Diaspora se trezește: Pr. Ioan Sîrbu din Oderzo, Italia a întrerupt pomenirea PS Siluan al Italiei

Scrisoare deschisă către Episcopul Siluan al Italiei

”De vei vedea sabia venind
și nu vei da de veste fratelui tău, din mâna ta
voi cere sângele lui.” (Ezechiel 33, 6-8)

Am ezitat vreme îndelungată până să iau această decizie, crezând că lucrurile se mai pot îndrepta, însă m-am înșelat.

PS Siluan al Italiei sărutîndu-se cu un cardinal papist pe care-l consideră biserică

După cum bine știți, anul trecut în luna iunie, a avut loc un eveniment întristător și păgubitor pentru Biserica lui Hristos, la care și dumneavoastră din păcate v-ați făcut părtaș.

Este vorba de așa-zisul ”Sfânt și Mare Sinod Panortodox” care, în loc să rezolve marile probleme bisericești, mai rău le-a agravat, confirmând și pecetluind ”sinodal” pan-erezia ecumenismului pe care a introdus-o oficial în Biserică.

Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că toate Sinoadele Ecumenice și Locale s-au întrunit pentru întărirea dogmelor bisericii și pentru condamnarea ereziei. Însă acest ”sinod” nu a statornicit nicio dogmă și nu a combătut nicio erezie, ci dimpotrivă a legiferat erezii, iar ereticii cei vechi, anatematizați de Biserică, au participat ca și ”observatori” alături de ereticii cei nou apăruți, ecumeniștii ”ortodocși”.

După cum arată hotărârile finale ale documentelor de la Kolimbari, acest ”sinod” nu a fost unul ortodox, ci a fost un sinod mincinos, eretic și tâlhăresc, după cum a fost caracterizat de mulți ierarhi, clerici, monahi și teologi. Și acest lucru pentru că:

  1. A dizolvat sinodalitatea ortodoxă, deoarece episcopii din delegațiile Bisericilor Locale au avut doar drept de semnătură, nu și drept de vot, pe care l-au avut numai întâi-stătătorii acestora.

  2. Nu au participat toate Bisericile Locale, lipsind astfel patru dintre ele.

  3. A acceptat ” căsătoriile mixte” între ortodocși și eretici, ceea ce este condamnat de Sfintele Canoane.

  4. A acceptat denumirea ”istorică” de ”biserici” ereziilor, negând astfel unicitatea Bisericii Sobornicești.

  5. A acceptat ideea eretică a participării Bisericii Ortodoxe la efortul ”de restabilire a unității creștinilor” ca membră în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor.

  6. A desființat hotarul dintre Ortodoxie și erezie, necondamnând nicio erezie, pentru care își află justificarea un Sinod Pan-Ortodox.

  7. Au participat ca ”observatori” eretici condamnați deja de Sinoade Ecumenice, lucru nemaiîntâlnit în istoria Bisericii.

Cunoscând faptul că toți Sfinții Părinți atunci când apărea o erezie, până la condamnarea sinodală, întrerupeau pomenirea și comuniunea cu cei care aduceau inovații în credință și pentru că dumneavoastră nu ați luat nicio atitudine împotriva acestui sinod eretic, ci l-ați acceptat prin însăși semnătura dumneavoastră, vă aduc la cunoștință că în temeiul Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră la toate Slujbele pe care le săvârșesc, încă din luna octombrie a anului trecut.

Dacă aș fi continuat să vă pomenesc ar fi însemnat că și eu sunt ecumenist și eretic pentru că, după cum spune părintele profesor Theodoros Zisis, pomenirea numelui episcopului înseamnă identitate de credință între pomenitor și pomenit. De aceea am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră, pentru că nu vă mai consider un episcop ortodox până când veți declara public că respingeți și osândiți sinodul din Creta și toate ereziile papismului, monofizitismului și protestantismului.

Iar în cazul fericit în care veți conștientiza faptul că vă aflați cuprins de această erezie înfricoșătoare și veți voi să vă pocăiți, atunci și eu cu toată dragostea voi relua pomenirea numelui dumneavoastră.

Data 17.09.2017

Preot Ioan Sîrbu
Parohia Oderzo-Treviso

Enoriașii bisericii ortodoxe din Oderzo au semnat după slujba de duminică, o listă de susținere a părintelui Ioan întru mărturisirea Dreptei Credințe împotriva ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta. Vă prezentăm semnăturile mai jos:

Surse: OrtodoxInfo, Strana Ortodoxă

Ieromonahul Lavrentie Carp de la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași s-a îngrădit de ecumenism

Scrisoarea Ieromonahului Lavrentie Carp de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași către Mitropolitul Teofan

Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit,

Poziția mea cu privire la Sinodul din Creta v-am făcut-o cunoscută de la început. Am avut încredere că doriți lămurirea situației și v-am expus obiecțiile mele teologice. Am trecut cu vederea atitudinea clară publică pe care o aveți de a susține necondiționat deciziile semnate și am încercat să vă arăt și eu personal unele aspecte greșite. Totuși constat că susțineți atât de ferm că nu există greșeli dogmatice, încât nici nu acceptați măcar exprimarea unei opinii contrare sau o dezbatere onestă. În această situație, de impunere în Biserică a unei dogme străine de ortodoxie „cu capul descoperit”, nu pot reacționa decât prin dezicere categorică, adică prin întreruperea pomenirii la slujbe.
Pentru a-mi face mai bine înțeleasă poziția, voi dezvolta în scrisoarea de față motivele care mă îndeamnă la această decizie.
Dorința mea este de a-mi păstra credința dreaptă și de a avea posibilitatea să mi-o exprim. Atâta vreme cât ați semnat unele hotărâri sinodale cu caracter dogmatic neortodox, ele devin normative și pentru mine. Pe lângă aceasta, nu aduceți argumente pertinente, prin glasul întregului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române (BOR) sau personal, în privința ortodoxiei deciziilor din Creta și nici nu lăsați posibilitatea unei dezbateri sincere pe această temă, pentru a fi lămurită. Drept dovadă, singurele articole publicate pe site-ul „Doxologia” și în general în mass-media oficială bisericească sunt doar cele pro-Sinod. În aceste condiții, mă văd nevoit să mă dezic de o astfel de manifestare a unei credințe greșite pentru a putea trăi și susține pe cea autentică a Bisericii.
Scopul meu este de a-mi exprima delimitarea față de asumarea tacită sau activă a ecumenismului în Biserică.
Concret, poziția Înaltpreasfinției Voastre pe tema Sinodului din Creta este publică și o consider greșită. Mi-aș fi dorit să aveți dreptate teologic și să răspundeți eventualelor critici sau măcar să permiteți expunerea tot publică a obiecțiilor pe acest subiect ca dovadă că păstoriți apostolește turma credincioșilor, nu prin îndoctrinare. Dar nici măcar în particular nu mi-ați răspuns mulțumitor la obiecțiile pe care vi le-am adus. Aceasta când am primit o audiență după 6 luni de așteptare. Iar astăzi, după mai bine de 3 luni de zile de când v-am trimis printr-o scrisoare punctele pe care le consider greșite, nu ați binevoit să-mi mai acordați vreo explicație, cum mi-ați trinsmis dinainte prin Părintele Stareț, Arhim. Nichifor. Practic înțeleg că aveți aceeași poziție neschimbată, cea exprimată oficial în diferite ocazii, nefundamentată pe credința ortodoxă. Așadar, nu-mi mai rămâne vreo nădejde că ați avea de gând să revizuiți în vreun fel mărturisirea de credință pe care o dați.
În această situație, nu doar că mă pot prevala de canoanele 15 I-II și 31 apostolic, care permit și chiar recomandă întreruperea pomenirii, dar nici nu-mi rămâne altă opțiune. Ba chiar înțeleg că în toată țara este aceeași interdicție a vreunei critici la adresa Sinodului din Creta. Câtă vreme este vorba de o erezie încă necondamnată sinodal, aș fi folosit orice alt mijloc de împotrivire față de ea, dar nu mi-a mai rămas nici unul la îndemână.
Canoanele menționate prevăd posibilitatea întreruperii pomenirii a) înainte de o cercetare sinodală a episcopului care b) susține o erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți c) în mod deschis și fără rezerve („cu capul descoperit”) d) cu scopul îngrădirii de erezie și izbăvirii Bisericii de erezie sau schisme. e) Aceasta nu este o atitudine schismatică, ci izbăvitoare de schismă și de întărire a unității Bisericii. Deci cel ce aplică aceste canoane nu iese în afara Bisericii, ci în afara unui mediu bisericesc dominat de erezie. Aceasta înseamnă că este vizat nu doar episcopul, ci și toți cei care au o cugetare la fel cu a lui. Trebuie făcută și precizarea că ruperea comuniunii cu episcopul nu presupune ruperea de Biserică pentru că Biserica îl investește pe episcop, nu episcopul instituie Biserica, deși el întrunește plinătatea harului preoțesc. Episcopul depinde de Biserică și ea îl poate revoca, nu Biserica depinde de episcop. Așadar:
a) Nu este necesar să aștept o condamnare sinodală a ecumenismului legiferat în Creta. Chiar și Cuviosul Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora, alături de aproape întreg Sfântul Munte, între anii 1969-1973 tot pe motivul unor declarații de natură ecumenistă.
b) În scrisoarea anterioară v-am prezentat pe larg, cu argumente de la Sfinții Părinți și din Sfânta Scriptură, greșelile dogmatice cuprinse mai ales în documentul 6. Reiau aici pe scurt doar câteva aspecte mai importante:
– aderarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, for ce are la bază o concepție dogmatică neortodoxă și care este astfel validată;
– pe lângă renumitul paragraf 6, mai există o serie de afirmații în documentul legat de ecumenism, care induc o ecleziologie eretică, „teoria ramurilor”, sub diferite forme: unitatea pierdută a Bisericii, existența mai multor Biserici, recunoașterea unor elemente ecleziale în celelalte Confesiuni, Biserica văzută și nevăzută. Pe lângă numeroase (vreo 15) expresii teologice confuze, neclaritatea fiind și ea semnul unei învățături greșite, se remarcă existența a 5 teorii evident eretice. Amintesc aici teoria unității nedepline din paragraful 1, în care se afirmă că Biserica Ortodoxă, deși ea este cea una, sfântă, este pusă în slujba unei „unități creștine” la nivel dogmatic. În paragraful 18 se face referire la „unitatea Bisericii” „urmărită în cadrul CMB”, fiind vorba de Biserica nevăzută, care este „interconfesională”. Aceeași idee se regăsește în următorul paragraf (19), care menționează un principiu din cadrul CMB, de a „pune Bisericile într-o legătură vie” „cu privire la unitatea Bisericii”. Dacă se mai adaugă interpretarea eronată a unor pasaje scripturistice în ultimul paragraf și în al 8-lea, se întregește tabloul unei concepții neortodoxe despre Biserică;
– paragraful 22 legiferează o viziune episcopocentristă prin concentrarea deciziilor exclusiv, discreționar și represiv în mâinile ierarhilor;
– utilizarea unor concepte ce țin de teologia persoanei, îndeosebi în Enciclica Sinodului și în documentul despre Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană;
– prezența unei viziuni despre Împărtășanie care ține de „ecleziologia euharistică”;
– alterarea unor prescripții canonice mai vechi prin permiterea unor derogări fără temei de la post și a oficierii cununiilor mixte cu eterodocșii.
c) Cu toate că în particular nu acceptați teoriile ecumeniste, adeziunea neschimbată la cele semnate în Creta reprezintă adevărata mărturisire de credință pe care o dați „cu capul descoperit”. Așteptarea exprimată de Sinodul BOR de a fi convocat un alt Sinod, ce va clarifica confuziile din documentele cretane, nu este una de natură să scuze eventualele greșeli dogmatice, ci prin aceasta se auto-condamnă. Nu a mai existat și nu poate exista o astfel de situație, ca un Sinod tâlhăresc să fie trecut cu vederea. Ba chiar refuzul ierarhilor de a oferi explicații pe marginea textelor pentru că aceasta ar fi doar de competența unui alt Sinod cu adevărat Panortodox sporește confuzia în materie de credință. Ca și cum nu-și cunosc credința, este secretă sau aceasta mai necesită clarificări.
d) Prin acest gest nu intenționez să mă despart de Biserică sau să produc în sânul ei schisme, ci dimpotrivă, să rămân fidel Bisericii și să atrag atenția asupra devierilor eretice care se împământenesc periculos de tare, chiar prin decizii sinodale.
e) Întreruperea pomenirii în condițiile date nu constituie schismă și, deci, nu poate fi sancționată ca atare. Chiar canonul 15 I-II prevede că cel ce-l aplică „nu este supus certărilor canonice”, adică, dacă se întâmplă să fie sancționat, nu cade sub incidența acestor sancțiuni. Lucrul acesta este întărit de canonul 3 al Sinodului III Ecumenic, care prevedea readucerea la locurile lor pe cei caterisiți pe nedrept pentru opoziția lor față de erezii. Mai mult, în cazul în care veți renunța public la a mai susține deciziile luate la Sinodul din Creta înainte de vreo condamnare sinodală, sunt gata să reiau comuniunea deplină.
Menționez totodată că în istoria Bisericii practica întreruperii pomenirii nu este una nouă, ci apostolică. Comuniunea de credință era observată pe criterii mult mai riguroase, chiar la nivelul trăirii, pe când astăzi s-a ajuns să fie considerată ca fiind o formalitate, deși de multe ori clericii nici măcar nu-și cunosc bine credința, darmite să o și manifeste în viața și slujirea lor. Canonul apostolic 8 dă mărturie de faptul că refuzul unui cleric de a se împărtăși la Liturghia săvârșită de altul poate fi semn de nerecunoaștere a slujbei săvârșită de acela, lucru ce putea produce tulburare. Există, de asemenea, în istoria Bisericii numeroase relatări despre Sfinți Părinți care au întrerupt comuniunea cu ierarhul lor. Dintre ei sunt: Sf. Vasile cel Mare (cf. Epistola 51), Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Marcu Eugenicul și Sf. Paisie Aghioritul. Cum, de altfel există cazuri de episcopi care și-au retras semnătura de la Sinoade care s-au dovedit a fi tâlhărești, de exemplu tatăl Sf. Grigorie Teologul, Grigorie cel Bătrân.
Închei această scrisoare menționând atitudinea cerută de Însuși Mântuitorul față de eretici și învățătorii mincinoși. El cerea vigilență: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16:6), „feriți-vă de proorocii mincinoși” (Mt. 7:15), „vedeți să nu vă amăgească cineva, … căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Mt.24:4,24). Biserica dintotdeauna și-a păzit unitatea prin condamnarea acestora și a învățăturilor lor, nu urmărind unitatea cu ei. Dialogul și deschiderea Ortodoxiei față de cei din afara ei este o necesitate, dar trebuie făcut cu prudență, de reprezentanți capabili, pe baze temeinice și sincere, în acord cu tradiția canonică și patristică. Pentru că Biserica nu este o simplă instituție, iar credincioșii nu formează un corp social prin coeziunea întreolaltă, ci formează Trupul lui Hristos prin credința în El. Ceea ce ne unește trebuie să fie înrudirea noastră cu Domnul prin credința curată, nu supunerea omenească față de ierarhie. Episcopul trebuie să fie garantul acestei credințe pentru a păstra unitatea Bisericii în jurul lui Hristos, nu în jurul său prin idealuri umane de pace și liniște. Toleranța și corectitudinea politică se pot transforma și chiar devin apostazie dacă sunt aplicate în mediul bisericesc.

 

Data: 08 august 2017

Cu smerenie,

Ierom. Lavrentie Carp

Sursa: Strana Ortodoxă

Un alt părinte din Patriarhia Rusă întrerupe pomenirea pseudo-patriarhului Kiril și a celor în comuniune cu el

Pseudo-patriarhul ecumenist, Kiril al Moscovei, alături de muftiul suprem al Rusiei, Talgat Tagiuddin

În duminica zilei de 23 iulie 2017 (10 iulie c.b.) un alt părinte din Patriarhia Moscovei a anunțat că întrerupe pomenirea la sfintele slujbe a pseudo-patriarhului Kiril și a celorlalți ierarhi aflați în comuniune cu el.

După încercări repetate de a primi răspunsuri clare de la ierarhul locului, episcopul Mstislav de Tihvin, de la mitropolitul Varsanufie de Sankt Petersburg și Ladoga, și de la patriarhul Kiril al Moscovei, în legătură cu manifestările panereziei ecumenismului, protoiereul Artemie Scripchin din Eparhia de Tihvin, satul Colceanovo, a decis să aplice canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol din motive de conștiință, în lipsa oricărui răspuns timp îndelungat de la persoanele vizate.

Deși va deveni un proscris alături de familia sa numeroasă, părintele Artemie Scripchin a decis că e mai bine să-și piardă micul venit al familiei ce i-l oferea parohia decît să-și piardă credincioșia față de Hristos și Sfînta Sa Biserică.

Protoiereul Artemie Scripchin și familia sa cu 7 copii

În mesajul său făcut public pe o rețea de socializare, părintele anunță că a întrerupt nu doar pomenirea patriarhului Kiril, dar și al mitropolitului Varsanufie, episcopului Mstislav, precum și a tuturor episcopilor aflați în comuniune cu aceștia.

