a vrut să le arate. Şi cum că Dumnezeu este acelaşi şi al Noului şi al Vechiului Testament. Şi cum că după izbăvirea din această viaţă, diavolul cu ai săi răi draci se împotrivesc sufletelor noastre, vrînd să curme buna călătorie a sufletelor. Şi cum diavolul se împotriveşte iar îngerii buni ajută sufletelor, după cum a văzut fericitul Antonie, acestea atunci s-a slobozit să se lucreze. Însă zice că atunci Mihail, pe diavol nu l-a gonit, dar nu l-a certat cu stăpînire, ci l-au lăsat la judecata Domnului tuturor, şi cum că numai aceasta a zis: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu, diavole”.

  1. Iar Mihail Arhanghelul, cînd cu diavolul pricindu-se grăia pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: ceartă-te pe tine Domnul.
  2. Iar aceştia cîte nu ştiu hulesc, şi cîte după fire, ca nişte dobitoace necuvîntătoare ştiu, întru acelea se strică.
  3. Vai lor! Că în calea lui Cain au umblat şi întru înşelăciunea lui Valaam prin mită s-au vărsat întru împotrivirea în cuvinte a lui Core au pierit.

Mihail aşa zice: nici asupra bărbatului Moise nu a suferit hulirile diavolului, iar aceştia pentru dogme care nu le ştiu alcătuiesc cuvinte hulitoare. Iar cîte fără socoteală prin pornirea cea firească ca nişte dobitoace necuvîntătoare le ştiu, pe acestea le vînează. Ca nişte cai îndrăciţi spre femei, vai lor, că au umblat în „calea lui Cain”, prin uciderea de fraţi, căci şi ei învăţînd unele ca acestea pe fraţi, adică pe oamenii cei de un neam, îi ucid pe dînşii cu învăţăturile lor cele rele. Sau şi sămînţa mîncîndu-o, pe cei ce ar fi putut să le fie fraţi îi ucid, prin care i-ar fi adus la viaţă rodirea seminţei. Iar în „calea lui Valaam”, căci pentru cîştig şi ei lucrează ca acela pe acestea, iar cu „împotrivirea lui Core”, căci şi aceştia ca acela au răpit vrednicia dăscălească nevrednici fiind.

  1. Aceştia sunt întru dragostele voastre, ca nişte pietre în mare acoperite de apă, împreună cu voi mîncînd,

Era obiceiul în acea vreme să dea ospeţe în biserici, precum zice şi Pavel în cea către Corinteni, pe care le şi numea dragoste. Întru acestea se adună, nu pentru trebuinţa ceea ce se face întru acestea, ci să afle vreme cu prilej, ca să amăgească sufletele cele neîntărite, după cum zice şi Petru întru epistola a doua. Şi îi aseamănă pe dînşii stîncilor celor din mare, norilor fără de apă, şi copacilor celor tomnatici, şi stelelor celor rătăcite, că acelea care sunt întru acelea ce sunt după fire, acestea întru aceştia după voire. Că şi stîncile cele din mare sunt pierzătoare corăbiilor lovite fără de nădejde de dînsele celor ce înoată pe mare, precum şi ei întru cei ce împreună cu dînşii cinează nenădăjduit rău odrăslesc. Drept aceea norii cei fără de apă de vînturi fiind goniţi. Nu răcoresc cu ploaie locurile peste care trec, ci negură le lucrează lor, asemenea şi aceştia, nu adapă cu cuvînt mîntuitor sufletele celor ce-i întîlnesc, ci îi întunecă cu tîlcuirile lor cele pîngărite, gonindu-se de relele meşteşugiri ale dracilor. Însă şi copacii cei tomnatici de două ori sunt morţi, şi cu lepădarea rodului şi pierderea, şi cu căderea frunzelor lipsiţi fiind de podoaba lor par a fi uscaţi, şi de strălucirea rodului, şi de podoaba înflorită a frunzelor, pătimesc asemenea lor. Că şi aceştia mor de două ori, că şi rodul lor lepădîndu-l şi pierzîndu-l prin mîncarea de sămînţă, şi pe buna podoabă cea din înţeleapta petrecere lipsindu-se. Pentru aceea se şi smulg din raiul Domnului adică din biserică, şi afară se aruncă, focului celui veşnic păzindu-se. Căci care înrădăcinare va avea acesta, care pentru urîciunea şi necurăţia vieţii pe toţi i-a îngreţoşat? Şi sunt ei stele rătăcite, căci nu au stat întru tăria credinţei noastre strălucind, pe Hristos soarele dreptăţii îl au prin dînşii petrecînd, şi vremea faptelor bune săvîrşindu-o, şi vii făcînd pe credincioşii cei lucrători ai acestora? Ci căci părîndu-se că întru îngerul luminii se formăluiesc, ca vicleanul drac cel ce este al lor mai înainte începător numai împotriva dogmelor Domnului se poartă, cu care şi întunecă pe cei ce se apropie de dînşii, şi le pricinuiesc lor întunericul cel veşnic. Încă şi valurile celor sălbatice asemănaţi făcîndu-se, de asemănarea cea cu dînsele nu se leapădă. Căci cu nebunie şi cu neţinere şi ei prin hulirile cele asupra lui Dumnezeu, goniţi fiind de duhurile răutăţii, înspumează pe ale lor ruşinări, în spumă săvîrşind cu trufia hulirii, din nestatornica şi lesne vărsata urîciune şi necuvioşie a vieţii lor. Că întru acest fel este şi spuma valurilor cu care s-au asemănat.

Fără de frică pe sine păscîndu-se; nori fără de apă, ce se poartă de vînturi; copaci tomnatici neroditori, de două ori morţi şi dezrădăcinaţi;

  1. Valuri sălbatece de mare, spumegîndu-şi ruşinea lor; stele rătăcitoare, cărora negura întunericului în veac se păzeşte.

Acest, „fără de frică păscîndu-se pe sine”, adică cu stînci de mare se cuvine să se sintaxiească, ca să fie aşa înţelegerea: stînci de mare fără de frică ospătîndu-se împreună, adică, cînd nici o frică nu vor aştepta oaspeţii împreună (cu ei n.tr), fără de veste aducînd pieirea sufletelor lor ca nişte stînci. Ori cu acest, „păscîndu-se”, pe acest „fără de frică pe sine-şi” sintaxindu-l. Întru acest fel vom afla noima. „Fără de frică păscîndu-se pe sine”, netemîndu-se de osînda aceea pentru că nu ştiu să se pască pe sine, căci zice Domnul „Orb pe orb povăţuind, vor cădea amîndoi în groapă” (Matei 15, 14) cu cei povăţuiţi de dînşii cad.

  1. Şi a proorocit de aceştia şi Enoh, cel al şaptelea de la Adam, zicînd: iată, va veni Domnul întru mii de sfinţii săi.
  2. Să facă judecată împotriva tuturor, şi să mustre pe toţi necredincioşii de toate faptele păgînătăţiei lor cu care au făcut fărădelege, şi de toate cuvintele lor cele aspre, care au grăit împotriva lui păcătoşii cei necredincioşi.
  3. Aceştia sunt cîrtitori, grăitori de rău, cari umblă după poftele lor cu păgînătate şi cu călcare de lege şi gurile lor grăiesc cele cu semeţie, mirîndu-se de feţe pentru vreo dobîndă.
  4. Iar voi, iubiţilor aduceţi-vă aminte de cuvintele care s-au zis mai înainte de apostolii Domnului nostru Iisus Hristos;
  5. Că au zis vouă, că în vremea de apoi vor fi batjocoritori, cari umblă după poftele lor cele necurate,

După ce a zis pe cele tîlcuite de noi, aduce pe urmă cuvîntul şi de Enoh. Carele au proorocit pedeapsa cea gătită lor de la Dumnezeu în vremile cele mai de pe urmă adică ale dreptei judecăţi a Domnului. Iar necredincios de păcătos se deosebeşte, fiindcă necredinciosul împrejurul lui Dumnezeu are greşeală, iar păcătosul împrejurul celor lucrate în viaţă, care este nenemerirea ipostasului dreptăţii. După aceasta lăsîndu-se de asemănarea celor necredincioşi, acum se apropie şi către însăşi lucrul arătat asupra lor, cîrtitori şi prihănitori numindu-i pe dînşii. Şi este cîrtitor adică, care pe taină şi prin dos şi fără îndrăzneală bombăneşte, şi pe cel de care nu-i place îl prihăneşte. Iar prihănitor, carele pe toate şi dea pururi este îndemînatic a le lua în batjocură. Şi sunt aceştia cîrtitori şi prihănitori cei pîngăriţi. Că nu au îndrăzneală la învăţătura lor pentru urîciunea şi necuvioşia vieţii lor. Că nu este lucru fără de primejdie a publica păgînătatea lor cea cu înverşunare şi cu hulire. Iar prihănitori sau mai bine zis batjocoritori, precum pe cele ale altora, aşa şi pe cele ale adevărului le prihănesc, ca şi cum să le întemeieze pe ale lor răutăţi şi înverşunări. Şi ceea ce a zis pentru Valaam, căci şi aceştia ca acela cu plată s-au vărsat, acum zice mai arătat, că se minunează de feţe pentru folosul, şi zice că se minunează adică, căci pe coconiţie şi momeală o întrebuinţează ei, la cei mari şi cu vrednicii (funcţii). Iar folos numeşte dobînda.

  1. Aceştia sunt care se osebesc pe sine şi sunt trupeşti, neavînd duh.

Iată şi altă prihănire a acestor oameni pîngăriţi. Că nu pier numai ei singuri, ci jefuiesc şi pe fii bisericii, că aceasta înseamnă acest „se osebesc pe sine-şi”, făcînd, adică, adică făcînd cele ale credinţei afară de hotărîrile bisericeşti ori şi de însuşi locaşul cel bisericesc. Că arătîndu-le adunările lor că sunt peşteri ale tîlharilor, îi îndepărtează de la biserică şi către sine îi apropie pe ei. Şi fac aceasta, oameni sufleteşti fiind, adică, trăind după învăluirea lumii. Că am zis acum că suflet de multe ori şi pe viaţa s-a obişnuit a o numi dumnezeiasca Scriptură, precum la Iov: „toate cîte are omul va da pentru sufletul său” (Iov 2,4), adică pentru viaţa sa. Încă şi Pavel zice: oameni sufleteşti fiind, nu pot să primească pe ale Duhului lui Dumnezeu. Deci sufleteşti fiind, şi sufletească învăţătură uneltesc. Pentru care s-a zis. Nu este aceasta înţelepciune de la Tatăl luminilor pogorîndu-se, ci pămîntească sufletească drăcească, Duh dumnezeiesc neavînd grăind.

  1. Iar voi, iubiţilor, întru sfîntă credinţa voastră zidindu-vă şi întru Duhul Sfînt rugîndu-vă,
  2. Pe voi singuri întru dragostea lui Dumnezeu vă păziţi, aşteptînd mila Domnului nostru Iisus Hristos spre viaţa cea veşnică.
  3. Şi pe unii să-i miluiţi luîndu-le seama. (aici traducerea diferă de cea din Biblia 1914: Şi pre unii să-i vădiţi de se vor despărţi / Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i,)
  4. Iar pe alţii cu frică să-i mîntuiţi, din foc răpindu-i.

Cei sufleteşti, zice aşa, după cum am tîlcuit şi arătat. „Iar voi cu Duhul Sfînt şi pe sfînta noastră credinţă zidindu-vă”, adică înnoindu-vă pe sine-vă întru Duhul Sfînt, adică, după învăţătura Sfîntului Duh întru rugăciune făcîndu-se adunările voastre, să vă păziţi pe sine întru dragostea lui Dumnezeu, adică, străjuindu-vă întru dragostea lui Dumnezeu să vă păziţi, adică să vă străjuiţi, cu mila cea de la Domnul aşteptîndu-o care se va hărăzi vouă în ziua cea de pe urmă a vieţii celei veşnice. Şi pe aceea dacă se despart de voi, că aceasta înseamnă acest, „luîndu-le seama, să-i mustraţi”, adică, să arătaţi tuturor păgînătatea lor. Şi dacă privesc către vindecare, să nu-i depărtaţi pe dînşii, ci cu mila dragostei voastre să-i primiţi. Mîntuindu-i din focul lor cel îngrozit. Şi după ce îi veţi milui pe dînşii să-i primiţi, şi cu frică, cercetîndu-i cu deadinsul ca nu cumva primirea acestora făcîndu-o cu lenevire aflîndu-vă, pricină de vătămare să se facă vouă, carii acum întăriţi sunteţi furîndu-vă pe voi întru a lor revărsare a păgînătăţiei. Că lesne rîvnită şi iubită este răutatea. Deci zice, fie primirea lor, ci cu frică să-i primiţi pe dînşii, adică cu cercetare, şi cu mila cea către dînşii, împreună să urmeze şi urîciunea, către lucrurile lor cele pîngărite. Urînd lucrurile lor şi îngreţoşîndu-vă şi de haina cea întinată de pe trupul lor, ca şi cum prin atingere s-ar pricinui şi lucrul lor cel greţos, ori cu munca ceea ce va să fie faceţi-i ca pocăindu-se primindu-i pe dînşii, să se vadă vrednici de milă.

Urînd şi haina cea întinată a trupului lor

  1. Iar celui ce poate să vă păzească pe voi fără de păcat şi nespurcaţi şi să vă pună înaintea slavei sale fără prihană întru bucurie.
  2. Unuia înţeleptului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru prin Iisus Hristos Domnul nostru, slavă şi mărire, stăpînire şi putere, mai înainte de tot veacul şi acum întru toţi vecii, Amin.

Viaţa cea întru multe păcate ale patimilor celor din trup este haină tăvălită, şi întinată. Căci cu petrecerea cea din viaţă ca şi cu o oarecare îmbrăcăminte, fiecare din oameni are fire să se arate, ori drept, ori nedrept. Acea haină curată, arată viaţa cea îmbunătăţită, iar acela cu lucruri rele arată prin lucruri haină întinată. Ori mai vîrtos haină întinată este din trup, după ştiinţă îşi închipuieşte sufletul aşezarea şi deprinderea prin pomenirea mişcărilor celor rele şi a lucrurilor celor rele din trup. Pe care văzîndu-o totdeauna, împrejurul său totdeauna o are ca pe o haină, ce se umple de putoarea patimilor. Că precum prin Duhul se ţes faptele cele bune unele cu altele după rînduială, se face haină de nestricăciune sufletului, cu care îmbrăcîndu-se se face frumos şi slăvit. Aşa şi din patimile trupului, unele împreună cu altele ţesîndu-se după asemănare, se face haină întinată şi necurată, dintru sine arătîndu-l cunoscut pe suflet, întru alt chip şi icoană afară de cel dumnezeiesc punîndu-l pe dînsul. Şi după ce a zis acestea, cu rugăciune pecetluieşte epistola.

