Trebuie să fie monarhist creștinul ortodox ?

de Vladimir Moss

Anthony Edward Moss, botezat Vladimir în 1976, n. 1949

Abia ce regimurile comuniste din Rusia și Europa de Est au fost răsturnate și înlocuite cu guverne democratice, în 1989-1991, că aceste popoare au și început să discute chestiunea monarhiei, surprinzînd pe mulți. În 1992, un specialist în științe politice de la Universitatea Harvard, Francis Fukuyama, a proclamat „sfîrșitul istoriei” și triumful definitiv al democrației în toată lumea – și iată! simpatizanții monarhiști deveneau tot mai mulți în Rusia, România, Bulgaria, Serbia și Georgia. De fapt, monarhia a fost repede restaurată – deși doar într-o formă limitată, constituțională – în România, Bulgaria și Serbia, și în prezent (2009) e pe cale să fie în curînd restaurată și în Georgia. Spre oripilarea multor occidentali, istoria pare să curgă îndărăt în Europa de Est.

O explicație a acestui fenomen ar putea fi aceea că Estul nu a avut timp să-și consolideze democrația, iar perioadele de tranziție, care sunt întotdeauna dificile, implică adesea nostalgia față de trecut. În plus, spun adepții acestei perspective, tiparele de gîndire totalitar-autoritariste încă nu s-au stins de tot în mințile oamenilor din societățile post-comuniste…

Se poate să fie o fărîmă de adevăr în aceste reflecții – dar nu mai mult de o fărîmă. Greșeala lor cea mare constă în echivalarea modurilor de gîndire comunist-totalitare cu cele monarhist-autoritariste, cînd de fapt ele sunt foarte diferite, lucru adevărat mai ales în cazul monarhiei bazate pe creștinismul ortodox. Mai mult, aceste judecăți ne conduc spre ideea că tiparele de gîndire totalitar-autoritaristă se vor diminua pînă la dispariție pe măsură ce se vor ridica noi generații educate în moduri democratice, nu totalitariste. Și totuși, s-ar părea că lucrurile se întîmplă mai degrabă pe dos: pe măsură ce se sting generațiile mai bătrîne, monarhia (și chiar și comunismul) pare să fie tot mai populară, nu mai puțin populară. E limpede că situația trebuie analizată mai profund…

Învățătura Sfinților Părinți din vechime

În scrierile Sfinților Părinți se găsesc două abordări aparent contradictorii ale chestiunii relațiilor  Biserică – Stat și atitudinea Bisericii față de diverse tipuri de guvernămînt. De o parte sunt cei care afirmă că toată stăpînirea este de la Dumnezeu, că Biserica poate exista și chiar a existat de-a lungul timpului în cele mai variate tipuri de stat, și că, dacă vreun credincios creștin ortodox își exprimă vreo preferință, acesta este strict preferința lui personală, și nu o chestiune de credință. De cealaltă parte găsim pe cei care afirmă că numai puterea monarhică este de la Dumnezeu, că Biserica binecuvîntează doar rînduiala monarhică și în primul rînd autocrația ortodoxă, și că o concepție asupra vieții și lumii care nu include monarhia nu poate fi cu adevărat ortodoxă.

În încercarea de a rezolva acest paradox, putem porni de la constatarea evidentă dar foarte importantă că Dumnezeu domnește ca un Împărat peste tot și toate. În Sfînta Taină a Botezului, noul creștin făgăduiește să se închine lui Hristos „ca unui Împărat și Dumnezeu”. Însuși Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în Cer și pe pămînt” (Matei 28:18). În multe dintre parabolele Lui, Dumnezeu Se înfățișează sub chip de împărat. Așadar, de vreme ce toți suntem supușii Împăratului Ceresc, Care ne cere ascultare desăvîrșită, ideea de a ne supune unui domnitor pămîntesc n-ar trebui să ni se pară nefirească sau respingătoare – desigur cu condiția ca ascultarea față de împăratul pămîntesc să nu împiedice în niciun fel ascultarea cea mare față de Împăratul Cerurilor. Oare nu ne-a spus chiar Domnul să dăm Cezarului, care e împăratul pămîntesc, ce este al Cezarului (Matei 22:21)? Și n-a zis Apostolul Petru: „ Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orînduiri omenești, fie împăratului, ca înalt stăpînitor, fie dregătorilor…” (I Petru 2:13-14)? Și n-a spus Apostolul Pavel: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpîniri, căci nu este stăpînire decît de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rînduite…Căci stăpînirea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău” (Romani 13:1-4)?

Deși democrația era cunoscută lumii antice din exemplul Greciei clasice, nu prea era practicată, iar după Nașterea Domnului a fost pretutindeni înlocuită cu monarhia. Această aranjare istorică a fost considerată providențială de către Biserică: „Cînd Augustus domnea singur pe fața pămîntului, împărățiile oamenilor și-au aflat sfîrșitul; iar cînd Tu Te-ai întrupat din Preacurata Fecioară, mulțimea zeilor idolatriei a fost nimicită. Cetățile pămîntului au trecut în stăpînirea unui singur domnitor, iar neamurile toate s-au făcut supuși ai Dumnezeirii Celei Împărătești. Popoarele s-au făcut cetățeni ai lumii prin legea Cezarului, iar noi, credincioșii, ne-am făcut cetățeni ai credinței în numele Dumnezeirii atunci cînd Tu, Doamne, Te-ai făcut om. Mare este mila Ta: Slavă Ție!” [1]

Cînd Apostolul scria că „nu este stăpînire decît de la Dumnezeu” și că împăratul este „slujitorul lui Dumnezeu”, el scria ca un supus al statului monarhic către alți supuși ai aceleiași orînduiri, în cadrul căreia autoritatea împăratului asupra dregătorilor și judecătorilor locali (cei din afara Senatului roman) se întemeia pe principiul absolutist. Convertirea Imperiului Roman la creștinism n-a făcut decît să consolideze și mai mult această temelie.

Sfinții Părinți și scriitorii bisericești din acea perioadă acordau unanim sprijin rînduielii monarhice, iar democrația o condamnau din motive religioase. Astfel, episcopul Eusebiu de Cezareea scria: „Acel model de orînduire monarhică este un izvor de putere pentru om. Este un dar pe care Împăratul Ceresc l-a dat doar omului, dintre toate făpturile pămîntului. Principiul de temelie al autorității împărătești este modelul unui singur izvor de autoritate căruia trebuie să i se supună totul. Monarhia este superioară oricărui alt tip de guvernare. Căci poliarhia, în care toți se găsesc în competiție în condiții egale, este în sine anarhie și dezbinare. De aceea este un singur Dumnezeu, nu doi, trei sau mai mulți. Iar rădăcina politeismului este ateismul. Este un singur Împărat, iar Cuvîntul Său și legea Sa împărătească sunt una.”[2]

Sf. Ier. Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului (329-390 d.Hr.)

Sfinții Părinți i-au dat dreptate lui Eusebiu. Bunăoară, Sfîntul Grigorie Teologul scria: „Ateismul (sau anarhia), politeismul (sau poliarhia) și monoteismul (monarhia) sunt cele mai vechi trei moduri în care oamenii se raportează la Dumnezeu. Copiii Greciei s-au tot jucat cu primele două; să-i lăsăm cu jocurile lor. Căci anarhia este dezordine, iar poliarhia presupune împărțire certăreață, așadar anarhie și dezordine. Amîndouă duc la același lucru – la dezordine; iar dezordinea duce la ruină, întrucît dezordinea este preludiul ruinei. Noi cinstim monarhia…” [3]

„Noi cinstim monarhia…” Această exprimare pare a sugera că viziunea ortodoxă include monarhia, chiar dacă niciun Crez nu vorbește despre acest lucru.

Și părinții secolului al cincilea vedeau lucrurile astfel. Arhiepiscopul Teofan de Poltava, de pildă, spune așa: „Sfîntul Isidor Pelusiotul, după ce arată că pretutindeni în viața

Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul (360-436 d. Hr.)

făpturilor cugetătoare și necugetătoare se regăsește rînduiala întemeiată de Dumnezeu a supunerii unora către alții, ajunge la concluzia că: „Așadar, putem spune, fără a greși, că însuși principiul acesta – adică puterea, sau autoritatea și puterea împărătească – este instituit de către Dumnezeu.”[4]

Și iarăși, în secolul al optulea, Sfîntul Teodor Studitul scria: Este un singur Dumnezeu și Dătător de Lege, după cum stă scris: peste toate e o singură stăpînire și un singur principiu Dumnezeiesc. Acest singur principiu este izvorul întregii înțelepciuni, bunătăți și al întregii rînduieli celei bune…, este dat unui singur om…ca să pună în viețile oamenilor rînduieli după chipul stăpînirii lui Dumnezeu. Căci dumnezeiescul Moise, care înfățișează facerea lumii după cele spuse lui de către Dumnezeiasca Gură, pomenește chiar acest cuvînt: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Geneza 1:26). Așa încît orice putere și orice stăpînire înființată între oameni trebuie să fie unică, cu deosebire în Biserica Domnului: un singur patriarh în una și aceeași patriarhie, un singur mitropolit în fiecare mitropolie, un singur episcop în fiecare episcopie, un singur stareț în fiecare mănăstire, iar în viața laică, dacă veți vrea să faceți ascultare, un singur împărat în țară, un singur comandant în armată, un singur căpitan pe corabie. Iar dacă toate acestea nu vor fi conduse de cîte o singură voință, nu va fi lege și bună rînduială nicăieri, și nu va fi bine, fiindcă o mulțime de voințe aflate laolaltă în lucru vor nărui totul.” [5]

Sf. Ier. Vasile cel Mare (330-379 d. Hr.), Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

Sfinții Părinți făceau deosebire între monarhia adevărată și tiranie. Căci, scria Sfîntul Vasile cel Mare, „dacă inima împăratului este în mîna Domnului (Pilde 21:1), atunci el este mîntuit, nu prin puterea armelor, ci prin călăuzirea Domnului. Dar nu oricine este în mîna Domnului, ci numai cel care este vrednic de numele de împărat. S-a spus că puterea împărătească este stăpînire sau suveranitate legiuită asupra tuturor, slobodă de păcat.” Într-adevăr o definiție care nu lasă loc niciunei nelămuriri! Și iarăși, „deosebirea dintre tiran și împărat este aceea că tiranul caută cu orice chip să-și facă numai voia lui, fără să țină seama de supuși. Însă împăratul caută binele celor peste care domnește”. [6]

Creștinii trebuie să se supună domnitorului dacă legile și rînduielile lui nu sunt împotriva Legii lui Dumnezeu. Dar este o greșeală să te supui tiranului, deoarece stăpînirea lui nu e de la Dumnezeu. Cum scria Sfîntul Isidor Pelusiotul, „dacă vreun răufăcător ajunge, prin oarecare mijloace nelegiuite, la putere, noi nu-l socotim pe acesta înscăunat de Dumnezeu, ci spunem că este îngăduit, fie ca să iasă la iveală toată viclenia lui, fie ca să pedepsească pe cei care au nevoie să fie îndreptați prin cruzime și suferință, așa cum împăratul Babilonului i-a pedepsit pe evrei”. [7]

Pătimirea Sf. Sfințit Mucenic Simeon de Seleucia și Ctesifon, al Persiei (d. 344 d.Hr.)