Redăm mai jos scrisoarea publică a protoiereului Artemie Scripchin:

Scrisoare de la clericul Eparhiei de Tihvin al BORu PM, protoiereul Artemie Scripchin
Mitropolitului BORu PM, Varsanufie de Sankt Petersburg și Ladoga

 

Pe 16 aprilie anul curent, de ziua Sfintelor Paști, patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse Patriarhia Moscovei, Kiril al Moscovei, într-o vizită la Spitalul Clinic de Copii din orașul Moscova, a făcut o declarație importantă referitoare la ființa lui Dumnezeu. În discursul său scandalos, Întîistătătorul BORu PM în mod public, în timpul exercitării îndatoririlor sale pastorale, a recunoscut UNITATEA IDENTICĂ a lui Dumnezeu-Sfînta Treime cu așa numitul dumnezeu al musulmanilor, Allah, prin aceasta expunînd reviziei cea mai importantă dogmă a Credinței creștine, dogma Sfintei Treimi.

Două luni în urmă am trimis scrisori în adresa dumneavoastră, precum și în adresa patriarhului BORu PM Kiril al Moscovei și episcopului BORu PM Mstislav de Tihvin, cu rugămintea de a clarifica poziția teologică oficială a BORu PM în această problemă. Timp de două luni nu am primit NICI UN răspuns și NICI O lămurire.

În aceste condiții vă comunic următoarele:

  1. Folosindu-mă de dreptul dat de Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, eu rup comuniunea canonică cu patriarhul BORu PM Kiril (Gundeaev Vladimir Mihailovici) ca urmare a comiterii sale de grave infracțiuni canonice: Predicarea ereziei MAHOMEDANISMULUI (condamnată la Sinodul din anul 1180 de la Constantinopol), Predicarea ereziei ECUMENISMULUI (condamnată la Sinodul din anul 1948 de la Moscova), Predicarea ereziei LATINISMULUI (condamnată de o mulțime de Sinoade și Sfinți Părinți).
  2. De asemenea, eu rup comuniunea canonică cu Dvs, cu episcopul BORu PM Mstislav și cu ceilalți episcopi ai BORu PM, ce sprijină și împărtășesc învățăturile mincinoase menționate mai sus ale ereticului și hulitorului de Dumnezeu Gundeaev V.M., ca și COMPLICI (cu sau fără voie) la crimele sale împotriva lui Dumnezeu și a Sfintei Biserici.
  3. Ordinele și mustrările Dvs și a altor arhierei BORu PM menționați mai sus de acum înainte le consider de nimic.

Rămînînd credincios legămîntului făcut înaintea primirii Sfîntului Botez și jurămîntului dat înaintea hirotonirii întru preoție, 
protoiereul Artemie Scripchin

23 iulie 2017

Scrisoarea părintelui Artemie se referă la înregistrarea predicii apostate a lui Kiril din ziua Sfintelor Paști, 3/16 aprilie 2017, minutul 2:36-2:53

Sursa: 3rm.info

Traducere: Lumea Ortodoxă

Vezi și:

Ecumenismul în Patriarhia Moscovei

Ecumenism total în BORu. Mitropolitul Viktorin: „Am făcut o făgăduinţă lui Allah”

Pedeapsă capitală: o egumenă din Rusia a fost afurisită pentru susţinerea întreruperii pomenirii patriarhului

Masă rotundă cu genericul: ”Biserica Ortodoxă Rusă și declarația de la Havana – victorie sau înfrângere?”

Evaluarea ortodoxă a „sinodului” din Creta – Declaraţia din Chişinău

„Ne-am regăsit ca frați în credința creștină” – declarația comună a Papei Francisc și a Patriarhului Kirill

Soborul Arhieresc al BORu: „Proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă puritatea credinţei ortodoxe”

Întrunire interreligioasă în Kazan, Rusia, sub genericul: „Un singur Dumnezeu, o singură omenire”

„Ierarhii au subliniat dezvoltarea fructuoasă a relaţiilor dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Rusă”

„Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa istorică a altor biserici şi confesiuni creştine” – traducerea oficială a documentului pentru Sinodul pan-ortodox

La forurile ecumeniste nu se iau decizii străine de duhul Ortodoxiei – declaraţiile protopopiatului Chişinău din 24 martie

Terorismul ecumenismului

 

Replica Epitropului I al schitului Prodromu, ieroschimonahul Paisie, la comunicatul ”oficial” emis la 26.06.2017

În data de 26 iunie 2017 starețul schitului Prodromu din muntele Athos a emis samavolnic un comunicat ”oficial” legat de nepomenirea pseudopatriarhului ecumenist Bartolomeu al Constantinopolului fără a fi semnat și de epitropii schitului precum se obișnuiește. Comunicatul a fost ulterior difuzat spre înștiințarea tuturor românilor ortodocși de portalul de știri al Patriarhiei Române basilica.ro, de cel al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei doxologia.ro, dar și de platforma activenews.ro care susține, de altfel, politica ecleziastică a Patriarhiei Române indiferent dacă aceasta este ortodoxă sau ecumenistă.

Pentru o parcurgere mai facilă publicăm inițial comunicatul emis la 26 iunie 2017 de starețul schitului Prodromu, Atanasie Prodromitul, iar ulterior puteți citi replica.

Către dreptslăvitorii români de pretutindeni

Starețul Atanasie de la Prodromu

Deoarece prin diferite mijloace de informare, dar mai ales prin intermediul Internetului, continuă să apară veşti care nu reflectă realitatea din Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos şi care provoacă sminteală şi nedumeriri în rândul credincioşilor, suntem datori a face următoarele precizări:

  • La toate slujbele care se săvârşesc în schit este pomenit numele ierarhului sub a cărui jurisdicţie canonică se află schitul nostru – ca întreg Sfântul Munte Athos – adică al Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic;
  • Niciodată în schit nu a fost întreruptă pomenirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu;
  • Niciodată în cadrul obştii nu a fost pusă problema de a fi întreruptă pomenirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, deci nici vorbă despre un vot al obştii prin care cei 50 de vieţuitori ar fi aprobat întreruperea pomenirii;
  • Aceasta, pomenirea, nu provine din impunerea voinţei vreunei autorităţi din afara schitului, ci din însăşi dorinţa obştii de a rămâne în comuniune cu ierarhul sub a cărui oblăduire se află şi cu întreaga Biserică Ortodoxă;
  • Schitul Românesc Prodromu nu a trimis şi nici nu trimite reprezentanţi la întruniri publice organizate fără binecuvântarea ierarhului locului şi în cadrul cărora se fac îndemnuri la ruperea de Biserică, iar cei care în asemenea împrejurări se prezintă ca fiind monahi athoniţi sau prodromiţi şi folosesc imaginile, siglele şi icoanele Schitului Prodromu sau fac afirmaţii în numele schitului ca şi cum ar reprezenta Schitul Prodromu nu au binecuvântarea noastră şi nu se află în acord cu obştea schitului;

Constatăm cu multă îngrijorare că numele Schitului Românesc Prodromu este folosit pentru a crea dezbinare în Biserică folosindu-se în acest scop metode grosolane de manipulare prin difuzarea de informaţii cu conţinut mincinos care fac referire la unele evenimente petrecute în Schit, cu văditul scop de crea o impresie înşelătoare despre situaţia reală şi care se află în totală contradicţie cu duhul evanghelic atât prin limbajul folosit, cât şi prin conţinutul materialului publicat;

Tot prin metode străine de vieţuirea creştină şi în urma unei insistente dezinformări despre recentele evenimente bisericeşti, Părintelui Iulian Prodromitul i-au fost smulse unele declaraţii prin care credincioşii sunt îndemnaţi la întreruperea pomenirii ierarhiei Bisericii, dar care sunt în totală contradicţie cu practica şi învăţătura de-o viaţă a Părintelui Iulian;

Informaţiile cum că cei 5 monahi care s-au rupt din trupul obştii Schitului prin neparticiparea la viaţa liturgică şi la viaţa de obşte ar fi fost sechestraţi, canonisiţi, prigoniţi sau că ar fi fost supuşi la felurite presiuni sunt neadevărate, ci dimpotrivă cu dragoste părintească, cu multă răbdare şi îngăduinţă fraţii noştri au fost povăţuiţi pe cale mântuirii după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, conform sfintelor canoane ale Biserici Ortodoxe şi a pravilelor de viaţă monahală, iconomia folosită în cazul lor depăşind cu mult hotarele puse de acestea. Monahii respectivi continuă însă să ducă o viaţă de sine – ies din Sfântul Munte şi se întorc în Schit fără nici o binecuvântare, nu participă la slujbele Schitului sau la alte activităţi de obşte – şi denigrează, totodată, pe cei care nu le împărtăşesc punctul de vedere.