Sfîrşitul Epistolei Sfîntului Apostol Iuda.

S-au tălmăcit din limba elinească pe limba românească la anul 1781.

Sursa: Sfîntul Teofilact al Bulgariei, „Tîlcuire cu de-amănuntul la Epistolele Soborniceşti”

Unica osîndire îngăduită

Preluăm un text mai vechi al vrednicului de pomenire arhimandrit Serafim Alexiev, apologet al ecleziologiei Bisericii Ortodoxe şi ucenic al Sfîntului Ierarh Serafim Sobolev, de curînd canonizat şi de Biserica Ortodoxă Rusă (BORu PM), însă cinstit ca sfînt deja de mulţi ani de bulgarii şi ruşii ortodocşi din exil. Asemeni duhovnicului său iubit, ce a luptat pentru păstrarea calendarului bisericesc (în limbaj lumesc – stilul vechi) în BORu şi pentru neparticiparea Patriarhiei Moscovei în Consiliul Mondial al „bisericilor”, lucru hotărît la Sinodul din 1948 de la Moscova şi păstrat pînă în anii ’60 ai secolului XX, arhimandritul Serafim Alexiev a scos la lumină lucrările Sfinţilor Părinţi, apărînd cu cuvîntul acestora adevărata învăţătura a Bisericii celei Una în faţa ecumenismului tot mai ameninţător, demascîndu-i pe ecumenişti şi intenţiile lor.

În contextul ultimelor evenimente ce s-au desfăşurat şi se desfăşoară mai ales după „sinodul” din Creta, sîntem siguri că cuvintele arhimandritului vor călăuzi şi vor încuraja bunele intenţii în lupta cea bună şi vor menţine trează conştiinţa ortodoxă. Sublinierile aparţin redacţiei.

Unica osîndire îngăduită

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei
În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Sf. Ier. Serafim Sobolev, 1881-1950
Sf. Ier. Serafim Sobolev, 1881-1950

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Către ceilalţi însă ni s-a poruncit să nu fim îngăduitori, ci cu multă luare-aminte, critici şi fără de împăcare. Sfîn­tul Apostol Pavel, care ne învaţă de fi­ecare dată să nu defăimăm pe semenii noştri pentru slăbiciunile lor morale, nici să-i dispreţuim, ci cu dragoste să-i lecuim (vezi I Cor. 13, 1-7), devine dintr-o dată foarte aspru cînd se pune pro­blema celor ce greşesc împotriva curăţiei credinţei. Îngrijorat părinteşte pentru cei neputincioşi (vezi I Tesal. 2, 7-8) şi recomandînd purtări mîngîietoare că­tre fraţi (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement împotriva ereticilor: Păziţi-vă de cîini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! (Filip. 3, 2). Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii, şi nu după Hristos! (Col. 2, 8). De ce el este atît de tăios faţă de învăţătorii cei mincinoşi? Pentru că, fără discuţie, învăţăturile ce­le mincinoase sînt otravă pentru suflet, iar purtarea fără discernămînt către ei şi împlinirea unor asemenea învăţături duc la pieirea veşnică. Neputin­ţele morale pot uneori să slujească pen­tru smerirea omului şi conducerea lui către mîntuire întru Domnul prin po­căinţa cuvenită. Însă erezia este de-a dreptul pierzare.

Nicăieri în Sfînta Scriptură nu întîl­nim indicaţii că am putea să iertăm pă­catele împotriva credinţei poruncite de Dumnezeu, în timp ce în nenumărate rînduri ni se spune că sîntem datori să iertăm celor ce greşesc împotriva noas­tră din pricina neputinţei omeneşti. Cei ce păcătuiesc împotriva credinţei or­todoxe păcătuiesc direct împotriva lui Dumnezeu, şi nu împotriva oamenilor. Ei hulesc Adevărul revelat, şi nu păre­rile oamenilor obişnuiţi. De aceea s-a spus: De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfînta Biserică, această grijulie Maică pentru fiii Ei care greşesc, este foarte as­pră faţă de eretici. După chemarea repe­tată spre venirea în fire şi pocăinţă, prin refuzul din partea lor de a se pocăi, ea îi îndepărtează de comuniunea sa ca neînţelepţi şi îndîrjiţi, stricători ai adevă­rurilor dumnezeieşti. Cei ce păcătuiesc din punct de vedere moral continuă să fie mădulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Însă cei eretici nu pot să rămînă mădularele ei, chiar dacă mai înainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apar­ţin organismului binecuvîntat, pentru că s-au îndepărtat de Adevăr, adică de Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Evr. 10, 10; In 14, 6), şi s-au unit cu minciuna, adică cu diavolul, numit min­cinos şi tatăl minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nici o părtăşie între lumină şi în­tuneric, tot astfel nu poate să existe nici o părtăşie bisericească de rugăciune şi de Taine între creştinul ortodox şi ere­tic. Căci primul, deşi păcătos, din toa­tă inima a îmbrăţişat dogmele revela­te, s-a smerit înaintea acestora, trăieşte şi se mîntuieşte prin acestea, în timp ce ultimul este un mîndru închinător la rătăcirile sale prin care şi piere.

Ce este erezia? Învăţătura mincinoa­să care, mai puţin ori mai mult, denatu­rează adevărata învăţătură dumnezeias­că şi lucrează cu viclenie să o schimbe şi chiar să se înalţe în locul ei. Adevăruri­le de credinţă ne-au fost revelate o dată pentru totdeauna (vezi Iuda 1, 3) de Dumnezeu! Iar eresurile sînt născoci­rea diavolului, care năzuieşte să seme­ne sămînţa discordiei în inimile oame­nilor şi să-i rupă de la Dumnezeu, să-i dezbine, să-i facă să se certe între ei şi astfel să-i stăpînească. Adevărul con­duce către Dumnezeu. El ne învaţă să mărturisim Sfînta Treime: să ne închi­năm lui Dumnezeu-Tatăl, Fiului Său Cel dumnezeiesc, Care a venit pe pămînt să ne răscumpere din păcatele noastre, şi de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevă­rului (vezi In 15, 26) şi Care ne învaţă la orice adevăr (vezi In 16, 13). Revelaţia, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o, re­prezintă dreptatea şi adevărul desăvîrşit (Ps. 118, 38). De aceea, ele ne îndatorea­ză aşa de mult! Viaţa veşnică se dobîn­deşte prin cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu Celui Unul şi a Celui trimis de El – Iisus Hristos (vezi In 17, 3), şi nu prin împotrivirea la Adevăr. Despre Cu­vîntul lui Dumnezeu s-a spus că este Cuvîntul Adevărului (Efes. 1, 13). Acest Adevăr sfinţeşte (vezi In 17,17), iar rătă­cirea, ca rod al duhului întunecat al ră­utăţii, întunecă şi pierde pe om.

Ca să ne ferească de o asemenea pierzanie, sfîntul Apostol Pavel, insu­flat de Sfîntul Duh, scrie: Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o! Depărtaţi-vă de ei! (Rom. 16, 17) Din aceeaşi pricină, canoanele aposto­lice ne interzic foarte aspru părtăşia la rugăciune cu ereticii, poruncind: Dacă cineva se roagă cu cel ce nu are părtăşie cu Biserica, fie chiar şi în casa lui, să fie afuri­sit! (Canoanele Sfinţilor Apostoli 10, 45, 61; Laodiceea 6, 32, 33).

Sinoadele a Toată Lumea şi cele Locale ale Sfin­tei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importantă sarcină a lor să păzească moştenirea învăţăturii apostolice fără pată faţă de eresuri (vezi I Tim. 6, 3). Ele au impus ereticilor să se smerească îna­intea adevărului dumnezeiesc păstrat în Biserică şi să se lepede de învăţătura lor cea mincinoasă. În caz de împotrivi­re, Biserica i-a excomunicat (anatemizat), cu scopul de a-i face să-şi vină în fire şi de a-i învă­ţa să nu hulească (I Tim. 1, 20).

Unora, o asemenea atitudine a Bise­ricii lui Hristos poate să le pară foarte „dură”. Însă Biserica nu a procedat cu asprime, ci, din contră, plină de iubire. Plină de iubire şi către eretici, şi către fiii Ei credincioşi. Prin excomunicarea ce­lor ce s-au abătut de la adevăr, Ea a fă­cut o ultimă şi măreaţă încercare să-i înţelepţească, oferindu-le posibilitatea ca, în urma excomunicării, să se pocăiască dacă doresc. Iar către adevăraţii Ei fii, aceasta a fost plină de grijă, păzindu-i de eresu­rile pierzătoare. Aspră ar fi fost Ea că­tre fiii săi dacă nu i-ar fi ferit de plaga cea aducătoare de moarte a eresurilor şi dacă i-ar fi lăsat în braţele satanei. Că­ci se ştie că eresul, ca născocire a dia­volului, duce la iad. Procedînd cu asprime către eretici, Biserica a urmă­rit nu vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, Care spune despre omul de neîndreptat: Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgîn şi vameş! (Mt. 18, 17)

Aceste principii de veacuri ale Biseri­cii, păstrate cu sfinţenie pînă de curînd, sînt încălcate astăzi de către o mulţi­me de creştini ortodocşi, sub influen­ţa rătăcirilor moderne şi mai cu seamă a aşa-numitei mişcări ecumenice, înfi­inţată de Consiliul Mondial al Biserici­lor. Această mişcare este la temelia ei de origine protestantă. Cu ea colaborează strîns şi romano-catolicismul, chiar da­că, din considerente tactice, acesta, pînă astăzi, în mod formal, nu intră în aceas­tă comunitate ecumenică. La ea partici­pă aproape toate sectele şi eresurile din lumea de astăzi, care se autointitulează în chip cu totul nedrept — „biserici”. Ecumenismul pretinde că poate să unească pe ortodocşi cu ereticii şi chiar cu cei de alte religii. Sub influenţa lor şi sub influenţa spiritului umanismului înşelă­tor al lumii de astăzi, mulţi spun acum: „Ce rău este în faptul ca toţi credincio­şii de pe pămînt să se unească şi să în­ceteze să se mai certe între ei?”

Argumentul este la înfăţişare foarte lăudabil, atîta timp cît se fundamentea­ză pe dorinţa de pace. Se ştie că nici un om înţelept nu doreşte să aibă război. Însă în spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri întunecoase, diavoleşti, de sub­estimare a adevărului dumnezeiesc, de aliniere a adevăratei Biserici a lui Hristos cu adunările ereticilor, care pretind că ele sînt adevărate „biserici”, şi de subminare a veşnicelor temelii ale Une­ia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Bi­serici, întemeiate de Mîntuitorul, care este doar Ortodoxia (vezi Mt. 16, 18).

Mîntuitorul a spus: Feriţi-vă de pro­orocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte! (Mt. 7, 15-16). Să vedem care sînt roadele par­ticipanţilor la ecumenism, porniţi să se unească cu ereticii! Militînd, chipurile, pentru îndepărtarea vrajbei cu cei ex­comunicaţi, ei intră în conflict ideolo­gic cu propria lor Biserică şi cu semenii lor. Creînd legături cu heterodocşii, ei rup legăturile cu fraţii lor ortodocşi care nu doresc să încalce pravilele apos­tolice prin rugăciuni făcute laolaltă cu ereticii şi care nu îndrăznesc să calce în picioare cuvîntul lui Dumnezeu, în ca­re citim: Dacă cineva vine la voi şi nu adu­ce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în ca­să şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cel ce-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la fap­tele lui cele rele! (II In 1, 10)

Pînă unde se poate ajunge pe aceas­tă cale a ecumenismului? Pînă la înfră­ţirea cu ereticii şi pînă la ruperea legă­turilor frăţeşti cu ortodocşii. Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfîşi­ere a unităţii ortodoxiei, pe motivul că se lucrează, chipurile, spre a se a ajun­ge la idealul indicat de Hristos — ca toţi să fie una (vezi In 17, 21)? Însă Mîntui­torul niciodată nu a dorit să existe părtăşie între adevăr şi minciună. Între or­todoxie şi învăţătura cea mincinoasă, între lumină şi întuneric, între Hristos şi Veliar (vezi II Cor. 6, 15). Dimpotrivă, El vine ca să aducă dezbinare între su­fletele credincioase şi diavol. Cuvintele Lui dumnezeieşti sînt limpezi şi indis­cutabile: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie! (Mt. 10, 34; vezi Lc. 12, 51). El în­tr-adevăr Se roagă pentru unitate, însă pentru unitatea în Adevăr, şi nu împo­triva Adevărului. Dacă sectanţii, ereticii, învăţătorii cei mincinoşi doresc să se lepe­de de rătăcirile lor şi să se întoarcă în sî­nul Credinţei Ortodoxe, atunci aceasta va fi împlinirea Testamentului lui Hristos — ca toţi să fie una (In 17, 21). Iar atunci bucuria în cer va fi nesfîrşită. Însă atî­ta timp cît există despărţire de Adevăr, nu poate să existe o turmă şi un păs­tor (vezi In 10, 6). Hristos nu include pe toţi în turma Sa. El i-a îndepărtat de la această unitate pe iudeii care nu cre­deau în El, spunîndu-le: Dar voi… nu sînteţi dintre oile Mele (In 10, 26). Şi dacă, după cuvintele lui Hristos, există oi care nu sînt din staulul Său şi pe care El însuşi nu le primeşte din pricina ne­credinţei în El, de neconceput şi înşelă­toare este propovăduirea unităţii celei mincinoase a ecumenismului. Într-ade­văr, Mîntuitorul spune limpede: Am şi alte oi, care sînt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu!… (In 10, 16) Însă cum se tîlcuieşte aceasta? Că nu doar iudeii îngrădiţi de legea lui Dumnezeu şi intraţi în staulul Vechiului Testament, ci şi păgînii, care se află departe de acest staul, pot să in­tre în unul şi singurul staul al lui Hris­tos, oferit de Biserica lui Hristos. Dar, ca să intre în Ea, ei trebuie să audă gla­sul Mîntuitorului, adică să primească fă­ră obiecţii Adevărul vestit de El aşa cum îl primeşte şi îl propovăduieşte Biserica Ortodoxă, întemeiată de El ca stîlp şi te­melie a adevărului (I Tim. 3, 15).