Și nu o dată s-a întîmplat ca întîistătătorii Bisericii să refuze să se supună unui tiran. Astfel împăratul Persiei, Sapor, a început să ucidă clericii, să dărîme bisericile și să le confiște averile. Sfîntului Simeon, Episcop de Seleucia și Ctesifon, i-a oferit toate onorurile și darurile dacă se învoia să se închine soarelui. L-a prevenit că dacă nu se va închina soarelui, creștinismul va fi strivit complet în Persia. Ca răspuns, Sfîntul Simeon nu numai că nu s-a închinat soarelui, dar nici împăratului nu i-a făcut plecăciunea cuvenită, arătînd astfel că nu-l recunoaște ca împărat. Împăratul s-a arătat surprins de lipsa respectului de mai înainte arătat acestuia de Sfîntul Simeon. Și Sfîntul Simeon i-a explicat: „Înainte îți făceam plecăciune arătîndu-ți cinste ca unui împărat, dar acum am fost adus cu sila înaintea ta, ca să mă lepăd de Dumnezeul meu și de credința mea. Cum aș putea să fac plecăciune vrăjmașului Dumnezeului meu?” [8]

Și Iulian Apostatul a fost un asemenea tiran. Sfinții Părinți nu numai că nu i s-au supus, dar au și încercat în mod activ să ajute la detronarea lui. De pildă Sfîntul Vasile cel Mare s-a rugat pentru înfrîngerea lui Iulian în războaiele cu perșii; și se pare că datorită acestor rugăciuni apostatul a fost ucis, după cum i-a descoperit Dumnezeu Sfîntului schimnic Iulian din Mesopotamia. [9] Și prietenul Sfîntului Vasile, Sfîntul Grigorie Teologul, scria: „Vă chem la bucurie duhovnicească pe toți cei care ați stăruit în rugăciune, în post și plîngere, pe toți cei care și ziua și noaptea ați căutat izbăvire de necazurile ce ne împresuraseră, și care v-ați găsit în nespusa nădejde mîngîierea și mîntuirea de rele … Ce miriade de oameni și ce arme nenumărate ar fi putut face ceea ce a făcut voința Domnului, mișcată de rugile noastre?” [10] Grigorie l-a numit pe Iulian nu doar „apostat”, ci și „dușman universal” și „ucigaș general”, deopotrivă trădător al Romanității cît și al Creștinătății [11], tăgăduind fățiș dreptul acestuia de a cere supunere în baza unei consfințiri divine: „Ce gînd drăcesc porți în cugetul tău? Dacă orice stăpînire ar fi îndreptățită de chiar existența ei, Mîntuitorul Hristos nu l-ar fi numit „vulpoi” pe Irod. Iar Biserica nu s-ar fi ridicat niciodată împotriva domniilor nelegiuite care de-a lungul veacurilor au oblăduit erezii și au prigonit dreapta credință. Fără îndoială, dacă am judeca o stăpînire după puterea ei exterioară, nu după valoarea ei lăuntrică, morală, am fi în pericol să ne închinăm fiarei, adică Antihristului, ”a cărui venire va fi…însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase” (II Tesaloniceni 2:9), căruia ”i s-a dat stăpînire peste toată seminția și poporul și limba și neamul. Și i se vor închina toți cei ce locuiesc pe pămînt, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului celui înjunghiat” (Apocalipsa 13:7-8).” [12]

Tot tiran a fost și împăratul Leon al III-lea iconoclastul, pe care cărțile liturgice bizantine l-au numit „înaintemergător al Antihristului” și pe care Biserica l-a dat anatemei ca pe „chinuitorul, și nu împăratul Leon Isaurianul”. [13] În două texte aghiografice lui Leon i se dă titulatura apocaliptică de „fiară”. [14] Următorul împărat iconoclast, Constantin Copronimul, a fost și el anatematizat; a fost numit „tiran, nu împărat”. [15] Și mai apăsată a fost anatema aruncată asupra împăratului Leon al cincilea Armeanul: „întîia fiară cea rea, călăul robilor lui Hristos, iar nu împăratul Leon Armeanul”. [16]

Făcînd cu mare grijă deosebirea între împărații adevărați și tirani, Sfinții Părinți întotdeauna sprijineau instituția monarhiei ca atare, și niciodată nu au cerut sau recomandat vreun tip de guvernămînt care să semene a democrație. Astfel, într-o epistolă adresată Patriarhului și împăraților, Sinodul al Șaptelea Ecumenic declara: „Dumnezeu a dat oamenilor cele mai mari daruri: Preoția și puterea imperială; prima păzește și veghează asupra celor cerești, iar a doua pune rînduială celor pămîntești, slujindu-se de legi drepte.” [17] Epistola descrie în mod concentrat și inspirat relația dintre Biserică și Stat: „Preotul este sfințirea și întărirea puterii împărătești, iar puterea împărătească este tăria și nestrămutarea preoției”. [18]

Sf. Ier. Grigorie Palama (1296-1359 d.Hr.), Arhiepiscopul Tesalonicului

Prima și ultima manifestare de „democrație” (ca să nu-i spunem comunism) pe tărîm ortodox înainte de Revoluția Franceză a fost probabil „mișcarea zelotistă” din Tesalonic la mijlocul secolului al XIV-lea, care s-a stins repede. Ierarhul din scaunul episcopal al Tesalonicului era pe vremea aceea Sfîntul Grigorie Palama. El a osîndit fără echivoc mișcarea, rămînînd credincios împăratului bizantin: „Dumnezeu i-a pus pe împărați în vrednicia de a domni peste moștenirea Lui, peste Biserica lui de aici, de pe pămînt”. [19] Așadar, în vechimea creștină existau împărați și tirani, dar nu exista nici o democrație. Biserica nu binecuvînta nici forme non-monarhice de exercitare a puterii, nici revoluții ori revoluționari…

Biserica și democrația

După căderea Constantinopolului în 1453, bizantinii au intrat sub jugul stăpînirii turcești. Acest jug le-a adus, desigur, multe nenorociri creștinilor. Dar, prin Pronia Dumnezeiască, i-a și ferit de virusul democrației și de cel al protestantismului, care bîntuiau Apusul. Dacă sultanul turc era numit uneori ”antihrist” sau „înaintemergător al antihristului”, aceasta se datora religiei lui antihristice, nu faptului că era împăratul. Stăpînirea împărătească rămăsese forma de guvernămînt normală.

Sf. Cuv. Iosif de Voloțk (1439-1515 d.Hr.)

Nici în Rusia nu contesta nimeni legitimitatea puterii monarhice. Nu era contestat nici faptul că existau stăpînitori tiranici care nu erau de la Dumnezeu. Iată ce scria Sfîntul Iosif de Voloțk: „Sfinții Apostoli spun așa despre împărații și ierarhii care nu se îngrijesc și nu le pasă de cei aflați în grija lor: un împărat lipsit de evlavie, care nu se îngrijește de supușii săi, nu e împărat, ci un călău; iar un episcop rău, nepăsător față de turma lui, nu e un păstor, ci un lup.” [20] Cît privește puterea oarbă a „gloatei pline de revolte”, cum spunea țarul Ivan cel Groaznic, aceasta nu era recunoscută ca autoritate adevărată. Așa că, atunci cînd englezii l-au decapitat pe regele Carol I și au instituit republica, Rusia moscovită, oripilată, a întrerupt toate legăturile comerciale cu Anglia.

Pătimirea Sf. Sfințit Mucenic Grigorie (Anghelopulos, 1745-1821) al V-lea, Patriarhul Constantinopolului

În perioada Revoluției Franceze, teologii ortodocși au continuat să sprijine principiul absolutist. De exemplu, spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, patriarhul Grigorie V al Constantinopolului, ce avea să devină sfințit mucenic, în al său Îndemn părintesc a luat chiar apărarea puterii nu prea ideale a sultanului turc, în defavoarea ideologiilor revoluționare din vest. Iar mitropolitul Filaret al Moscovei a elaborat o întreagă „teologie politică” în apărarea puterii autocratice ortodoxe: „Dumnezeu a pus împărat pe pămînt ca să închipuie prin el Stăpînirea Sa Cerească unică, un monarh absolutist în chipul Atotputerniciei Sale, o monarhie autocratică și ereditară, în chipul Împărăției Sale care nu va trece.” [21]

Dar împărații neortodocși nu erau recunoscuți în aceeași măsură și erau recunoscuți doar dacă nu luptau împotriva suveranilor ortodocși. De pildă, în timpul Războiului din Crimeea între Rusia și turci, ieroschimonahul Ilarion Ivireanul, care se nevoia în Sfîntul Munte Athos, a osîndit pomenirea sultanului turc la Liturghie, sub cuvînt că doar împăratul creștin ortodox este „după chipul lui Hristos Cel Uns, în firea lui ca El și vrednic de a fi numit Țar și Uns al lui Dumnezeu pentru că are în el pe Tatăl cel ce Unge, pe Fiul Cel Uns și pe Duhul Cel prin care se săvîrșește Ungerea. Împărații celorlalte neamuri se fac pe sine mari cu nume de cinste, dar Dumnezeu nu Se milostivește spre ei și nu odihnește întru dînșii. Ei domnesc nedesăvîrșit, după îngăduința Domnului. Așadar, cel ce nu-și cinstește și nu-și iubește împăratul dat de Dumnezeu nu este vrednic să se numească creștin.” [22]

Din punct de vedere istoric, democrația a apărut pretutindeni ca rezultat al unor mișcări antimonarhice și antiierarhice. De aceea, rădăcina ei este în rău, după cum și roadele ei, revoluțiile socialiste și comuniste, sunt rele. Dar în secolul al XX-lea esența ei a fost mascată de faptul că democrațiile vestice s-au opus tiraniilor comuniste și au adăpostit milioane de creștini ortodocși fugiți din calea balaurului roșu. Totuși, trebuie să remarcăm că democrațiile vestice au devenit de-a binelea apărători împotriva tiraniilor comuniste abia după ce aceste tiranii s-au consolidat considerabil și doar cînd ele au început să constituie o amenințare directă la adresa Occidentului. Această simpatie intimă între democrație și comunism s-a manifestat în special prin tendința presei vestice de a ignora atrocitățile lui Lenin și ale lui Stalin, precum și prin alianța dintre democrațiile occidentale și Stalin în timpul celui de-al doilea Război Mondial – alianță pe care Roosevelt, dacă nu chiar și Churchill, a considerat-o firească. A fost considerată firească din pricina tainicei și profundei înrudiri spirituale dintre democrație și comunism, întrucît amîndouă sunt vlăstari ai curentului iluminist al secolului al XVIII-lea.

Mai mult, în timp pînă și diferențele evidente dintre cele două sisteme au tins să dispară. Așa că pe de o parte menținerea unui sistem comunist strict este o imposibilitate psihologică: „comunismului de război” îi urmează inevitabil perioade tot mai lungi de „relaxare” semicapitalistă și semiliberală. Iar pe de altă parte, guvernele democratice, neînfrînate de Biserică sau de vreun sistem moral religios, au tendința de a-și impune, cu tot mai mult zel, propria morală seculară. De aici decurge paradoxul că, pe măsură ce sistemul democratic acordă din ce în ce mai multe „drepturi” și libertăți seculare cetățenilor săi, aparatul de stat necesar impunerii acestor drepturi și libertăți devine din ce in ce mai tiranic și mai disprețuitor cu drepturile credincioșilor. Așa încît, cum nota și George Orwell în ultimele pagini ale Fermei animalelor, pe măsură ce se dezvoltă, democrația se transformă încetul cu încetul, însă inexorabil, în fratele ei spiritual mai mare, comunismul – fenomen ce stă la rădăcina dezamăgirii pe care atît de mulți occidentali din zilele noastre o resimt față de guvernele democratice, ca să nu spunem față de sistemul democratic însuși.

Ideologia democratică este incompatibilă cu credința creștină, pentru că în democrație suveranitatea supremă nu-I aparține lui Dumnezeu, ci oamenilor. Încît oamenii sunt cei ce hotărăsc în mod ultim ce este adevărat și ce este drept – iar dacă oamenii se răzgîndesc și se schimbă în cugetul lor, așa cum se întîmplă atît de adesea, convingerile și standardele statului trebuie să se schimbe și ele în concordanță. Deci, chiar dacă democrația se declară creștină la început, nu există nicio garanție că va rămîne creștină.

Sigur, niciun sistem politic nu poate garanta stabilitate permanentă – neamul omenesc este căzut și nestatornicia îi este acum firească. Însă logica sugerează și istoria demonstrează că monarhiile au fost mult mai statornice decît democrațiile în adeziunea lor la credința creștină și la moralitatea creștină. Istoria democrației de la Revoluția Franceză încoace este marcată de declinul vertiginos al credinței și al moralei, ca și de o tot mai accentuată subminare a relațiilor ierarhice naturale pe care Dumnezeu le-a zidit în societatea umană, fie că vorbim despre relațiile dintre părinți și copii, de relațiile între profesori și învățăcei, ori de cele între conducătorii politici și supușii lor. Iar subminarea acestor relații ierarhice naturale țintește subminarea celei mai importante relații ierarhice dintre toate, și anume aceea dintre Dumnezeu și om. Din contră, monarhia ortodoxă întărește aceste relații, și societatea în ansamblu o orientează spre țeluri spirituale mai degrabă decît spre scopurile exclusiv profane și materiale ale democrației contemporane.