Totodată, exprimăm pe această cale adânca părere de rău pentru discordiile apărute recent în viaţa Bisericii, care cu mai multă înţelepciune şi rugăciune ar fi putut fi evitate.

Pentru viitor, spre a fi păziţi de posibile nedumeriri şi confuzii care ar putea fi generate de unele comunicate referitoare la teme de actualitate bisericească care au legătură cu Schitul Românesc Prodromu, rugăm pe dreptslăvitorii creştini să considere ca adevărate numai pe cele venite pe cale oficială, prin document care poartă pecetea schitului, semnătura stareţului şi număr de înregistrare.

 

Cu dragoste în Hristos,

Starețul Schitului românesc Prodromu

Arhim. Atanasie Prodromitul

și frații în Hristos cei dimpreună cu mine

Replica la acest comunicat al Epitropului I al schitului Prodromu, Ieroschimonahul Paisie Prodromitul: 

Răspuns la un comunicat al Schitului Prodromu

Iar aceasta este judecata: că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele.” (loan 3:19)


Într-un comunicat „oficial” al Schitului Prodromu, semnat de Pr. Stareţ Arhim. Atanasie dimpreună cu fraţii cei adunaţi întru Hristos, se mărturisesc următoarele:

1. În Schitul Românesc Prodromu nu s-a întrerupt niciodată pomenirea Preafericitului Patriarh Bartolomeu, ceea ce din păcate nu este adevărat, deoarece eu personal dimpreună cu alţi doi părinţi clerici am întrerupt pomenirea încă din luna septembrie 2016 cu binecuvântarea Pr. Duhovnic Iulian şi a însuşi Pr. Stareţ Atanasie, fapt consemnat în procesele verbale ale sinaxei schitului, iar în data de 4/17 decembrie 2016 a fost întreruptă oficial în schit pomenirea Patriarhului Bartolomeu de către Sinaxa Schitului în frunte cu Pr. Stareţ Atanasie, fapt consemnat în procesul verbal nr. 71 când, supunându-se opiniei majorităţii exprimate prin vot, chiar el a pronunţat cuvintele „de astăzi nu mai pomenim”. Credem că ceea ce doreşte de fapt Pr. Stareţ să arate în acest comunicat este că, elpersonal, consideră că nu a întrerupt pomenirea, deoarece el nu a mai slujit după această dată până în ziua prăznuirii Naşterii Domnului când însuşi a pomenit la slujbă numele Patriarhului Bartolomeu, deşi dezacordul cu hotărârea Sinaxei şi l-a arătat încă de la venirea epitropiei din partea Mănăstirii Lavra în frunte cu stareţul ei – Arhim. Prodromu – în data de 15/28 decembrie. Aici trebuie consemnatăpresiunea la care a fost supusă toată obştea Schitului de către Epitropia Mănăstirii Lavra pentru a relua pomenirea Patriarhului eretic despre care părinţii lavrioţispuneau că e mai mult decât ortodox. Credem că şi acesta este unul din motivelecare l-au determinat pe Pr. Stareţ să-şi schimbe opinia faţă de decizia Sinaxei. Cu toate acestea doar un singur membru al Sinaxei mai reluat pomenirea cu Pr. Stareţ, restul obştii revenind la pomenire abia după ce nepomenitorii au fostînlăturaţi prin presiuni sau prin vicleşug din sinaxă şi din obşte, sau unii şi-au dat demisia pentru binele şi pacea din obşte.

După acestea toate, în perioada dintre Crăciun şi Bobotează, Pr. Stareţ Atanasie chiar şi-a dat demisia pentru câteva zile, deoarece sinaxa nu era de acord cu el şi cu condiţiile de pomenire. Iar pentru revenirea lui în stăreţie unii dintre cei care au rămascu nepomenirea au acceptat, printre altele, dintre condiţiile puse de Pr. Stareţ slujească, ca iconomie, în sobor la hramul Schitului – Botezul Domnului – împreună cu stareţul Mănăstirii Lavra, iar mai apoi li s-a promis acceptarea lor ca slujitori în biserică fără să pomenească.

Unii s-au supus acestor condiţii integral până astăzi slujind în soboare, iar alţii parţial, neslujind atunci împreună cu stareţul Lavrei, nici în biserică după aceea, când au fost opriţi de Pr. Stareţ, ca făcători de tulburare şi schismă în obşte, până la liniştirea lucrurilor.

2. S-a afirmat că Pr. Iulian ar fi fost supus unor presiuni şi i-au fost smulse unele declaraţii cu sila împotriva ecumenismului şi sinodului din Creta, respectiv despre oprirea pomenirii ierarhului şi că Pr. Iulian nu s-a schimbat cu nimic, ci a rămas acelaşi ca înainte de sinod.

Adevărat este că Pr. Iulian nu s-a schimbat cu nimic şi a rămas la fel de ortodox ca şi înainte de sinod, încât acum nu se împărtăşeşte cu Sfintele Taine împreună cu cei care susţin minciuna şi erezia, nici nu se mai spovedeşte la părintele stareţ ci la alt părinte din obşte, deoarece după ce bătrânul i-a spus stareţului să oprească pomenirea şi să ne lase să slujim, acesta l-a numit înşelat şi a rupt orice legătură duhovnicească cu el.

Precizăm că starețul singur a înclinat balanţa opririi pomenirii în sinaxa schitului fiind cu toţii surprinşi de decizia lui hotărâtă spunând: „eu vreau sâ mor ortodox”. Acum noi, cei care am rămas păstrând în continuare întreruptă pomenirea, cu toate că părintele Iulian şi unii dintre clericii nepomenitori, pentru pacea frăţimii, au participat sau încă mai participă la unele slujbe comune cu obştea, suntem învinuiţi că am făcut schismă în Schit, deşi schisma a fost făcută atunci când grosul obştii a fost întors de Pr. Stareţ, la comuniunea cu erezia prin pomenirea Patriarhului. Aşadar în schismă nu suntem noi, ci cei care susţin erezia ecumenismului.

3. Se afirmă în comunicat că pomenirea Patriarhului Bartolomeu nu a fost impusă de vreo autoritate din afara obştii, ci din însăşi dorinţa obştii de a rămâne în comuniune cu ierarhul locului, ceea ce nu este adevărat pentru că, aşa cum am arătat mai înainte, obştea în cea mai mare parte a fost împotriva pomenirii ceea ce s-a văzut în întâlnirea cu Epitropia Mănăstirii Lavra din 15/28 decembrie atunci când chiar ei au putut constata că majoritatea este împotriva sinodului. Abia după presiunile Mănăstirii Lavra asupra Sinaxei şi a obştii schitului prin ameninţări cu alungarea din schit şi aducerea altei obşti din ţară sau chiar preluarea lui de către o obşte grecească, s-a revenit la pomenire. Altfel cum ar fi ajuns cei 5 părinţi la măsuri atât de drastice ca să întrerupă orice comuniune bisericească cu obştea? 

4. Se afirmă că Pr. Stareţ Atanasie nu a dat niciodată binecuvântare unor părinţi din obşte să ne reprezinte schitul la diferite conferinţe din ţară pe tema Sinodului din Creta şi care chipurile fac îndemnuri la ruperea de biserică ceea ce este ointerpretare greşită, eronată, a canonului 15 a Sinodului l-ll local din Constantinopol care permite preotului întreruperea pomenirii ierarhului care propovăduieşte erezia cu capul descoperit, prin care acesta nu se face vrednic de caterisire, ci este vrednic de laudă, ca unul ce păzeşte biserica de schisme şi de erezii. Acum însă s-a ajuns până la afirmaţia că acest canon nu are putere duhovnicească, deoarece ar fi fost făcut de oameni. De asemenea se interpreteazăunele afirmaţii ale Sf. Paisie Aghioritul şi ale Sf. Porfirie care spun că nu trebuie să ne facem din fiecare chilie biserică proprie, la orice afirmaţie greşită a patriarhului, neţinând cont că altul era contextul evenimentelor din timpul Cuviosului Paisie şi altul cel de acum când avem de a face cu hotărâri greşite ale unui întreg sinod autointitulat „sfânt şi mare”.

Oricum cei doi monahi, care au participat la conferinţele din ţară împotriva Sinodului din Creta, au plecat la început cu încuviinţarea Pr. Stareţ şi cu binecuvântareaDuhovnicului Iulian.