Aceia care nu primesc întregul ade­văr dumnezeiesc, ci doar o parte din el, şi care-l amestecă cu minciuna nu apar­ţin turmei lui Hristos. Tot astfel şi ace­ia care în aparenţă sînt în staul, dar lăuntric se rup de El, de dogmele şi ca­noanele Lui, nu sînt mădulare ale Lui. Aceasta va deveni limpede dacă nu acum, atunci neîndoielnic la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Duhul umanist înşelător al timpuri­lor noastre schimbă duhul clasic evan­ghelic şi aşează pecetea sa de gîndire chiar şi asupra creştinilor ortodocşi în­văţaţi. Acest duh umanist înşelător este întru totul limpede împotriva Sinoade­lor Ecumenice şi atrage pe mulţi că­tre încălcarea Adevărului (vezi I Tesal. 2, 3). El îi îndeamnă către neascultarea de Maica Biserică. Aceasta face de neîmpăcat eresul cu învăţătura sănătoasă, dar astăzi se insuflă înţelegerea greşită de egalitate în drepturi între minciunea diavolească şi adevărul Revelaţiei dum­nezeieşti. Biserica a exclus pe învăţă­torii cei mincinoşi din comuniunea sa, însă astăzi se propovăduieşte rugăciu­nea laolaltă cu aceştia. Ea nu îngăduie nici o părtăşie liturgico-sacramentală între ortodocşi şi heterodocşi, dar astăzi se caută împărtăşirea împreună cu pro­testanţii. Ea osîndeşte pe deformatorii Adevărului, iar astăzi osîndirea lor este socotită ca un păcat asemănător cu de­făimarea obişnuită.

Există autori ortodocşi moderni, pre­cum Serghei Bolşakov şi alţii asemenea, care, vorbind despre nevoitorii contem­porani, subliniază ca cea mai importan­tă calitate a acestora faptul că ei nu au osîndit pe nimeni — nici chiar pe eretici. Prin asemenea semne ale egalităţii în­tre osîndirea interzisă şi cea îngăduită, astfel de autori introduc tainic tendin­ţa păgubitoare de a fi amestecat ade­vărul cu minciuna în avantajul indife­rentei credinţe ecumeniste, lucru care înlesneşte unirea Ortodoxiei cu celelal­te mărturisiri şi chiar şi cu religiile pă­gîne. Serghei Bolşakov dă ca pildă de o asemenea „neosîndire” pe răposa­tul arhiepiscop de Canterbury William Temple. Într-adevăr, William Temple nu a osîndit nici chiar pe cei mai vădiţi eretici în biserica sa. Ca un mare ecu­menist, el a împărtăşit principiul pier­zător al universalităţii, conform căruia toţi pot să se unească cu toţi, indiferent de neînţelegerile dintre ei privitoare la dogme. După ce, în 1954, a fost creată baza ecumenismului, păstrînd un minim dogmatic de unire a credinţelor creştine — la care s-a luat credinţa mini­mală în Hristos ca Dumnezeu şi Mîn­tuitor —, W. Temple a mărturisit că neacceptarea acestei baze nu trebuie să fie o piedică, pentru ca ecumeniştii să conti­nue să colaboreze şi cu alte denominaţiuni şi culte care nu recunosc pe Dum­nezeu ca Mîntuitor. Ce altceva poate să semnifice aceasta, decît de larga des­chidere a porţii pentru unirea Adevăru­lui cu minciuna?

Unii vor încerca să îndreptăţească neosîndirea ereticilor cu argumentul că ea se săvîrşeşte în numele păcii şi al înde­părtării războiului. Însă cine aţîţă războ­iul? Tocmai acele forţe masonice întune­cate care propovăduiesc şi amestecarea mărturisirilor, şi apropierea credinţelor! Scopul lor nu este îndepărtarea înfrico­şătorului pentru noi toţi război, ci nimi­cirea Adevărului şi aducerea creştini­lor ortodocşi pînă la renunţarea la acest Adevăr (vezi II Tesal. 2, 3).

Să ilustrăm aceste idei cu un exem­plu dintr-o povestire!

Într-o pădure întinsă trăiau mulţi ie­puri, căprioare şi cerbi. Pentru toţi era destulă păşune. Animalele erau ferici­te şi-şi petreceau zilele în pace. Însă în apropiere pîndeau lupii. Din timp în timp, aceştia atacau blîndele căprioare şi le sfîşiau pe unele dintre ele. Nu era astîmpărată însă foamea lupilor, căci căprioarele şi iepurii erau animale foar­te prevăzătoare şi se ascundeau cu iscusinţă. S-au strîns atunci lupii la sfat, ca să hotărască chestiunea privitoare la hrană într-o vreme de restrişte. Cel mai bătrîn lup, viclean precum un diavol, a spus:
— Am născocit un plan. Vom aprinde pădurea şi astfel vom avea la îndemînă toţi iepurii, căprioarele şi cerbii din as­cunzişurile lor…, şi după aceea…, voi bănuiţi ce putem să facem după aceea!…
Planul a fost acceptat şi pădurea in­cendiată.
— Incendiu! Incendiu! — s-au auzit în­tr-o dimineaţă strigăte de groază.
Au ieşit neliniştite din bîrlogurile şi din ascunzişurile lor toate animale­le. Au sărit afară iepurii din gropile un­de erau ascunşi. S-au arătat căprioare­le din desişuri şi se mirau care încotro să fugă. S-au arătat îngroziţi de moarte urşii, vulpile şi alte animale de pradă. Toate erau speriate şi blînde în faţa ne­norocirii generale.
— Ce vă miraţi?! – a strigat bătrînul lup către surorile lui ierbivore. Hai să ne înfrăţim şi să fugim cu toţii împre­ună! Fugiţi cu noi! Noi ştim unde este neprimejdios!
O căprioară bătrînă înţeleaptă s-a în­tors către surorile sale mai tinere şi le-a strigat:
— Nu trebuie mers împreună cu lu­pii! Să fugim de foc, însă nu împreună cu vrăjmaşii noştri, ci în altă direcţie!
Unele au ascultat-o şi au pornit îm­preună cu ea. Însă cele mai multe din­tre ierbivore s-au despărţit de ea şi au urmat lupilor.
— Unde sînt toţi, acolo vom fi şi noi! — au spus ele.
— În mijlocul mulţimii vom fi mai liniştite!
Toate animalele, unele de-a stînga împreună cu lupul în frunte, iar alte­le de-a dreapta împreună cu înţeleap­tă căprioară, au început o fugă nebu­nă şi au ieşit din raza focului. Însă cînd au ajuns la loc „sigur”, lupii însetaţi de sînge s-au năpustit peste suratele lor ierbivore lipsite de apărare şi au orga­nizat cu acestea un sinistru ospăţ…

O asemenea soartă pregăteşte oi­lor ortodoxe ale lui Hristos începătorul aţîţător al infernalelor focuri duhovniceşti… Însă cine se gîndeşte la aceasta? Cine are drag de veşnica lui mîntuire? Cine vede în unul şi acelaşi chip şi pe aţîţătorul războaielor, şi pe mincinosul propovăduitor al păcii?!

Totul se amestecă în timpul nostru nefericit, al ştiinţei materialiste şi al în­tunericului duhovnicesc! Defăimarea semenilor pentru păcatele lor morale deja nu mai şochează pe nimeni, în ciu­da faptului că aceasta este interzisă lim­pede de Dumnezeu (vezi Mt. 7, 1-3; Lc. 6, 37) şi că naşte războaie de fiecare zi între oameni. Însă ridicarea glasului fa­ţă de păcatele împotriva adevăratei cre­dinţe se socoteşte ca îngustime a minţii. A manifesta ură faţă de vrăjmaşii perso­nali este considerat un lucru normal. În­să ura împotriva învăţăturii mincinoase pe tărîm religios este un sentiment ne­înţeles pentru mulţi, în ciuda faptului că, însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne în­deamnă categoric la aceasta, prin gura Sfîntului proroc David, care scrie: Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urît şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîh­nit? Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Ps. 138, 21, 22).

Merită să ne oprim atenţia asupra aces­tor gînduri importante ale psalmilor. Ce se înţelege aici prin vrăjmaşii lui Dumne­zeu? Sfîntul Atanasie cel Mare răspunde: „Vrăjmaşii lui Dumnezeu sînt în primul rînd şi în adevăratul sens al cuvîntului demonii cei necuraţi; în al doilea rînd, după demoni, sînt apărătorii închinării la idoli şi începătorii eresurilor”.

Însă cum poate cuvîntul lui Dum­nezeu să propovăduiască ura? Trebu­ie să subliniem că în mod evident aici nu este vorba de ura obişnuită, pe ca­re omul o încearcă faţă de propriii lui duşmani, întrucît chestiunea nu se re­feră la un asemenea fel de duşmani, ci la vrăjmaşii lui Dumnezeu. De aceea şi ura încercată faţă de ei nu este pă­cat. Aceasta nu întîmplător este numită „ură desăvîrşită”. În ura către propri­ii duşmani există patimă, răutate, răz­bunare — manifestări ale nedesăvîrşirii omeneşti. Iar în ura către vrăjmaşii lui Dumnezeu, aşa cum a încercat-o blîn­dul David, nu există asemenea nedesă­vîrşiri, în ea există doar o neînţeleasă desăvîrşire pentru noi, păcătoşii, lega­tă nu de patimi, ci de nepătimire, care poate să urască răul la oameni, însă nu pe aceştia, să îndepărteze eresul, dar să cruţe pe eretici. Iată ce citim în tîlcuirea stihurilor la psalmi a lui Eftimie Zigaben (secolul al XII-lea), transmiţînd cu­vintele unui autor necunoscut: „Acela urăşte pe vrăjmaşii săi duhovniceşti cu desăvîrşită ură, care nu greşeşte nici în gesturi, nici în faptă, nici cu gîndul, iar aceasta înseamnă cea mai mare şi mai adîncă nepătimire”.

După Fericitul Augustin, ura desă­vîrşită este aceea prin care cineva urăşte răul, însă nu poartă ură către omul păcătos.

Asemenea lucru spune şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Trebuie să defăi­măm învăţăturile eretice…, însă este nevoie să cruţăm pe oameni şi să ne ru­găm pentru mîntuirea lor!” Într-o al­tă predică a sa el mărturiseşte: „Eu nu mă scîrbesc de om, dar urăsc rătăcirea lui şi doresc să-l scot pe el din rătăcirea lui. Eu duc un război nu cu persoana, care este făptura lui Dumnezeu, ci do­resc să îndrept mintea ei pervertită de diavoli. Precum doctorul care lecuieşte pe bolnav nu se luptă împotriva trupu­lui, ci îndepărtează vătămarea de la el, tot astfel şi eu, cînd mă lupt cu ereticii, mă lupt nu cu oamenii, ci doresc să ni­micesc rătăcirea”.

Defăimarea semenilor pentru scăde­rile lor morale este mîrşavă, plină de ti­căloşie, pe cînd osîndirea celor ce stri­că credinţa, trebuie să fie o dezbatere, dar nu înfierare. Cel ce ponegreşte este plin de mînie împotriva propriilor lui rivali, vecini plini de ură ori rude duş­mănoase, în aceştia el vede pe unii care îi doresc răul — duşmani ai intereselor sale. Iar cel ce este critic către erezii ve­de în eretici pe duşmanii lui Dumnezeu şi de aceea, vigilent, se păzeşte de ei. Dacă auzi că vecinii tăi săvîrşesc împotriva ta oarecare răutăţi şi cu blîndeţe suporţi acestea, tu te nevoieşti întru vir­tutea răbdării; dacă însă îţi dai seama că ei sînt eretici şi doresc să te atragă pe tine şi pe apropiaţii tăi către eresul lor şi atunci te umpli de mînie sfîn­tă, Dumnezeu nu-ţi va socoti aceasta ca păcat, ajunge doar să nu degenereze mînia curată şi bineplăcută lui Dumne­zeu în mulţumirea patimii tale proprii, numită răzbunare şi răutate.

Mîntuitorul ne învaţă să nu ne mîniem în zadar (vezi Mt. 5, 22). Ce înseam­nă aici cuvîntul în zadar? Aceasta ne-o lămureşte foarte limpede avva Pimen. L-a întrebat un oarecare monah: „Ce înseamnă a ne mînia pe fratele nostru în zadar?” El i-a răspuns foarte înţelept şi duhovniceşte: „în zadar este mînia ta atunci cînd te mînii pentru intere­se materiale, care îl rănesc pe aproapele tău, ori cînd cineva îţi scoate ochiul tău drept! Dar dacă cineva se străduieşte să te îndepărteze de Dumnezeu, pe unul ca acela poţi să te mînii!”

Sfîntul Teofilact al Bulgariei scrie: „Acela care se mînie pe fratele său în zadar – va fi osîndit; însă dacă cineva se mî­nie din pricini binecuvîntate, cu un scop de îndreptare şi din rîvnă duhovniceas­că, unul ca acesta nu va fi osîndit. Şi Pavel a grăit cuvinte de mînie către Elimas vrăjitorul, cît şi către arhiereu, însă nu în zadar, ci din rîvnă. În zadar ne mîniem noi atunci cînd fierbem de mînie pentru lu­crurile materiale ori pentru slavă”.

Mînia ne-a fost dată pentru bine, în­să diavolul a întors-o spre rău… învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Mîniaţi-vă şi nu greşiţi! (Efes. 4, 26; vezi Ps. 4, 5). De aici rezultă că noi trebuie să ne mîniem aco­lo unde trebuie, pentru a împlini dato­ria noastră creştinească, şi să nu ne tul­burăm acolo unde nu e nevoie. Pe scurt spus, nu trebuie să ne folosim de însuşi­rea noastră de a ne revolta pentru a po­negri, însă nici nu trebuie să acoperim eresurile prin îngăduinţă, păcătuind ast­fel împotriva datoriei noastre de a păzi taina credinţei în cuget curat (I Tim. 3, 9).

În ciuda acestei evidenţe a lucrurilor, molima influenţelor moderne se întinde cu repeziciunea unei epidemii de neţi­nut în frîu. Multe minţi sînt astăzi în­tr-atît de confuze, că se afundă în rătăci­rea diavolească ce socoteşte credincioşia către sfînta Ortodoxie ca obscurantism şi îngustime a minţii, iar părtăşia în ru­găciune şi la Sfintele Taine cu ereticii, cît şi trădarea vădită ori ascunsă a dog­melor şi a canoanelor ca fiind cuprinde­re şi deschidere faţă de lume.