Confirmarea acestor aserțiuni nu trebuie căutată prea departe – o găsim în chiar criza financiară globală actuală. Fareed Zakaria scrie: „Ceea ce trăim noi acum nu este o criză a capitalismului, ci o criză a finanțelor, a democrației, a globalizării, și, în cele din urmă, o criză a eticii…

Trebuie să avem în minte faptul că aproape tot ce ni s-a întîmplat pe plan politic și financiar în ultimii zece ani, în toată lumea, a fost legal. Bancherii au respectat rigorile legii în tot ce au făcut în această perioadă. Politicienii au făcut ceea ce au crezut că le cere sistemul. Birocrații n-au luat mită ca să acorde favoruri. Dar prea puțini oameni au acționat responsabil, onorabil sau nobil (remarcați că pînă și cuvîntul „nobil” a ajuns să sune straniu pentru omul contemporan). S-ar putea ca acestea să pară afirmații banale, dar lucrurile nu stau așa. Nici un sistem – capitalism, socialism, orice altceva – nu poate funcționa fără să pună în miezul său valori și rosturi morale. Orice reforme am vrea să realizăm, fără bun simț, fără judecată sănătoasă și fără un standard etic, ele vor eșua.” [23]

O criză a democrației și o criză a eticii: acestea sunt intim legate una de alta. Democrația își conține germenii propriei distrugeri – voințele milioanelor de oameni se războiesc continuu, neputîndu-se înțelege asupra vreunei autorități supreme, asupra vreunui criteriu obiectiv al adevărului și al moralității; singurul criteriu îl reprezintă voința majorității, așa cum este ea exprimată în cabina de vot. Și mai totdeauna nici nu poate reprezenta majoritatea, ci doar triumful tehnic și temporar al unei clici…

Din punctul de vedere creștin, este de importanță capitală atitudinea guvernului față de Dumnezeu, față de credință și față de Biserică. De vreme ce democrația declară că puterea ei nu este de la Dumnezeu, ci de la oameni, și că, în consecință, nu are nevoie de binecuvîntarea Bisericii, această atitudine nu poate fi decît mai mult sau mai puțin negativă. De exemplu, vedem asta în Uniunea Europeană, a cărei constituție nu conține cuvîntul „Dumnezeu” (în ciuda insistențelor Papei) și care a adoptat o serie extinsă de legi anticreștine, dintre care se remarcă legile privitoare la homosexualitate și legile care impun „respectarea” altor religii. Din perioadele timpurii ale democrației occidentale și aproximativ pînă la al doilea Război Mondial, această contradicție esențială dintre democrație și creștinism a fost mai dificil de observat din pricină că personalitățile, gîndirea și modurile de viață creștine predominau în întreaga societate, inclusiv printre politicieni. Însă odată cu declinul credinței creștine, esența fundamental ateistă și antiteistă a democrației a ieșit la suprafață.

Urmează pe cale de consecință că atitudinea creștinilor ortodocși față de democrație trebuie să fie negativă – nu în sensul că guvernele democratice trebuie contestate total (deși în unele privințe s-ar putea să fim datori cu nesupunerea față de ele), ci în sensul că trebuie să conștientizăm că revoluțiile antimonarhice care au instaurat democrația în Anglia, Franța și Rusia au fost nefaste și că nu există valoare morală inerentă democrației ca atare. Democrația poate fi caracterizată ca „un rău mai mic” – un rău mai mic decît comunismul sau fascismul, de pildă. Dar ea este în mod intrinsec un rău, în măsura în care temelia ei o constituie o teorie falsă, putem spune chiar blasfemiatoare, a originii puterii politice legitime, și în măsura în care în practică direcția ei (nedeclarată explicit) este, așa cum arăta Alexei Homiakov vorbind despre democrația ateniană, secularizarea societății, relativizarea moralei și restrîngerea manifestărilor credinței și religiei într-o sferă privată din ce în ce mai rarefiată, fără vreo influență asupra educației publice sau asupra vieții politice.

Învățăturile Noilor Sfinți Mucenici ai Rusiei

După revoluția democratică din februarie 1917, predania ortodoxă privitoare la autoritate s-a prăbușit în Rusia. Așa cum știm acum foarte bine din cercetările lui M. Babkin, Sfîntul Sinod nici măcar nu a mai susținut principiul monarhic, nici nu a mai chemat poporul, ca în 1612, să se ridice împotriva răscoalei antimonarhice, ci a declarat legitim guvernul masonic democratic și chiar l-a numit „dreptcredincios” – ceea ce cu siguranță guvernul masonic nu putea fi. Unii liberali din biserică voiau nu numai detronarea țarului și abolirea monarhiei, dar cereau și desființarea însăși ideii de monarhie sacră.

Așa că, în sesiunea din 11-12 martie, Consiliul societății religioase și filozofice din Petrograd decreta: ”Acceptarea de către Sinod a abdicării Țarului de la tron… nu are sub nicio formă puterea ierurgiei prin care Biserica l-a recunoscut pe Țar ca Unsul lui Dumnezeu în slujba încoronării.

Pentru a emancipa conștiința oamenilor și pentru a preveni posibilitatea restaurației, este necesar ca în numele mai marilor Bisericii să se emită un act corespunzător care să desființeze Taina Ungerii, prin analogie cu actele bisericești ce desființează Taina Cununiei și Taina Preoției.” [24]

Comparația dintre Sfînta Taină a Ungerii întru Domnie și Tainele Cununiei și Preoției este edificatoare. Orice creștin ortodox pricepe că desființarea Tainelor Cununiei și Preoției și înlocuirea lor cu uniunea civilă respectiv pastoratul de tip protestant constituie blasfemie și păcat grav împotriva credinței. Dar dacă e așa, de ce n-ar fi și desființarea de facto prin revoluție democratică a Tainei Ungerii întru Domnie tot o blasfemie și păcat împotriva credinței?

Sf. Mucenic Țar Nicolae al II-lea (1868-1918), ultimul împărat al Rusiei, și familia sa

Deși revoluția din februarie a fost fără nici o îndoială un păcat extrem de grav față de credință și, deși ierarhii s-au făcut părtași la acest păcat într-o anumită măsură, este o exagerare să afirmi, precum fostul Episcop Diomid de Anadîr și Ciukotka (Patriarhia Moscovei), că toată Biserica Rusă a căzut în apostazie în momentul în care a mărturisit erezia ”luptei împotriva Țarului” (”țareborcestvo” în rusă, cezaromahie – lupta împotriva instituției monarhice, notă Lumea Ortodoxă). Potrivit episcopului Diomid, întreaga societate rusă, începînd cu Sfîntul Sinod, l-a trădat pe Țar în februarie 1917. Așadar, strict vorbind, Patriarhul Tihon nu mai era patriarh adevărat, și chiar și mucenicii și duhovnicii din Biserica din Catacombe fuseseră întunecați de apostazia implicită.

Cu toate că episcopul Diomid semnalizează și niște probleme valabile, în ansamblu teza lui este o distorsionare grosolană a adevărului, furnizînd astfel, cu sau fără voia lui, o justificare subtilă serghianismului [erezie ce a primit numele pseudo-patriarhului prosovietic Serghie Stragorodski; a se vedea introducerea la cartea compilată de Cuviosul Serafim Rose ”Sfinții Catacombelor Rusiei”notă Lumea Ortodoxă]. Au mai fost mulți monarhiști în Biserica Rusă după 1917, iar ruperea de Patriarhia Moscovei a Bisericii din Catacombe și a Bisericii Ruse din Exil (1927) a fost în mare parte motivată de disputa legitimității revoluției din 1917. Patriarhia Moscovei în esență a sprijinit revoluția – și cea democratică din februarie, și cea bolșevică din octombrie – pe cînd Biserica din Catacombe și Biserica din Exil le-au respins și pe una și pe cealaltă.

De fapt, dragostea (unora, nu a tuturor) întîistătătorilor Bisericii Ruse față de „libertatea” oferită de revoluție a avut viață scurtă – numai cît i-a luat democrației să sucombe în fața bolșevismului. La 11 noiembrie 1917, Consiliul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse declara: „Nici o împărăție pămîntească nu se poate întemeia pe ateism… Căci aceia care pun la temelia puterii lor doar violența unei clase sociale asupra întregului popor, Patria și lucrurile ei sacre încetează să mai existe. Ei au devenit trădători ai Patriei; ei săvîrșesc o nemaivăzută trădare a Rusiei și a aliaților noștri credincioși. Dar, spre nenorocirea noastră, încă n-a răsărit o autoritate cu adevărat populară vrednică să primească binecuvîntarea Bisericii Ortodoxe…”

Sf. Sfințit Mucenic Tihon (Bellavin, 1865-1925), Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii

În ianuarie 1918, a urmat anatematizarea puterii sovietice, apoi, în iulie, cutremurătoarea predică a patriarhului Tihon, cu ocazia asasinării Țarului Nicolae. Într-adevăr, după cum arată episcopul Diomid, nu a fost niciodată chemat poporul să-l sprijine pe Țar pe cînd acesta din urmă se afla în închisoare, și nici o personalitate importantă nu a luat apărarea monarhiei în public. Dar această slăbiciune sau lipsă de trezvie a Bisericii Ruse nu a fost totală. Milioanele de mucenici care au înfruntat puterea sovietică sunt marea dovadă a acestui fapt.

Totuși morbul lipsei de trezvie a persistat cîțiva ani. Astfel, în unul dintre ultimele sale decrete, emis în data de 2/15 august 1918, Sinodul Local a subliniat refuzul Bisericii de a se implica în politică: orice membru al Bisericii era liber să participe la activități politice în măsura și în modurile în care îi permitea conștiința lui creștină, dar nimeni nu avea dreptul să silească pe vreun alt membru al Bisericii, prin mijloace ecleziastice directe sau indirecte, să se alăture vreunui anume curent politic. Iată cum exprima Nicolai Zernov lucrurile acestea: „Patriarhul, episcopii și laicatul puteau să-și aibă propriile lor opinii și simpatii politice, dar nimeni nu avea dreptul de a lega Biserica în ansamblu, ca organizație, de vreun sistem sau partid politic.” [25]

Este de înțeles că Biserica nu voia în acea perioadă să stîrnească mînia bolșevicilor, prin chemări sau declarații în mod deschis monarhiste. Dar acest decret ar putea lăsa impresia că Bisericii îi era indiferent ce orientare politică accede la putere, că punea semnul egal între monarhie și comunism. Și chiar că orice creștin poate să devină comunist dacă dorește… Desigur, Sinodul nu a vrut să spună așa ceva. Însă motive pentru astfel de neînțelegeri evident existau…

Chestiunea a început să se lămurească nu prin declarații explicative ale oficialilor Bisericii, ci prin mersul evenimentelor: persecutarea Bisericii, uciderea a sute de mii de creștini ortodocși, și, mai ales, prin mișcarea renovaționistă, care a acceptat comunismul în numele Bisericii și i-a acuzat pe ortodocși de „păcatul” „contrarevoluției”. A devenit limpede tuturor creștinilor ortodocși adevărați că era pur și simplu imposibil să fii în același timp creștin și susținător al orînduirii comuniste și că aceia care încercau să facă asta erau niște trădători și niște iude. Ierarhii au încercat să aibă un fel de modus vivendi cu bolșevicii și într-un mod limitat și relativ să se arate cetățeni loiali ai Uniunii Sovietice. Dar logica evenimentelor și logica ideologiei comuniste, care era pe față ateistă și antiteistă, i-a adus pe mai marii Bisericii la adevărul amar: acela că nu puteau sluji la doi stăpîni și că nu poate fi înțelegere între Hristos și Veliar, între credincios și necredincios (II Corinteni 6:15).

Lămurirea acestei probleme a înregistrat încă un pas înainte prin epistola din 1926 a unui grup de episcopi închiși la Solovki: „Semnatarii prezentei declarații sunt pe deplin conștienți de dificultatea extremă a stabilirii unor relații mutual cinstite între Biserică și stat în condițiile situației actuale și nu consideră că este admisibil din partea lor să păstreze tăcerea asupra acestui lucru. Ar fi nedrept și nu s-ar potrivi cu demnitatea Bisericii, așa încît ar fi neconvingător și fără sens dacă ei ar începe să spună că nu există nici un fel de nepotrivire între Biserica Ortodoxă și puterea statală a Republicilor Sovietice. Însă aceste discrepanțe nu constau nici în ceea ce vrea neapărat să vadă suspiciunea conducerii politice, nici în ceea ce arată cu degetul detractorii Bisericii. Biserica nu are căderea să se implice în redistribuirea bogăției sau în colectivizare, din moment ce întotdeauna a recunoscut că aceasta este prerogativa Statului, de ale cărui acțiuni ea nu este răspunzătoare. Ea nu poate interveni nici în organizarea politică a puterii, căci ea este loială guvernelor tuturor țărilor în care trăiesc membri ai ei. Biserica se străduiește să se înțeleagă cu toate tipurile de structuri statale, de la despotismul oriental al vechii Turcii și pînă la republicile nord-americane. Nepotrivirile izvorăsc din imposibilitatea de a reconcilia învățătura religioasă a Bisericii cu materialismul – cu filozofia oficială a Partidului Comunist și a guvernului Republicilor Sovietice.”

Deci există o „nepotrivire” între viziunea Bisericii și cea a puterii sovietice, nepotrivire care făcea problematică orice conlucrare între ele. Dar cît de problematică era această conlucrare? Chestiunea s-a lămurit încă prin cele petrecute în urma declarației notorii (1927) a mitropolitului Serghie, care a pus în mod deschis Biserica de partea revoluției și a silit pe urmașii Adevăratei Biserici să intre în catacombe, după ce aceștia i-au respins declarațiile.