5. De asemenea se spune despre cei nepomenitori că nu se încadrează în niciun fel în viaţa de obşte a schitului şi că nu participă la viaţa liturgică de obşte, ci duc viaţă de sine, şi că nu ar fi fost supuşi nici unui fel de presiune, ceea ce nu este adevărat, deoarece ei au fost scoşi din ascultări şi de la masa de obşte, atunci când şi-au mărturisit împotrivirea lor faţă de sinodul din Creta şi neparticiparea la slujbele unde este pomenit Patriarhul Bartolomeu, motiv pentru care au fost acuzaţi ca schismatici.

Desigur dragoste cu forţa nu există, iar de la dialogul dragostei cu ereticii s-a ajuns ladialogul forţei în propria biserică. Atunci deci ne întrebăm care sunt ereticii şi care sunt schismaticii, care au dragoste adevărată şi care nu?

6. Se poate observa clar că o anumită minoritate doreşte să-şi impună ideile majorităţii, lucrând prin înşelăciune, compromis şi uneori forţă, fiindcă sunt oameni care au puterea deciziei în mâinile lor, şi mai ales în Biserică o fac în numele ascultării de cei mai mari, surprinzător tocmai prin metode de spălare a creierului, ca în perioada de curând apusă.

De ex.: „Este încă devreme pentru întreruperea pomenirii; să tăcem pentru pacea bisericilor; să nu cumva să facem schismă în biserică; să nu ne pierdem schitul; suntem doar o mică comunitate care nu are putere în Sf. Munte, tocmai noi ne-am găsit să mărturisim?; că nu e treaba noastră, ci a celor mai mari; că noi ţinem numai canonul 15 iar restul le încălcăm”, „că ne-am făcut din canoane un sistem”, etc., prin toate acestea punându-se ei deasupra canoanelor Sfintei Biserici şi a Adevărului.

Pacea nu este mai presus de adevărul credinţei, altfel nu ar fi spus însuşi Domnul „nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ, n-am venit să aduc pace ci sabie.” (Mt. 10: 34)

Când este vorba despre dreptatea noastră proprie atunci „pacea este de patru ori mai mare ca dreptatea” (Sf. loan Scărarul – Scara) şi trebuie să alegem pacea, dar când este vorba de credinţă trebuie să ne facem sabie.

7. Ca membru al Sinaxei Schitului Românesc Prodromu pot afirma că nu am avut nici o ştiinţă despre publicarea acestui comunicat ca venind din partea Schitului Prodromu, ceea ce constituie o abatere de la Regulamentul de funcţionare a Schitului care prevede că orice document de valoare excepţională, ca cel emis de Pr. Stareţ, trebuia întâi aprobat de Sinaxa schitului şi semnat de Pr. Stareţ şi de cei doi Epitropi aleşi anual. Acest fapt denotă că Sinaxa nu a fost luată în considerare şi că actul este ilegal şi nul. Ceea ce confirmă faptul afirmat mai sus că se vrea cu tot dinadinsul ştergerea oricărei urme de protest împotriva sinodului din Creta şi a patriarhului.

Dumnezeu îi va demasca însă în timp pe toţi cei care sunt impostori sau falşi păstori, fiindcă acum este vremea alegerii şi a cernerii, în care vedem cum pe unii vor să ne adoarmă cu cuvinte frumoase, ca pace, linişte, dragoste, care nu fac decât să ne arate pierzarea mai dulce, ea tot pierzare chemându-se, iar pe cei care spun adevărul prigonindu-i.

8. Cu siguranţă trebuie să luptăm şi cu rugăciunea, dar şî cu cuvântul, şi cu depărtarea de cei care au părtăşie cu erezia ecumenismului prin încuviinţare tacită, fiindcăDumnezeu nu binevoieşte acolo unde sunt mulţi şi rătăciţi, ci acolo unde sunt puţini dar în adevăr, căci zice Domnul „siliţi-vâ să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci mulţi, zic vouă, vor cânta să intre şi nu vor putea” (Lc.13:24)

Dacă noi ca monahi, şi mai ales ca monahi aghioriţi am început să gândim atât de lumeşte ce să mai aşteptăm de la ceilalţi clerici şi mireni, darămite de la cei bineintenţionaţi din lumea largă. Noi care suntem numiţi chip îngeresc şi lumina mirenilordin lume, să ajungem să fim călăuze spre întuneric? Să nu fie!!!

9. Cu toate că se spune că până la un următor sinod care va condamna public erezia ecumenismului, harul lucrează prin Ierarhii ecumenişti pentru mântuirea poporului necunoscător, prin iconomie, cei care au cuget eretic şi cei care consimt cu bună ştiinţă la erezia lor şi nu iau atitudine, credem că se împărtăşesc spre osândă cu Sfintele Taine, iar nu spre mântuire, fiind căzuţi în erezie şi înşelare deoarece ascund erezia sub masca evlaviei „ca să poată înşela, de va fi cu putinţă si pe cei aleşi” (Mat. 24:24).

De ex. cultivându-se afirmaţii de genul: nu avem toţi un singur Dumnezeu?, şi noi credem în Dumnezeu Tatăl ca şi evreii, (dar nu se spune unde este Fiul?), că şi ereticii sunt biserici şi că unii au chiar sfinte taine numai că se exprimă cu mici diferenţe, toţi suntem fraţi şi surori în Hristos, că şi ei sunt biserici doar că încă nu sunt în comuniune deplină cu noi, etc.

Noi bineînţeles nu suntem de acord cu aceste afirmaţii blasfemiatoare şi superficiale şi credem că prin astfel de afirmaţii aceştia sunt deja în erezie prin gândirea lor, iar din păcate prin Sinodul din Creta unele din aceste idei au fost acceptate ca adevărate, denaturându-se astfel statutul de Biserică şi intrându-se astfel în rândul ereziilor.

Noi cu siguranţă nu facem parte din acea biserică care a fost propovăduită în Creta, ci din adevărata Biserică a lui Hristos, a celor care vor să păstreze Adevărul curat şi care sunt acum catalogaţi ca tulburători şi schismatici. Adevăratul scop al ecumenismului nu este unitatea creştinilor, ci nivelarea conştiinţelor şi crearea unei noi biserici de tip sincretist.

10. Cei care au întrerupt pomenirea nu au întemeiat şi nici nu doresc să întemeieze o altă biserică şi nu fac schismă prin faptul că nu slujesc şi nu se roagă cu cei care pomenesc pe ierarhii care au semnat în Creta, deoarece nu s-au despărţit de biserică ci doar de ierarhul eretic, şi nu pomenesc pe altcineva în locul lui până ce acesta se va decide de ce parte este şi cui slujeşte lui Hristos sau duhului acestei lumi? Noi nu considerăm că am ieşit din Biserică, deoarece apărăm Biserica de schisme şi erezii, iar celor care li se pare că sunt în Biserică dar cu mintea şi cu fapta, din frică sau din neştiinţă, consimt sau conlucrează cu ereticii şi cu erezia se autoexclud din Biserică prin faptele lor.

Schismă se face în Biserică atunci când ne despărţim de episcop pe motive administrativ canonice sau de etică morală, şi nu pe motive de credinţă şi dogmă. Ori învăţătura despre Biserică face parte din dogmele apostolice şi patristice de nestrămutat ale credinţei şi este cuprinsă şi mărturisită în Crez, care prin sinodul din Creta a fost modificat în esenţă prin acceptarea ereziilor ca biserici. Deşi se afirmă în text că nu au comuniune cu Biserica Ortodoxă, ar însemna că sunt doar schismatici şi nu comunităţi eretice ca şi arienii în secolul IV, care au pierdut cu totul statutul de Biserică prin îndepărtarea de Sf. Tradiţie. Aceasta nu înseamnă aplicarea iconomiei,ci rea iconomie, deoarece ei au pierdut dreapta credinţa şi tradiţia apostolică a Bisericii şi nu pot fi primiţi înapoi decât numai prin lepădarea lor de erezie şi prin Sf. Botez sau în caz excepţional dacă ar reveni în masă la ortodoxie prin Mirungere (Can. VII al Sin. II Ecum.). Sfântul Nicodim Aghioritul, spune despre iconomie că:„Păcatul personal este o încălcare a Legii şi pe care Dumnezeu îl poate şterge, dar erezia este o schimbare a Legii şi care face imposibilă orice comuniune cuDumnezeu„.

11. După canonul 11 din Sardica episcopul nu trebuie să caterisească pe preotul care a făcut oarecare greşeli înainte de fi cercetat de alţi episcopi, iar preotul nu se cade să slujească Sf. Liturghie până la soluţionarea cazului său. Acest canon este valabil doar pentru cei caterisiţi din motive ce ţin de dreptate, conduită morală şi canonică, după canoanele 10-11 Cartagina şi 5-6 Antiohia, care îl dă şi anatemei pe un astfel de preot care îşi face altar osebit. Însă când e vorba de erezie canonul 15 din Sinodul l-ll Constantinopol spune că preotul poate opri pomenirea episcopului care propovăduieşte erezia cu capul descoperit, adică la arătare, înainte de cercetarea aceluia de către un sinod. Deci poate şi sluji fără să pomenească pe ierarh deoarece el nu a tăiat legătura cu Biserica şi cu Hristos, ci doar cu ierarhul eretic, şi este nevinovat.

