Ierarhii fac presiuni asupra aşezămintelor din România ce au trecut în nepomenire

Pe 9 august 2016, orele 15, a sosit din partea Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului la Schitul Oituz-Bacău un grup format din 8 persoane, dintre care amintim pe: vicar administrativ Pimen Costea, consilier eparhial pr. Alexandru Zamfir, consilier eparhial pr. Constantin Tomozei, prot. Ioan Bârgăuanu și alți 3 preoți.

Scopul vizitei a fost acela de a-l determina pe starețul Ieromonah Macarie să se dezică de poziția pe care a luat-o de a opri pomenirea ierarhului locului, motivată de memoriul cu Nr. 1673, din 11.07. 2016, înaintat Episcopiei Romanului și Bacăului.

Deși vizita a fost neanunțată și s-au făcut presiuni verbale asupra Ieromonahului Macarie, acesta i-a primit frățește și i-a dispus la comunicare (dar nu la comuniune cu ecumeniștii), menținându-și ferm poziția, aducând argumente clare și concise din învățătura de credință a Bisericii Ortodoxe referitor la demersul făcut. Aproape convinși de argumentele părintelui stareț, preoții s-au retras reflectând asupra celor discutate.

În timp ce stareţul Grigorie al mănăstirii Lacul Frumos, care a întrerupt pomenirea „ÎPS” Varsanufie al Râmnicului pe motiv de neluare de poziţie faţă de „sinodul” de la Creta, dar şi comuniunea cu ecumenismul, a fost depus din stăreţie la ordinul „ÎPS”-ului, fiind numit în locul lui un oarecare Efrem de la mănăstirea Cozia.

De asemenea, pe 9 august 2016, a avut loc sinaxa stareţilor din Vâlcea unde s-au dezis de poziţia monahilor nepomenitori de la Lacul Frumos, semnînd că nu sînt de acord cu atitudinea mărturisitoare a acestora. Cel mai probabil, vor mai urma consecinţe asupra acestor monahi.

Vezi şi:

Gheronda Gavriil, ucenicul Sf. Paisie Aghioritul: „Să condamnăm cu tărie Sinodul din Creta, care a fost eretic și tâlhăresc!”

– Gheronda, cum vedeți viitorul Ortodoxiei, ținând cont de cele ce se întâmplă? (nu era nevoie să spun prea multe, știm prin ce trece Biserica lui Hristos azi)

Răspuns: Dacă vrem să ne mântuim, atunci să condamnăm cu tărie Sinodul din Creta, care a fost eretic și tâlhăresc ! (poate a fost sau nu adevărată minunea despre Sfântul Paisie și îndemnul de a ne împotrivi adunării din Creta; scrisoarea vatopedinului Th. o numește ”înșelare demonică”, dar iată că un om în carne și oase spune răspicat același lucru, deci cu siguranță înșelarea se află în altă parte)

Tot părintele Gavriil a mai spus: Canoanele Bisericii au caracter soteriologic, adică mântuitor. Cei adunați în Creta au călcat în picioare aceste canoane, deci hotărârile acestui sinod nu trebuie acceptate. A adus ca argument și un citat din opera Sf. Gherman al Constantinopolului: ”cei care sunt de același gând cu ereticii vor avea parte de același iad ca aceștia, pentru că Îl hulesc împreună cu ei pe Hristos.” Este clar, domnilor ecumeniști, moș Vasile, moș Ion și alții? (ca să citez pe vlădica Longhin, în predica lui de Rusalii, 2016, când Duhul Sfânt a plecat din Creta și a venit la Bănceni, la omul lui Hristos)

– Gheronda, unde mergeți acum la slujbă?

Răspuns: Eu merg la slujbă la un părinte vecin, care DEJA nu îl mai pomenește pe ereticul patriarh Bartolomeu.

Probabil unii nu dau doi bani pe acest bătrân. Dar noi DA. Îi sărutăm mâinile, căci PRIN EL NE GRĂIEȘTE HRISTOS!

Extras din Pr. Ciprian Ioan Staicu: „Cei care ați semnat trădarea Bisericii în Creta, cu semnătura voastră ați aruncat la gunoi harul primit la hirotonie”

Vezi şi:

Prigoana în muntele Athos a început!

„Ierarhii au subliniat dezvoltarea fructuoasă a relaţiilor dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Rusă”

În ultimele zile ale lui iulie 2016 preşedintele Direcției de Relații Externe ale BORu, mitropolitul Ilarion Alfeev, a făcut o vizită în capitala Sloveniei, Ljubljana, unde a avut loc o întrevedere a sa cu arhiepiscopul catolic local, Stanislav Zore, şi cu mitropolitul Porfirie din BO Sârbă.

Mitropolitul Ilarion, în cuvântarea sa, a menţionat că relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi biserica catolică au devenit mult mai intense în ultima perioadă, subliniind importanţa întâlnirii dintre papa Francisc şi patriarhul Kirill din luna februarie.

Cei trei au semnat şi o declaraţie comună, în care şi-au exprimat părerea că „creştinii trebuie să se unească pentru mărturisirea comună a lui Hristos şi a Evangheliei” şi au menţionat că au cerut cu toţii în rugăciune ajutorul lui Dumnezeu pentru „depăşirea provocărilor cu care se confruntă creştinii„.

Sursa: mospat.ru

„Din păcate, sînt voci care se ridică împotriva ecumenismului” – reacţia Arhiepiscopiei Romanului faţă de monahii trecuţi în nepomenire

Recent în presă a apărut reacţia Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului faţă de monahii care au întrerupt pomenirea ÎPS Ioachim Băcăuanul pe motive de erezie. Purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei, preotul Alexandru Zamfir, afirmă că monahii au luat o hotărăre nesăbuită, că la mijloc ar fi păcatul mândriei, că nu ar exista dovezi care să sustină opiniile celor doi ieromonahi şi, mai grav, că „din păcate, sînt voci care se ridică împotriva Sinodului din Creta, împotriva ecumenismului„.

De asemenea el a subliniat că „De rugăciunile din Săptămâna de unitate creştină se discută de ani buni şi se fac cu aprobarea Sfântului Sinod” şi că la Adunarea din Creta a participat cel puţin jumătate din Sfântul Sinod al BOR. Interviul integral poate fi citit aici.

Evaluarea ortodoxă a „sinodului” din Creta – Declaraţia din Chişinău

Dezaprobarea hotărârilor ”Sinodului” din Creta

În cadrul discuției de la masa rotundă care a avut loc la Chișinău, în capitala Republicii Moldova, pe data de 29 iunie (12 iulie după noul calendar) 2016, în ziua prăznuirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, având ca obiect recentul Sinod de la Kolimbari din Creta, au rezultat următoarele poziții fundamentale:

  1. ”Sfântul și Marele Sinod” întrunit în Creta în intervalul 16-27 iunie 2016 și-a tăgăduit și propriul nume, și așteptările pliromei sănătoase a Bisericii.
  2. Și-a tăgăduit propriul nume, pentru că, judecat din punct de vedere teologic, s-a dovedit că nu este nici ”sinod”, nici ”sfânt”, nici ”mare”. Nu este un sinod ortodox, pentru că nu corespunde criteriilor și măsurilor adevăratelor Sinoade cunoscute în istoria Bisericii Ortodoxe; pentru că întrerupe tradiția sinoadelor ortodoxe, nu este o continuare a acestora, constituie un abuz și inovație sinodală. A construit un ”nou tip de sinod”, așa cum s-a lăudat unul dintre Întâi-stătători, Arhiepiscopul Albaniei, Anastasios. Este un sinod al Noii Epoci și al Ecumenismului.
  3. Nu este un sinod sfânt nici din punct de vedere formal, nici real, nici canonic, pentru că a luat hotărâri contrare hotărârilor Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, iar în ce privește abordarea ereziilor nu este ”următor Sfinților Părinți”. Deși relația Bisericii Ortodoxe, celei Una, cu eterodocșii s-a dovedit subiectul central al Sinodului, care pentru a-l dezbate a consumat mult timp și efort și a condus la mari tensiuni, cu toate acestea, pentru prima oară în istoria Bisericii, un Sinod cu atât de mari ambiții nu i-a numit și nu i-a condamnat pe eretici. Nicăieri în textele acestui Sinod nu există cuvântul ”erezie”. Dimpotrivă, numește ”biserici” ereziile monofizitismului, papismului și ale protestantismului, evaluează pozitiv textele Dialogurilor Teologice, dintre care unele sunt pline de erezii eclesiologice, ca de pildă textul de la Balamand (1993), cel de la Porto Alegre (2006), cel de la Ravena (2007) și textul de la Busan (2013); elogiază atotereticul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” (WCC) și recomandă să fie continuată înjosirea Bisericii prin participarea noastră acolo și punerea Bisericii pe picior de egalitate cu așa-zisele biserici ale protestantismului. Legiferând, deci, participarea noastră, ce are o proastă prestație, și ascunzându-se trădarea reprezentanților ortodocși la Dialoguri, este ascuns în același timp și faptul că nu s-a înregistrat până azi nici nu progres teologic înspre adevăr, la absolut nici un dialog teologic. În plus, pentru prima oară în istoria Bisericii, un sinod i-a invitat la lucrările sale pe eretici ca observatori, dimpreună cu care au avut loc și rugăciuni în comun. Spre deosebire de toate acestea, răsună azi în inima noastră, în ziua de pomenire a Cuviosului Paisie Aghioritul (†1994), cuvântul său de mare actualitate: ”Ceea ce se cere de la fiecare ortodox este să le provoace și eterodocșilor neliniștea cea bună, ca să înțeleagă și ei că se află în înșelare, să nu se mai odihnească în chip mincinos cu gândul lor și astfel să se lipsească în această viață de bogatele binecuvântări ale Ortodoxiei, iar în cealaltă să se lipsească de multele binecuvântări veșnice ale lui Dumnezeu”[1]. 
  4. Sinodul de la Kolimbari nu poate fi numit nici ”mare”, pentru că nu au fost chemați să ia parte toți episcopii, și, prin urmare, o mare parte a pliromei nu a fost reprezentată. Pe de altă parte, cei puțini episcopi convocați nu au putut să-și manifeste opțiunea prin modul canonic de alegere, adică prin vot. Cei prezenți, care aveau și drept de alegere, au participat fără drept de vot și cu dreptul de a vorbi într-un interval limitat de timp. Din totalul de aproape 800 de episcopi ai Bisericii a-toată-lumea drept de vot au avut doar cei 14 Întâi-stătători, și pentru că dintre aceștia lipseau 4, în cele din urmă au votat 10, adică 1/80 din totalul episcopilor care trebuia să fie prezenți și să poată vota. Practica aceasta este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească, deoarece încalcă grosolan eclesiologia Sinoadelor Ortodoxe, care presupune egalitatea tuturor arhiereilor, lucru care se vede în votul lor egal. În esență, eludarea aceasta a egalității episcopale și elitismul fără precedent menționat mai sus introduce consacrarea unui un fel de ”Papă colectiv”, adică a Întâi-stătătorilor, care nu mai sunt primii între egali (“primi inter pares”), ci primii fără egal (“primi sine paribus”). La cel mai înalt nivel bisericesc, absența celor patru Biserici, a Antiohiei, a Rusiei, Bulgariei și Georgiei (dintre care prima face parte dintre cele cinci Patriarhii vechi), așadar, aceste patru Biserici absente reprezintă aproximativ 70% dintre creștinii ortodocși, dovedește cu atât mai mult că acest Sinod nu este ”mare”, ci mic, și, desigur, nici ortodox nu este, ci o simplă Conferință inter-ortodoxă lărgită.
  1. Sinodul și-a tăgăduit nu doar numele, ci a înșelat și așteptările pliromei Bisericii; dintre acestea, două aveau prioritate maximă pentru soluționarea vechilor schisme provocate de inițiativele conducerii bisericești, și pentru prevenirea altor dezbinări și tensiuni: trebuia să se soluționeze, prin revenirea la vechiul calendar părintesc, problema calendarului bisericesc, care a fost reformat abuziv, fără hotărâre panortodoxă, și rupe de aproape 100 de ani unitatea liturgică a ortodocșilor. Și, cel mai important, o măsură pe care trebuia să o ia Sinodul era condamnarea fără echivoc a panereziei ecumenismului, care de 100 de ani îi corupe pe ierarhii și teologii Bisericii, abandonând Tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și denigrându-i ca extremiști și fanatici pe cei care se luptă pentru păstrarea acestei Tradiții. Dimpotrivă, Sinodul de la Kolimbari, în discutabilul și contestabilul text ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, a procedat la un soi de ”amestec incompatibil” al Ortodoxiei cu ereziile. A formulat în acest text unele adevăruri ortodoxe, pe care însă le-a amestecat cu afirmarea ereziilor papismului și ecumenismului. Încă și propunerile de îndreptare a textului întăresc acest amestec al ecumenismului și sincretismului. Astfel, în loc de acrivie teologică în subiectele credinței, sunt introduse – iarăși, pentru prima oară în istoria Sinoadelor Bisericii – formulări în sine contradictorii și care, din punct de vedere teologic, se neagă pe ele însele, o ambiguitate intenționată, care azi ni se prezintă frumos ca ”diplomație bisericească”, câtă vreme, în fapt, constituie o ipocrizie vicleană și coruptă. Formularea unei eclesiologii eretice, adică acceptarea precaută, dar evidentă a ”bisericilor eterodoxe” în textul despre care vorbim, anulează însăși aspirația Sinodului de la Kolimbari de a face cunoscută lumii unitatea Bisericilor Ortodoxe, pentru că neagă eclesiologia ortodoxă formulată ortodox de-a lungul veacurilor și care constituie premisa unității bisericești. Potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, ”când toți credem la fel, atunci există unitate […]. Acest lucru este unitatea credinței, când toți suntem una, când toți avem la fel conștiința legăturii noastre”[2]. Potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, ereticii nu pot fi considerați credincioși ai lui Hristos: ”Ce credință există la aceștia, la care nici cuvintele, nici textele nu sunt sigure, ci toate sunt pervertite și se schimbă din timp în timp?”[3]. O condamnare oficială a textului respectiv ar constitui, prin urmare, ascultare și slujire în sensul unității Bisericii. Și toate celelalte texte ale Sinodului, insuflate de relativism teologic, prezintă probleme serioase; este în acest sens semnificativ exemplul textului ”Taina Nunții și impedimentele la aceasta”, care este problematic din punctul de vedere al Sfintelor Canoane și al eclesiologiei, căci propunerea de acceptare a căsătoriilor mixte ca ”iconomie” este extrem de neteologică din punct de vedere eclesiologic. Canonul 72 al Sinodului V-VI Ecumenic recomandă riguros anularea și dizolvarea unei asemenea căsătorii ca fiind concubinaj nelegiuit din punct de vedere bisericesc. Astfel, așa-numitul ”Sinod” nu introduce iconomia, ci o foarte gravă fărădelege canonică, cu foarte grave consecințe eclesiologice. Din motivele de mai sus, hotărârile Sinodului din Creta nu au caracter obligatoriu pentru Biserică și sunt în esență invalide.
  1. Ceea ce trebuie să se întâmple după eșecul Sinodului din Creta, ca să se poată lua hotărâri credibile și clare, nu ambigue și contradictorii, așa cum a luat acesta, este să aibă loc o înțelegere între acele Biserici care au lipsit din motive dogmatice și eclesiologice și episcopii cărora fie li s-a refuzat participarea, fie au participat, dar nu au semnat textul contestat, și, de asemenea, Sfântul Munte și pliroma sănătoasă a Bisericii care nu este de acord cu acest Sinod. Așa încât să fie respinse sinodal hotărârile nule și neavenite ale Sinodului, mai ales acest text ecumenist, și să aibă loc o condamnare sinodală oficială a ecumenismului ca erezie. Să se facă, de asemenea, efortul de revenire la vechiul calendar, așa încât să fie tămăduite rănile trecutului și să fie prevenite noi divizări și tensiuni. Acceptarea fără proteste a acestui text eclesiologic din Creta sau respingerea lui neoficială conduce la pătrunderea panereziei ecumenismului direct în Biserică, conduce cu alte cuvinte la coexistența a două tradiții dogmatice (eclesiologice) contradictorii: cea care este mărturisită în Simbolul de Credință despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și cea a unei biserici fără precedent în istorie, străine și eretice, o biserică a multelor ”biserici eterodoxe”. Astfel, Trupul lui Hristos, Biserica[4], se prezintă ”schizofrenic”, iar nu având ”mintea lui Hristos”[5], ci este un ”Hristos împărțit”[6], cu multe ”păreri”, adică credințe dogmatice, diferite[7]. Și, cu toate că Biserica este mijlocul prin care ”înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a devenit cunoscută acum începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”[8], ea se prezintă acum în acest text de la Kolimbari ca fiind lipsită de însușirea fundamentală a Cincizecimii, adică de unitate, în virtutea căreia ”Duhul Sfânt […] a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită”[9]. Obligativitatea unei condamnări sinodale a acestui text, dar și a ecumenismului în general, rezultă clar și din constatarea Cuviosului Maxim Mărturisitorul în legătură cu monoteliții. Potrivit acesteia nu e de ajuns ”să dispară” sau ”să se treacă sub tăcere” un text eretic care a fost aprobat sinodal, ci se impune condamnarea lui sinodală, așa încât să nu vatăme sufletele care îl citesc: ”A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri expusă prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) (Pentru Sfântul Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Efeseni 2: 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri[10].
  1. Aici, însă, se cuvine să amintim, legat de conștiința dogmatică a tuturor membrilor Bisericii, și a mirenilor, că pomenirea episcopilor ”în biserici” nu este necondiționată, ci depinde de credința dogmatică a acestora, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie sunt pomeniți – în mod sincer, iar nu mincinos – ca unii ce ”drept învață cuvântul adevărului” lui Hristos sau, cu alte cuvinte, așa cum condiționează Sfânta Scriptură: ”pentru că aceștia priveghează pentru sufletele noastre”[11]. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, așa cum aceasta a inspirat și dreptul bisericesc (”bizantin”) imperial, menirea Patriarhului este: mai întâi, pe cei pe care i-a primit de la Dumnezeu să îi păzească în bună-credință și în bună cuviința vieții; apoi, pe toți ereticii, după măsura posibilităților sale, să îi întoarcă la Ortodoxie și la unitatea Bisericii (eretici se numesc după legi și canoane și cei care nu au comuniune cu Biserica Sobornicească). Acest lucru, pentru că Patriarh înseamnă a fi chip viu și însuflețit al lui Hristos, care afirmă adevărul prin fapte și cuvinte[12].