Duşmanul mîntuirii lucrează cu în­cordare asupra conştiinţei oamenilor şi le înceţoşează minţile. Sub influenţa lui se ajunge pînă acolo că osîndirea se­menilor pentru neputinţele lor morale este socotită ca „eroism” şi „rîvnă pen­tru bine”, iar necriticarea învăţăturilor eretice şi a manifestării heterodocşilor, care năzuiesc să submineze adevărul ortodoxiei, ca pe un înalt umanism şi iubire a semenilor. Se uită testamentul Apostolilor de a ne îndepărta de eretici (vezi Rom. 16, 17; Tit 3, 10; I Tim. 4, 1; II Petru 2, 1). În locul îndreptării, astăzi se propovăduieşte apropierea de ei. Se trece fără luare-aminte peste cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti al­tă Evanghelie decît aceea pe care v-am ves­tit-o – să fie anatema! (Gal. 1, 8). În locul acestora, se aude astăzi o nouă propovăduire: „De ce nu avem părtăşie de ru­găciune cu heterodocşii şi cu cei de al­te credinţe? Oare doar noi, ortodocşii, avem dreptate?”… Şi astfel vorbesc nu doar oamenii necunoscători într-ale or­todoxiei, ci şi chiar unii dintre aceia ca­re se arată a fi învăţători ai credinţei…

Iar privitor la aceasta lucrurile sînt atît de limpezi şi de simple! La apăra­rea Sfintei Ortodoxii de eresuri nu es­te vorba deloc de dreptatea noastră omenească, ci de dumnezeiasca dreptate şi de adevăr. Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Ierem. 10, 10), a descoperit prin Dumnezeiasca Scrip­tură mîntuitoarele adevăruri de cre­dinţă. Ele provin nu din minţile ome­neşti, ci din Dumnezeiasca Descoperire a Vechiului şi Noului Testament. Trans­mise prin bărbaţi aleşi de Dumnezeu, aceste adevăruri au pregătit în epoca Vechiului Testament mîntuirea între­gii omeniri afundate în rătăcirile păgî­ne, în Noul Testament, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumne­zeu, ne-a descoperit adevărurile des­pre Dumnezeu Unul după Fiinţă şi în­treit în Persoane, despre purtarea Sa de grijă asupra întregului neam omenesc, despre răscumpărarea săvîrşită de Fi­ul lui Dumnezeu, despre iertarea ca­re se obţine prin credinţă şi fapte bune, despre preoţia primită prin continuitate apostolică, despre Tainele prin care ni se transmite harul, despre Biserică, în­temeiată pe adevărata credinţă în Iisus Hristos (vezi Mt. 16, 16-18) şi menită să fie pentru căutătorii mîntuirii ca o Arcă a lui Noe în mijlocul oceanului rătăciri­lor pînă la sfîrşitul lumii, şi celelalte.

Prin această credinţă în adevăruri­le revelate, omul se mîntuieşte; ajun­ge doar să acţioneze în conformitate cu ele. Însă prin lepădarea acestei credinţe ajunge la pierzanie (vezi Marcu 16, 16).  Abaterea de la Sfînta Ortodoxie este, prin urmare, o nenorocire în mod ho­tărît. Iar a rămîne în Adevăr în ciuda smintelilor de astăzi este o temelie a nă­dejdii că Dumnezeu ne va milui. Sfîntul Marcu al Efesului, marele luptător pen­tru Ortodoxie împotriva romano-catolicismului  (1444),  scrie  astfel  despre credinţa noastră ortodoxă: „Cu ea noi nădăjduim să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să primim iertare pentru păcate­le noastre. Iar fără ea, nu ştim dacă vreo dreptate ne va slobozi de veşnicele mun­ci!” Cel ce crede în adevărurile Revelaţiei dumnezeieşti aduce cinstire lui Dum­nezeu. Iar cel ce se împotriveşte acestora îl scoate pe Dumnezeu mincinos (vezi I In 5, 10). Iar acest fapt este un sacrilegiu! Este hulă împotriva Sfîntului Duh, care nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor (vezi Mt. 12, 32)!

Dumnezeu spune adevărul! Iar dia­volul minte, clevetind pe Dumnezeu, că a minţit, chipurile (vezi Fac. 3, 1-5). Dumnezeu este Binefăcătorul nostru de neînlocuit, Proniatorul nostru, Răscum­părătorul nostru! Iar diavolul, acest po­trivnic al lui Dumnezeu, este ispititorul nostru, vrăjmaşul nostru, pierzătorul nostru! Ca mincinos şi tată al minciunii (In 8, 44), el nu stă în adevăr, ci i se îm­potriveşte. El urmăreşte să-l schimbe din inima credincioşilor, înlocuindu-l cu minciuna lui. În perioada Vechiului Testament, el a născocit închinarea la idoli şi s-a manifestat prin idolii în ca­re se ascundeau demonii (vezi Ps. 95, 5). Iar în perioada harică a Noului Testament, în locul Bisericii, această insti­tuţie divino-umană unică în felul său în lume, diavolul aşează grupările eretice, ca să ne deprindă să lepădăm adevărata temelie a Bisericii lui Hristos şi să pre­tindă că acestea sînt bisericile lui Hris­tos! Sfîntul Ciprian al Cartaginei (sec. al III-lea) ne-a prevenit însă: „Diavolul minte, ca să înşele…; el făgăduieşte pa­cea pentru a nu putea primi pacea, pro­pune mîntuirea ca să oprească păcăto­sul de pe calea către mîntuire, propune biserica, însă acţionează astfel încît cel ce crede în cuvintele lui să piară întru totul pentru Biserică”.

Ca rezultat al sforţărilor vrăjmaşi­lor, astăzi se numesc „biserici” acele grupări eretice care nu au niciun semn al Bisericii. Aşa sînt de pildă unitarie­nii, creştinii liberali, quakerii şi tot fe­lul de alte grupări religioase occidenta­le şi americane, care nu cred în Hristos ca Dumnezeu, însă în ciuda acestui fapt pretind că sînt biserici şi se află sub ari­pa Consiliului Mondial al „Bisericilor”, în care ele sînt membre. În acest Consiliu Mondial al „Bisericilor” sînt atrase să participe şi Bisericile Ortodoxe loca­le, ca să păcătuiască acolo prin părtăşia lor de rugăciune cu hetorodocşii şi cei de alte credinţe! Din această comuniu­ne nu numai că nu ies oarecare avantaje pentru credinţa ortodoxă, ci, dimpotri­vă, prin ea se porneşte pe calea abate­rii de la Adevăr, proorocită de Sfîntul Apostol Pavel ca un semn prevestitor de rău al apropierii vremii lui Antihrist (vezi II Tesal. 2, 3).

În trecut, diavolul i-a dezbinat pe creştini ca să-i despartă şi să-i stăpî­nească. El însuşi îi uneşte astăzi, ca să poată să înece în balta rătăcirilor şi ade­vărata Biserică – Ortodoxia. Diavolul a pierdut în primele veacuri ale istori­ei Bisericii multe suflete, prin eresuri­le născocite de el atunci. Iar acum adu­ce la pierzare şi va continua să piardă, pînă la sfîrşitul istoriei omenirii, încă şi mai multe suflete prin unirea tuturor într-o pan-eretică „biserică”.

Însă adevărata Biserică a lui Hristos va rămîne întreagă pînă la sfîrşitul lu­mii, după neschimbata făgăduinţă a Mîntuitorului (vezi Mt. 16, 18) şi va ră­mîne la locul ei fie doar şi în persoana puţinilor credincioşi creştini ortodocşi rămaşi pînă la moarte (vezi Apoc. 2, 10). Biserica pluteşte şi va continua să plutească deasupra noianului rătăciri­lor şi a falselor învăţături ca o adevărată Arcă a lui Noe, năzuind către Araratul cel ceresc (vezi Fac. 8, 4)!

B. Sfinţii Părinţi şi eresurile
Cei mai buni fii ai Bisericii lui Hristos, Sfinţii Părinţi, s-au străduit odini­oară să deschidă ochii adevăraţilor cre­dincioşi, ca să vadă limpede cine stă în spatele eresurilor. Sfîntul Atanasie cel Mare, dîrzul luptător împotriva celei mai crunte rătăciri din vechime — aria­nismul —, scrie pe bună dreptate: „Fie­care erezie are ca tată al născocirii ei pe diavolul, care s-a abătut dintru început şi s-a prefăcut în ucigaş de oameni şi în mincinos. Ruşinîndu-se să pronun­ţe numele lui vrednic de ură, ereticul cu făţărnicie ia asupra sa minunatul şi mai înaltul decît orice nume al Mîntuitoru­lui, adună cuvinte din Scriptură, … as­cunde însă adevăratele lor înţelesuri şi în cele din urmă ascunzînd cu viclenie născocirea lui, prin aceasta devine chiar ucigaş de oameni pentru cei conduşi (de el) în rătăcire”.

Prin urmare, în spatele fiecărui eres se ascunde satana. Dacă este aşa, este vădit că nu e păcat osîndirea eresului, ci, dimpotrivă, ea este o datorie sfîntă a credincioşilor ortodocşi; trebuie doar ca ei să nu se conducă în aceasta de îndemnurile lor păcătoase de răzbunare personală, interes şi altele asemenea.

Însă nu este oare totuşi bine să avem pace cu ereticii şi să nu facem dispute pe tărîm religios? În viaţa de zi cu zi, pe linie cetăţenească, noi sîntem datori să trăim în pace cu toţi oamenii (vezi Evr. 12, 14). Dar acest fapt nu înseamnă că trebuie să cădem în nepăsare faţă de credinţa noastră şi să ne lăsăm influen­ţaţi de învăţătura cea mincinoasă. Îm­pinşi de duhul cel rău, ereticii sînt de obicei foarte nestăpîniţi. Noi trebuie să apărăm de ei sfînta noastră Ortodo­xie şi să nu le îngăduim cu nepăsare să rupă membrii Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i facă sectanţi şi eretici, slujitori ai altor interese…

Domnul nu îngrădeşte libertatea vo­ii omeneşti. El îi îngăduie şi pe eretici, aşa cum îl îngăduie şi pe diavol să ac­ţioneze, însă cel ce cunoaşte pierzania învăţăturii celei mincinoase nu poate să fie nepăsător faţă de răspîndirea ei fără nici o legiuire printre ortodocşii creştini. El este dator să deschidă ochii semeni­lor săi asupra credinţei, ca să nu cadă în cursele celui rău. În legătură cu aceas­tă purtare, ca cel mai bun exemplu poate să ne slujească plăcuţii lui Dumnezeu. Ei s-au ferit stăruitor să critice pe seme­nii lor pentru scăderi morale şi, în acelaşi timp, prin luptă şi critică, s-au păzit atît pe ei înşişi, cît şi pe cei din jur de eresuri, ca de o boală aducătoare de moarte. Ei nu au osîndit pe nimeni în afară de ei în­şişi, cînd era vorba despre păcat pe tărî­mul moralităţii. Dar, pe de altă parte, nu au îngăduit nimănui să le sugereze nici cea mai mică abatere de la credinţa ortodoxă. Într-atîta au fost de vigilenţi în strădania lor de a fi pînă la moarte credincioşi lui Hristos şi Sfintei Ortodoxii.

Se povesteşte despre Cuviosul Agathon următoarea întîmplare:

Odată, a fost vizitat de nişte fraţi. Ei cunoşteau marea lui sfinţenie, auziseră de înalta sa smerenie şi au hotărît să-l pună la încercare. De aceea, i-au spus:
— Părinte, mulţi se smintesc de tine şi spun că tu ai fi om mîndru, că ai dispreţui pe alţii şi că nu i-ai socoti ca fiind ceva. Asemenea, tu neîncetat ai cleve­ti pe fraţi. Mulţi spun că pricina tainică a acestei purtări ar fi patima desfrînării tale. Cu scopul de a ascunde viaţa ta păcătoasă, tu mereu te ocupi cu cleve­tiri asupra altora.
La acestea stareţul a răspuns smerit:
— Recunosc că am întru mine toate aceste patimi de care mă învinuiţi!
Şi, tăcînd puţin, a îngenuncheat îna­intea oaspeţilor săi şi le-a spus:
— Rogu-vă, fraţilor, rugaţi-vă Dom­nului Iisus Hristos cu osîrdie pentru mine, netrebnicul, ca să-mi ierte multele şi grelele mele nelegiuiri!
Însă fraţii continuau:
— Nu vom ascunde de tine nici faptul că mulţi te socotesc eretic!
Auzind aceste cuvinte, Sfîntul Agathon a sărit ca ars şi s-a împotrivit hotărît:
— Chiar dacă mă apasă conştiinţa pentru multe păcate, eretic nu sînt!
Fraţii s-au minunat de acest răspuns, au căzut la picioarele marelui stareţ şi l-au rugat:
— Părinte, spune-ne de ce nu te-ai tul­burat nicicum cînd te-am învinuit de diferite patimi şi păcate, iar la învinui­rea de erezie te-ai înfiorat?
Stareţul le-a răspuns:
— Primele învinuiri despre păcate le-am primit din două pricini: prima, ca să dobîndesc în acest fel smerenia; şi a doua, ca să nu aveţi voi despre mine o părere greşită că sînt drept. Noi cu­noaştem că mîntuirea stă în smerenie. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a răbdat toate atunci cînd iudeii Îl împroşcau cu ocări şi clevetiri. Astfel El ne-a dat pildă cum să îl urmăm… însă învi­novăţirea de erezie eu nu pot să o primesc şi o arunc cu dispreţ, pentru că ere­sul este înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se îndepărtează singur de Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi se uneşte cu diavolul şi cu îngerii lui. Cel ce s-a rupt de Hristos nu mai are atunci Dumnezeu, pe Care să-L roage pentru păcatele lui, şi de aceea pie­re. Desigur, dacă ereticul se întoarce cu sinceritate către credinţa păzită de ade­vărata Sfîntă Biserică Sobornicească, el va fi primit de către Bunul şi Milostivul Răscumpărător!

Pînă la noi au ajuns din vechime multe mărturii cu autoritate despre cum au privit ereziile şi pe eretici Sfin­ţii Părinţi.

