Diac. Evghenie Morgun: Comentariu în privința necesității unei judecăți sinodale în problema condamnării ereticilor

0
668

Am vrut să vin aici cu un comentariu cu privire la lucrarea pe care ați publicat-o – „Un studiu amănunțit privind întreruperea comuniunii cu ereticii și interpretarea canonului 15 (I-II Constantinopol)” și mai ales cu privire la întrebarea: cine și când devine eretic. În acest sens există niște materiale interesante la sfântul Nicodim (Milaș) [1], despre subtilitățile dreptului bisericesc în tâlcuirea la Canonul întâi al Sinodului din Antiohia.

În acest Canon putem observa o normă juridică foarte interesantă în perspectiva problemei aplicării pedepselor bisericești. Pedepsele corespunzătoare încălcărilor săvârșite se aplică în cadrul dreptului bisericesc ortodox fie prin intermediul sentinței de condamnare propriu-zisă în formă acuzatoare [по дамнаторному, обвинительному приговору], fie prin intermediul unei sentințe cu statut de declarativ-explicativ [деклараторному, разъяснительному приговору]. La condamnarea propriu-zisă o cerință obligatorie este ca judecata bisericească care analizează cazul să îndeplinească toate normele cu privire la procesul de judecată, pentru ca pe această cale să determine și să discearnă pedeapsa cuvenită în acest caz particular și, reieșind din asta, să aplice pedeapsa cuvenită asupra celui judecat.

Dar există cazuri în care cel vinovat de vreo încălcare cunoscută este supus pedepsei și fără o asemenea sentință, iar acest lucru se întâmplă atunci când chiar în momentul săvârșirii fărădelegii, nelegiuitul se supune pe sine pedepsei prevăzute de judecată. În acest caz judecata este de prisos pentru că prin însăși săvârșirea fărădelegii, nelegiuitul a săvârșit (a aplicat asupra sa) și pedeapsa cuvenită, iar judecății în acest caz nu îi rămâne altceva decât să constate fapta nelegiuită săvârșită de către cel supus pedepsei și însăși pedeapsa, iar sentința judecății poartă astfel un caracter declarativ–explicativ.

În funcție de această diferență a sentințelor, pedepsele aplicate în fiecare caz sunt numite în diferite feluri. În cazul unei condamnări cu caracter acuzator [дамнаторного характера], pedeapsa poartă numele de διχαστική ποινή, pedeapsă judecătorească; iar în cazul în care sentința poartă un caracter declarativ-explicativ [деклараторного характера], pedeapsa se numește νομική ποινή, pedeapsă juridică sau legală. Cel din urmă caz are loc atunci când fărădelegea săvârșită îl plasează pe cel vinovat într-un spațiu în care judecata nu mai este necesară pentru lipsirea lui de anumite drepturi, fiindcă chiar încălcarea săvârșită are legătură directă cu lipsirea de aceste drepturi și, respectiv, în momentul în care s-a săvârșit încălcarea, lipsirea de aceste drepturi se întâmplă în mod automat și de la sine.

În cazul unor încălcări grave, mai ales ce țin de unitatea Bisericii sau capacitatea juridică [правоспособности] a unei anumite persoane ce îndeplinește obligațiuni cunoscute în structura bisericească, pedeapsa se aplică de la sine de către dreptul bisericesc-canonic [sublinierea redacției]. Astfel, bunăoară, dacă un creștin se leapădă vădit de credința lui și trece într-o altă comunitate religioasă, prin însuși faptul lepădării sale el pierde toate drepturile pe care le avea fiind creștin, iar prin urmare sentința unei judecăți bisericești care l-ar anunța de lipsirea de aceste drepturi, este de prisos. Sau dacă un oarecare membru al bisericii, pentru o oarecare vinovăție cu caracter lumesc, a fost condamnat de către o judecată laică la închisoare sau la o oarecare altă pedeapsă, prin aceasta persoana pomenită este supusă necinstei (lat. infamia) canonice, iar pronunțarea unei judecăți bisericești cu privire la această pedeapsă nu mai este necesară. În acest caz, precum și în altele asemenea acestuia, pedeapsa vine de la sine, ca și o consecință directă a unei fapte cunoscute ca nelegiuită. Astfel, în dreptul canonic bisericesc, a aflat dezvoltare ideea de pedeapsă juridică sau canonică, spre deosebire de pedeapsa ce se aplică în urma unui proces de judecată și enunțată de către organul judecății bisericești.

Baza sau argumentarea pedepselor de acest gen o putem găsi în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel, scriindu-i lui Tit despre omul eretic care nu dorește să asculte mustrările și să se întoarcă la credința ortodoxă, stăruind în erezie, îi spune că un astfel de om s-a răzvrătit, fiind singur de sine osândit – και άμαρτάνει, ων αυτοκατάκριτος (Tit 3:10-11).

Același sens îl au și canoanele sinodului din Gangra, care spun că cei ce au săvârșit încălcările prevăzute de canoanele acestui sinod să fie socotiți depărtați de Biserică (afurisiți). În canoanele sinodului din Gangra nu este indicată necesitatea unei judecăți bisericești pentru enunțarea pedepsei, ci cu privire la fiecare nelegiuit ce va încălca aceste canoane, ele afirmă asemenea apostolului Pavel: ανάθεμα έστω, adică un astfel de păcătos ce stăruie în greșeala sa este deja judecat.

Canonul 1 al sinodului din Antiohia lămurește cel mai limpede pedepsele de acest gen. Fiind întărit prin canon timpul la care ortodocșii trebuie să prăznuiască Învierea lui Hristos, sinodul poruncește în același timp să fie considerați depărtați de Biserică episcopii, preoții și diaconii ce vor hotărî să procedeze contrar celor întărite de sinod (τούτον ή άγια σύνοδος εντεύθεν ήδη άλλότριον έκρινε της εκκλησίας). Prin urmare, nu este necesar ca judecata să cheme și să condamne astfel de persoane, pentru că ei sunt deja osândiți de canonul sinodului dat, din momentul în care au încălcat hotărârile lui. În acest caz judecata bisericească, chiar de ar avea de afacere cu nelegiuiții ce prin înseși faptele săvârșite au căzut sub pedeapsa cuvenită, poate doar să constate această pedeapsă, pe care cel vinovat o primise pentru fapta săvârșită și o astfel de sentință va purta un caracter declarativ-explicativ.

Totuși toate cele spuse mai sus se pot aplica doar în cazul unor anumite încălcări, față de care o astfel de pedeapsă categorică a fost enunțată deja în Canoane. Față de celelalte încălcări bisericești sentința trebuie să fie numai și numai cu caracter acuzator, cu păstrarea tuturor prevederilor legale bisericești proprii unui proces de judecată bisericesc.

[1] Nicodim (Milaș) al Dalmației – a fost un ierarh ortodox sârb, episcop de Dalmația între anii 1890-1912. Nicodim Milaș este de asemenea cunoscut și ca unul din cei mai mari canoniști ortodocși de limbă slavonă, autor a multor cărți de Drept canonic, unele traduse și în românește și utilizate pe larg de specialiști. În 2012 a fost canonizat și este cinstit local de către Biserica Ortodoxă Sârbă.

Print Friendly, PDF & Email