Deci, la fel cum nu ne închinăm la icoana zugrăvită a lui Hristos, dacă aceasta, într-o logică nestoriană, nu păstrează monogramele mărturisirii dumnezeirii Lui (Ὁ Ὢν, [Cel ce este,] ΙC XC) sau celelalte însușiri cunoscute din Sfânta Scriptură și Tradiție ale firii Lui omenești, tot la fel, nu se recunoaște nici în persoana Episcopului Bisericii ”chipul viu al lui Hristos”, atunci când acesta nu păstrează mărturisirea dogmatică a Bisericii, adică a Trupului lui Hristos. Aceasta este și esența celui de-al 31-lea Canon Apostolic și al celui de-al 15-lea Canon al Sfântului Sinod I-II din timpul Marelui Fotie (861) despre întreruperea comuniunii cu episcopul locului.

semnături preoţii basarabeni
Semnăturile clericilor basarabeni
semnături
semnăturile Pr. Theodoros Zisis, Pr. Matei Vulcănescu, Dimitrios Tselenghidis, etc.
semnatura PS Longhin Jar
Semnătura PS Longhin Jar de susţinere a declaraţiei din Chişinău

Text întocmit de Pr. Prof. Univ. Theodoros Zisis și de dl. Prof. Univ. Dimitrios Tselenghidis

Sursa: Ortodoxia Catholica

Sursa foto: Apărătorul

Sursa greacă: http://aktines.blogspot.gr/2016/07/blog-post_353.html

Sublinierile aparţin redacţiei Lumea Ortodoxă

[1] Epistole, Editura Sfânta Sihăstrie ”Sfântul Evanghelist Ioan Teologul”, Tesalonic 2008, p. 149 și urm.

[2] Tâlcuire la Epistola către Efeseni 11, 3· PG 62, 83· «…ὅταν πάντες ὁμοίως πιστεύομεν, τότε ἑνότης ἐστί … Τοῦτο γάρ ἐστιν ἑνότης Πίστεως, ὅταν πάντες ἓν ὦμεν, ὅταν πάντες ὁμοίως τὸν σύνδεσμον ἐπιγινώσκομεν».

[3] Despre Sinoadele din Ariminum și Seleucia 38, PG 26, 760· «Ποία πίστις παρὰ τούτοις, παρ΄ οἷς οὐ λόγος, οὐ γράμμα βέβαιον, ἀλλὰ πάντα κατὰ καιρὸν ἀλλάσσεται καὶ μεταβάλλεται;».

[4] Efeseni 1: 22-23; Coloseni 1: 24.

[5] I Coriteni 2: 16.

[6] I Corinteni 1: 13: ”Oare s-a împărţit Hristos?”.

[7] Vezi și Efeseni 4: 5: ”Este un Domn, o credinţă, un botez”.

[8] Efeseni 3: 10: ”… pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”.

[9] Sedealna I de la Utrenia din Miercurea de după Cincizecime, ”Venind Duhul Sfânt prin a Sa putere, Hristoase, precum ai făgăduit Apostolilor, a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită; ci sălășluiește-l și întru noi, rugămu-ne Ție, Bunule, Iubitorule de oameni”.

[10] Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορίᾳ, ἤτοι ἐν Βιζύῃ 12, PG 90, 145 B.C. «ΘΕΟΔ.: Ἐκεῖνος ὁ χάρτης κατηνέχθη καὶ ἀπεβλήθη. ΜΑΞ.: Κατηνέχθη ἐκ τῶν λιθίνων τοίχων, οὐ μὴν ἐκ τῶν νοερῶν ψυχῶν. Δέξωνται τὴν κατάκρισιν τούτων τὴν ἐν Ρώμῃ συνοδικῶς ἐκτεθεῖσαν δι΄ εὐσεβῶν δογμάτων τε καὶ κανόνων, καὶ λέλυται τὸ μεσότοιχον καὶ προτροπῆς οὐ δεόμεθα».

[11] Evrei 13: 17: ”Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos”.

[12] Ἐπαναγωγή, τίτλος Γ΄, cap. α΄ & β΄· «Πατριάρχης ἐστὶν εἰκὼν ζῶσα Χριστοῦ καὶ ἔμψυχος, δι΄ ἔργων καὶ λόγων χαρακτηρίζουσα τὴν ἀλήθειαν […] Σκοπὸς τῷ Πατριάρχῃ πρῶτον μέν, οὓς ἐκ Θεοῦ παρέλαβεν, εὐσεβείᾳ καὶ σεμνότητι βίου διαφυλάξαι, ἔπειτα δὲ καὶ πάντας τοὺς αἱρετικοὺς κατὰ τὸ δυνατὸν αὐτῷ πρὸς τὴν ὀρθοδοξίαν καὶ τὴν ἕνωσιν τῆς Ἐκκλησίας ἐπιστρέψαι (αἱρετικοὶ δὲ τοῖς νόμοις καὶ τοῖς κανόσι καλοῦνται καὶ οἱ τῇ Καθολικῇ μὴ κοινωνοῦντες Ἐκκλησίᾳ)».