Sf. Sfințit Mucenic Dimitrie (Liubimov, 1857-1935), Arhiepiscopul Gdovului

Deși mulți ierarhi și clerici din catacombe erau foarte atenți la ceea ce declarau la interogatorii (și asta nu e de mirare), n-au fost puțini cei care nu și-au ascuns în niciun fel convingerile. Printre ei era și păstorul ramurii „iosifite” a Bisericii din Catacombe, arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului. El „nu numai că vorbea despre loialitate, dar la un interogatoriu a afirmat în mod deschis”: „Credem că Biserica nu poate fi loială unei puteri care o persecută, iar puterea sovietică, după judecata noastră, chiar persecută Biserica”. La un alt interogatoriu, pe 3 martie 1931, el declara: „Avem motive religioase să socotim că puterea sovietică nu este pentru noi o autoritate de Stat, nu este tipul de autoritate căreia să ne putem supune. Pentru noi este acceptabil doar acel tip de autoritate pomenit în unul dintre documentele noastre, mai precis în discuția înregistrată cu mitropolitul Serghie: „Ierarhia se numește autoritate atunci cînd nu numai alții sunt supușii mei, dar și eu mă supun cuiva mai mare decît mine, adică urcînd prin treptele ierarhiei se ajunge la Dumnezeu, izvorul oricărei stăpîniri”. Cu alte cuvinte, o astfel de autoritate este Unsul lui Dumnezeu, monarhul.

„Sunt de acord că recunoașterea de către noi a puterii sovietice ca putere anticreștină trebuie să însemne pentru credincioșii care ne au drept reper imposibilitatea de a se face părtași la vreuna dintre lucrările acestei puteri, oricare ar fi acestea.” [26]

Sf. Sfințit Mucenic Marcu (Novosiolov, 1864-1938), Episcop de Serghiev

Să consemnăm și mărturia pe care a dat-o în privința aceasta un alt păstor al Bisericii din Catacombe, și anume Sfîntul sfințit mucenic și episcop Marcu (Novosiolov): „Sunt dușman al puterii sovietice – și, mai mult, prin înseși convingerile mele religioase, în măsura în care puterea sovietică este ateistă și chiar antiteistă, cred ca un creștin adevărat că nu pot întări sub nicio formă această putere. [Există] o rugăciune de cerere pe care Biserica ne-a poruncit s-o folosim în fiecare zi în circumstanțe concrete binecunoscute… Rostul acestei rugăciuni este să ceară de la Dumnezeu răsturnarea stăpînirii necredincioase… Rînduiala aceasta nu merge pînă într-acolo încît să îndemne credincioșii să se implice în acțiuni active, ci doar îi cheamă să se roage pentru răsturnarea puterii ce s-a despărțit de Dumnezeu.

Sf. Sfințit Mucenic Varlaam (Reașențev, 1878-1942), Arhiepiscopul Permiului

Așadar, adevăratul creștin ortodox trebuie să se roage pentru răsturnarea puterii sovietice. Dar aceasta nu poate să însemne chemare la război fizic, căci, așa cum scria un alt ierarh din catacombe, Sfîntul sfințit mucenic și arhiepiscop Varlaam de Permi: „Biserica nu poate purta lupte exterioare, ci trebuie să se dedice luptei spirituale cu un asemenea guvern.”

Concluzie

Ajungem la concluzia că pentru întrebarea: „Trebuie neapărat să fie monarhist creștinul ortodox ?”, marea majoritate a Părinților din vechime ai Bisericii, precum și Sfinții Noi Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei au un singur răspuns: „Da”, monarhia este forma de conducere politică naturală și dată de Dumnezeu, cea mai prielnică stilului de viață creștin și singura binecuvîntată de către Biserică printr-o rînduială de Sfîntă Taină – rînduiala Ungerii Întru Domnie. Este un păcat grav – unul pasibil de anatema Bisericii (a se vedea anatema a unsprezecea a Sinodiconului din Duminica Ortodoxiei; adaos la articol, nota redacției Lumea Ortodoxă [29]) – să te ridici împotriva Unsului Domnului. Răscoala împotriva unui monarh este justificată doar atunci cînd monarhul a căzut în apostazie și prigonește Biserica Ortodoxă – caz în care în viziunea Bisericii nici nu mai este o „autoritate”, ci un „tiran” sau „antiautoritate”.

Sf. Sfințit Mucenic Ioan (Skadovskii, 1874-1937), protoiereu în Herson

Iulian Apostatul și puterea sovietică sunt două exemple de puteri „monarhice” cărora Biserica a refuzat să se supună; căci, așa cum spunea protoiereul din Herson, Sfîntul sfințit mucenic Ioan Skadovskii, în interogatoriul din 28 noiembrie 1934, orice adevărat sprijinitor al Bisericii cu adevărat Ortodoxe trebuie să sprijine și monarhia rusă; el nu poate fi loial puterii sovietice, nici nu poate intra în vreun fel de compromis cu aceasta… [27]

Totuși, se poate aduce acestei concluzii obiecția că ea se aplică doar locuitorilor Rusiei ori altor țări ortodoxe cu tradiție monarhistă. Dar cum trebuie să procedeze cei care trăiesc toată viața lor în țări neortodoxe cu conducere nemonarhică? Oare pot fi ei monarhiști?

Ca răspuns la această obiecție, putem spune că între extrema monarhiei ortodoxe, ca cea a Bizanțului sau a Rusiei, și cea a puterii anticreștine, cum ar fi a lui Iulian Apostatul sau a puterii sovietice, există multe nuanțe de puteri politice mai mult sau mai puțin legitime, care au stîrnit diferite grade de susținere sau contestare din partea Bisericii. După cum observau în epistola lor episcopii întemnițați la Solovki, Biserica Ortodoxă a colaborat cu „tot felul de structuri statale, de la despotismul vechii Turcii și pînă la republicile nord-americane”. Uneori s-a rugat activ pentru guverne non-ortodoxe care au dus politici aprobate de Biserică – de exemplu, atunci cînd Sinodul Bisericii Ruse din Exil a binecuvîntat războiul Statelor Unite împotriva Vietnamului de Nord comunist. În aceste situații de tip intermediar, este necesară o abordare pragmatică bazată pe principiul: creștinul poate sprijini ceea ce este bine, și nu poate sprijini ceea ce este rău. Și trebuie să ne amintim că, chiar și în monarhiile ortodoxe, Biserica și creștinii individuali au trebuit uneori să se ridice – chiar cu prețul vieții – împotriva unor măsuri strîmbe care dădeau cezarului ceea ce este a lui Dumnezeu

Însă chiar și creștinul care trăiește într-o țară non-ortodoxă sau democratică poate și trebuie să fie monarhist în acest sens, în sensul că în timp ce se supune statului non-ortodox în măsura în care îi îngăduie conștiința, el trebuie să creadă în inimă și să mărturisească cu gura că structura politică pe care a binecuvîntat-o Dumnezeu pentru poporul Său este monarhia ortodoxă, și că oriunde a fost răsturnată monarhia, este datoria creștinilor ortodocși să se roage pentru reinstaurarea ei. Așadar, în acest sens, creștinul ortodox, indiferent unde și cînd locuiește, oricărui fel de cezar îi plătește dări, trebuie să fie monarhist.

Sf. Ier. Macarie (Parvițkii aka Nevskii, 1835-1926), Mitropolit al Moscovei și Kolomnei

Deci chiar și nerușii care trăiesc în condiții social-politice complet diferite, pot și trebuie să-și însușească viziunea mitropolitului Macarie (Nevskii) al Moscovei, singurul ierarh care a refuzat să recunoască noul guvern democratic instalat în Rusia în februarie 1917: „Cel care nu se roagă pentru Țarul ortodox rus nu este nici rus, nici ortodox, nici supus credincios, nici fiu al Patriei. Este doar un străin care locuiește pe teritoriu rusesc, dar de fapt nu are nici un drept moral să se numească pe sine rus.” [28]

       4/17 iulie 2009

                                                   Praznicul Țarului Mucenic Nicolae și al familiei sale

 

[1] Mineiul, Vecernia Mare, Nașterea Domnului, „Doamne, strigat-am…”, Slavă… Și acum…

[2] Eusebiu de Cezareea, Cuvîntare în cinstea lui Constantin

[3] Sf. Grigorie Teologul, Predica 29,2. Găsim aceleași învățăminte la Sf. Efrem Sirul, care, după cum scrie K. V. Glazkov, „notează că unitatea de lege a lui Dumnezeu în Împărăția Cerurilor și unitatea de lege a Cezarului în împărăția pămîntească distrug politeismul și poliarhia…” („A Defense from Liberalism”, Pravoslavnaya Rus, nr. 15/1636, 1/14 august, 1999, p. 10)

[4] Citat în Richard Betts și Vyacheslav Marchenko, Dukhovnik Tsa`rskoj Sem`i (Duhovnicul Familiei împărătești), Moscova, 1994, p.213.

[5] Sf. Teodor, Filocalia, volumul IV, p.93

[6] Citat în Serghie Fomin și Tamara Fomina, Rossia pered Vtorym Prishestviem (Rusia înainte de a Doua venire), Moscova, 1994, pp. 66, 102. Și în slujbele Bisericii se vorbește implicit despre diferența dintre împărat și tiran. De pildă, „De dragostea Împăratului a toate fiind aprinși tinerii, batjocorit-au păgîna limbă cea hulitoare, a tiranului celui ce se mînia fără măsură” (Mineiul pe Decembrie, ziua 25, Nașterea Domnului-Dumnezeului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Canoanele, Cîntarea a VII-a, Irmosul al II-lea). Implicația de aici este că închinătorii evlavioși ai Împăratului Celui adevărat vor respinge amenințările tiranilor.

Sf. Efrem, în primul său Imn împotriva lui Iulian, marchează această diferență în mod asemănător: „Sceptrul împărătesc cîrmuia oamenii, îngrijea cetățile și gonea fiarele sălbatice; din contră era sceptrul împăratului întors la păgînism; fiarele îl vedeau și se bucurau…” (Hymn against Julian I,1. Tradus în Samuel N.C. Lieu, The Emperor Julian: Panegyric and Polemic, Liverpool University Press, 1988, p.105)

[7] Sf. Isidor, Scrisoarea a șasea către Dionisie.

[8] Sf. Dimitrie din Rostov, Viețile Sfinților, 17 aprilie.

[9] Teodoret, Istorie ecleziastică, III, 19.

[10] Sf. Grigorie, Primul și al doilea cuvînt împotriva lui Iulian.

[11] Sf. Grigorie, Primul cuvînt împotriva lui Iulian, 35; Al doilea cuvînt împotriva lui Iulian, 26.

[12] Sf. Grigorie, citat în Encyclical Letter of the Council of Russian Bishops Abroad to the Russian Orthodox Flock, 23 martie 1933; tradus în Living Orthodoxy, #131, vol. XXII, nr. 5, septembrie-octombrie, 2001, p.13. V.A. Konovalov scrie: „Creștinii nu-l puteau ajuta pe Iulian Apostatul cu rugăciunile lor, căci însănătoșirea lui ar fi adus moartea multor creștini. Și creștinii, călăuziți de așa luminători ai Bisericii ca Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, s-au rugat lui Dumnezeu pentru înfrîngerea lui Iulian. Dumnezeu le-a auzit rugăciunea, iar Iulian a fost ucis.” (Otnoshenie Khristianina k sovietskoj vlasti (Atitudinea creștinului față de puterea sovietică), Montreal, 1936, p.35)

[13] Minei, 12 mai, slujba Sf. Gherman din Constantinopol, vecernia, „Doamne, strigat-am…”, Fomin și Fomina, op. cit., vol. I, p. 88.

[14] D. E. Afinogenov, „Povesti o proschenii imperatora Feofila i Torzhestvo Pravoslavia” (Istoria iertării împăratului Teofil și Triumful Ortodoxiei), Moscova: Ilarik, 2004, pp. 26, 28 (în rusă).

[15] Fomin și Fomina, op. cit., p. 89.

[16] Fomin și Fomina, op. cit., p. 94.

[17] Fomin și Fomina, op. cit., p. 91.

[18] Fomin și Fomina, op. cit., p. 91.

[19] Sf. Grigorie, citat în Fomin și Fomina, op. cit., vol. 1, p. 122.

[20] Sf. Iosif, Luminătorul, Cuvîntul 16.

[21] Mitropolitul Filaret, „Predică la aniversarea Împăratului Nicolae Pavlovici”, Works, 1994, p.274.

[22] Ieromonahul Antonie de la Sfîntul Munte, Sketches of the Life and Exploits of Elder Hilarion the Georgian, Jordanville, 1985, p.95.

[23] Zakaria, „The Capitalist Manifesto”, Newsweek, June 22, 2009, p. 40.

[24] Citat în T. Groyan, Tsariu Nebesnomu i Zemnomu vernij (Credincios Împăratului Ceresc și celui pămîntesc), Moscova: Palomnik, 1996, p.CXLII (în rusă).