Sfîntul Antonie cel Mare sfătuieşte: „Nu păcătui în credinţă, ca să nu se mî­nie asupra ta Ziditorul nostru! Acela care nu ţine dreapta credinţă, pregăteşte hra­nă pentru viermii cei neadormiţi şi jertfă pentru prinţul întunecimilor iadului”.
Sfîntul Efrem Sirul, care ne-a învă­ţat minunatele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne, dă-mi să văd păcatele me­le şi să nu osîndesc pe fratele meu!”, el însuşi îi osîndea neîncetat pe eretici. De la el cunoaştem că întreaga sa viaţă s-a luptat cu vrăjmaşii adevărului lui Hristos. La sfîrşitul vieţii, dorind să le insu­fle ucenicilor săi rîvnă pentru păstrarea dreptei credinţe, pe care întotdeauna o mărea în cuvintele sale, le-a grăit: „Nici ziua, nici noaptea, întreaga mea viaţă nu am grăit de rău (osîndit) pe nimeni. Şi din cîte îmi amintesc nu m-am certat cu nimeni, însă neîncetat m-am luptat în adunările bisericeşti împotriva celor abătuţi de la credinţă. Voi ştiţi că şi stă­pînul oilor îşi bate cîinele dacă acesta, văzînd cum lupul se apropie de stînă, nu sare şi nu latră împotriva lui”.
Sfîntul Epifanie al Ciprului a spus ucenicilor lui: „Fugiţi de tot eresul ca de fiarele cele pline cu venin de moarte!”
Avva Ghelasie l-a izgonit fără ruşinare pe ereticul monofizit Teodosie din chilia lui. Iar cînd acesta cu viclenie a reuşit să devină patriarh al Ierusalimu­lui, avva Ghelasie nu s-a înfricoşat, ci a continuat să nu-l recunoască şi să nu i se supună. El a socotit că este mai bine să sufere pentru Adevăr decît să cadă de la acesta pentru foloase pămînteşti.
Fericitul Ieronim scrie despre sine: „Eu niciodată nu am cruţat pe eretici şi mereu m-am străduit ca vrăjmaşii Bise­ricii să fie şi vrăjmaşii mei!”
Blîndul Sfînt Serafim de Sarov, ca­re se adresa oaspeţilor săi cu mîngîietoarea salutare: „Bucuria mea!” a fost, în acelaşi timp, foarte aspru demonstra­tor în vileag al celor care se abăteau de la credinţa ortodoxă.
Foarte pilduitor pentru noi este exemplul Sfîntului Petru, arhiepisco­pul Alexandriei, prin purtarea lui faţă de ereticul Arie, născocitorul celui mai vătămător eres pentru Biserica din ve­chime — arianismul.
Arie a fost un preot învăţat din Alexandria. Sub influenţa unor puncte de vedere gnostice, el a început să propo­văduiască, împotriva Evangheliei,  că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, nici Fiul al Dumnezeu, împreună veş­nic şi fără de început al Tatălui, ci un fel de cea mai înaltă primă făptură a lui Dumnezeu, un fel de unealtă prin care Dumnezeu a creat lumea. Prin această învăţătură mincinoasă a sa a vătămat credinţa descoperită de Dumnezeu în Sfînta Treime, a subminat autoritatea Sfintei Scripturi şi a săpat pe dedesubt învăţătura despre răscumpărare, con­form căreia doar Iisus Hristos, ca Dum­nezeu şi Fiu al lui Dumnezeu întrupat, a putut să răscumpere întregul neam omenesc din păcat, blestem şi moarte, întrucît făptura nu poate să răscumpere făpturile ori, după cum spune Psalmistul, răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face (Ps. 48, 8).

Sfîntul arhiepiscop Petru a observat nedreapta cugetare a lui Arie, de mul­te ori l-a mustrat, i-a dat învăţătură, i-a dat pe faţă falsa învăţătură şi l-a sfătuit în fel şi chip, însă în zadar. Arie se în­dîrjea în erezia sa. Atunci dreptul arhi­ereu l-a scos din cinul preoţesc şi l-a ex­comunicat din Biserică.

În acea vreme izbucnise prigoana din partea puterii păgîne împotriva creştinilor. Jertfă a prigoanei a devenit şi arhiepiscopul Petru. El a fost aruncat în temniţă. Arie a socotit acesta ca mo­mentul potrivit de a fi reabilitat. Tainica lui intenţie era ca, după moartea arhiepiscopului Petru, să fie înălţat el pe sca­unul din Alexandria. De aceea a trimis la acesta doi preoţi, apropiaţi ai preasfinţitului, să intervină pentru el, măr­turisind că s-a pocăit, chipurile, şi s-a lepădat de părerile lui greşite. În ace­eaşi noapte, Sfîntul Petru a avut însă o vedenie în temniţă. Însuşi Hristos i S-a arătat şi i-a descoperit că Arie se căieşte nesincer şi că nu trebuie să fie primit în sînul Bisericii.

Ziua următoare, cei doi preoţi au in­trat în temniţă la arhiepiscopul Petru şi cu smerenie l-au rugat să-l ierte pe Arie. Fericitul Petru, cu lacrimi în ochi, le-a răspuns: „Dragii mei fii, voi nu ştiţi ceea ce mă rugaţi intervenind pentru acela care sfîşie şi încă îndelung va mai sfîşia întreaga Biserică a lui Hristos. Eu îmi iubesc oile mele şi mă rog cu osîrdie lui Dumnezeu să le ierte păcatele lor şi să le mîntuiască. Însă pe Arie îl alung, pen­tru că şi Dumnezeu l-a azvîrlit pe el! Nu a mea judecată, ci judecata lui Dumne­zeu l-a îndepărtat de Biserică. El huleşte preacinstita Taină a Preasfintei Treimi!” După aceasta a adăugat: „Să nu credeţi că eu sînt nemilostiv cu Arie şi că sînt aspru către cei care păcătuiesc! Cel ce să­vîrşeşte păcat din neputinţă omenească, şi cel mai mare de ar fi acela, este mult mai mic decît păcatul ereticului Arie!”

După aceasta, arhiereul le-a desco­perit cum însuşi Hristos i S-a arătat în acea noapte îmbrăcat într-o cămaşă sfî­şiată. Cuprins de o teamă plină de ev­lavie, Petru L-a întrebat: „Mîntuitoru­le, cine Ţi-a sfîşiat cămaşa?” Domnul i-a răspuns: „Nebunul de Arie! El a des­părţit de Mine mulţi oameni ai Mei, pe care Eu Mi i-am dobîndit prin sîngele Meu. În­să tu ia aminte! Nu îl primi să aibă părtăşie cu Biserica, chiar de te-ar ruga la aceasta, căci el cugetă vrăjmăşii împo­triva Mea şi împotriva celor ce cred în Mine! Nu îngădui la stînă lupul îmbră­cat în blană de oaie!

Cît de pilduitore este atitudinea lui Hristos faţă de eretici! El i-a definit ca fiind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dacă Dragostea întrupată nu-i rabdă pe ere­tici şi îl învaţă pe arhiereul drept credincios să-l alunge pe Arie din Biseri­că, cine sîntem noi ca să-i acoperim pe duşmanii adevărului dumnezeiesc şi să ne purtăm cu îngăduinţă faţă de aceş­tia? Ei sfîşie Biserica lui Hristos. De aceea trebuie să fie îndepărtaţi de la Ea, dacă nu se pocăiesc!

Sfîntul Petru a murit muceniceşte în anul 311, iar Arie a fost osîndit de pri­mul Sinod Ecumenic în anul 325, ca ere­tic de neîndreptat.

Întîmplarea cu Sfîntul Petru, arhi­episcopul Alexandriei, are şi alte părţi pline de învăţătură. Biserica Ortodoxă în vremea lui se afla într-o foarte grea situaţie. Ea era dintr-o parte clătina­tă de viforniţele prigoanelor păgîne, şi din altă parte împotriva ei se ridica pri­mejdiosul eres al lui Arie, ce cîştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. Arie nu era păgîn, ci preot creştin. El era învăţător al credinţei în enoria sa. Numai că înţelegea greşit taina lui Hristos.

„Ce este cu asta?” – ar spune astăzi mulţi dintre cei care nu înţeleg că Bi­serica nu este o organizaţie pămîn­tească, care emite diferite păreri într-o anumită chestiune. Ea este o instituţie dumnezeiască, întemeiată pe absolu­tul şi îndatoritorul adevăr al Revelaţiei dumnezeieşti că Iisus din Nazaret este Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (vezi Mt. 16, 16). Organizaţii­le pămînteşti au platforme pămînteşti şi pot să-şi dispute reciproc întîietatea, însă Biserica lui Hristos este unicul or­ganism divino-uman, născut fără adversari de valoare egală. Ea este tezaurul tainelor credinţei descoperite de Dumnezeu, vestitoarea Evangheliei mîntuirii, cea care împărtăşeşte harul şi cea care ne conduce către cer. Ea nu este răspîn­dire a învăţăturilor omeneşti, ca să in­tre în alianţe pline de compromisuri cu diferite societăţi religioase pămînteşti. Ea are pe Dumnezeu-Tatăl ca Legiui­tor (vezi Ieşirea 20, 1-17), pe Dumnezeu-Fiul ca Învăţător (vezi Mt. 23, 8 ) şi pe Dumnezeu-Duhul Sfînt ca Sfinţitor (vezi I Petru 1, 2; II Tesal. 2, 13). Ceea ce a fost descoperit de Dumnezeu, nu­mai aceasta primeşte Ea. Părerile ereti­ce le îndepărtează hotărîtor, pentru că ele împiedică calea mîntuirii. Iată de ce Sfîntul arhiepiscop Petru nu putea să intre într-o alianţă compromiţătoa­re cu Arie. Acesta a fost viclean şi alu­necos în gîndire. El se arăta plin de vi­cleşug faţă de arhiereu, cum că ar dori să aibă pace cu el, chipurile, în nume­le interesului general al Bisericii. În fa­ţa duşmanului comun — păgînismul —, Arie propunea unirea arianiştilor, ce credeau greşit, cu ortodocşii creştini. E ca şi cum i-ar fi spus Preasfinţitului: „În faţa ochilor noştri stă prigoana. Ia­tă, tu eşti arestat. Mulţi dintre păstori­ţii tăi credincioşi pier muceniceşte. Ar trebui oare acum, cînd ne aflăm în fa­ţa unei primejdii cruciale pentru Biseri­că, să ne certăm între noi pentru nepo­trivirile noastre de idei? Doar credem în Hristos, deşi unul într-un fel, iar al­tul într-alt fel! Doar nu-L negăm cum îl neagă păgînii! Eu sînt gata să fac con­cesii. Fă şi tu un compromis, şi ne vom uni! Este mai bine oare ca păgînismul să ne nimicească? Dacă obţinem în urma unirii majoritatea, mai cu izbîndă ne vom împotrivi şi îl vom birui!”

Însă adevăratul arhiereu al lui Hris­tos nu gîndea astfel. El îşi dădea seama limpede că o unire cu erezia înseamnă nu creşterea Bisericii, ci descompunerea ei lăuntrică, care conduce către pieire. De aceea, eresul este bacilul diavolului, care descompune, ucide, nimiceşte…

Păgînătatea îi prigonea pe creştini în afară. Însă lăuntric era de folos. La chip, aceasta micşora numărul credincioşi­lor, făcînd mulţime de mucenici. Însă prin sîngele lor, prin nevinovatele lor suferinţe şi prin înalta lor pildă, pe de altă parte, folosea la răspîndirea Bise­ricii, după cum bine a remarcat aceasta Tertulian, care a spus: „Sîngele mucenicilor creştini este sămînţa răspîndi­rii credinţei creştineşti”. În locul unui mucenic care murea se iveau alte sute şi uneori mii de noi adepţi ai lui Hristos. La încetarea prigoanei, mucenicii străluceau precum stelele în viaţa veşnică, încît ei în realitate nu piereau, ci îşi atingeau cu biruinţă ţelul vieţii ome­neşti — mîntuirea sufletului (vezi I Pe­tru 1, 9). Aceste prigoane păgîne, la urma urmelor, se arătau, împotriva in­tenţiilor împăraţilor fără de Dumnezeu, folositoare atît Bisericii, cît şi membri­lor acesteia.

Nu tot aşa stăteau lucrurile cu eresu­rile. Ele nu ajutau la înflorirea Bisericii, căci o rodeau pe dinăuntru. Acestea fu­rau oile din staulul lui Hristos, le sco­teau din turma Bisericii, ca să le vîndă diavolului ce urlă ca un lup. Din aceasta se obţinea şi o scădere numerică privind mădularele Bisericii, şi veşnica pieire a celor care se năpusteau asupra ei.

Sfîntul arhiepiscop Petru, cu mintea lui luminată de Dumnezeu, cunoştea toate acestea şi de aceea nu a putut să nu-l osîndească pe Arie şi eresul lui în­tunecat. El nu socotea mulţimea oamenilor care s-ar fi putut realiza din even­tuala unire cu Arie şi cu adepţii lui, ci socotea doar ajutorul lui Hristos Dum­nezeu şi al Bisericii Sale, arătat în chip minunat de atîtea ori în tulburata is­torie a Bisericii. Încă de la întemeierea ei de către Hristos, cînd această Biseri­că era compusă din puţini credincioşi şi îi avea cîrmaci credincioşi pe viitorii Apostoli, şi aceştia oameni neînvăţaţi, nepregătiţi, slabi, Dumnezeu-Fiul a spus: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vos­tru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Şi, iată, aceste 12 suflete au biruit lumea cu ajutorul lui Dumnezeu şi au răspîndit pretutindeni Evanghelia. Pu­terea Bisericii constă în Adevăr, şi nu în mulţime; în întărirea dumnezeiescului har, şi nu în vicleana diplomaţie; în credincioşia către Hristos, şi nu în acorduri­le pline de compromisuri.

În multe rînduri, în istoria Biseri­cii s-a întîmplat ca eresurile să stăpî­nească mari mase de oameni, iar orto­docşii să poată fi număraţi pe degete, în ciuda acestui fapt adevăraţii creştini nu s-au descurajat, ci au rămas credin­cioşi lui Hristos pînă la sfîrşit.