Actual: Scrisoarea Sf. Ier. Filaret de New-York despre Marele Sinod adresată patriarhului Athenagoras

Rândurile de mai jos reprezintă scrisoarea Sfântului Ierarh Filaret de New-York, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (1964-1985), ce a fost adresată în anul 1969 Patriarhului Ecumenic Athenagoras (1948-1972). Scrisoarea este deosebit de actuală astăzi nu doar datorită faptului că este adresată unuia din cei mai mari promotori ai ecumensimului, dar şi pentru că abordează subiectul Marelui Sinod, asupra organizării căruia a insistat patriarhul Athenagoras şi care urmează, iată, să aibă loc peste mai puţin de o lună, la 47 de ani după ce a fost scrisă această scrisoare.

Sanctităţii Sale Preafericitului Athenagoras I, Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic

Preafericite,

În luminatele zile de Paşti, când Sfânta noastră Biserică prăznuieşte Praznicul Praznicelor și Sărbătoarea Sărbătorilor, toţi Întâistătătorii Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu vestesc în pastoralele lor pascale bucuria Învierii lui Hristos. Nu aţi ezitat să o faceţi nici Sanctitatea Voastră.

Însă bucuria Învierii vestită de Sanctitatea Voastră se întunecă pentru râvnitorii Ortodoxiei de o altă veste pe care aţi binevoit să o aduceţi Lumii Ortodoxe în aceeaşi epistolă ca pe „încă o bucurie”. Dvs. anunţaţi că aţi decis să purcedeţi la convocarea unui Mare Sinod „cu scopul de înnoire a Bisericii şi de stabilire a unităţii tuturor Bisericilor Creştine”.

Intenţia Scaunului Ecumenic de a convoca un Mare Sinod alcătuit din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe ar putea, în anumite condiţii, să fie un eveniment cu adevărat îmbucurător. Dar nu orice convocare de Sinod ne provoacă bucurie şi nu orice Mare Sinod, oricât de mulţi reprezentanţi ai Bisericilor autocefale ar fi luat parte la el, s-a învrednicit de recunoaşterea Bisericii ca exprimând adevăratul ei glas, care este credincios predaniei apostolice şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru asta orice Sinod trebuie să fie în conglăsuire deplină cu toate Sinoadele Ecumenice ce au avut loc înainte. S-ar părea că reprezentarea Bisericilor a fost destul de deplină la Sinodul din Efes condus de Dioscor, însă el a intrat în istoria Bisericii sub denumirea tristă de „sinod tâlhăresc”.

Harul Sfântului Duh luminează Sinodul şi face din glasul său glas al Bisericii Ortodoxe Soborniceşti atunci când el este convocat pentru ca, în conglăsuire cu vechea predanie, să osândească şi să înlăture inovaţia exprimată în forma unei învăţături samavolnice, care este rod al mândriei omeneşti, al slugărniciei în faţa puternicilor lumii acesteia şi al adaptării Bisericii la o rătăcire ce capătă o răspândire largă.

Între altele în mesajul Sanctităţii Voastre nu se aude grija pentru întărirea şi vestirea adevărului Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi în faţa rătăcirilor nou-apărute, ci dimpotrivă, introducerea a ceva nou, ceva ce Dvs. numiţi „înnoire a Bisericii”. Sanctitatea Voastră vorbiţi în aşa o formă despre „stabilirea unităţii tuturor Bisericilor Creştine”, de parcă nu observaţi că ele toate se deosebesc mult atât de Biserica Ortodoxă, cât şi chiar una de alta. În acest fel Dvs. puneţi drept scop al viitorului Sinod unirea adevărului cu rătăcirea, ceea ce acum se obişnuieşte a fi numit „ecumenism”. În acelaşi timp Sf. Biserică ne învaţă că unitatea cu ea a celor de alt cuget în privinţa dogmelor se făureşte în nici un alt fel decât „când venind la credinţă Biserica cea adevărată au considerat-o a lor proprie şi într-însa crezând în Hristos, au primit Sfintele Taine ale Treimii, despre care este învederat că toate sunt adevărate şi sfinte şi dumnezeieşti, şi întru acestea este toată nădejdea sufletului, şi cu toate că mai ales îndrăzneala precedentă a ereticilor se obrăzniceşte a predanisi unele lucruri potrivnice sub numele adevărului” (Canonul 57 al Sinodului din Cartagina).

Noi deja ne-am văzut nevoiţi în anul 1965 să înălţăm glasul nostru împotriva păşirii Sanctităţii Voastre pe calea unei rătăciri răspândite astăzi pe larg, numită ecumenism, care atât de mult a devenit la modă, încât proclamarea sa înseamnă urmare a căii celei largi „a lumii acesteia” despre care ne-a prevenit Mântuitorul (Mt. 7:13-14).

Atât în această pastorală pascală a Sanctităţii Voastre, precum şi în alte declaraţii ale Dvs., noi auzim cu amărăciune acelaşi glas ce îndeamnă să mergem nu pe calea cea îngustă a mântuirii întru mărturisirea unicului adevăr, ci pe calea cea largă a unirii cu cei ce mărturisesc felurite rătăciri şi erezii, despre care Apostolul Petru a spus că „calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1-2). Nu asta ne învaţă Sf. Biserică prin pildele unor sfinţi ca Maxim Mărturisitorul sau Marcu al Efesului, care au apărat curăţia Ortodoxiei de orice compromis în domeniul dogmelor.

Suntem cu toţii martorii acelor tulburări, acelei slăbiri interne şi creşterii noilor rătăciri pe care le-a adus în Biserica Romano-Catolica recentul lor Conciliu Vatican II, ce avea aproximativ aceleaşi scopuri pe care Sanctitatea Voastră le puneţi în faţa viitorului Mare Sinod. Fără să se îndrepte înapoi spre Ortodoxie, ci dorind o „înnoire” de dragul adaptării la societatea contemporană cu tot cu ispitele şi smintelile sale, Biserica Romană a introdus aceste ispite în propria sa viaţă, care capătă tot mai mult un caracter de anarhie. Să ne păzească Domnul de introducerea unei asemenea sminteli în viaţa lumii ortodoxe.

Nouă, fiilor Bisericii Ruse, ea ne este bine întipărită în memorie prin bine cunoscuta experienţă a aşa zisului „renovaţionism” sau „Bisericii Vii”. În Rusia de după revoluţie ea s-a arătat ca o periculoasă schismă şi erezie, având protectoratul puterii Sovietice ateiste duşmănoase faţă de Biserică şi faţă de orice religie în general, asta în numele adaptării sale la comunism pentru a servi scopurile politico-economice ale acestei puteri, neglijând total învăţătura ortodoxă şi sfintele canoane. Slavă lui Dumnezeu, conştiinţa bisericească a poporului credincios rus a respins această sminteală a modernismului spurcat.

Noi am vrea să credem că reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe, cunoscând această tristă experienţă istorică a Bisericii Ruse şi văzând evenimentele actuale din Biserica Romană, se vor feri să păşească pe această cale pierzătoare, de aceea, până vor fi luate deciziile Consultării Presinodale convocate de Sanctitatea Voastră, noi nu vom mai reveni asupra îngrijorărilor serioase ce ating această problemă în pastorala Sanctităţii Voastre.

Însă noi considerăm drept datorie a noastră să înştiinţăm de pe acum Sanctitatea Voastră şi pe cei ce se vor aduna sub cârmuirea Dvs., că oricât de mare ar fi numărul de participanţi la Marele Sinod pe care îl convocaţi Dvs., el nu poate avea autoritate ortodoxă universală, căci acolo nu va fi auzit adevăratul glas al celei mai mari Biserici după numărul de credincioşi, al Bisericii Ortodoxe Ruse muceniceşti.

Bineînţeles că atât la Comisia Presinodală, cât şi la Sinodul propriu-zis veţi avea ierarhi cu titlu de eparhii ruseşti, care să pretindă că ei reprezintă Biserica Rusă. Dar de fapt ei nu pot fi recunoscuţi ca având acest drept şi această putere.