[25] N. Zernov, „The 1917 Council of the Russian Orthodox Church”, Religion in Communist Lands, Vol.6, nr.1 (1978), p.19.

[26] L. E. Sikorskaia (compilator), Sviaschennomuchenik Dimitrij Arkhiepiskop Gvodskij (Sfințitul mucenic Dimitrie, arhiepiscop de Gdov), Moscova, 2008, pp. 187-188 (în rusă)

[27] „Novosvyascennomuchenik Tserkvi Katakombnoi Arkhiepiskop Prokopy (Titov) Odessky i Khersonsky”, catacomb.org.ua (în rusă), (Noul Sfințit mucenic al Bisericii din Catacombe, Arhiepiscopul Procopie Titov de Odessa și Herson)

[28] Groyan, op.cit., p.LV.

[29] Adaos la articol din partea redacției lumea-ortodoxa.ro, anatema a 11-a din slujba Sinodiconului din Duminica Ortodoxiei: ”Celor ce cugetă precum că împărații ortodocși sunt ridicați pe tronul stăpînirii nu după deosebita bunăvoința a lui Dumnezeu către ei și că la ungerea lor darurile Sfîntului Duh spre primirea acestei mari chemări nu se revarsă asupra lor, și, astfel, îndrăznesc la răzvrătire și trădare împotriva lor – Anatema! (de 3 ori)”.

 

Traducere din engleză de: Iuliana Nistoroaia, preluare de pe Anacronic.ro

Ușor diortosit de: Dorin J.

Sublinierile aparțin redacției Lumea Ortodoxă

 

Vezi și:

Memorandumul Antihristic în acțiune: Rock’n’ roll ”monahal” cu binecuvîntarea starețului

Persoana ierodiaconului Rafail Romanov a ajuns atît de cunoscută, încît și enciclopedia Wikipedia i-a dedicat o pagină în rusă cu biografia sa.

ierodiaconul Rafail Romanov împreună cu starețul Ilie Nozdrin și patriarhul Kiril Gundeaev

De acolo se poate de aflat că încă din timpul școlii cînta la chitară, iar în anii ’80 a început a compune piese. Ajuns monah la începutul anilor ’90, Rafail a încetat să mai cînte la chitară, chiar dacă a cerut nu o dată binecuvîntarea starețului Ilie Nozdrin pentru crearea unei formații muzicale ”ortodoxe”. Însă pe atunci pr. Ilie l-a refuzat pe ierodiacon. În mănăstire părintele Rafail cînta în strană și avea ascultarea de apicultor.

Într-un sfîrșit, în 2005, ierodiaconul Rafail a primit binecuvîntarea starețului Ilie pentru crearea formației muzicale ”ortodoxe” cu numele de ”Fiii Rusiei” («Сыновья России»). Creația ierodiaconului Rafail a primit și binecuvîntarea pseudo-patriarhului Kiril Gundeaev al Moscovei.

La 2 august 2012 pseudo-Patriarhul Kiril i-a acordat dreptul ierodiaconului Rafail să poarte dublul orar diaconesc.

În atenția voastră, piesa ”Cine respectă albinele…” din albumul cu același nume al formației părintelui Rafail Romanov:

Sursa: 3rm.info

Notă: starețul Ilie Nozdrin, schiarhimandrit și duhovnic al frăției mănăstirii Optina, este și duhovnicul personal al pseudo-patriarhului Kiril al Moscovei. Ambii, Ilie Nozdrin și Kiril Gundeaev, sunt ucenicii fideli a lui Nicodim Rotov, mitropolit al Leningradului din timpul URSS-ului, un aprig și înverșunat ecumenist și modernist, fost șef al Departamentului de Relații Bisericești Externe al Patriarhiei Moscovei, un presupus cardinal papist și iezuit sub acoperire, ce a murit la picioarele ereticului Papă Ioan Paul I al Romei la doar 48 de ani, precum i-a și proorocit Cuvioasa Pelaghia de Reazan. Despre activitatea lui Ilie Nozdrin și Nicodim Rotov vom reveni cu alte articole pe parcurs.

Profeția arhimandritului Antonin Kapustin despre înaintemergătorul Antihristului, pseudo-patriarhul Kiril (Gundeaev) al Moscovei

Mărturia monahiei Fotini, chileinița patriarhului ortodox întemnițat Irineu al Ierusalimului, despre profeția arhimandritului Antonin Kapustin.

Despre persoana arhimandritului Antonin Kapustin (1817-1894): https://orthodoxwiki.org/Antonin_(Kap…)

Despre patriarhul ortodox Irineu Scopelitis al Ierusalimului, întemnițatul: http://lumea-ortodoxa.ro/cine-este-in…

Monahia Fotini este chileinița întemnițatului patriarh Irineu, singura care, de fapt, la momentul de față îl ajută activ. Monahia Fotini s-a născut în Australia într-o familie de imigranți ruși monarhiști, din Sutele Negre, ce au fugit de bolșevicii teomahi (luptători de Dumnezeu). De mică a fost crescută în Biserică și este credincioasă lui Hristos și Bisericii Sale. Ca să asigure toate cele necesare întreținerii patriarhului întemnițat Irineu, ea este nevoită să lucreze non-stop, ghidînd și însoțind pelerinii pe la Sfintele Locuri, ceea ce este destul de greu la vîrsta ei. Deseori chiar și pe la orele 10, 11 noaptea ea mai lucrează cu pelerinii. Toate aceste sacrificii sunt totuși necesare, căci copiii diavolului au încercat de cîteva ori să-l otrăvească pe patriarhul Irineu, de aceea mîncarea lor kosher el refuză să o mănînce (despre produsele kosher: https://www.aparatorul.md/mancam-prod… )

Din păcate, de ajuns oficial la patriarhul Irineu este imposibil, arhimandritul Evsevie și alți membri ai Sfîntului Mormînt vă asigură că el nici nu vrea să primească pe cineva sau spun alte minciuni asemănătoare.

Activați subtitrările în română dacă nu sunt activate, apăsînd pe butonul din colțul dreapta al ecranului.

Transcriptul tradus în română:

Mărturia chileiniței patriarhului Irineu – monahia Fotini:

Dragii mei frați și surori, aș vrea să vă transmit un lucru foarte important odată ce noi cu frăția noastră comună vom trăi sub omoforul iubitului nostru patriarh Irineu, mucenicul din vremurile noastre din urmă. Tare vreau să vă transmit și rugămintea lui, și binecuvîntarea lui prin mine, nevrednica păcătoasă, monahia Fotinia. El vă dă binecuvîntarea să vă rugați și să-l pomeniți pe el, și, desigur, și îndrumarea că trăim în vremurile cele din urmă, cele groaznice, Antihristul e deja la prag.

Despre cele ce se întîmplă la voi în Rusia, este neîndoielnic foarte greu și, cum să vă mai spun, acestea duc la distrugerea credinței ortodoxe. Cine ar mai putea rezista din noi, eu nu cunosc, însă, precum e scris în Apocalipsă că s-a început din catacombe, tot în catacombe se va și sfîrși.

O să vă amintesc de o istorie despre actualul vostru patriarh din Rusia, numele căruia nu-l voi repeta, voi îl știți foarte bine. Și iată ce s-a întîmplat aici: în anul 2007 s-au unit cele 2 biserici; la 17 mai 2007, a avut loc unirea la Moscova a celor două biserici, Biserica Ortodoxă Rusă din Exil (ROCOR sau BORuD) și Patriarhia Moscovei, cu bucurie s-au unit și au celebrat această zi de sărbătoare.

Însă patriarhul Irineu (al Ierusalimului) implora Biserica din Exil (ROCOR/BORuD) să nu să se unească și să mai aștepte un pic. El le spunea că ei vor vedea toate pe dedesubturile, să mai rabde un pic, însă aici au lucrat dușmanii neamului omenesc ca să spulbere cît mai repede posibil această Biserică. Și în același an, 2007, doar că pe 29 august a venit aici Kiril, el încă era pe atunci mitropolit, și s-a întîlnit solemn la Zidul Plîngerii cu frații săi dragi și scumpi, jidovii hasidici, unde a pronunțat sus și tare în public la canalul de televiziune al Israelului următoarele cuvinte: ”Dragii mei frați hasidici, eu – următorul patriarh, eu voi face pentru voi totul ca visul vostru să se împlinească!”.

Iată aceste cuvinte el continuă să le îndeplinească așa precum și vedem.

Mănăstirea Muntelui din Ein Karem, Ierusalim, mănăstire rusă de maici

Însă al doilea lucru cel mai important: în Mănăstirea Muntelui (”Gornîi Monastîri”) a început să se construiască în 2004 o biserică cu hramul tuturor sfinților de pe pămînturile Rusiei. În 2007 biserica a fost finisată și trebuia doar sfințită și iată că pe 29 august cînd a venit Kiril, el a și sfințit biserica în cinstea tuturor sfinților de pe pămînturile Rusiei. După plecarea sa acasă, a fost dat un ordin în anul 2009, ca să fie curațită o mica peșteră în cinstea Sfîntului Ioan Botezătorul pe care el a locuit-o în copilărie. Cînd au început săpăturile au dat de arhiva lui Antonin Kapustin (arhimandrit, 1817-1894). Se pare că atunci cînd Hrușciov vindea toate moșiile, arhiva a fost ascunsă, fiind ascunsă în această peșteră îngropată, însă odată cu dezgroparea acestei peșteri s-a și descoperit această arhivă, mărturii fără de preț. Mie, păcătoasei, mi-a fost dat să fiu martoră și să citesc personal această arhivă. Am citit această arhivă și acolo erau scrise acestea: ”Eu, Arhimandrit Antonin Kapustin, făceam fundamentul bisericii de sus, din Mănăstirea Muntelui, în cinstea tuturor Sfinților, însă am avut o vedenie că eu nu o voi termina. Ea va fi terminată înaintea de venirea lui Antihrist și va fi sfințită de Înaintemergătorul Antihristului.”

A fost sfințită, bineînțeles, de Kiril și de Mark al Berlinului, trădătorul ce a trădat Biserica din Exil. Iată, poftim, și dovada vie.

Eu îi imploram să-mi dea această arhivă, mie ca membră a ROCOR/BORuD și străină, mie nimeni nu o să-mi facă nimic, însă surorile, evident, nu mi-au încredințat nimic. Credeau că o vor înmîna egumenei și apoi mai departe, și se va salva mult popor aflînd adevărul, însă toate s-au înșelat amarnic.

Nu mai e vremea aceea ca să se mai salveze cineva, ci vremea ce duce spre pieire, arhiva a dispărut de pe fața pămîntului și surorile care au citit această arhivă, toate au dispărut de pe fața pămîntului, cu excepția mea unică. Toți credeau că eu nu voi fi ascultată așa deosebit, căci eu sunt o străină, dar au greșit, eu cred că oricum Dumnezeu se Va uita în sufletul cuiva și încă va mai înțelege cineva, va asculta aceste cuvinte.

Așa că voi fugiți și fugiți pentru că așa este corect, în catacombe este toată mîntuirea noastră. Pomeniți-l pe întemnițatul nostru patriarh Irineu, mucenicul vremurilor din urmă. Dumnezeu îl ține pentru un scop anume. Eu cred și nădăjduiesc că poate el și va fi ultima noastră scăpare în vremurile din urmă.

Hristos să vă mîntuiască! Să vă fie Dumnezeu și Maica Domnului mereu alături, în vecii vecilor. Amin!

Daniel 11, 32-36:

32. Şi pe cei ce au săvârşit fărădelegi împotriva legământului îi va înşela prin linguşiri, iar poporul care cunoaşte pe Dumnezeul său va rămâne statornic şi îl va urma.

33. Cei mai înţelepţi vor învăţa pe cei mulţi, dar ei vor cădea un timp de sabie şi foc, de temniţă şi pustiire.

34. Şi în vremea căderii lor, vor primi puţin ajutor şi mulţi se vor uni cu ei, dar din făţărnicie.

35. Şi printre înţelepţi, mulţi vor cădea ca să se lămurească, să se curăţească şi să se albească până la sfârşitul vremii, că mai este încă până la vremea rânduită.

36. Şi regele va face după placul său şi se va ridica şi se va trufi împotriva oricărui dumnezeu şi împotriva Dumnezeului dumnezeilor va spune lucruri nemaiauzite şi va propăşi până ce sfârşitul mâniei va veni, că ceea ce este hotărât se va întâmpla.