De-a lungul istoriei chiar unii sfinţi au fost caterisiţi sau anatematizaţi de anumiţi ierarhi sau sinoade eretice: Sfântul loan Gură de Aur a fost acuzat de origenism, depus şi trimis în exil unde a şi murit; Sfântului Maxim Mărturisitorul i s-a tăiat limba şi mâna dreaptă; Sfântul Teodor Studitul a fost scos din mănăstire şi închis de împăratul şi episcopii iconoclaşti pe care nu îi pomenea; Sfântul Grigorie Palama a fost caterisit şi închis pentru câţiva ani în temniţă, şi exemplele ar putea continua. Ne putem închipui ce s-ar fi întâmplat cu Biserica dacă aceşti mari sfinţi s-ar fi supus hotărârilor luate de eretici asupra lor, în numele ereziei şi nu în numele Adevărului Bisericii lui Hristos?

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne atenţionează: „Dacă porţile iadului nu vor putea birui Biserica, întemeiată de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, sau a unei puteri, sau a unui privilegiu. Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii Soborniceşti. Şi Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câţiva credindoşi care nu încetau a mărturisi Credinţa Ortodoxă.” (Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mediator între Răsărit şi Apus).

*

Noi nu ne lepădăm de Tine, Hristoase Dumnezeule, nici de frica muncilor, nici de frica stâpânitorilor, sau pentru putere sau bani, sau pentru prietenia acestei lumi care este urâciune în faţa lui Dumnezeu!

I Petru 4: 12-16: „Iubiţilor, nu vă miraţi de focul cel aprins între voi spre ispitire ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva străin, ci întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare.

De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi a lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi, de către unii se huleşte iar de voi se preaslăveşte.

Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca râvnitor după lucruri străine, iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu pentru numele acesta. Căci vremea este ca să înceapă judecata de la Casalui Dumnezeu; şi dacă începe întâi de la noi, oare care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă dreptul abia se măntuieşte unde va ficel necredincios şi păcătos?”

Bunul Dumnezeu să binecuvânteze deci pe toţi cei care ţin mărturia adevărată până la sfârşit şi „şi-au spălat hainele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului”. (Apoc. 7:14) şi s-au luptat cu Antihrist şi cu balaurul „şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor până la moarte”. (Apoc. 12: 11-12).„Pentru aceasta bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă pământule şi mare, fiindcă diavolul coborât ia voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui este scurt”.

Apoc.21:8: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua”.

PS. Sunt conştient că rândurile de mai sus pot constitui pentru unii turburare, însă am ales mai mult a mărturisi adevărul decât pacea întru minciună. Pentru că atunci când minciuna vatămă pe mai mulţi, suntem datori a nu tăcea. îi rog pe toţi fraţii mei cei întru Hristos să mă ierte dacă le-am pricinuit vreo sminteală şi să lepede frica de a mărturisi Adevărul şi să nu consimtă cu compromisurile pentru a nu-şi pierde viaţa veşnică.

Cu durere şi dragoste întru Hristos lisus, Domnul nostru,

Ieroschim. Paisie Prodromitul,
Epitrop I în Sinaxa Schitului Românesc Prodromu

 

Vezi și:

Scrisoarea unor părinţi aghioriţi către Sf. Chinotită a Muntelui Athos şi cei 20 de egumeni de mănăstiri atonite

Cele 13 maici ortodoxe de la Văratec sînt izgonite de ecumenişti în plină iarnă

Pentru lipsa de compromis în poziţia lor şi credincioşia lor pentru Biserica lui Hristos cea Una – Ortodoxă – maicile de la Văratec sînt obligate să evacueze mănăstirea în urma unei decizii din 26 ianuarie 2017, precum ne informează Mihai Silviu Chirilă:

Azi, 26 ianuarie, în jurul orelor 11.00, la Mănăstirea Văratec din judeţul Neamţ a avut loc consiliul duhovnicesc prilejuit de atitudinea grupului de 13 maici care au întrerupt, în urmă cu câteva luni, comuniunea cu ierarhul părtaş la erezia din Creta.

La consiliu au participat maica stareţă a mănăstirii, trei preoţi, 20 de consiliere şi cele 13 măicuţe ortodoxe, care au refuzat comuniunea cu episcopul părtaş la erezie.

Maicile au fost informate că li s-a acordat timp suficient “pentru a-şi reveni din rătăcirea lor”, că procedează foarte greşit că nu fac ascultare, că ascultarea în mănăstire este necondiţionată şi că pe ele nu trebuie să le intereseze ce a semnat episcopul în Creta, ci plângerea păcatelor proprii etc.

La aceste acuzaţii, maicile au răspuns cu cugetarea patristică potrivit căreia ascultarea se face până la păcat, mai ales până la erezie. Ignorând acest adevăr fundamental, conducerea mănăstirii le-a pus în vedere că au încălcat, prin atitudinea lor, toate regulamentele monahale, în ciuda faptului că acele regulamente sunt făcute pentru a fi urmate în condiţiile în care vieţuirea în mănăstire se face în duh ortodox, netulburat de erezie în vreun fel.

Întrebate dacă nu cumva s-au răzgândit, toate cele treisprezece maici au răspuns că poziţia lor rămâne cea cunoscută, că ele nu doresc să aibă nicio părtăşie cu erezia din Creta şi cu cei ce o susţin şi o apără.

În faţa acestui refuz de compromis moral, conducerea mănăstirii a luat decizia de a le cere maicilor să predea scofiile, interzicându-li-se să mai poarte veşminte monahale. De asemenea, li s-a pus în vedere ca până la data de 1 februarie să părăsească mănăstirea, o decizie care încalcă toate normele umanitare laice, dar şi alin. 1) al art. 896 din Codul de Procedură Civilă, care stipulează: “Nicio evacuare din imobilele cu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia sa nu au la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată”.

Conducerea mănăstirii justifică asemenea măsură prin… riscul ca celelalte maici din mănăstire să se contamineze de atitudinea maicilor antiecumeniste, încercând, probabil, în felul acesta, să-şi creeze circumstanţele prevăzute de alin. 2) al art. 896 din Codul de Procedură Civilă, care stipulează că “Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă, şi nici celor care au fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică”. Dacă este aşa, s-a omis faptul că punerea în pericol a relaţiilor de convieţuire se referă la fapte antisociale grave, nu la protestul paşnic şi smerit faţă de o erezie manifestă în Biserică.

Astfel, cele treisprezece maici antiecumeniste din mănăstirea Văratec au fost evacuate în miez de iarnă, pentru ca nu cumva să contamineze şi restul aşezământului cu gândire şi trăire monahală ortodoxă…

Sursa: Ortodoxinfo.ro

Vezi şi:

Maicile de la mănăstirea Văratec se îngrădesc de ecumenism şi resping sinodul tîlhăresc din Creta

Cine este întemniţatul Patriarh al Ierusalimului, Irineu?

Atenţionare: Prezentul articol al redacţiei noastre este exclusiv spre informarea publicului ortodox românesc despre persoana şi poziţia de pînă în 2015 a întemniţatului Patriarh Irineu al Ierusalimului şi nu îndemnăm prin aceasta creştinii ortodocşi români ce s-au îngrădit de erezia ecumenistă, în special după desfăşurarea sinodului tîlhăresc din Creta şi întărirea oficială a ereziei ecumeniste, la pomenirea numelui de ierarh al acestuia la Sfintele Liturghii. Dat fiind că datele problemei se puteau schimba de atunci, iar despre persoana patriarhului Irineu se găsesc foarte puţine informaţii în limba română, prezentăm cîteva date din viaţa sa mai puţin cunoscute.