Istoria Bisericii Creştine nu cunoaşte un alt exemplu de o asemenea subjugare lăuntrică a Bisericii faţă de duşmanii ei precum înfăţişează lumii de astăzi Patriarhia Moscovei. Fără să se limiteze la îngăduinţa tacită a persecuţiei religiei, ceea ce încă poate fi înţeles, ea s-a pus pe sine în slujba minciunii ateştilor, lăudându-i pe prigonitorii Credinţei ca pe unii ce, chipurile, i-au dăruit libertatea, pe chinuitorii poporului ca pe binefăcători ai săi, pe cei ce agită conflictele şi tulburările mondiale ca pe făcători de pace. Înşişi comuniştii au dat pe faţă nenumăratele fărădelegi ale lui Stalin ca pe ale unui criminal fără de egal în istoria lumii, iar întretimp Patriarhia Moscovei îl proslăvea ca pe cel mai vrednic şi virtuos stăpânitor dat de Dumnezeu.

Întreaga lume ştie că, dorind a fi primită în Consiliul Mondial al Bisericilor, Patriarhia Moscovei a declarat că are 20.000 de biserici. Dar nu e secret pentru nimeni că din acest număr abia o treime au rămas deschise, iar în timp ce puterea Sovietică închidea bisericile, reprezentanţii Patriarhiei declarau de multe ori că informaţiile despre închiderea lor sunt născocite de duşmanii Sovietelor.

Adevărul despre situaţia tristă a Bisericii în URSS acum este pe larg cunoscut din feluritele petiţii ce au ajuns în Apus, din Scrisoarea deschisă a doi preoţi Moscoviţi, precum şi din alte documente, a căror autenticitate este adeverită de reacţia ierarhilor moscoviţi la acestea. Din toate acestea se vădeşte că stăpânirea ateiştilor a făcut, prin episcopii săi ascultători, o selecţie artificială a ierarhiei, care astăzi nu numai că trece sub tăcere fărădelegile stăpânirii lumeşti, ci şi colaborează frecvent şi activ cu aceasta.

Recent au devenit cunoscute scrisorile fostului Arhiepiscop Ermoghen de Kaluga, care îi declară direct Patriarhului Alexie că motivul real al îndepărtării sale de la catedră nu a fost vreo nelegiuire de-a sa, nu incapacitatea de administrare şi nici vreo încălcare canonică, ci cerinţa Preşedintelui Sovietului pe problemele Religie de pe lângă Sovietul Miniştrilor URSS, Kuroedov. Arhiepiscopul explică şi cauza unei asemenea cerinţe: „Prima cauză a agravării a fost refuzul meu de a-l ajuta pe Împuternicitul Voronicev de a închide biserica din satul Lunaciar de sub Taşkent”. El lămureşte că după permutarea sa în altă eparhie au apărut dificultăţi în relaţiile cu Împuternicitul Guvernului, dat fiind că cel din urmă vroia de sine stătător să numească unii preoţi şi să-i oprească din slujire pe alţii, cerându-i Arhiepiscopului să semneze astfel de decizii ca şi cum ar fi luate de el însuşi.

Subjugarea ierarhiei Moscovite se vede deosebit de clar din următorul caz, relatat în aceeaşi scrisoare a Arhiepiscopului Ermoghen către Patriarhul Alexie din 20 februarie 1968. Dumnealui expune sfatul pe care l-a primit de la răposatul membru permanent al Sinodului, mitropolitul Pitirim de Krutiţi: „Spre evitarea oricăror dificultăţi procedaţi astfel: când va veni în audienţă la Dvs. un preot sau un membru de consiliu parohial cu vreo chestiune bisericească, ascultaţi-l, după care îndreptaţi-l la împuternicit pentru ca, mergând la acela, să vină iarăşi la Dvs. Când va reveni şi veţi fi înştiinţat despre asta, sunaţi-l pe împuternicit şi întrebaţi-l ce i-a spus vizitatorului Dvs. Şi exact ceea ce i-a spus împuternicitul, spuneţi-i şi Dvs.”. În acest fel cel mai vechi Mitropolit, în afară de Patriarh, îi indica episcopului unei eparhii că, în administrare bisericească pentru preoţii şi turma sa, acesta trebuie să fie purtător de cuvânt al indicaţiilor ateistului, al reprezentantului acelei puteri comuniste, care îşi propune drept unul din scopuri distrugerea completă a religiei.

Şi dacă Arhiepiscopul Ermoghen a refuzat să se pună în situaţia unui executant orb al poruncilor duşmanului Bisericii şi a fost lipsit de catedră pentru asta, atunci patriarhul Moscovei şi colaboratorii săi, dimpotrivă, s-au lăsat demult şi pe deplin în stăpânirea comuniştilor, înfăptuind orice dorinţă şi poruncă a lor. Poate că la început cineva dintre ei chiar a vrut să-I slujească doar lui Dumnezeu, dar apoi acela trebuia fie să sufere prigoană, fie se obliga să-i slujească totodată şi lui Veliar, făcând asta în ciuda avertismentului Apostolului Pavel (II Cor. 6:14). În curând ei trebuiau să vadă că, după cuvântul Mântuitorului „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Mt. 6:24).

Dar fiii Diavolului nu îi rabdă pe cei ce Îl aleg pe Dumnezeu şi, în acest fel, ierarhii conducători ai Patriarhiei Moscovei, de dragul auto-conservării, vrând-nevrând au devenit în primul rând ascultători acestora şi nu lui Dumnezeu.

Din acest motiv glasul lor la Sinod nu va fi glasul liber al Bisericii, ci de multe ori se va dovedi a fi glasul duşmanilor ei, sub a căror stăpânire se află aceştia. Cu toate că în spatele acestui glas se va afla prestigiul exterior al Bisericii Ruse pentru cei ce nu cunosc sau nu vor să cunoască adevărata stare a ei, noi, ca unii ce cunoaştem adevărata stare a lucrurilor, nu putem să acordăm însemnătate canonică sau morală nici unei hotărâri luate cu participarea ierarhiei subjugate de ateişti.

Considerăm drept obligaţie să înştiinţăm Sanctitatea Voastră despre cele de mai sus, rămânând slugă smerită a Sanctităţii Voastre.

Mitropolit Filaret, 1969

Sursa: romanitas.ru

Chintesenţa atitudinii ecumeniştilor faţă de ortodocşi în interviul acordat de consilierul lui Ilarion Alfeev

Interviul de mai jos a fost acordat site’ului portal-credo.ru de Leonid Sevastianov, consilierul unuia din fruntaşii ecumenismului din Patriarhia Moscovei, mitropolitul Ilarion Alfeev. În rândurile ce urmează el îşi exprimă foarte direct dispreţul, duşmănia şi chiar “râvna canonică” împotriva celor ce scot la iveală ereziile şi apostaziile ecumeniştilor.

Portal-credo.ru: Leonid, cum aţi putea comenta învinuirile unor clerici ai Patriarhiei Moscovei la adresa mitropolitului Ilarion (Alfeev), care este numit ideolog al documentului de la Havana, care este neortodox din punctul lor de vedere?

Leonid Sevastianov: Înţelegeţi, fiecare trebuie să-şi facă lucrul său: părintele trebuie să fie părinte, preoteasa – preoteasă. Funcţia preotului este să slujească în biserică din mandatul episcopului, iar funcţia teologie, cum este mitropolitul Ilarion, este să scrie texte teologice. În afară de aceasta, având mandatul Bisericii prin Patriarh şi al Sfântului Sinod, mitropolitul Ilarion răspunde de politica externă.

Funcţia Patriarhului este să se întâlnească cu liderii altor Biserici şi să semneze documentele pe care le consideră necesare în virtutea unei sau altei situaţii geopolitice. Dacă un cleric sau altul începe, în critica şi declaraţiile sale confuze, să depăşească mandatul primit de la episcop, atunci apare înainte de toate întrebarea despre canonicitatea şi ortodoxia acţiunilor acestui preot.

Recent un preot a criticat dur activitatea Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe ale Patriarhiei Moscovei, acuzând această instituţie de erezie. Care este reacţia celor din interiorul Departamentului?

– Iarăşi: acest preot are mandat de la episcopul său pentru asemenea comentarii? Dacă nu, atunci părintele trebuie să cugete asupra canonicităţii acţiunilor sale şi, respectiv, asupra ortodoxiei sale.