Ungerea la domnie după Legea Românească

Ultimii Domnitori Români

de pr. Mihai-Andrei Aldea

După Legea Românească, ultimii Domnitori Români sunt Brâncovenii.
Înlăturaţi prin trădare, au fost urmaţi de „domnitori” puşi prin încălcarea Legii Româneşti, fără a se respecta – din fericire, poate – nici măcar Rânduielile de încoronare cuvenite. De fapt, de la moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni (15 August 1714) şi până astăzi, niciodată Rânduielile de încoronare nu au mai fost respectate cu adevărat.

sf-martiri-brancoveniSfinţii Împăraţi Martiri Brâncoveni: Domnitorul Constantin, Prinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi Prinţul (ginerele Domnitorului) Ianache

Rânduielile de încoronare aveau, în vremea libertăţii româneşti, trei trepte.
Prima era alegerea Domnitorului.
Această alegere se făcea în afara Cetăţii (la început, Roma, apoi Constantinopolul, apoi Târgovişte, Bucureşti, Suceava sau Iaşi). De obicei era un câmp de bătaie, un loc în care armata îşi făcea pregătirea de luptă sau un loc în care cel care urma să devină Domnitor câştigase o bătălie. (Aşa a fost proclamarea Sfântului Ştefan cel Mare în Câmpia de la Direptate).
Această tradiţie era legată de rânduiala romană veche (a se vedea şi aici) prin care fiecare cetăţean avea datoria sfântă de a fi militar, de a fi unul dintre ostaşii sau ofiţerii Armatei Naţionale. Nu putea avea funcţii hotărâtoare în Stat cineva care nu îşi îndeplinise această datorie. Cu atât mai mult nu putea fi domnitor cel care nu îşi îndeplinise cu cinste datoria ostăşească.
De aceea alegerea se făcea pe câmpul de bătaie, în aer liber, de către tot poporul, care, bineînţeles, era înarmat. Iar ca semn al alegerii sale, Domnitorul ales era ridicat în picioare pe scut, purtat de Garda domnească şi adus în cetate.
Prin toate acestea Domnitorul era numit în temeiul priceperii sale de a lupta – cu şi fără arme -, numire făcută de un popor liber, înarmat. Se arăta astfel că Neamul şi Ţara sunt o oştire, că toţi Românii sunt fraţi de arme, oameni liberi, gata să trăiască şi să moară pentru Dumnezeu, Neam şi Ţară, pentru Legea Românească.

A doua treaptă era Ungerea Domnitorului.
După străvechea Lege Românească, rămasă de la Sfântul Constantin cel Mare cu această rânduială, cel dintâi dintre episcopi a fost şi a rămas locţiitor de Domn şi, totodată, cel care face Ungerea Domnitorului.
De aceea, alesul Poporului devenea alesul lui Dumnezeu prin slujba care se săvârşea de cel dintâi dintre episcopii Ţării.
Slujba se făcea în Catedrală, unde Domnitorul ales intra însoţit de către mai marii poporului şi câţiva preoţi bătrâni, care îi stăteau alături în prima parte a slujbei.
Slujba întreagă cuprinea Sfânta Liturghie (de obicei într-o formă proprie, ceva mai scurtă şi cu rugăciuni speciale pentru buna cârmuire a Ţării, Neamului şi Bisericii), Ungerea şi un Te Deum. În clipa potrivită – dinspre sfârşitul Liturghiei – doi episcopi luau Domnul ales şi îl aduceau în Altar, purtându-l de trei ori în jurul Sfintei Mese. După a treia ocolire se opreau în latura din dreapta (dinspre miazăzi) a Sfintei Mesei, iar Domnul ales îngenunchea, atingând cu capul marginea Sfintei Mese, cel dintâi dintre episcopi citind cu mâinile puse pe capul acestuia rugăciunile de sfinţire ca Domnitor, apoi ungându-l cu Sfântul şi Marele Mir. Astfel, devenit Unsul lui Dumnezeu, Domnitorul primea de la Duhul Sfânt toate darurile folositoare pentru a conduce aşa cum se cuvine Ţara şi Poporul.
Ca atare, primea Sceptrul – prin care era arătat ca Uns al lui Dumnezeu pe pământ -, Coroana – care îl arăta ca Încoronat de Dumnezeu şi Reprezentant al Legii lui Dumnezeu în lume – şi Steagul de Domnie – care îl arăta drept Conducător al Poporului prin voia lui Dumnezeu. (Sabia de Domnie se primea pe câmpul alegerii.)
Odată primite Corona, Sceptrul (numit la noi şi Buzdugan) şi Steagul de Domnie, Unsul lui Dumnezeu era condus de către episcopi, prin Uşile Împărăteşti, spre Tronul Împărătesc din strana stângă (cel din strana dreaptă fiind al episcopului). Aici Împăratul uns lua parte la încheierea Sfintei Liturghii şi Rugăciunile de mulţumire (Te Deum) care urmau.

A treia treaptă, care pecetluia legătura sfântă dintre Popor, Domnitor şi Dumnezeu, avea loc la Curtea Domnească şi consta în primirea Jurămintelor de Credinţă.
Rând pe rând, aleşii ţinuturilor şi stărilor (staroştii ciobanilor, cneji, juzi şi voievozi ai satelor şi ţărilor conduse, duci, generali, dregători etc.) treceau prin faţa Domnitorului, plecându-şi un genunchi înaintea Sa, jurându-i credinţă după Legea lui Dumneze şi sărutându-i mâna.
Odată sfârşite jurămintele, Poporul striga de bucurie, urându-i Domnitorului bună domnie, Ţării viitor fericit în lumina lui Dumnezeu şi ce urări mai simţea potrivite, după care, desigur, începea petrecerea, masa ori agapa (cum vrem să-i spunem).

După ce Domnitorii Români au făcut tratate de pace cu Turcii, încercând să aşeze Ţările Române în raport cu Islamul în Casa Păcii¹ (lucrare foarte grea), s-au ivit noi trepte în alegerea şi numirea Domnitorilor.
Astfel, prima numire era politică, fiind făcută de partida boierească cea mai puternică, având şi cel mai puternic sprijin turcesc.
A doua numire era cea turcească, tot politică, după care urma ceremonialul turcesc de numire, care era, în fapt, o mare umilinţă pentru o ţară „liberă şi prietenă”.
După (re)venirea în Ţară, domnitorul numit de Turci – care primise de la aceştia drept „însemne de domnie” turceştile obiecte numite „cuca”, „steagul cu două tuiuri” şi „steagul verde cu semilună” – nu era socotit cu adevărat Domnitor până nu făcea (măcar) Rânduiala ungerii.
Cei care aveau demnitate ţineau Rânduielile de încoronare, ameţind îngrijorările turceşti cu felurite mite.
Cei care nu aveau această ungere nu erau priviţi, după Legea Românească, drept domnitori adevăraţi, ci fie ca uzurpatori, fie ca, cel mult locţiitori domneşti.

Ultimul Domnitor care a fost Uns după Rânduielile Legii Româneşti a fost Constantin Brâncoveanu,
ceea ce face din Sfinţii Martiri Brâncoveni – ultimii Domnitori Români adevăraţi.

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ În Islam lumea este împărţită în Casa Islamului – adică ţările şi popoarele islamice – şi Casa Războiului, în care intră cei care nu sunt musulmani. Excepţional există şi Casa Păcii, în care intră cei care nu sunt musulmani, dar care au obţinut un statut de „prieteni” ai islamicilor. Acest statut poate fi însă revocat oricând, astfel încât menţinerea lui se făcea prin daruri date constant, ca „semn de prietenie”. (Desigur, se poate discuta cât de unilaterală şi falsă este o asemenea „prietenie”, dar aceasta este altă discuţie.)

Sursa: România Străveche

Doxologia psalmodiată la ungerea la domnie a lui Constantin Vodă Brâncoveanu la sfîrșitul lui octombrie 1688 ca Domnitor al Țării Românești

Sursa: Corul Vlaho-Bizantin

”Hristos nu ne opreşte să închidem gura ereticilor, să le oprim îndrăzneala lor, să risipim adunările şi asociaţiile lor…” – Sf. Ioan Gură de Aur

OMILIA XLVI

”Altă pildă a pus înaintea lor, zicînd: „Asemănatu-s-a Împărăţia Cerului omului care a semănat sămînţă bună în ţarina sa. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghină printre grîu şi s-a dus. Iar cînd a crescut paiul şi a făcut rod atunci s-a arătat şi neghina. Şi venind slugile stăpînului casei i-au zis: „Doamne, au n-ai semănat sămînţă bună în ţarina ta? De unde, dar, are neghină?” Iar el le-a zis: „Un om vrăjmaş a făcut aceasta!” Iar slugile i-au zis: „Vrei deci să mergem să o plivim?” Iar el le-a zis: „Nu, ca nu cumva plivind neghina, să smulgeţi şi grîul împreună cu ea. Lăsaţi să crească amîndouă împreună pînă la seceriş”[1]

I

− Ce deosebire este între pilda aceasta şi cea de mai înainte?

− În pilda de mai înainte Domnul vorbeşte de oamenii care nu sînt cu luare-aminte la cuvintele şi învăţăturile Lui, care se depărtează de El şi lasă în părăsire sămînţă; în pilda aceasta vorbeşte de eretici.

După ce Hristos le-a explicat ucenicilor Săi pentru ce le grăieşte în pilde, le vorbeşte mai dinainte şi de erezii, ca ucenicii să nu se tulbure.

În pilda semănătorului a vorbit de cei care n-au primit cuvîntul Său; în pilda aceasta spune că l-au primit şi unii care au stricat învăţătura Sa. şi acesta este un vicleşug al diavolului de a strecura în învăţătura ade­vărată învăţături greşite, colorîndu-o ca să semene mult cu adevărul, spre a înşela cu uşurinţă pe cei lesne de înşelat. De aceea Hristos nu o numeşte sămînţă, ci neghină, că seamănă la înfăţişare cu grîul.

Apoi vorbeşte şi de felul vicleşugului, spunînd: „Pe cînd dormeau oamenii”. Nu mică primejdie atîrnă deasupra conducătorilor credincioşi­lor; şi mai cu seamă deasupra celor cărora li s-a încredinţat paza semă­năturilor; dar nu numai deasupra conducătorilor, ci şi deasupra credin­cioşilor.

Pilda aceasta mai arată că erezia este posterioară adevărului, lucru confirmat şi de desfăşurarea faptelor. Întîi au fost profeţii, apoi profeţii mincinoşi; întîi apostolii, apoi apostolii mincinoşi; întîi Hristos, apoi antihrist. Dacă diavolul n-ar vedea ce să imite sau pe cineva împotriva căruia să uneltească, nici n-ar întreprinde nimic şi nici n-ar şti ce să facă. Aşa însă, pentru că a văzut că o sămînţă a dat o sută, alta şaizeci, iar alta treizeci, vine pe altă cale. Şi pentru că n-a putut nici să smulgă seminţele care prinseseră rădăcină, nici să le înăbuşe şi nici să le ardă, unelteşte o altă înşelăciune: aruncă între seminţele bune seminţele lui.

− Dar prin ce se deosebesc cei care dorm, m-ai putea întreba, de cei ce se aseamănă cu seminţele căzute pe cale?

− Se deosebesc prin aceea că pe cei care se aseamănă cu sămînţa căzută pe cale i-a răpit diavolul repede; nici nu i-a lăsat să prindă rădă­cină; cu ceilalţi diavolul are nevoie de mai multă viclenie.

Hristos a spus acestea ca să ne înveţe să priveghem neîncetat. „Chiar dacă ai scăpat de vătămările de mai înainte, ne spune Domnul, mai este şi o altă vătămare. După cum dincolo pieirea îţi venea de la cale, de la pie­triş şi de la spini, tot aşa şi aici pieirea îţi vine de la somn; deci trebuie să stai de pază totdeauna. De aceea şi spune Domnul: „Cel care va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”[2].

Un lucru ca acesta s-a întîmplat chiar la începăturile Bisericii. Mulţi întîi-stătători ai Bisericii aducînd în Biserici oameni vicleni – eretici ascunşi – au lăsat cale deschisă unei astfel de uneltiri. Diavolul nici n-a mai avut nevoie să se ostenească, odată ce a răsădit pe aceia în mijlocul Bisericilor.

− Dar cum e cu putinţă să nu dormi? m-ar întreba cineva.

− Dacă ar fi vorba de somnul acesta al trupului, ar fi cu neputinţă. Dar nu-i vorba de somnul acesta, ci de somnul voinţei. Şi se poate să nu dormi niciodată cu voinţa. De aceea şi Pavel spunea: „Privegheaţi, staţi în credinţă”[3].

Hristos arată apoi că acest somn al voinţei nu-i numai nefolositor, ci şi vătămător. Diavolul atunci îşi seamănă sămînţa sa după ce pămîntul a fost lucrat, că nu mai are nevoie de nici o muncă. Tot aşa fac şi ereticii care îşi răspîndesc otrava lor; şi o fac nu pentru altă pricină, ci de dragul slavei deşarte. Şi Hristos descrie cu de-amănuntul toată înşelăciunea aceasta nu numai prin cuvintele de pînă acum, ci şi prin cele ce urmează. Că iată ce spune Domnul: „Cînd a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina”. Aşa fac şi ereticii. La început îşi ascund erezia; dar după ce lumea capătă încredere în ei, după ce crede în cuvîntul lor, atunci încep să-şi verse otrava.