Din via­ţa Sfîntului Nichifor Mărturisitorul, Pa­triarhul Constantinopolului, cunoaştem cîtă vătămare a adus eresul luptători­lor împotriva icoanelor Bisericii Orto­doxe din hotarele Imperiului Bizantin. Mulţi dintre episcopii ortodocşi au fost trimişi în surghiun şi chinuiţi acolo cu foame şi sete. Iar poporul a fost reeducat în duh eretic. Văzînd aceasta, Sfîntul patriarh Nichifor, care totuşi îşi ţi­nea scaunul său din pricina marii lui autorităţi şi care cu lacrimi neîncetat se ruga lui Dumnezeu ca să păzească Biserica Sa şi să ferească turma Sa cuvîntătoare de molima eretică, a chemat la sine pe mai mulţi dintre dreptmăritorii creştini şi i-a sfătuit şi le-a dat învăţătu­ră să nu se unească cu ereticii, ci să se păzească de aluatul lor cel plin de păcate şi de otrava de şarpe a acestora. De asemenea, i-a îndemnat să nu slăbească cu duhul din pricina prigoanei acelora care pot să ucidă trupul, însă nu şi su­fletul. Chiar dacă vor porni după eres şi împăraţii, şi toţi ceilalţi, şi dacă vor rămîne foarte puţini la adevăr, şi atunci credincioşii Ortodoxiei nu trebuie să se plece, ci să ştie că Domnul încuviinţea­ză nu mulţimea, ci priveşte cu milosti­vire către acela care se teme şi tremură de cuvîntul Lui (vezi Is. 66, 2). Acesta îi este Lui mai scump decît mulţimea de oameni care nesocotesc dumneze­iasca frică. Credincioşilor care îşi pier­duseră curajul, patriarhul le-a repetat cuvintele lui Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Pentru credincioşia sa faţă de ortodoxie, Sfîn­tul Nichifor a fost scos din scaunul Patriarhal şi trimis în exil, unde a şi murit în anul 828.
Sfîntul Maxim Mărturisitorul ne-a lă­sat, de asemenea, o înaltă pildă de îndrăzneală şi pregătire pentru suferinţe şi moarte, în numele adevărului dum­nezeiesc. El s-a ridicat atît împotriva împăratului, cît şi împotriva patriar­hului, atraşi de eresul monotelit. A scris lucrări demascatoare împotriva acestui eres şi, în ciuda asprelor ameninţări, în ciuda nedreptei judecăţi şi a chinurilor grele, nu a încetat fără de teamă să-şi păstreze convingerile ortodoxe. Ares­tat, clevetit mişeleşte ca trădător, chi­purile, al patriei şi duşman al împăra­tului şi pus în situaţia mîrşavă a celei mai grele răspunderi, Sfîntul Maxim, cunoscîndu-şi nevinovăţia sa, numai ofta greu şi spunea: „Mulţumesc Dum­nezeului meu că am fost predat în mîi­nile voastre şi pentru învinuiri nedrep­te sînt cercetat, ca prin toate acestea să se curăţească păcatele mele de voie şi ti­căloşiile vieţii mele!”
Căutînd să-l convingă în mai multe rînduri şi să-l înduplece cu linguşiri, şi să-l ademenească cu făgăduinţe smintitoare în numele împăratului, el a măr­turisit cu tărie: „Toate puterile cereşti nu m-ar putea convinge să fac ceea ce-mi cere împăratul! Ce scuze voi prezenta — nu vorbesc înaintea lui Dumnezeu, ci chiar înaintea propriei mele conştiinţe — dacă pentru slava şi cinstea omeneas­că, ce nimic nu valorează, mă voi lepă­da de credinţa cea dreaptă, care mîntuieşte pe cei ce o iubesc pe ea?…”

Pentru mărturisirea lui curajoasă, Sfîntul Maxim a suferit foarte greu: i s-au tăiat limba şi cele două mîini. Tri­mis în surghiun, el a petrecut cîţiva ani în înfiorătoare condiţii de temniţă, şi în cele din urmă a murit, ca să se sălăşluiască în veşnicele locaşuri ale împărăţi­ei cerurilor. El a trecut la cele veşnice în anul 662.

Remarcabil este faptul că toţi sfin­ţii din toate veacurile, aflaţi înaintea ispitei — fie de a accepta compromisul cu conştiinţa lor şi de a primi minciuna ca eres, pentru a beneficia de anumite bu­nuri pămînteşti, fie de a nu-l accepta, cu riscul de a-şi pierde viaţa – , au preferat întotdeauna moartea înaintea înşelătoa­relor perspective ale unei înţelegeri.

A fost grea în secolul al XVII-lea situ­aţia ortodocşilor ruşi din părţile vestice şi sud-vestice ale Rusiei, cînd puternica propagandă romano-catolică, sub pa­văza împrejurărilor istorice favorabile, atrăgea către uniaţie o mulţime de creş­tini ortodocşi. Atunci se nevoia în acele locuri Sfîntul preacuvios mucenic Macarie de Kanev. El îi învăţa pe toţi oamenii să nu se abată de la Sfînta Biserică Or­todoxă. Ca egumen al mănăstirii Ovruciskaia, el s-a îngrijit să păzească frăţia încredinţată lui în credinţa ortodoxă şi a făcut, într-adevăr, din mănăstirea lui o cetate a ortodoxiei. Ademenit de mi­sionarii romano-catolici să primească, împreună cu întreaga obşte, unirea cu Roma şi să se supună papei, Macarie a răspuns cu îndrăzneală: „Ce părtăşie putem să avem noi cu voi? Voi aţi pără­sit canoanele Sinoadelor Ecumenice, aţi început propovăduirea neadevărului şi, în loc să fiţi sub cîrmuirea Domnu­lui Iisus Hristos, vă supuneţi unui stă­pîn pămîntesc [adică papei]!” Astfel a rămas pînă la sfîrşit nesupus şi a avut moarte mucenicească. Pentru credin­ţa lui în Adevăr, Dumnezeu l-a învred­nicit ca trupul să-i rămînă întreg după moarte şi să fie proslăvit de Biserică. Iar aceasta, la doar zece ani de la sfîrşitul lui mucenicesc, care a avut loc în anul 1678, pe data de 7 septembrie.

Nouă, creştinilor ortodocşi de astăzi — aflaţi înaintea cursei primejdioase a intrării în unire nu doar cu romano-catolicii, ci şi cu toate celelalte erezii ale lumii de astăzi şi chiar cu toate religiile necreştine de pe pămînt —, deosebit de scumpă ni se arată îndrumarea cunoscutului „Testament” al marelui sfînt rus — preacuviosul Teodosie de la Pecerska (3 mai 1074). Acest testament a fost trimis cneazului kievean Iziaslav Iaroslavici, pe care viclenii trimişi papali încercau să-l atragă către romano-catolicism, în­dată după despărţirea oficială a Romei de credinţa ortodoxă, în anul 1054. Iată conţinutul acestuia:

„Doamne, binecuvîntează! Trebuie să-ţi spun un lucru, iubitorule de Dum­nezeu cneaz! Eu, Teodosie, netrebnic rob al Preasfintei Treimi — Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh —, m-am născut în cura­ta credinţă ortodoxă şi am fost crescut întru bine şi învăţătură dreaptă de pă­rinţii mei ortodocşi — tatăl meu şi maica mea. Fereşte-te, fiule, de cei de credin­ţă strîmbă şi de convorbirile cu aceştia, căci ei au umplut şi ţara noastră! Este cu putinţă să-ţi mîntui sufletul tău doar da­că trăieşti după Credinţa Ortodoxă! Căci nu există o altă credinţă mai bună decît curata şi sfînta Ortodoxie a noastră. Dacă vieţuieşti în această credinţă, nu numai că te vei izbăvi de păcate şi de veşnicele chinuri, ci te vei face părtaş al vieţii celei veşnice, şi fără de sfîrşit te vei bucura împreună cu sfinţii! Iar ace­ia care vieţuiesc în altă credinţă nu vor vedea viaţa veşnică. Nu se cuvine, fiu­le, ca să lauzi credinţa cea străină! Acela dintre noi care laudă vreo credinţă stră­ină e totuna ca şi cum el ar huli-o pe a noastră. Acela care însă laudă şi credin­ţa noastră, şi pe cea străină este îndoit în credinţă şi aproape de erezie!

Deci, fiule, păzeşte-te de aceştia şi întotdeauna rămîi în credinţa noastră! Nu te înfrăţi cu ei, ci îndepărtează-te de aceştia şi osteneşte-te în credinţa noas­tră cu faptele cele bune! Iar milostenie fă nu doar cu cei din credinţa noastră, ci şi cu cei de alte credinţe. Dacă vezi pe cineva gol, ori înfometat, ori căzut întru necaz — chiar de-ar fi el evreu (iudeu), ori turc (mahomedan), ori latin (romano-catolic) — tu fii îndurător către orice om, iz­băvindu-l din necaz atît cît îţi stă în pu­teri, şi nu vei fi lipsit de plata ta înaintea lui Dumnezeu, căci însuşi Dumnezeu în viaţa aceasta îşi revarsă îndurările Sale nu doar peste creştini, ci şi peste necredincioşi (vezi Mt. 5, 45)! De păgîni şi de cei de alte credinţe Dumnezeu Se îngri­jeşte în viaţa aceasta. Însă în viaţa cea viitoare ei vor fi străini de veşnicele bu­nătăţi. Iar noi, dacă trăim după credin­ţa noastră ortodoxă, şi aici vom primi toate bunătăţile de la Dumnezeu, şi în viaţa viitoare vom primi mîntuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiule! Chiar de-ar trebui şi să mori pen­tru sfînta noastră credinţă, tu cu îndrăzneală mergi către moarte! Tot astfel şi sfin­ţii au murit pentru credinţă, iar astăzi vieţuiesc împreună cu Hristos.

Dacă vezi, fiule, că cei de alte credin­ţe (şi heterodocşii) se sfădesc cu vreun dreptcredincios şi vor să-l înşele spre a-l rupe de la Biserica Ortodoxă, tu ajută-i dreptcredinciosului! Prin aceas­ta vei izbăvi mielul din gura leului. Dar dacă tu taci şi îl laşi fără ajutor, aceasta e totuna cu a rupe de Hristos un suflet răscumpărat de El şi a-l preda satanei.

Dacă cineva ţi-ar spune: «Şi credinţa noastră, şi a voastră sînt de la Dumne­zeu!», tu, fiule, răspunde-i astfel: «Strîmbătorule al credinţei, oare tu şi pe Dumnezeu Îl socoteşti îndoit în credinţă?!» Oare nu auzi ce spune Scriptura: Este un Domn, o credinţă, un botez! (Efes. 4, 5)?”

Sursa: Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre – tîlcuire la rugăciunea sfîntului Efrem Sirul, Ed. Sophia, 2003

Preluare: Popas alternativ

Vezi şi:

Sf. Teodor Studitul: Poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei!

Sf. Teodor Studitul: Păstrarea comuniunii cu ereticii, chiar şi din frică, nu are îndreptăţire!

Sf. Teodor Studitul: Întinare are împărtăşania unde e pomenit ereziarhul!

Mureşul Ortodox: „Nu vom participa la slujbele oficiate de ierarhii și preoții care susțin hotărârile din Creta”

PS Longhin (Jar): „Să-l pomenesc [pe patriarhul Kirill] nu pot, pentru că nu ştiu cine e ortodox şi cine e catolic”

„De ce am încetat pomenirea Patriarhului?” – răspunsul unui preot din Rusia

Argumentarea întreruperii comuniunii cu ierarhii ecumenişti din partea celor 12 clerici din Rep. Moldova

Celor ce spun că pomenirea ecumeniştilor se poate face din iconomie: mărturia Părinţilor Aghioriţi din sec. XIII

Fragment din Epistola Părinţilor Aghioriţi către împăratul Mihail Paleologul cu mărturisirea de credinţă împotriva uniaţiei de la Lyon (1272-74)

[…] Dar ce este în comun între comuniune şi pomenirea numelui? Foarte multe, după cum vom arăta […]

Sfinte stăpâne, ascultă mărturia cuvintelor Atotsfântului Duh, din care nici un corn de literă nu poate să cadă (Lc. 16:17). Marele apostol al Domnului şi evanghelist Ioan Teologul spune: Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele (II In. 10-11). Dar dacă ni se interzice măcar să-l salutăm în cale, dacă se interzice să-l aducem într-o casă obişnuită, atunci cum să-l primim nu în casă, ci în biserica lui Dumnezeu, în însuşi altarul, la tainica şi înfricoşata cină a Fiului lui Dumnezeu, care Se aduce în jertfă nesângeroasă? Întâi ca Dumnezeu, apoi ca miel neprihănit, pentru a ne împăca cu Tatăl şi cu Sine şi a curăţi păcatele noastre cu sângele Său, ca unul fără de păcat.

Ce om întunecat va zbiera pomenirea celui pe care l-a vărsat pe bună dreptate Duhul Sfânt, ca pe unul ce s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi a sfinţilor, şi prin asta se va face [acel om] vrăjmaş al lui Dumnezeu? Căci dacă numai cuvântul de „Bun venit!” te face părtaş la faptele cele viclene, atunci cu atât mai mult înseamnă pomenirea sa răsunătoare, când stau înainte înfricoşatele taine dumnezeieşti. Iar dacă Cel ce stă înainte este Însuşi Adevărul, atunci cum să primeşti ca adevăr această mare minciună – să-l socoţi ca patriarh ortodox? [1] Săvârşind înfricoşatele Taine vei glumi ca pe o scenă? Cum să rabde acestea sufletul ortodox, cum să nu se depărteze îndată de cei ce pomenesc, cum să nu-i socoată drept vânzători de cele sfinte? Căci dintru început Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu socotea pomenirea numelui arhiereului în timpul sfintelor slujbe drept comuniune desăvârşită. Căci este scris în Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii (a sf. Gherman): „cel ce slujeşte cele sfinte rosteşte numele arhiereului, arătând şi supunerea sa faţă de cel de mai sus, şi comuniunea cu el, şi succesiunea credinţei acestuia şi a celor sfinte”. Şi marele părinte al nostru şi mărturisitor Teodor Studitul aşa spune într-o scumpă scrisoarea a sa: „Mi-ai spus că te-ai temut să-i faci observaţie presbiterului tău să nu pomenească numele ereziarhului, iar eu nu găsesc ce să-ţi spun acum despre asta altceva decât că comuniunea prin singură pomenirea lui întinează, chiar dacă cel ce pomeneşte ar fi ortodox”. Aşa spune acest părinte. Dar mai înaintea lui şi Dumnezeu a indicat asta, spunând: Preoţii lui calcă legea Mea şi pângăresc lucrurile sfinte ale Mele. Cum? Nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt (Iez. 22:26), ci totul era la ei fără deosebire. Ce este mai limpede şi mai adevărat decât asta?

Dar să îngăduim asta ca o iconomie cumpătată? Cum să îngădui o iconomie care pângăreşte sfânta slujbă, după cum s-a spus, şi alungă Duhul Sfânt de acolo şi de aceea îi face pe credincioşi să nu fie părtaşi la iertarea păcatelor şi la înfiere? Şi ce ar putea fi mai vătămător decât o asemenea iconomie? Acea comuniune chiar şi într-un singur punct este o pierdere vădită şi o stricare a toată dreptatea. Căci cel ce-l primeşte pe eretic se supune aceleaşi osândiri ca şi acela; şi cel ce intră în comuniune cu cel afurisit să fie afurisit, ca unul ce încalcă canonul bisericesc.