Activitatea Departamentului se petrece sub supravegherea Sfântului Sinod, a preafericitului Patriarh şi a Sfinţitului Sobor Arhieresc şi doar Patriarhul şi Soborul au dreptul canonic de a se expune cu privire la profesionalismului acestei instituţii.

– Sunteţi îngrijorat de scara mare a protestelor provocate în rândul clericilor şi credincioşilor mireni din Patriarhia Moscovei de documentul de la Havana?

– Înţelegeţi, acest val de proteste ridicat artificial după întâlnirea dintre Papa şi Patriarhul Moscovei, din punctul meu de vedere, este foarte folositor, căci ne-a arătat adevărata faţă a tuturor. Ştiţi, Biserica întotdeauna, de-a lungul întregii istorii, a fost o organizaţie care avea nevoie de curăţire de tot soiul de elemente ciudate şi străine. Aşa a fost încă în timpul lui Hristos şi nu doar în cazul lui Iuda. Biserica are nevoie de un mecanism de scoatere la iveală şi de eliminare a tot felul de sectanţi din rândurile sale pentru a preveni încercarea de reformatare a Trupului lui Hristos.

Întâlnirea din Havana şi reacţiile la aceasta au arătat că, luptând cu secta şi cu sectanţii din afară, trebuie dintâi să scapi de sectele din interiorul tău! Trebuie o lege de combatere a sectei interioare! Secta mereu se evidenţiază prin faptul că, fiind o adunătură mică, încearcă să reformateze majoritatea, de regulă prin discursul urii şi dezbinării.

Exemplul despre care discutăm a arătat că secta nou-apărută este alcătuită din circa 20 de persoane, care din contul zarvei creează impresia unei mişcări masive. Cei 20 de oameni au o istorie destul de limpede. În special sunt din rândurile neobolşevicilor, care încearcă să folosească Biserica pentru un fel de luptă pseudo-politică. De asemenea sunt câţiva preoţi cu viziuni neclare şi un program schismatic confuz. Ei condamnă întâlnirea cu Papa, spunând că o asemenea întâlnire îi sminteşte. Pe mine mă sminteşte doar faptul că oamenii din această sectă încă nu sunt excomunicaţi din Biserică, deoarece, din punctul meu de vedere, să te rogi împreună cu aceşti oameni este un mare păcat.

Interviul a fost luat de Aleksei Maliutin

Mesajul Patriarhului Bartolomeu despre cel mai important scop al viitorului „Sfânt şi Mare Sinod”

Sfântul şi Marele Sinod Pan-ortodox” îşi va începe lucrările peste exact o lună de zile. În preajma acestui eveniment patriarhul Bartolomeu a făcut o adresare publică, în care afirmă că „Cel mai important scop al acestui Sinod panortodox este acela de a mărturisi că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească unită prin Sfintele Taine, Sfintele Canoane şi Sinoadele Ecumenice„.

Întretimp, după publicarea oficială a proiectelor de documente pentru viitorul Sinod, dar şi a regulamentului de desfăşurare a acestuia, s-au vădit încălcări grave ale rânduielii canonice, ale conştiinţei bisericeşti şi, cel mai important, ale învăţăturii ecleziologice a Bisericii Ortodoxe.

Mesajul Patriarhului Bartolomeu este doar încă o dovadă de incosecvenţă a ecumeniştilor, care, proclamând prin fapte şi prin documente oficiale ereziile ecumenismului şi negând Unicitatea, Sfinţenia, Sobornicitatea şi Apostolicitatea Bisericii, continuă să mimeze o ecleziologie ortodoxă repetând dogma despre Biserică exprimată în Crez. Căci întrebarea fundamentală este: cred oare ecumeniştii de rit ortodox că Biserica Ortodoxă este unica şi deplina Biserică cea Una, Sfântă Soborniească şi Apostolească?..

„Asta e dictatură, nu Biserică!” Pr. Mihai Andrei Aldea despre abateri, rătăciri și erezii în Regulamentul așa-zisului Sinod Panortodox din Creta

Ce spune Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox?

Observăm mai întâi o denumire total neclară. Această neclaritate nu este acceptată de către Biserică decât atunci când vorbim despre Dumnezeire, pentru că fiinţa Dumnezeirii ne rămâne necunoscută şi în această privinţă nu putem să fim clari. Dar în viaţa şi în lucrarea Bisericii, lucrurile trebuie să fie foarte limpezi. În grecește, „pan” înseamnă „atot”, iar „ortodox” – „dreptslăvitor”. Sinodul panortodox înseamnă sinodul atotslăvitorilor, adică al tuturor celor care sunt dreptslăvitori. Această denumire de „panortodox” este antiortodoxă, o denumire care batjocorește Biserica lui Hristos și nu are nicio justificare canonică. În clipa în care termenul de „panortodox” este definit altfel decât cel de „ecumenic”, avem de-a face cu o lepădare de Ortodoxie pentru că se susține că Biserica lui Hristos cuprinde și altceva înafară de Ortodoxie. În plus nu există în istoria Bisericii: „Sfântul și Marele Sinod” și atât. Există Sfântul și Marele Sinod de la Ierusalim, pentru că este al Bisericii de la Ierusalim, poate să fie de la Niceea, dar spui care sinod, de unde și de ce fel?

Ecumenic și ecumenist

Documentele acestui așa-zis sinod sunt ecumeniste și vă rog să faceți distincția între ecumenic și ecumenist. Mișcarea zisă ecumenică, nu este ecumenică, este ecumenistă. Ecumenic este al Bisericii, nu al celor care sunt înafara Bisericii. Sinoadele sunt ecumenice, dar adunarea aceasta din Creta este ecumenistă. Ei, asta vor să ne facă să confundăm termenii. Termenul ortodox de ecumenic să ajungă să fie, ori respins, ori transformat într-un termen defect, neortodox. Altă rătăcire este că în Regulament se precizează că nu ai voie să discuți decât despre problemele de pe ordinea de zi. Aceasta este neorânduială pentru că nu este după rânduiala ortodoxă.

Articolul 1 al acestui Regulament are şi un nume: Introducere şi sună aşa: „Prin harul Sfintei Treimi, Sfântul şi Marele Sinod este o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna, pentru funcţionarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. În clipa în care spui că Sfântul şi Marele Sinod este „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti”, trebuie să explici alături de care tradiţie canonică şi practică bisericească se situează. Se situează alături de practica de a tămâia? Ştiţi că există în Biserică practica de a tămâia, care este o practică autentică, este o parte a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna. Sfântul şi Marele Sinod face parte cumva din acest gen de tradiţii? Este legat de poziţia în care stai la rugăciune? De care parte a tradiţiei se leagă? Este „o expresie” alături de care altele? Care alte expresii autentice ale tradiţiei canonice şi practicii bisericeşti sunt alături de această „o expresie” care este Sfântul şi Marele Sinod? Nu se spune, iar exprimarea este tipic ecumenistă, adică incompletă, amăgitoare, prin faptul că lasă nişte goluri exact în punctele esenţiale.

Sintagma „Sinod Panortodox” este neortodoxă

La ce se referă sintagma „o expresie autentică a tradiţiei”? Este vorba despre o expresie a tradiţiei sinodale, cumva? Acest tip de sinod, numit Sfântul şi Marele Sinod nu apare niciodată în istoria Bisericii, astfel că este foarte interesant cum poate să fie el „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna”. În istoria Bisericii există două tipuri de sinoade. Primul tip de sinoade sunt cele locale, care pot fi întruniri ale unor episcopi dintr-o zonă. Dacă, de exemplu, doi-trei episcopi dintr-un loc se întâlnesc ca să hotărască asupra unei probleme din eparhiile lor, această întâlnire se numeşte sinod local. Sinodul poate să fie cu un singur episcop şi mulţi preoţi. Sinod este şi dacă se întâlnesc toţi clericii dintr-o zonă împreună cu episcopul lor.Sinodul local poate să fie al unei mitropolii, al unei arhiepiscopii sau al unei patriarhii.