− Dar pentru ce Domnul aduce în scenă pe slugile care i-au spus stăpînului casei ce se întîmplase în ţarina sa?

− Ca să aibă prilej să spună să nu-i omoare pe eretici.

Pe omul care a semănat neghină îl numeşte vrăjmaş din pricina vătă­mării pe care o aduce oamenilor. Diavolul ne vatămă pe noi; dar originea acestei vătămări nu se datoreşte urii pe care diavolul ne-o poartă nouă, ci urii pe care o poartă lui Dumnezeu. De aici se vede, dar, că Dumnezeu ne iubeşte pe noi mai mult decît ne iubim noi pe noi înşine.

Uită-te şi la o altă viclenie a diavolului! N-a semănat neghina sa înainte de semănarea grîului, pentru că atunci nu putea să piardă pe nimenea, ci cînd toată ţarina era semănată, ca să irosească toată munca lucrătorului. Diavolul le face pe toate aşa pentru că urăşte pe lucrător.

Uită-te acum şi la dragostea slugilor. Se grăbesc să smulgă neghina, chiar dacă nu o vor face cu băgare de seamă. Rîvna asta a lor arată grija lor de sămînţă şi urmăresc un singur lucru: nu ca să fie pedepsit cel care a semănat neghina, ci ca să nu se piardă sămînţa semănată. Că nu pedepsi­rea aceluia era treaba care trebuia făcută mai întîi. De aceea slugile urmă­resc să îndepărteze răul din ţarină. Dar nici aceasta n-o urmăresc fără socoteală; că nu-şi îngăduie să se apuce de lucru de capul lor, ci aşteaptă hotărîrea stăpînului, întrebîndu-1: „Vrei?”

− Ce le răspunde stăpînul?

− Îi împiedică, spunînd: „Nu, ca nu cumva să smulgeţi şi grîul odată cu neghina”. Hristos a grăit aşa pentru a împiedica războaiele, vărsările de sînge, omorurile. Ereticul nu trebuie omorît; o faptă ca aceasta ar aduce război neîmpăcat în lume.

II

Pentru două pricini opreşte Hristos slugile Sale de a plivi grîul: una, să nu fie vătămat grîul; alta, să fie osîndiţi cei cuprinşi de această boală de nevindecat. „Deci, spune Hristos, dacă vrei să fie şi ei pedepsiţi, fără să fie vătămat grîul, aşteaptă timpul potrivit de pedeapsă„.

− Ce înţeles au cuvintele: „Ca nu cumva să smulgeţi şi grîul odată cu neghina!”?

− Prin aceste cuvinte Domnul a spus sau: „Dacă veţi ridica armele şi veţi ucide pe eretici, veţi fi siliţi să ucideţi odată cu ei şi mulţi sfinţi!”; sau: „Se poate ca multe din aceste neghine să se schimbe şi să ajungă grîu. Deci, dacă smulgeţi neghina înainte de vreme pierdeţi şi neghina care va ajunge grîu, că omorîţi şi pe cei care poate se vor schimba şi vor ajunge buni”. Deci Hristos nu ne opreşte să închidem gura ereticilor, să le oprim îndrăzneala lor, să risipim adunările şi asociaţiile lor, ci ne opreşte să-i ucidem, să-i junghiem. Tu însă uită-te la blîndeţea lui Hristos! Nu se mărgineşte numai să hotărască, nici să oprească, ci dă şi motivele hotărîrii Sale şi ale opreliştii.

− Dar ce se va întîmpla dacă neghina rămîne pînă la treieriş? aş putea fi întrebat.

„Atunci voi zice secerătorilor: „Pliviţi mai întîi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem”[4].

Hristos le aduce iarăşi aminte ucenicilor de cuvintele lui Ioan Bote­zătorul, care îl arătase pe El Judecător şi le spune: „Atîta vreme cît neghina stă alături de grîu trebuie cruţată; se poate ca şi ea să ajungă grîu. Dar dacă rămîne neghină, va primi cumplită pedeapsă, că voi spune secerătorilor: „Pliviţi mai întîi neghina!

− Pentru ce mai întîi neghina?

− Ca să nu se teamă ucenicii că odată cu neghina este adunat şi grîul.

„Şi legaţi neghina în snopi ca să o ardeţi, iar grîul adunaţi-l în jitniţe”[5].

Altă pildă le-a pus lor înainte zicînd:

„Asemenea este Împărăţia Cerurilor grăuntelui de muştar”[6].

Pentru că în pilda semănătorului Hristos spusese că trei părţi de sămînţă s-au pierdut şi a scăpat numai o parte, iar în pilda următoare, că şi pe această sămînţă scăpată de pieire o pîndesc multe şi mari primejdii, ca să nu spună ucenicii: „Cine şi cîţi vor fi cei credincioşi?”, Hristos, prin pilda grăuntelui de muştar, îndepărtează din sufletul lor această frică, ca să le întărească credinţa şi să le arate că predica Evangheliei se va întinde peste tot. Din pricina aceasta a dat ca pildă grăuntele de muştar, foarte potrivită cu ideea ce voia să o înfăţişeze.

„Grăuntele de muştar, spune Domnul mai departe, este mai mic decît toate seminţele; dar cînd creşte este mai mare decît ierburile şi se face pom încît vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui”[7].

Prin această pildă Hristos a vrut să dea o dovadă de măreţie. „Aşa va fi, spune El, şi cu predicarea Evangheliei!” Într-adevăr, ucenicii au fost mai slabi decît toţi oamenii, mai mici decît toţi; totuşi predica lor s-a întins pe toată faţa pămîntului, pentru că mare era puterea din ei.

Acestei pilde Domnul îi mai adaugă şi o altă pildă: pilda cu aluatul.

„Împărăţia Cerurilor este asemenea aluatului, pe care luîndu-l o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, pînă ce s-a dospit toată”[8].

„După cum puţinul aluat, spune Hristos ucenicilor Săi, a făcut ca şi făina cea multă să se prefacă în aluat, tot aşa şi voi veţi transforma întreaga lume”. Şi uită-te la înţelepciunea lui Hristos! Ia pilde din natură pentru a arăta că după cum este cu neputinţă ca aceste pilde să nu-şi urmeze cursul lor natural, tot aşa şi ideile pe care le înfăţişează ele. „Să nu-Mi spună nimeni dintre voi, spune Domnul ucenicilor Săi, ce vom putea noi, doisprezece oameni, în faţa unei mulţimi atît de mari? Tocmai amestecul vostru în această mulţime şi nedepărtarea voastră de ea vor face să strălucească puterea voastră. Ca şi aluatul; atunci dospeşte frămîntătura, cînd este alături de făină; şi nu atît alături, ci cînd se amestecă cu făina – că Domnul n-a spus: „l-a pus”, ci: „l-a ascuns” tot aşa şi voi cînd vă veţi lipi şi vă veţi uni cu cei ce vă poartă război, atunci îi veţi birui. Şi după cum aluatul se afundă în făină, dar nu se pierde, ci încetul cu înce­tul face ca toată făina să aibă aceeaşi putere ca şi el, tot aşa va fi şi cu pre­dica voastră. Să nu vă temeţi că v-am spus că vor veni peste voi o mul­ţime de necazuri şi supărări. Aşa veţi străluci şi-i veţi birui pe toţi„.

Prin trei măsuri de făină Hristos a vrut să arate că e vorba de mult. Că se ştie că numărul acesta se întrebuinţează pentru a desemna mulţi­mea, multul.

Să nu te minunezi că Domnul a amintit de grăuntele de muştar şi de aluat cînd a vorbit de Împărăţia Cerurilor! Vorbea cu nişte oameni fără ştiinţă de carte, cu nişte oameni de rînd, cu nişte oameni care aveau nevoie de astfel de pilde pentru a fi cîştigaţi. Atît erau de nepricepuţi, încît chiar după toate acestea aveau nevoie de multă tîlcuire.

Unde sînt, dar, păgînii? Să cunoască puterea lui Hristos, privind la adevărul lucrurilor! Să I se închine Lui pentru două pricini: şi pentru că a spus mai dinainte că Evanghelia se va răspîndi pe tot pămîntul, şi pentru că s-au împlinit cuvintele Lui. Că Hristos este Cel Ce a pus puterea în aluat. De aceea a şi amestecat pe cei ce cred în El cu mulţimea oamenilor ca să dăm şi celorlalţi priceperea noastră. Nimeni să nu pună vină pe pu­ţinătatea celor credincioşi! Mare este puterea predicii! Frămîntătura dospită ajunge pe viitor aluat. Şi după cum scînteia când cade pe lemne le aprinde şi pe acestea şi mai aprinde şi altele, tot aşa cu predicarea Evangheliei.

− Dar Hristos n-a vorbit de foc, ci de aluat. Pentru ce oare?

− Pentru că focul singur nu poate face nimic dacă nu are şi lemne; pe cînd aluatul săvîrşeşte totul prin el însuşi.

Dacă doisprezece oameni au plămădit toată lumea, gîndeşte-te cît de păcătoşi şi de răi sîntem noi, cînd nu putem aduce la credinţă pe cei ce au rămas, deşi sîntem atît de mulţi, deşi sîntem destul aluat pentru a plă­mădi mii de lumi.

[1] Matei 13, 24-30.

[2] Matei 10, 22.

[3] I Corinteni 16,13.

[4] Matei 13,10.

[5] Matei 13, 30.

[6] Matei 13, 31.

[7] Matei 13, 32.

[8] Matei 13, 33.

Sursa: Sf. Ioan Gură de Aur, ”Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei”, PSB 23, EIBMBOR, București, 1994

Citește toată Omilia XLVI

Diaspora se trezește: Pr. Ioan Sîrbu din Oderzo, Italia a întrerupt pomenirea PS Siluan al Italiei

Scrisoare deschisă către Episcopul Siluan al Italiei

”De vei vedea sabia venind
și nu vei da de veste fratelui tău, din mâna ta
voi cere sângele lui.” (Ezechiel 33, 6-8)

Am ezitat vreme îndelungată până să iau această decizie, crezând că lucrurile se mai pot îndrepta, însă m-am înșelat.

PS Siluan al Italiei sărutîndu-se cu un cardinal papist pe care-l consideră biserică

După cum bine știți, anul trecut în luna iunie, a avut loc un eveniment întristător și păgubitor pentru Biserica lui Hristos, la care și dumneavoastră din păcate v-ați făcut părtaș.

Este vorba de așa-zisul ”Sfânt și Mare Sinod Panortodox” care, în loc să rezolve marile probleme bisericești, mai rău le-a agravat, confirmând și pecetluind ”sinodal” pan-erezia ecumenismului pe care a introdus-o oficial în Biserică.

Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că toate Sinoadele Ecumenice și Locale s-au întrunit pentru întărirea dogmelor bisericii și pentru condamnarea ereziei. Însă acest ”sinod” nu a statornicit nicio dogmă și nu a combătut nicio erezie, ci dimpotrivă a legiferat erezii, iar ereticii cei vechi, anatematizați de Biserică, au participat ca și ”observatori” alături de ereticii cei nou apăruți, ecumeniștii ”ortodocși”.

După cum arată hotărârile finale ale documentelor de la Kolimbari, acest ”sinod” nu a fost unul ortodox, ci a fost un sinod mincinos, eretic și tâlhăresc, după cum a fost caracterizat de mulți ierarhi, clerici, monahi și teologi. Și acest lucru pentru că:

  1. A dizolvat sinodalitatea ortodoxă, deoarece episcopii din delegațiile Bisericilor Locale au avut doar drept de semnătură, nu și drept de vot, pe care l-au avut numai întâi-stătătorii acestora.

  2. Nu au participat toate Bisericile Locale, lipsind astfel patru dintre ele.

  3. A acceptat ” căsătoriile mixte” între ortodocși și eretici, ceea ce este condamnat de Sfintele Canoane.

  4. A acceptat denumirea ”istorică” de ”biserici” ereziilor, negând astfel unicitatea Bisericii Sobornicești.

  5. A acceptat ideea eretică a participării Bisericii Ortodoxe la efortul ”de restabilire a unității creștinilor” ca membră în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor.

  6. A desființat hotarul dintre Ortodoxie și erezie, necondamnând nicio erezie, pentru care își află justificarea un Sinod Pan-Ortodox.

  7. Au participat ca ”observatori” eretici condamnați deja de Sinoade Ecumenice, lucru nemaiîntâlnit în istoria Bisericii.