Şi aşa încât aceşti binecunoscuţi, nerespectând rânduielile bisericeşti, intră în comuniune şi cu iudeii, şi cu armenii, şi cu iacobiţii, şi cu nestorienii, şi cu monoteliţii, şi, mai pe scurt, cu toţi ereticii, atunci măcar pentru asta, dacă nu pentru altceva, fără îndoială că nu merită iertare şi comuniune, ci se fac vinovaţi de toate ereziile potrivnice lui Dumnezeu ale acelora. Şi se pare că din cauza aceasta, adică din nedeosebirea ereticilor după rânduiala Bisericii şi după legea de sus a lui Dumnezeu, ei au început să se umple de tot felul de erezii – nu din altă cauză.

Iar să-i dai întâietatea asupra întregii Biserici ortodoxe a lui Hristos unui om eretic este drept? Aceasta e o desăvârşită trădare, iar nu iconomie. El acum nu e vrednic nici de locul cel din urmă. Căci marele nostru părinte, Grigorie Teologul, vorbind despre cei ce se pocăiesc, spune în cuvântul său sfânt: „dacă pe cei ce se pocăiesc (nu-i primea Novat), nici eu nu-i primesc pe cei ce fie sunt neclintiţi, fie nu se îmblânzesc destul şi nu răsplătesc lucrul rău cu îndreptare. Iar dacă îi voi primi, le voi indica un loc după cuviinţă”. Unde este îndreptarea la el şi la cei dimpreună cu el? Unde este răsplata pentru fapta rea? Desigur că nu sunt vrednici nici de locul cel din urmă, dar cum să aibă întâietate? Şi dacă vor avea putere asupra uneia din dumnezeieştile biserici, vai! Oare cei călăuziţi de cârmuitori orbi nu vor cădea în cursele iadului, după cum ne previne nemincinoasa gură (Lc. 6:39)? Şi dacă lumina este întuneric, atunci e limpede ce urmează (Mt. 6:23; Lc. 11:34-36). Şi iarăşi după marele teolog Grigorie, fiecare supus se aseamănă celui ce-l stăpâneşte.

Şi după care rânduieli bisericeşti va judeca el însuşi şi mai marii săi? Lepădând cu totul dumnezeieştile canoane ale sfintelor soboare, neavând nici urmă sau pomină de viaţă duhovnicească, ci fiind eretici în multe lucruri, ei vor umple cu adevărat Biserica de tulburare şi sminteli. Căci cele de neunit nu pot fi unite, nici cele de nelegat nu pot avea legătură. Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul, după dumnezeiescul cuvânt (II Cor. 6:14), sau ortodocşii cu ereticii, de care, dimpotrivă, ni s-a poruncit să ne despărţim cu totul.

Şi mai presus de toate Dumnezeu ne-a poruncit, spunând: Scoateţi afară dintre voi pe cel rău (Deut. 13:5, I Cor. 5:18). Şi în multe alte locuri, precum acesta din Noul Testament: „de te sminteşte ochiul tău, scoate-l” (Mc. 9:47) şi altele despre mădularele ce smintesc la cine se referă, dacă nu la aceştia? Şi marele Pavel, prin Însuşi Domnul ce grăia întru dânsul (II Cor. 13:3), spune limpede unele ca acestea: de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3:10-11). Şi iarăşi îndeamnă să ne ferim de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi (II Tes. 3:6). Şi în alte locuri ne porunceşte cu unii ca aceştia nici măcar să nu şedem la masă (I Cor. 5:11, II Tes. 3:14). Asemenea şi marele părinte al nostru de Dumnezeu purtător Ignatie, ferindu-ne de dobitoacele cele cu chip de om – ereticii, ne porunceşte nu numai să nu îi primim, ci după putinţă nici să nu ne întâlnim cu ei. Iar pe cei cu care nu ni se îngăduie nici să şedem la masă, nici să îi salutăm nu ni se îngăduie din cauza necomuniunii desăvârşite şi cu care, după putinţă, trebuie să evităm chiar a ne întâlni, cum să îi recunoaştem pe unii ca aceştia drept întâistătători şi judecători ai bisericilor ortodoxe şi cum să pronunţăm pomenirea lor ca ortodocşi în biserică şi la însăşi cina cea de taină, aşa încât să o lăsăm pe ea să ne sfinţească neprihănit?

[1] E vorba de patriarhul uniat Ioan XI Vekkos (1275-1282)

sursa: ortho-hetero.ru

Evaluarea ortodoxă a „sinodului” din Creta – Declaraţia din Chişinău

Dezaprobarea hotărârilor ”Sinodului” din Creta

În cadrul discuției de la masa rotundă care a avut loc la Chișinău, în capitala Republicii Moldova, pe data de 29 iunie (12 iulie după noul calendar) 2016, în ziua prăznuirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, având ca obiect recentul Sinod de la Kolimbari din Creta, au rezultat următoarele poziții fundamentale:

  1. ”Sfântul și Marele Sinod” întrunit în Creta în intervalul 16-27 iunie 2016 și-a tăgăduit și propriul nume, și așteptările pliromei sănătoase a Bisericii.
  2. Și-a tăgăduit propriul nume, pentru că, judecat din punct de vedere teologic, s-a dovedit că nu este nici ”sinod”, nici ”sfânt”, nici ”mare”. Nu este un sinod ortodox, pentru că nu corespunde criteriilor și măsurilor adevăratelor Sinoade cunoscute în istoria Bisericii Ortodoxe; pentru că întrerupe tradiția sinoadelor ortodoxe, nu este o continuare a acestora, constituie un abuz și inovație sinodală. A construit un ”nou tip de sinod”, așa cum s-a lăudat unul dintre Întâi-stătători, Arhiepiscopul Albaniei, Anastasios. Este un sinod al Noii Epoci și al Ecumenismului.
  3. Nu este un sinod sfânt nici din punct de vedere formal, nici real, nici canonic, pentru că a luat hotărâri contrare hotărârilor Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, iar în ce privește abordarea ereziilor nu este ”următor Sfinților Părinți”. Deși relația Bisericii Ortodoxe, celei Una, cu eterodocșii s-a dovedit subiectul central al Sinodului, care pentru a-l dezbate a consumat mult timp și efort și a condus la mari tensiuni, cu toate acestea, pentru prima oară în istoria Bisericii, un Sinod cu atât de mari ambiții nu i-a numit și nu i-a condamnat pe eretici. Nicăieri în textele acestui Sinod nu există cuvântul ”erezie”. Dimpotrivă, numește ”biserici” ereziile monofizitismului, papismului și ale protestantismului, evaluează pozitiv textele Dialogurilor Teologice, dintre care unele sunt pline de erezii eclesiologice, ca de pildă textul de la Balamand (1993), cel de la Porto Alegre (2006), cel de la Ravena (2007) și textul de la Busan (2013); elogiază atotereticul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” (WCC) și recomandă să fie continuată înjosirea Bisericii prin participarea noastră acolo și punerea Bisericii pe picior de egalitate cu așa-zisele biserici ale protestantismului. Legiferând, deci, participarea noastră, ce are o proastă prestație, și ascunzându-se trădarea reprezentanților ortodocși la Dialoguri, este ascuns în același timp și faptul că nu s-a înregistrat până azi nici nu progres teologic înspre adevăr, la absolut nici un dialog teologic. În plus, pentru prima oară în istoria Bisericii, un sinod i-a invitat la lucrările sale pe eretici ca observatori, dimpreună cu care au avut loc și rugăciuni în comun. Spre deosebire de toate acestea, răsună azi în inima noastră, în ziua de pomenire a Cuviosului Paisie Aghioritul (†1994), cuvântul său de mare actualitate: ”Ceea ce se cere de la fiecare ortodox este să le provoace și eterodocșilor neliniștea cea bună, ca să înțeleagă și ei că se află în înșelare, să nu se mai odihnească în chip mincinos cu gândul lor și astfel să se lipsească în această viață de bogatele binecuvântări ale Ortodoxiei, iar în cealaltă să se lipsească de multele binecuvântări veșnice ale lui Dumnezeu”[1]. 
  4. Sinodul de la Kolimbari nu poate fi numit nici ”mare”, pentru că nu au fost chemați să ia parte toți episcopii, și, prin urmare, o mare parte a pliromei nu a fost reprezentată. Pe de altă parte, cei puțini episcopi convocați nu au putut să-și manifeste opțiunea prin modul canonic de alegere, adică prin vot. Cei prezenți, care aveau și drept de alegere, au participat fără drept de vot și cu dreptul de a vorbi într-un interval limitat de timp. Din totalul de aproape 800 de episcopi ai Bisericii a-toată-lumea drept de vot au avut doar cei 14 Întâi-stătători, și pentru că dintre aceștia lipseau 4, în cele din urmă au votat 10, adică 1/80 din totalul episcopilor care trebuia să fie prezenți și să poată vota. Practica aceasta este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească, deoarece încalcă grosolan eclesiologia Sinoadelor Ortodoxe, care presupune egalitatea tuturor arhiereilor, lucru care se vede în votul lor egal. În esență, eludarea aceasta a egalității episcopale și elitismul fără precedent menționat mai sus introduce consacrarea unui un fel de ”Papă colectiv”, adică a Întâi-stătătorilor, care nu mai sunt primii între egali (“primi inter pares”), ci primii fără egal (“primi sine paribus”). La cel mai înalt nivel bisericesc, absența celor patru Biserici, a Antiohiei, a Rusiei, Bulgariei și Georgiei (dintre care prima face parte dintre cele cinci Patriarhii vechi), așadar, aceste patru Biserici absente reprezintă aproximativ 70% dintre creștinii ortodocși, dovedește cu atât mai mult că acest Sinod nu este ”mare”, ci mic, și, desigur, nici ortodox nu este, ci o simplă Conferință inter-ortodoxă lărgită.
  1. Sinodul și-a tăgăduit nu doar numele, ci a înșelat și așteptările pliromei Bisericii; dintre acestea, două aveau prioritate maximă pentru soluționarea vechilor schisme provocate de inițiativele conducerii bisericești, și pentru prevenirea altor dezbinări și tensiuni: trebuia să se soluționeze, prin revenirea la vechiul calendar părintesc, problema calendarului bisericesc, care a fost reformat abuziv, fără hotărâre panortodoxă, și rupe de aproape 100 de ani unitatea liturgică a ortodocșilor. Și, cel mai important, o măsură pe care trebuia să o ia Sinodul era condamnarea fără echivoc a panereziei ecumenismului, care de 100 de ani îi corupe pe ierarhii și teologii Bisericii, abandonând Tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și denigrându-i ca extremiști și fanatici pe cei care se luptă pentru păstrarea acestei Tradiții. Dimpotrivă, Sinodul de la Kolimbari, în discutabilul și contestabilul text ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, a procedat la un soi de ”amestec incompatibil” al Ortodoxiei cu ereziile. A formulat în acest text unele adevăruri ortodoxe, pe care însă le-a amestecat cu afirmarea ereziilor papismului și ecumenismului. Încă și propunerile de îndreptare a textului întăresc acest amestec al ecumenismului și sincretismului. Astfel, în loc de acrivie teologică în subiectele credinței, sunt introduse – iarăși, pentru prima oară în istoria Sinoadelor Bisericii – formulări în sine contradictorii și care, din punct de vedere teologic, se neagă pe ele însele, o ambiguitate intenționată, care azi ni se prezintă frumos ca ”diplomație bisericească”, câtă vreme, în fapt, constituie o ipocrizie vicleană și coruptă. Formularea unei eclesiologii eretice, adică acceptarea precaută, dar evidentă a ”bisericilor eterodoxe” în textul despre care vorbim, anulează însăși aspirația Sinodului de la Kolimbari de a face cunoscută lumii unitatea Bisericilor Ortodoxe, pentru că neagă eclesiologia ortodoxă formulată ortodox de-a lungul veacurilor și care constituie premisa unității bisericești. Potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, ”când toți credem la fel, atunci există unitate […]. Acest lucru este unitatea credinței, când toți suntem una, când toți avem la fel conștiința legăturii noastre”[2]. Potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, ereticii nu pot fi considerați credincioși ai lui Hristos: ”Ce credință există la aceștia, la care nici cuvintele, nici textele nu sunt sigure, ci toate sunt pervertite și se schimbă din timp în timp?”[3]. O condamnare oficială a textului respectiv ar constitui, prin urmare, ascultare și slujire în sensul unității Bisericii. Și toate celelalte texte ale Sinodului, insuflate de relativism teologic, prezintă probleme serioase; este în acest sens semnificativ exemplul textului ”Taina Nunții și impedimentele la aceasta”, care este problematic din punctul de vedere al Sfintelor Canoane și al eclesiologiei, căci propunerea de acceptare a căsătoriilor mixte ca ”iconomie” este extrem de neteologică din punct de vedere eclesiologic. Canonul 72 al Sinodului V-VI Ecumenic recomandă riguros anularea și dizolvarea unei asemenea căsătorii ca fiind concubinaj nelegiuit din punct de vedere bisericesc. Astfel, așa-numitul ”Sinod” nu introduce iconomia, ci o foarte gravă fărădelege canonică, cu foarte grave consecințe eclesiologice. Din motivele de mai sus, hotărârile Sinodului din Creta nu au caracter obligatoriu pentru Biserică și sunt în esență invalide.
  1. Ceea ce trebuie să se întâmple după eșecul Sinodului din Creta, ca să se poată lua hotărâri credibile și clare, nu ambigue și contradictorii, așa cum a luat acesta, este să aibă loc o înțelegere între acele Biserici care au lipsit din motive dogmatice și eclesiologice și episcopii cărora fie li s-a refuzat participarea, fie au participat, dar nu au semnat textul contestat, și, de asemenea, Sfântul Munte și pliroma sănătoasă a Bisericii care nu este de acord cu acest Sinod. Așa încât să fie respinse sinodal hotărârile nule și neavenite ale Sinodului, mai ales acest text ecumenist, și să aibă loc o condamnare sinodală oficială a ecumenismului ca erezie. Să se facă, de asemenea, efortul de revenire la vechiul calendar, așa încât să fie tămăduite rănile trecutului și să fie prevenite noi divizări și tensiuni. Acceptarea fără proteste a acestui text eclesiologic din Creta sau respingerea lui neoficială conduce la pătrunderea panereziei ecumenismului direct în Biserică, conduce cu alte cuvinte la coexistența a două tradiții dogmatice (eclesiologice) contradictorii: cea care este mărturisită în Simbolul de Credință despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și cea a unei biserici fără precedent în istorie, străine și eretice, o biserică a multelor ”biserici eterodoxe”. Astfel, Trupul lui Hristos, Biserica[4], se prezintă ”schizofrenic”, iar nu având ”mintea lui Hristos”[5], ci este un ”Hristos împărțit”[6], cu multe ”păreri”, adică credințe dogmatice, diferite[7]. Și, cu toate că Biserica este mijlocul prin care ”înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a devenit cunoscută acum începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”[8], ea se prezintă acum în acest text de la Kolimbari ca fiind lipsită de însușirea fundamentală a Cincizecimii, adică de unitate, în virtutea căreia ”Duhul Sfânt […] a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită”[9]. Obligativitatea unei condamnări sinodale a acestui text, dar și a ecumenismului în general, rezultă clar și din constatarea Cuviosului Maxim Mărturisitorul în legătură cu monoteliții. Potrivit acesteia nu e de ajuns ”să dispară” sau ”să se treacă sub tăcere” un text eretic care a fost aprobat sinodal, ci se impune condamnarea lui sinodală, așa încât să nu vatăme sufletele care îl citesc: ”A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri expusă prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) (Pentru Sfântul Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Efeseni 2: 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri[10].
  1. Aici, însă, se cuvine să amintim, legat de conștiința dogmatică a tuturor membrilor Bisericii, și a mirenilor, că pomenirea episcopilor ”în biserici” nu este necondiționată, ci depinde de credința dogmatică a acestora, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie sunt pomeniți – în mod sincer, iar nu mincinos – ca unii ce ”drept învață cuvântul adevărului” lui Hristos sau, cu alte cuvinte, așa cum condiționează Sfânta Scriptură: ”pentru că aceștia priveghează pentru sufletele noastre”[11]. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, așa cum aceasta a inspirat și dreptul bisericesc (”bizantin”) imperial, menirea Patriarhului este: mai întâi, pe cei pe care i-a primit de la Dumnezeu să îi păzească în bună-credință și în bună cuviința vieții; apoi, pe toți ereticii, după măsura posibilităților sale, să îi întoarcă la Ortodoxie și la unitatea Bisericii (eretici se numesc după legi și canoane și cei care nu au comuniune cu Biserica Sobornicească). Acest lucru, pentru că Patriarh înseamnă a fi chip viu și însuflețit al lui Hristos, care afirmă adevărul prin fapte și cuvinte[12].