Se poate ca Biserica Ortodoxă a Bulgariei, Biserica Ortodoxă a Serbiei, Biserica Ortodoxă a Muntenegrului şi Biserica Ortodoxă Română să hotărască nişte măsuri privitoare la credincioşii din această zonă: să se adune toţi, să discute şi să ajungă la nişte concluzii. Acesta este un sinod local. Au existat şi asemenea sinoade, care pot fi mai mici sau mai mari, în istoria Bisericii.

Al doilea tip de sinod îl reprezintă sinoadele ecumenice, care sunt ale întregii Biserici a lui Dumnezeu, atât prin participare, cât şi prin recunoaştere. Ce înseamnă că sunt ale întregii Biserici prin participare? Acesta este un punct extraordinar de important. Înseamnă că la ele poate să ia parte oricine. Orice episcop şi chiar orice cleric acceptat de către episcopul lui poate să ia parte la un sinod ecumenic, la fel ca şi la un sinod local. La Sinodul I ecumenic de la Niceea au fost mai mult de 200 de episcopi şi 80 de preoţi şi diaconi care au luat cuvântul, dacă au avut ceva de spus, şi au votat. Ei toţi sunt păstraţi în tradiţia canonică şi practica bisericească dintotdeauna sub numele de cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I ecumenic de la Niceea.

Una dintre condiţiile fundamentale ale unui sinod ecumenic şi, de fapt, ale oricărui sinod ortodox este libertatea de a participa la el. Sunt cazuri în care nu toţi episcopii pot să ajungă din felurite motive, dar au dreptul, au voie să ia parte la sinod.

Alunecarea spre papalitate

În Articolul 2 se afirmă, la punctul 3, că Patriarhul ecumenic, prin scrisorile patriarhale adresate Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale, „invită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod”. Cum adică „reprezentanţii unei Biserici la un sinod?”. Reprezentanţii unei Biserici la un sinod sunt toţi episcopii precum şi ceilalţi clerici pe care episcopii vor să-i aducă cu ei. Poate că episcopul este expert în dogmatica morală, dar are nevoie de un cleric care să fie expert în liturgică şi are dreptul să-l aducă cu el şi să-l lase să vorbească în momentul hotărâtor. Aşa s-a procedat în toată istoria Bisericii. Nu există în istoria Bisericii niciun sinod făcut cu de-a sila, prin impunerea de reprezentanţi. Acesta poate fi numit conferinţă sinodală panortodoxă, care să pregătească eventual un sinod ecumenic, dar conform definiţiei sinodului, nu este sinod, nici ecumenic, nici local. De aceea au spus „Sfântul şi Marele Sinod” fără nicio precizare, pentru că nu-l pot numi nici ecumenic, nici local, nerespectând nicio regulă a ceea ce înseamnă sinod ortodox. Cum poate să fie „Mare Sinod” când nu au voie să participe toţi episcopii la el, ci doar câţiva desemnaţi? Aici s-a săvârşit o fărădelege foarte mare, ca să nu spun o erezie. Nu caut cuvinte dure, dimpotrivă, aş vrea să fiu cât mai delicat, dar nu ştiu cum să spun mai delicat acest lucru. În Biserica Ortodoxă toţi episcopii sunt egali. Conform acestui aşa-zis Regulament, patriarhii sunt mai mari decât ceilalţi episcopi, devin cardinali catolici. Cardinalii catolici dau ordine episcopilor catolici. În Ortodoxie nu se întâmplă aşa. Patriarhul nu are voie să comande unui episcop obişnuit. Episcopii obişnuiţi şi patriarhul sunt egali. Funcţia de patriarh sau episcop este onorifică, eventual administrativă, dar şi aceasta cu limite, pentru că nu are voie să se amestece administrativ în eparhia altuia. Acest lucru se poate face doar printr-un sinod, dar nu individual, ca patriarh, mitropolit sau altceva.

Dogmatic, ne confruntăm cu o problemă teribilă. Primejdia foarte mare în acest document este catolicizarea, alunecarea spre papalitate a Bisericii Ortodoxe, pentru că în clipa în care patriarhii sunt transformaţi în cardinali, aceasta este o ieşire din Ortodoxie. Nu are voie patriarhul să se pună pe el însuşi mai mare nici chiar decât ultimul dintre episcopi. Nu are dreptul canonic să facă acest lucru. În toată istoria Bisericii nu se admite aşa ceva. Cel din urmă dintre episcopi este egalul patriarhului, oricare ar fi acesta. Când un episcop s-a făcut pe sine mai mare decât altul, l-a pierdut pe Hristos, a pierdut Ortodoxia. Ori tocmai aceasta ne spune Regulamentul de organizare şi funcţionare al Sfântului şi Marelui Sinod: vor să transforme acest Sfânt şi Mare Sinod într-un fel de organ permanent prin care să controleze Biserica lui Hristos.

Reiau prima frază a Articolului 1: „Prin harul Sfintei Treimi” – ferească Dumnezeu de această blasfemie – „Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal” – tocmai am arătat că, dimpotrivă, calcă în picioare sistemul sinodal – „în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Mai departe: „El este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți și este constituit din membrii desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale”. Această frază este uluitoare pentru cineva care cunoaşte istoria Bisericii, care ştie ce înseamnă organizarea corectă a unui sinod ortodox. În primul rând, un sinod local poate fi convocat de mai marele zonei respective. Dacă este un sinod al unor episcopi egali, convocarea se face de către toţi, împreună, într-un glas. Dacă unul dintre ei este în mod onorific Întâistătător, atunci acesta se exprimă în numele tuturor. Ori aici este o primă nelegiuire, cu două aspecte: pe de o parte, în ce calitate convoacă Patriarhul ecumenic acest sinod? Acesta este un lucru nediscutat clar. În al doilea rând, cum adică „cu acordul Preafericirilor lor?”. Poate „în numele lor”, nu „cu acordul lor”. Vi se poate părea că este o diferenţă mică între aceste două exprimări, dar acesta este de fapt un aspect esenţial. În realitate, orice patriarh, mitropolit sau episcop au funcţii onorifice în Biserică. Cel care poartă titlul respectiv este vocea prin care vorbesc ceilalţi, el nu este şeful lor, nici măcar cu acordul lor. El este egalul lor şi este vocea care exprimă ideile lor. Un episcop convoacă un sinod în numele episcopilor din zona în care se află, nu cu acordul lor, ca şi când ar fi nişte entităţi despărţite. Aici atingem problema unităţii Bisericii, a legăturii dintre episcopi şi deja se alunecă într-o exprimare de tip catolic, neortodox.

Apoi este un sinod prezidat de către Patriarhul ecumenic, ori este un sinod local al Patriarhiei ecumenice, dar atunci nu îl prezidează în calitate de patriarh ecumenic, ci în calitate de episcop, mitropolit sau patriarh local, ori, dacă prezidează un sinod în calitate de Patriarh ecumenic, acesta ar trebui să fie un sinod ecumenic, dar sinodul ecumenic este convocat de către împărat.

Din punct de vedere canonic, Patriarhul de la Constantinopol (Istanbul) nu mai este de multă vreme Patriarh ecumenic. Singurul motiv pentru care Patriarhia de la Constantinopol a fost recunoscută canonic în istoria Bisericii drept Patriarhie ecumenică este faptul că se mutase capitala de la Roma la Constantinopol şi s-a spus că alcătuirea Bisericii trebuie să urmeze alcătuirea Statului. Trecând peste acest aspect, nicăieri în tradiţia canonică şi practica bisericească, Patriarhia ecumenică nu are dreptul să invoce un sinod panortodox. Este vorba despre o aberaţie şi o minciună de la un capăt la altul.