Cunoscând faptul că toți Sfinții Părinți atunci când apărea o erezie, până la condamnarea sinodală, întrerupeau pomenirea și comuniunea cu cei care aduceau inovații în credință și pentru că dumneavoastră nu ați luat nicio atitudine împotriva acestui sinod eretic, ci l-ați acceptat prin însăși semnătura dumneavoastră, vă aduc la cunoștință că în temeiul Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră la toate Slujbele pe care le săvârșesc, încă din luna octombrie a anului trecut.

Dacă aș fi continuat să vă pomenesc ar fi însemnat că și eu sunt ecumenist și eretic pentru că, după cum spune părintele profesor Theodoros Zisis, pomenirea numelui episcopului înseamnă identitate de credință între pomenitor și pomenit. De aceea am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră, pentru că nu vă mai consider un episcop ortodox până când veți declara public că respingeți și osândiți sinodul din Creta și toate ereziile papismului, monofizitismului și protestantismului.

Iar în cazul fericit în care veți conștientiza faptul că vă aflați cuprins de această erezie înfricoșătoare și veți voi să vă pocăiți, atunci și eu cu toată dragostea voi relua pomenirea numelui dumneavoastră.

Data 17.09.2017

Preot Ioan Sîrbu
Parohia Oderzo-Treviso

Enoriașii bisericii ortodoxe din Oderzo au semnat după slujba de duminică, o listă de susținere a părintelui Ioan întru mărturisirea Dreptei Credințe împotriva ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta. Vă prezentăm semnăturile mai jos:

Surse: OrtodoxInfo, Strana Ortodoxă

Ieromonahul Lavrentie Carp de la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași s-a îngrădit de ecumenism

Scrisoarea Ieromonahului Lavrentie Carp de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași către Mitropolitul Teofan

Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit,

Poziția mea cu privire la Sinodul din Creta v-am făcut-o cunoscută de la început. Am avut încredere că doriți lămurirea situației și v-am expus obiecțiile mele teologice. Am trecut cu vederea atitudinea clară publică pe care o aveți de a susține necondiționat deciziile semnate și am încercat să vă arăt și eu personal unele aspecte greșite. Totuși constat că susțineți atât de ferm că nu există greșeli dogmatice, încât nici nu acceptați măcar exprimarea unei opinii contrare sau o dezbatere onestă. În această situație, de impunere în Biserică a unei dogme străine de ortodoxie „cu capul descoperit”, nu pot reacționa decât prin dezicere categorică, adică prin întreruperea pomenirii la slujbe.
Pentru a-mi face mai bine înțeleasă poziția, voi dezvolta în scrisoarea de față motivele care mă îndeamnă la această decizie.
Dorința mea este de a-mi păstra credința dreaptă și de a avea posibilitatea să mi-o exprim. Atâta vreme cât ați semnat unele hotărâri sinodale cu caracter dogmatic neortodox, ele devin normative și pentru mine. Pe lângă aceasta, nu aduceți argumente pertinente, prin glasul întregului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române (BOR) sau personal, în privința ortodoxiei deciziilor din Creta și nici nu lăsați posibilitatea unei dezbateri sincere pe această temă, pentru a fi lămurită. Drept dovadă, singurele articole publicate pe site-ul „Doxologia” și în general în mass-media oficială bisericească sunt doar cele pro-Sinod. În aceste condiții, mă văd nevoit să mă dezic de o astfel de manifestare a unei credințe greșite pentru a putea trăi și susține pe cea autentică a Bisericii.
Scopul meu este de a-mi exprima delimitarea față de asumarea tacită sau activă a ecumenismului în Biserică.
Concret, poziția Înaltpreasfinției Voastre pe tema Sinodului din Creta este publică și o consider greșită. Mi-aș fi dorit să aveți dreptate teologic și să răspundeți eventualelor critici sau măcar să permiteți expunerea tot publică a obiecțiilor pe acest subiect ca dovadă că păstoriți apostolește turma credincioșilor, nu prin îndoctrinare. Dar nici măcar în particular nu mi-ați răspuns mulțumitor la obiecțiile pe care vi le-am adus. Aceasta când am primit o audiență după 6 luni de așteptare. Iar astăzi, după mai bine de 3 luni de zile de când v-am trimis printr-o scrisoare punctele pe care le consider greșite, nu ați binevoit să-mi mai acordați vreo explicație, cum mi-ați trinsmis dinainte prin Părintele Stareț, Arhim. Nichifor. Practic înțeleg că aveți aceeași poziție neschimbată, cea exprimată oficial în diferite ocazii, nefundamentată pe credința ortodoxă. Așadar, nu-mi mai rămâne vreo nădejde că ați avea de gând să revizuiți în vreun fel mărturisirea de credință pe care o dați.
În această situație, nu doar că mă pot prevala de canoanele 15 I-II și 31 apostolic, care permit și chiar recomandă întreruperea pomenirii, dar nici nu-mi rămâne altă opțiune. Ba chiar înțeleg că în toată țara este aceeași interdicție a vreunei critici la adresa Sinodului din Creta. Câtă vreme este vorba de o erezie încă necondamnată sinodal, aș fi folosit orice alt mijloc de împotrivire față de ea, dar nu mi-a mai rămas nici unul la îndemână.
Canoanele menționate prevăd posibilitatea întreruperii pomenirii a) înainte de o cercetare sinodală a episcopului care b) susține o erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți c) în mod deschis și fără rezerve („cu capul descoperit”) d) cu scopul îngrădirii de erezie și izbăvirii Bisericii de erezie sau schisme. e) Aceasta nu este o atitudine schismatică, ci izbăvitoare de schismă și de întărire a unității Bisericii. Deci cel ce aplică aceste canoane nu iese în afara Bisericii, ci în afara unui mediu bisericesc dominat de erezie. Aceasta înseamnă că este vizat nu doar episcopul, ci și toți cei care au o cugetare la fel cu a lui. Trebuie făcută și precizarea că ruperea comuniunii cu episcopul nu presupune ruperea de Biserică pentru că Biserica îl investește pe episcop, nu episcopul instituie Biserica, deși el întrunește plinătatea harului preoțesc. Episcopul depinde de Biserică și ea îl poate revoca, nu Biserica depinde de episcop. Așadar:
a) Nu este necesar să aștept o condamnare sinodală a ecumenismului legiferat în Creta. Chiar și Cuviosul Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora, alături de aproape întreg Sfântul Munte, între anii 1969-1973 tot pe motivul unor declarații de natură ecumenistă.
b) În scrisoarea anterioară v-am prezentat pe larg, cu argumente de la Sfinții Părinți și din Sfânta Scriptură, greșelile dogmatice cuprinse mai ales în documentul 6. Reiau aici pe scurt doar câteva aspecte mai importante:
– aderarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, for ce are la bază o concepție dogmatică neortodoxă și care este astfel validată;
– pe lângă renumitul paragraf 6, mai există o serie de afirmații în documentul legat de ecumenism, care induc o ecleziologie eretică, „teoria ramurilor”, sub diferite forme: unitatea pierdută a Bisericii, existența mai multor Biserici, recunoașterea unor elemente ecleziale în celelalte Confesiuni, Biserica văzută și nevăzută. Pe lângă numeroase (vreo 15) expresii teologice confuze, neclaritatea fiind și ea semnul unei învățături greșite, se remarcă existența a 5 teorii evident eretice. Amintesc aici teoria unității nedepline din paragraful 1, în care se afirmă că Biserica Ortodoxă, deși ea este cea una, sfântă, este pusă în slujba unei „unități creștine” la nivel dogmatic. În paragraful 18 se face referire la „unitatea Bisericii” „urmărită în cadrul CMB”, fiind vorba de Biserica nevăzută, care este „interconfesională”. Aceeași idee se regăsește în următorul paragraf (19), care menționează un principiu din cadrul CMB, de a „pune Bisericile într-o legătură vie” „cu privire la unitatea Bisericii”. Dacă se mai adaugă interpretarea eronată a unor pasaje scripturistice în ultimul paragraf și în al 8-lea, se întregește tabloul unei concepții neortodoxe despre Biserică;
– paragraful 22 legiferează o viziune episcopocentristă prin concentrarea deciziilor exclusiv, discreționar și represiv în mâinile ierarhilor;
– utilizarea unor concepte ce țin de teologia persoanei, îndeosebi în Enciclica Sinodului și în documentul despre Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană;
– prezența unei viziuni despre Împărtășanie care ține de „ecleziologia euharistică”;
– alterarea unor prescripții canonice mai vechi prin permiterea unor derogări fără temei de la post și a oficierii cununiilor mixte cu eterodocșii.
c) Cu toate că în particular nu acceptați teoriile ecumeniste, adeziunea neschimbată la cele semnate în Creta reprezintă adevărata mărturisire de credință pe care o dați „cu capul descoperit”. Așteptarea exprimată de Sinodul BOR de a fi convocat un alt Sinod, ce va clarifica confuziile din documentele cretane, nu este una de natură să scuze eventualele greșeli dogmatice, ci prin aceasta se auto-condamnă. Nu a mai existat și nu poate exista o astfel de situație, ca un Sinod tâlhăresc să fie trecut cu vederea. Ba chiar refuzul ierarhilor de a oferi explicații pe marginea textelor pentru că aceasta ar fi doar de competența unui alt Sinod cu adevărat Panortodox sporește confuzia în materie de credință. Ca și cum nu-și cunosc credința, este secretă sau aceasta mai necesită clarificări.
d) Prin acest gest nu intenționez să mă despart de Biserică sau să produc în sânul ei schisme, ci dimpotrivă, să rămân fidel Bisericii și să atrag atenția asupra devierilor eretice care se împământenesc periculos de tare, chiar prin decizii sinodale.
e) Întreruperea pomenirii în condițiile date nu constituie schismă și, deci, nu poate fi sancționată ca atare. Chiar canonul 15 I-II prevede că cel ce-l aplică „nu este supus certărilor canonice”, adică, dacă se întâmplă să fie sancționat, nu cade sub incidența acestor sancțiuni. Lucrul acesta este întărit de canonul 3 al Sinodului III Ecumenic, care prevedea readucerea la locurile lor pe cei caterisiți pe nedrept pentru opoziția lor față de erezii. Mai mult, în cazul în care veți renunța public la a mai susține deciziile luate la Sinodul din Creta înainte de vreo condamnare sinodală, sunt gata să reiau comuniunea deplină.
Menționez totodată că în istoria Bisericii practica întreruperii pomenirii nu este una nouă, ci apostolică. Comuniunea de credință era observată pe criterii mult mai riguroase, chiar la nivelul trăirii, pe când astăzi s-a ajuns să fie considerată ca fiind o formalitate, deși de multe ori clericii nici măcar nu-și cunosc bine credința, darmite să o și manifeste în viața și slujirea lor. Canonul apostolic 8 dă mărturie de faptul că refuzul unui cleric de a se împărtăși la Liturghia săvârșită de altul poate fi semn de nerecunoaștere a slujbei săvârșită de acela, lucru ce putea produce tulburare. Există, de asemenea, în istoria Bisericii numeroase relatări despre Sfinți Părinți care au întrerupt comuniunea cu ierarhul lor. Dintre ei sunt: Sf. Vasile cel Mare (cf. Epistola 51), Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Marcu Eugenicul și Sf. Paisie Aghioritul. Cum, de altfel există cazuri de episcopi care și-au retras semnătura de la Sinoade care s-au dovedit a fi tâlhărești, de exemplu tatăl Sf. Grigorie Teologul, Grigorie cel Bătrân.
Închei această scrisoare menționând atitudinea cerută de Însuși Mântuitorul față de eretici și învățătorii mincinoși. El cerea vigilență: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16:6), „feriți-vă de proorocii mincinoși” (Mt. 7:15), „vedeți să nu vă amăgească cineva, … căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Mt.24:4,24). Biserica dintotdeauna și-a păzit unitatea prin condamnarea acestora și a învățăturilor lor, nu urmărind unitatea cu ei. Dialogul și deschiderea Ortodoxiei față de cei din afara ei este o necesitate, dar trebuie făcut cu prudență, de reprezentanți capabili, pe baze temeinice și sincere, în acord cu tradiția canonică și patristică. Pentru că Biserica nu este o simplă instituție, iar credincioșii nu formează un corp social prin coeziunea întreolaltă, ci formează Trupul lui Hristos prin credința în El. Ceea ce ne unește trebuie să fie înrudirea noastră cu Domnul prin credința curată, nu supunerea omenească față de ierarhie. Episcopul trebuie să fie garantul acestei credințe pentru a păstra unitatea Bisericii în jurul lui Hristos, nu în jurul său prin idealuri umane de pace și liniște. Toleranța și corectitudinea politică se pot transforma și chiar devin apostazie dacă sunt aplicate în mediul bisericesc.

 

Data: 08 august 2017

Cu smerenie,

Ierom. Lavrentie Carp

Sursa: Strana Ortodoxă