Precum se ştie din scrisoarea semnată de întemniţatul Patriarh Irineu al Ierusalimului la 20 iunie 2015, acesta:

  1. condamnă ecumenismul şi „biserica” ecumenistă ca una ce „nu este vie, ci moartă, căci minciuna ucide în sine tot adevărul”
  2. condamnă Consiliul Mondial al „bisericilor” şi susţine ieşirea din componenţa acestuia
  3. condamnă sinodul tîlhăresc din Creta, numindu-l „lipsit de har şi scîrbos în faţa lui Dumnezeu” pentru „revizuirea perfidă a teologiei şi antropologiei ortodoxe”
  4. mărturiseşte că „Sfîntul Duh lucrează doar în creştinii ortodocşi care stau în Adevăr. El nu poate conlucra cu faptele nelegiuiţilor”
  5. îndeamnă „episcopii puşi şi chemaţi de Dumnezeu pentru apărarea credinţei, … să adopte atitudinea mărturisitoare a Sfinţilor Părinţi în apărarea Ortodoxiei faţă de cei care o vând şi o supun pe placul lumii acesteia care zace în rău”
  6. cheamă „pe toţi membrii Bisericii-Mame a Sionului şi a întregii Ortodoxii, … să vină şi să ajute, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, la restabilirea ordinii canonice în Patriarhia” Ierusalimului.

Prezentăm mai jos un interviu realizat în 2015 şi ceva date din viaţa patriarhului

Patriarhul întemniţat

Cuviosul Patriarh al Sfîntului Oraş Ierusalim şi al întregii Palestine, (în lume Emanuil Scopelitis) s-a născut la 17 aprilie 1939 pe insula grecească Samos.

Din decembrie 1953 el trece sub ascultare în Ierusalim. Din mărturiile personale al Patriarhului Irineu, devenirea sa duhovnicească întru monah şi primirea experienţei monahale s-a petrecut în Mănăstirea Eleonului a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diasporă (BORuD)[1]. De atunci el a întreţinut cele mai apropiate şi cordiale legături duhovniceşti cu clericii din Misiunea Rusă din Ierusalim şi monahii BORuD aflaţi în Ţara Sfîntă.

În anul 1958 a fost tuns monah cu numele Irineu, în cinstea Sfîntului Sfinţit Mucenic Irineu, episcopul Lyonului (prăznuit la 5 septembrie pe stil nou) şi peste un an, în 1959, a fost hirotonit diacon în Biserica Ortodoxă a Ierusalimului. În 1963 a absolvit Şcoala Patriarhală din Ierusalim. În 1965 a fost hirotonit în preoţie. În 1966 a fost înălţat la rangul de arhimandrit.

Arhimandritul Irineu a petrecut 4 ani în Atena, unde, în anul 1970, a absolvit Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena.

După ce s-a întors în Ierusalim a săvîrşit ascultarea de redactor-şef al revistei „Noul Sion” şi de Preşedinte al Judecăţii Supreme Bisericeşti. A fost desemnat reprezentant oficial al Patriarhiei Ierusalimului la şedinţele teologice şi bisericeşti de la întrunirile panortodoxe şi însoţea pe Patriarhii Benedict şi Diodor în vizitele lor oficiale, fiind cel mai apropiat consilier şi fiu duhovnicesc al Patriarhului Diodor.

În 1979 a fost numit Exarh al Bisericii Ortodoxe a Ierusalimului în Atena (precum a şi rămas pînă la înscăunarea sa ca Patriarh al Ierusalimului) şi responsabil pentru răspîndirea anuală în Grecia a Luminii Sfinte în Sîmbăta Mare.

La 27 februarie 1981 a fost ales, iar în martie al aceluiaşi an, în săptămîna Sfintei Cruci, a fost hirotonit arhiepiscop al Ierapolei. În 1983 a fost numit membru al Sfîntului Sinod al Bisericii Ierusalimului.

Printre alte iniţiative al Exarhului Patriarhal în Atena a fost susţinerea pelerinajului din Grecia în Ţara Sfîntă şi înfiinţarea revistei „Vocea Ierusalimului”. În 1994 a fost ridicat la rangul de mitropolit. Posedă limbile arabă, engleză, rusă şi ebraică.

La 13 august 2001 (31 iulie după calendarul bisericesc) în Biserica Sfîntului Mormînt a fost ales de către Sfîntul Sinod al 140-lea Patriarh al Ierusalimului, în acest cin urmînd după părintele său duhovnicesc, cuviosul Patriarh Diodor I, răposat în decembrie 2001. La 15 septembrie în Biserica Învierii Domnului a avut loc întronizarea lui.

Noul patriarh a avut o atitudine critică faţă de participarea ortodocşilor la ecumenism, a încercat să facă ordine în interiorul Patriarhiei şi să îndepărteze persoanele compromise. De asemenea, de la bun început şi-a declarat susţinerea sa în lupta pentru independenţa Palestinei, a întreţinut relaţii amicale cu conducătorul autonomiei palestiniene, Yasser Arafat, din care motiv autorităţile israeliene au refuzat să recunoască noul patriarh timp de 3 ani. Patriarhul Irineu, de asemenea, a contribuit la întărirea comunităţilor ortodoxe arabe în interiorul Patriarhiei Ierusalimului şi a hirotonit pentru acestea preoţi de origine arabă, fapt ce a trezit nemlţumirea altor arhierei greci, atît în Biserica Ierusalimului, cît şi în cea din Constantinopol. A întreţinut, tradiţional, strînse relaţii frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă din Diasporă (BORuD), fiind în comuniune euharistică cu ea.

Toate aceste fapte au servit drept motiv de apariţie a multor răuvoitori Patriarhului. Încheind tranzacţii frauduloase pe după spatele său cu bunuri imobile ale Patriarhiei, persoane din anturajul său (cu precădere cei pe care Patriarhul a vrut să-i îndepărteze) l-au învinuit de vînzarea terenurilor bisericeşti din Ierusalim, fapt ce ulterior nu s-a demonstrat în judecată. Presa israeliană şi greacă a declanşat o campanie de denigrare a Patriarhului, acuzîndu-l de încheierea tranzacţiilor frauduloase cu imobilele bisericeşti, chiar dacă dovezi în acest sens nu s-au prezentat.

În baza acuzaţiilor false, la 6 mai 2005, cu acordul Patriarhului Ecumenic al Constantinopolulului, Bartolomeu, Patriarhul legitim Irineu a fost îndepărtat din funcţie de către arhiereii greci ai Patriarhiei Ierusalimului. Tot atunci, la 11 mai 2005 site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei „patriarchia.ru”, citînd spusele Patriarhului Moscovei de atunci, Alexie (Ridigher), a scris deschis: „Ierusalimul are nevoie de un nou patriarh”. Deja la 24 mai 2005, sub preşedinţia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, în Constantinopol a fost convocat un „Sinod panortodox” în cadrul căruia a luat parte activ Departamentul de Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei şi, în lipsa Patriarhului Irineu, a avut loc judecata sa în contumacie, stabilindu-se ştergerea numelui său din diptice şi interzicerea pomenirii sale.

Considerînd acuzaţiile nefondate, iar imixtiunea Patriarhiilor ca ilegală şi necanonică,  Patriarhul Irineu a refuzat să demisioneze şi a continuat să slujească ca Patriarh. La 07 iunie 2005 Sinodul Patriarhiei Ierusalimului a hotărît să aplice o mustrare Patriarhului retractat, astfel că el a fost „izgonit din cinul actual”. Patriarhul nu a recunoscut nici această ilegalitate.

După cum indică Patriarhul Irineu în mesajul său din 2/15 septembrie 2010: „Îndepărtarea Noastră silnică din scanul Patriarhiei Ierusalimului după Paştele anului 2005 a avut loc în urma  ameninţărilor şi agresiunilor din partea clericilor complotişti, ce au servit drept unealtă fără precedent în istoria Bisericii de imixtiune făţişă a politicii şi diplomaţiei greceşti, la presiunea căreia s-au şi produs cele întîmplate. Aceşti clerici au adunat un grup de opozanţi şi au comis o infracţiunie canonică”.

De menţionat, că însăşi membrii sinodului patriarhiei Ierusalimului ce l-au descăunat pe Patriarhul Irineu, bazîndu-se pe Regulamentul Bisericii şi sperînd că patriarhul Irineu benevol va abdica din scaunul patriarhal, în mod cinic declarau: „patriarhii demisionează benevol. Nimeni nu-l poate destitui sau rechema pe patriarh, cu atît mai mult cei care se  află în afara Bisericii (vezi site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei patriarchia.ru, 11 mai 2005).

„Declaraţia membrilor frăţiei Sfîntului Mormînt cu privire la situaţia din Patriarhia Ierusalimului” cu atît mai mult mărturiseşte netemeinicia acuzaţiilor contra Patriarhului şi descoperă toată mizeria calomniilor aruncate împotriva lui de către funcţionarii patriarhali şi de către presă.