Să spunem că se introduce ceva nou în istoria Bisericii. La Sinodul I ecumenic, de exemplu, s-a introdus un nou termen teologic. Au fost discuţii, dar nu a venit nimeni să mintă că termenul acela exista dintotdeauna. S-a discutat cinstit: este un termen nou, dar acoperă o noţiune veche. În cazul de faţă, discuţia despre acest tip de sinod nu există nicăieri. Biserica poate face şi lucruri noi, dar sinodal, cu dezbatere teologică. Ori dezbaterea teologică despre un nou tip de sinod la care să nu aibă voie să ia parte toţi episcopii nu există. Totul s-a făcut în mod mârşav, pe ascuns, fără o discuţie teologică liberă, la nivel larg. Se merge pe ideea că mirenii, călugării, preoţii, diaconii şi episcopii care nu sunt patriarhi nu ştiu despre ce este vorba şi trebuie să facă ce li se spune. Nu degeaba mai multe voci au numit această adunare din Creta „sinod tâlhăresc”, pentru că singurele cazuri din istoria Bisericii în care nu li s-a dat voie tuturor episcopilor să ia parte, sunt sinoadele tâlhăreşti. Dar acestea nu au fost niciodată recunoscute ca fiind ale Bisericii, ci au fost respinse de către aceasta, drept pseudo-sinoade. Ele au fost adunări ale tâlharilor, nu ale ortodocşilor. Repet, acestea sunt singurele cazuri din istoria Bisericii în care s-a limitat participarea episcopilor.

Canonic vorbind, din titlu şi din primul articol, această adunare din Creta se desfiinţează pe ea însăşi ca adunare ortodoxă şi ca sinod ortodox. De la început ne confruntăm cu o întreagă concepţie eretică ce stă la baza organizării acestui aşa-zis sinod. Nu se putea alcătui un Regulament atât de eretic, fără să existe o bază teologică eretică pe care să fi fost conceput acesta!

Abateri dogmatice și chiar erezii

Se poate vedea câtă rătăcire teologică este numai în primele două articole ale Regulamentului. Articolul 2 spune: „Convocarea Sinodului este anunțată prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale”. Nu se poate să nu notez faptul că ei exclud Bisericile locale autonome din discuţie, ceea ce este total necanonic. Articolul 2 continuă: „prin care: 1. se anunță încheierea pregătirii presinodale a elementelor de pe ordinea de zi a Sinodului, aprobată la nivel panortodox”. Așa cum am demonstrat expresia „panortodox” nu poate însemna decât: ori ecumenic, ori erezie.

Dacă analizăm documentele de la Chambesy din octombrie 2015, vedem această problemă uluitoare la punctul 3: „Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe şi misiunea sa ecumenică cu privire la unitatea Bisericii au fost exprimate în Sinoadele ecumenice”. Este greu de crezut că poate exista un asemenea document care să fie semnat de oameni ce se numesc pe ei înşişi „ortodocşi”. Textul acesta este de o ambiguitate vrednică de făţărnicia lui Macedonie, după al II-lea Sinod şi sugerează că ar exista, pe de o parte, Biserica Ortodoxă şi pe de altă parte, Biserica în totalitate în exprimarea „misiunea Bisericii Ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii”. Sensul textului este că există o Biserică din care Biserica Ortodoxă este parte şi în care ea are această misiune ecumenică. Culmea este că la punctul 1 al conferinţei presinodale de la Chambesy, Biserica Ortodoxă este numită „una, sfântă, sobornicească și apostolică”. Exprimarea de la punctul 1 este tipică pentru ecumenişti: Biserica Ortodoxă fiind „una, sfântă, sobornicească și apostolică, crede cu tărie în conştiinţa sa eclezială profundă”.

Textul de la punctul 2 al conferinţei de la Chambesy constituie o erezie foarte mare:„Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea întru Sfânta Treime şi Sfintele Taine”. Între Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă aprobată de către Sfântul Sinod şi textul acesta este o distanţă. Între timp, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pare să-şi fi schimbat religia. Suntem pe muchia apostaziei. Acest text nu mărturiseşte învăţătura ortodoxă că Biserica lui Dumnezeu este trupul lui Hristos, şi leagă unitatea Bisericii pe un fapt istoric. Biserica a fost întemeiată de către Domnul nostru Iisus Hristos, dar poate că între timp a devenit eretică! De exemplu, ucenicii Sf. Ap. Toma din India au deviat de la învăţătura ortodoxă. Unitatea nu este dată doar de întemeiere. Problema învăţăturii, a credinţei cele adevărate este abordată neclar şi ambiguu undeva pe la punctul 3. Toată această exprimare este neortodoxă, are foarte multe puncte care abdică de la Ortodoxie. În momentul în care Trupul lui Hristos nu mai este văzut ca temelie a unităţii Bisericii, se ajunge la a face din patriarhi, cardinali. Mai rămâne ca Patriarhul de la Istanbul să fie declarat papă al bisericii pseudo-ortodoxe născocite în Creta.

Punctul 3 al Regulamentului de organizare şi funcţionare al Sfântului şi Marelui Sinod stipulează că „prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale”, acesta „invită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod”. Subliniez faptul că acest paragraf este eretic. Dacă hotărârile despre care este vorba sunt luate la nivel panortodox, ele nu trebuie luate de Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, ci de către sinod, în mod real, corect, cu discuţie şi dezbatere teologică, ceea ce nu s-a întâmplat.

 „Primejdia e foarte mare și este rândul nostru să hotărâm dacă ne lepădăm sau păstrăm Ortodoxia”

Dar nu avem pentru ce să ne tulburăm, pentru că nu este primul sinod tâlhăresc sau necanonic din istoria Bisericii. Au mai fost și altele. Gândiți-vă că în Grecia au fost șase episcopi care s-au adunat să discute despre Marele Sinod. Și acesta este un sinod. Se adună liber, nu sunt constrânși, nu sunt presați în mărturisirea lor. Cum au fost adoptate „panortodox” dacă până de curând acești mitropoliți nu știau de toate documentele care s-au adoptat? Cum este „panortodoxie” când sunt atâția episcopi ortodocși care se opun? Se pare că s-a ajuns la un clericalism atât de grav, atât de profund modelat pe tipar catolic încât nu se mai ține seama de episcopi, ceea ce este un lucru extrem de grav. Știți cum a făcut Sf. Constantin cel Mare ca să vină toți episcopii? Le-a plătit drumul tuturor, ceea ce înseamnă că numai cine nu a vrut să vină, nu a venit. Și este o regulă ca cel care organizează sinodul, să o facă în așa fel încât să poată veni oricine. Atunci este libertatea Bisericii, atunci este exprimarea Duhului Sfânt când este libertatea cuvântului, nu când bați cu pumnul în masă și hotărăști cine vine și cine nu. Asta e dictatură, nu Biserică.

Ce va fi o să vedem și vom face față cu ajutorul lui Dumnezeu. Primejdia e foarte mare și este rândul nostru să hotărâm dacă ne lepădăm sau păstrăm Ortodoxia. Se pare că în curând vom fi puși la încercare în cel mai puternic și mai direct mod. Este o amenințare foarte serioasă care stă deasupra noastră și nu scăpăm de ea, nici cu văicăreli, nici cu isterii. Trebuie să fim treji, să ne întărim prin rugăciune, prin învățătură, prin spovedanie, prin împărtășanie pentru aceste momente pentru că s-ar putea mâine, poimâine să intrăm în cele mai directe prigoane. Să nu uităm că în prigoane au rezistat cei care au știut să ierte pe ceilalți. Cine știe să ierte, va face față prigoanelor oricare ar fi ele. Până la urmă cea mai mare încercare în prigoană este să poți să ierți. Prigoana te zdrobește din punctul în care tu nu ierți și nu te lași în seama lui Dumnezeu. Dacă nu o să intrăm în prigoane prin mila lui Dumnezeu, oricum nu avem voie să ne culcăm pe o ureche, că gata, a trecut. Se poate întâmpla minunea: să nu se mai țină adunarea din Creta sau să se ridice câțiva episcopi și să facă în așa fel încât să se blocheze lucrările. Fără să fim prăpăstioși însă, trebuie să ne dăm seama de un lucru: întotdeauna fiecare om care vrea să trăiască întru Hristos și în adevăr va avea de suferit prigoană, încercări, necazuri și trebuie să le facă față. Însă toate sunt un prilej foarte bun pentru mântuire.

Sursa: Revista Atitudini, Nr. 43