Deci, la fel cum nu ne închinăm la icoana zugrăvită a lui Hristos, dacă aceasta, într-o logică nestoriană, nu păstrează monogramele mărturisirii dumnezeirii Lui (Ὁ Ὢν, [Cel ce este,] ΙC XC) sau celelalte însușiri cunoscute din Sfânta Scriptură și Tradiție ale firii Lui omenești, tot la fel, nu se recunoaște nici în persoana Episcopului Bisericii ”chipul viu al lui Hristos”, atunci când acesta nu păstrează mărturisirea dogmatică a Bisericii, adică a Trupului lui Hristos. Aceasta este și esența celui de-al 31-lea Canon Apostolic și al celui de-al 15-lea Canon al Sfântului Sinod I-II din timpul Marelui Fotie (861) despre întreruperea comuniunii cu episcopul locului.

semnături preoţii basarabeni
Semnăturile clericilor basarabeni
semnături
semnăturile Pr. Theodoros Zisis, Pr. Matei Vulcănescu, Dimitrios Tselenghidis, etc.
semnatura PS Longhin Jar
Semnătura PS Longhin Jar de susţinere a declaraţiei din Chişinău

Text întocmit de Pr. Prof. Univ. Theodoros Zisis și de dl. Prof. Univ. Dimitrios Tselenghidis

Sursa: Ortodoxia Catholica

Sursa foto: Apărătorul

Sursa greacă: http://aktines.blogspot.gr/2016/07/blog-post_353.html

Sublinierile aparţin redacţiei Lumea Ortodoxă

[1] Epistole, Editura Sfânta Sihăstrie ”Sfântul Evanghelist Ioan Teologul”, Tesalonic 2008, p. 149 și urm.

[2] Tâlcuire la Epistola către Efeseni 11, 3· PG 62, 83· «…ὅταν πάντες ὁμοίως πιστεύομεν, τότε ἑνότης ἐστί … Τοῦτο γάρ ἐστιν ἑνότης Πίστεως, ὅταν πάντες ἓν ὦμεν, ὅταν πάντες ὁμοίως τὸν σύνδεσμον ἐπιγινώσκομεν».

[3] Despre Sinoadele din Ariminum și Seleucia 38, PG 26, 760· «Ποία πίστις παρὰ τούτοις, παρ΄ οἷς οὐ λόγος, οὐ γράμμα βέβαιον, ἀλλὰ πάντα κατὰ καιρὸν ἀλλάσσεται καὶ μεταβάλλεται;».

[4] Efeseni 1: 22-23; Coloseni 1: 24.

[5] I Coriteni 2: 16.

[6] I Corinteni 1: 13: ”Oare s-a împărţit Hristos?”.

[7] Vezi și Efeseni 4: 5: ”Este un Domn, o credinţă, un botez”.

[8] Efeseni 3: 10: ”… pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”.

[9] Sedealna I de la Utrenia din Miercurea de după Cincizecime, ”Venind Duhul Sfânt prin a Sa putere, Hristoase, precum ai făgăduit Apostolilor, a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită; ci sălășluiește-l și întru noi, rugămu-ne Ție, Bunule, Iubitorule de oameni”.

[10] Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορίᾳ, ἤτοι ἐν Βιζύῃ 12, PG 90, 145 B.C. «ΘΕΟΔ.: Ἐκεῖνος ὁ χάρτης κατηνέχθη καὶ ἀπεβλήθη. ΜΑΞ.: Κατηνέχθη ἐκ τῶν λιθίνων τοίχων, οὐ μὴν ἐκ τῶν νοερῶν ψυχῶν. Δέξωνται τὴν κατάκρισιν τούτων τὴν ἐν Ρώμῃ συνοδικῶς ἐκτεθεῖσαν δι΄ εὐσεβῶν δογμάτων τε καὶ κανόνων, καὶ λέλυται τὸ μεσότοιχον καὶ προτροπῆς οὐ δεόμεθα».

[11] Evrei 13: 17: ”Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos”.

[12] Ἐπαναγωγή, τίτλος Γ΄, cap. α΄ & β΄· «Πατριάρχης ἐστὶν εἰκὼν ζῶσα Χριστοῦ καὶ ἔμψυχος, δι΄ ἔργων καὶ λόγων χαρακτηρίζουσα τὴν ἀλήθειαν […] Σκοπὸς τῷ Πατριάρχῃ πρῶτον μέν, οὓς ἐκ Θεοῦ παρέλαβεν, εὐσεβείᾳ καὶ σεμνότητι βίου διαφυλάξαι, ἔπειτα δὲ καὶ πάντας τοὺς αἱρετικοὺς κατὰ τὸ δυνατὸν αὐτῷ πρὸς τὴν ὀρθοδοξίαν καὶ τὴν ἕνωσιν τῆς Ἐκκλησίας ἐπιστρέψαι (αἱρετικοὶ δὲ τοῖς νόμοις καὶ τοῖς κανόσι καλοῦνται καὶ οἱ τῇ Καθολικῇ μὴ κοινωνοῦντες Ἐκκλησίᾳ)».

Pr. Matei Vulcănescu – Oprirea pomenirii Episcopului Locului: Schismă? Erezie? Protest?

Unii afirmă sus şi tare că a opri pomenirea Ierarhului la Sfânta Liturghie pe motiv de erezie (că predică erezia în public sau e în comuniune cu erezia) ar fi schismă. Dar acești oameni se pare că nu au noțiunea de ce înseamnă schisma, pe care după cum spune Sfântul Vasile cel Mare „nici sângele muceniciei nu îl poate spăla”. Schisma înseamnă depărtare de Hristos şi de Biserica Lui, înseamnă lipsa Harului şi a Mântuirii. Cine e în schismă nu mai are nici Har, nici Taine, nici Mântuire. Dar oare a opri pomenirea episcopului în caz că învaţă erezia e schismă? Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol din Pidalion ne spune că cei (Preotul) care opresc pomenirea pentru că episcopul e în erezie, atunci acei preoţi nu numai că nu se fac vinovaţi de schismă, ci şi de mare cinste sunt învredniciţi, ca unii care au ferit Biserica de schismă, tocmai prin oprirea pomenirii şi îngrădirea de Episcopul ce învaţă erezia.

Iată că prin oprirea pomenirii, Preotul şi credincioșii se îngrădesc de erezia propagată prin episcopul respectiv, la fel şi Episcopul se îngrădeşte de mitropolit, mitropolitul de sinod, sinodul de patriarh, Biserica Autocefală de altă Biserică Autocefală, etc.

Dacă cei care au întrerupt pomenirea episcopului pe motiv de erezie şi numai pe acest motiv ar fi schismatici (rupţi de Biserică) ar însemna că Sfântul Maxim Mărturisitorul a murit schismatic, Sfântul Teodor Studitul a murit schismatic, Sfântul Marcu al Efesului a murit schismatic, etc. Să nu fie!

Pleiada de sfinți ai Bisericii s-au îngrădit pe ei înşişi de erezie prin întreruperea pomenirii canonice a Episcopului locului.

Toţi Sfinţii după ce au întrerupt pomenirea episcopului (numit de canoane pseudo-episcop, sau minciuno-episcop – din moment ce nu înfierează erezia) au continuat să slujească Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi toate Tainele Bisericii, rămânând în deplină comuniune cu Biserica Ortodoxă, dar îngrădindu-se de numitul Episcop de care aparținea. În momentul în care un episcop se leapădă public de erezie şi mărturisește ortodox, se reia şi pomenirea lui de către preoți.

Din momentul încetării pomenirii nicio caterisire nu îi atinge pe cei ce au întrerupt pomenirea, pentru că Episcopul care se află în erezie nu are puterea de a caterisi pe nimeni. Sfântul Ignatie Teoforul spune că nu poate exista Biserică fără episcop şi fără preoţi, iar episcopul este ca o chitară, iar preoţii sunt corzile chitării. Dar tot Sfântul Ignatie Teoforul spune că, în cazul în care Episcopul este în erezie, trebuie să te desparți de el, ca de un lup în blană de oaie, iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că trebuie să fugim de ei şi să ne delimităm de ei.

Iată că sintagma: „Biserică fără Episcop nu există” e valabilă numai în vreme de pace pentru Biserică, dar dacă un Sinod devine tâlhăresc, atunci se schimba situația, nu mai suntem datori a asculta de Episcopul ce are părtăşie cu Sinodul Tâlhăresc, iar preotul în deplinătatea Preoției harice ce o are de la Hristos, nu de la Episcop, care este doar organul prin care se dă Harul Preoției, slujește în continuare până ce se adună un Sinod al Ortodocşilor care va anatematiza pe acei episcopi eretici şi sinoadele lor.
Am expus pe scurt învăţătura ortodoxă despre îngrădirea de erezie. Aşa a procedat si Sfântul Munte Athos pe timpul Patriarhului de tristă amintire Athenagoras, dar şi Mitropoliți din Biserica Greacă ce au oprit pomenirea Patriarhului Athenagoras în istoria recentă.

În situația dată, legat de întreruperea pomenirii Patriarhului Chiril, consider că pomenirea lui Chiril trebuia întrerupta nu de acum, ci trebuia întreruptă pomenirea Patriarhului Alexei a toată Rusia, Românii trebuiau să întrerupă pomenirea Patriarhului Iustinian Marina si Grecii pomenirea Patriarhului Athenagoras, pentru că acești Patriarhi au băgat Biserica Ortodoxa în WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor). Iată că e puţin cam tardivă oprirea pomenirii, dar, în fine, mai bine mai târziu decât niciodată.

De Mănăstirile din Sfântul Munte ce să mai vorbesc… sunt mulţi Ieromonahi care nu mai pomenesc demult la Chilii si Mănăstiri athonite pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. Ucenicul Cuviosului Efrem Katunakiotul ne-a confirmat că la el la chilie niciodată nu a fost pomenit numele Patriarhului Bartolomeu. Nici Mitropolitul Augustin de Florina în ultimii 30-40 de ani nu a pomenit pe niciunul dintre Patriarhii ecumenişti ai Constantinopolului. Slavă lui Dumnezeu! Creștinii se cern. Numai cei răuvoitori şi ignoranți îi vor numi schismatici pe cei care se îngrădesc de eretici şi erezie…

Ascultarea este până la erezie, iar ruperea comuniunii nu este faţă de Biserică, ci, faţă de Episcopul, Preotul sau Patriarhul care învaţă erezia, conform Sfinţilor Părinţi şi Canonului 15 al Sinodului I-II  de la Constantinopol (vezi Pidalion).

Unii au impresia greşită că dacă nu mai pomenesc Episcopul, s-au rupt de Biserică. Biserica este Hristo-centrică, nu Episcopo-centrică. Dacă Episcopul învaţă ortodox, atunci el păstrează Ierarhia şi Succesiunea Apostolică, dacă însă nu învaţă ortodox, nu mai are niciun rol, numit fiind minciuno-episcop (Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol). Sf. Ierarh Marcu Evghenicul a murit în afara comuniunii cu Patriarhia Constantinopolului, rupându-se de ea şi a cerut ca la înmormântarea lui să nu vină vreun Episcop sau vreun cleric care semnase unirea cu papistaşii.

Mulţi sfinţi mari (Sf. Teodor Studitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Damaschin, etc.) au întrerupt comuniunea cu episcopii eretici, iar după mintea unor „teologi” ar însemna că aceşti sfinţi nu sunt sfinţi, ci „schismatici” şi „rupţi de Biserică”. Nu este vorba de „revoltă” sau de „repulsie” faţă de un om sau Patriarh, ci e vorba de îngrădire faţă de erezia promovată de acel om sau Patriarh.

Întreruperea pomenirii este pedagogică, este o delimitare faţă de idei și mustrare față de persoană (grup de persoane). Întreruperea pomenirii nu este același lucru cu anatema, ci este un mod de a atrage atenția unui frate ortodox ce a alunecat pe căi greșite (înșelări și erezii) și de delimitare față de ce nu este ortodox în ideile sale sau faptele sale.
Preot Matei Vulcănescu – Sfânta Mitropolie a Pireului

Sursa: Ortodoxia Catholica

Sublinierile aparţin redacţiei Lumea Ortodoxă