După cum este cunoscut, acuzaţiile de bază contra Patriarhului Irineu se refereau la faptul că acesta ar fi vîndut patrimoniul Patriarhiei unor cetăţeni ai Israelului. Însă acest fapt niciodată nu a fost demonstrat şi Patriarhul nu a fost condamnat pentru comiterea acestui fapt. Pentru a da legitimitate înlăturării anticanonice a Patriarhului legitim al Ierusalimului, la 24 mai 2005, la Constantinopol, a fost convocat rapid aşa numitul „Marele Sinod”. În timpul acestuia împotriva Patriarhului Ierusalimului au votat Bisericile Constantinopolului, Alexandriei, Rusă (Patriarhia Moscovei – PM), Română, Eladei, Ciprului şi a Albaniei (de tot 7). În susţinerea Patriarhului Ierusalimului au votat Bisericile Antiohiei, Poloniei şi a Georgiei. Nu s-au prezentat la Sinod reprezentanţii Bisericilor Serbiei, Bulgariei şi a Cehoslovaciei, precum şi ai Bisericilor autonome locale ale Sinaiului, Finlandei şi Estoniei. Şapte voturi pentru înlăturare faţă de nouă voturi care au refuzat sau n-au luat parte la vot, de asemenea, mărturisesc fărădelegea săvîrşită la aşa numitul „Sinod Panortodox” şi deciziile luate în cadrul lui.

În semn de protest faţă de deciziile nelegiuite şi anticanonice Patriarhul Irineu, refuzînd să accepte îndepărtarea lui, a fost “zăvorît” în una din micile chilii ale clădirii Patriarhiei Ierusalimului, unde e închis de peste 10 ani.

Accesul la el din clădirea Patriarhiei a fost blocat prin zidirea unui perete de cărămizi, fiind lăsată doar o fereastră cu gratii. Patriarhul se află într-o mică chilie ce se învecinează cu un mic paraclis în care el săvîrşeşte regulat sfintele slujbe. În chilie nu e curent electric, accesul medicilor e limitat, iar hrana i se transmite cu funia prin acoperiş. De asemenea, are şi o mică curte de 3 x 4  metri înconjurată de ziduri. Cu un etaj mai sus de chilia patriarhului locuieşte o familie de arabi ce regulat îi transmite mîncarea cu funia. După 10 ani de temniţă, sănătatea patriarhului s-a înrăutăţit semnificativ, însă el continuă să-şi ducă crucea de mărturisitor, scoţînd la iveală ilegalităţile Patriarhiilor Constantinopolului, Ierusalimului, Moscovei şi a altora.

În pofida condiţiilor de întemniţare, din cînd în cînd susţinătorii patriarhului au posibilitatea de a comunica cu Preafericitul prin fereastra apartamentului arabilor.

Precum mărturiseşte F. Vinogradov din discuţia avută cu el, Patriarhul Irineu i-a povestit despre adevăratele motive de înlăturare din cinul său şi de izolare a lui. Motivul de bază a constat în tendinţa vladîcăi Irineu de a restabili ordinea canonică şi disciplina în mediul monahal – membrii frăţiei Sfîntului Mormînt. Obţinînd informaţii despre situaţii concrete de încălcare a jurămintelor monahale, de prezenţa între monahi a persoanelor de orientare sexuală netradiţională,  Patriarhul a început o anchetă. Trei răufăcători i-a alungat din Biserica Sfîntului Mormînt al Domnului, iar investigaţia a continuat. Vinovaţii au început să se plîngă pe Patriarh, învinuindu-l de infracţiuni contra proprietăţii bisericeşti.

Din informaţiile presei, Patriarhul Irineu îl consideră principalul vinovat în prigonirea lui pe şeful de atunci al Departamentului de Relaţii Bisericeşti Externe din Patriarhia Moscovei, Mitropolitul Kiril (Gundeaev), actualul Patriarh al BORu Patriarhia Moscovei. Anume el şi s-a înţeles cu întîistătătorii Bisericilor locale şi i-a convins să susţină şi să autorizeze îndepărtarea Patrirhului Irineu.

De altfel hotelul bisericesc, de vînzarea căruia autorităţile israeliene l-au acuzat pe Patriarhul Irineu, încă se mai află în proprietatea Patriarhiei Ierusalimului. Precum scrie F. Vinogradov, „evident că motivul principal de înlăturare a Patriarhului din cinul său – fostul chileinic şi ucenic al Patriarhului Diodor – a fost dorinţa de a-l înlătura pe Întîistătătorul Bisericii Ierusalimului, ce putea deveni o piedică în implementarea hotărîrilor ecumeniste de la aşa numitul Sobor Panortodox ce urmează a avea loc în viitorul apropiat” [e vorba de sinodul tîlhăresc din Creta ce deja s-a desfăşurat în iunie 2016 – n.red.]..

În Epistola sa din 2/15 septembrie 2010 Patriarhul Irineu scria: „Mucenicia conştiinţei Noastre – e mărturie în faţa fiecăruia şi a tuturor, că „acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12,31)”.

Cînd în 2007 a avut loc semnarea Actului de unire între BORuD(L)[2] şi Patriarhia Moscovei, întemniţatul Patriarh Irineu în discuţiile telefonice cu clericii BORuD a numit această acţiune necanonică şi i-a binecuvîntat pe ei să-i pomenească numele în locul arhiereilor BORuD(L) căzuţi în uniaţia ecumenistă.

Precum a spus Patriarhul Irineu de nenumărate ori, „Biserica a început în catacombe, în catacombe va sfîrşi”.

—————————————————————————————————

1 BORuD – Biserica Ortodoxă Rusă din Diasporă sau Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor Rusiei, cunoscută în engleză ca ROCOR sau în rusă ca РПЦЗ. Consolidată ca Sinod în anii ’20 ai secolului trecut după evacuarea din Rusia Sovietică a majorităţii ierarhilor ruşi supravieţuitori de către ofiţerii Armatei Albe. Ca reprezentanţi de vază ai acesteia, cunoscuţi în întreaga lume ortodoxă, sînt Sfîntul Ierarh Ioan Maximovici, fericitul cuvios Serafim Rose şi Arhiepiscopul Averchie Tauşev, Sfîntul Mitropolit Filaret Voznesenski al New Yorkului (cu sfinte moaşte, reîngropat la ordinul mitropolitului Lavru), sub conducerea căruia, Sinodul BORuD a condamnat ecumenismul ca erezie în 1983.

2 BORuD(L) – fracţiunea Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil care în 2007 sub conducerea Mitropolitului Lavru a semnat Actul de unire cu Patriarhia Moscovei, fără ca aceasta din urmă să renunţe la acţiunile sale ecumeniste condamnate de BORuD prin anatema împotriva ecumenismului din 1983.

Sursa

Vezi şi:

Patriarhul întemniţat al Ierusalimului, Irineu: „Biserica ecumenistă nu este vie, ci moartă, căci minciuna ucide în sine tot adevărul”

Unica osîndire îngăduită

Preluăm un text mai vechi al vrednicului de pomenire arhimandrit Serafim Alexiev, apologet al ecleziologiei Bisericii Ortodoxe şi ucenic al Sfîntului Ierarh Serafim Sobolev, de curînd canonizat şi de Biserica Ortodoxă Rusă (BORu PM), însă cinstit ca sfînt deja de mulţi ani de bulgarii şi ruşii ortodocşi din exil. Asemeni duhovnicului său iubit, ce a luptat pentru păstrarea calendarului bisericesc (în limbaj lumesc – stilul vechi) în BORu şi pentru neparticiparea Patriarhiei Moscovei în Consiliul Mondial al „bisericilor”, lucru hotărît la Sinodul din 1948 de la Moscova şi păstrat pînă în anii ’60 ai secolului XX, arhimandritul Serafim Alexiev a scos la lumină lucrările Sfinţilor Părinţi, apărînd cu cuvîntul acestora adevărata învăţătura a Bisericii celei Una în faţa ecumenismului tot mai ameninţător, demascîndu-i pe ecumenişti şi intenţiile lor.

În contextul ultimelor evenimente ce s-au desfăşurat şi se desfăşoară mai ales după „sinodul” din Creta, sîntem siguri că cuvintele arhimandritului vor călăuzi şi vor încuraja bunele intenţii în lupta cea bună şi vor menţine trează conştiinţa ortodoxă. Sublinierile aparţin redacţiei.

Unica osîndire îngăduită

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei
În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Sf. Ier. Serafim Sobolev, 1881-1950
Sf. Ier. Serafim Sobolev, 1881-1950

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Către ceilalţi însă ni s-a poruncit să nu fim îngăduitori, ci cu multă luare-aminte, critici şi fără de împăcare. Sfîn­tul Apostol Pavel, care ne învaţă de fi­ecare dată să nu defăimăm pe semenii noştri pentru slăbiciunile lor morale, nici să-i dispreţuim, ci cu dragoste să-i lecuim (vezi I Cor. 13, 1-7), devine dintr-o dată foarte aspru cînd se pune pro­blema celor ce greşesc împotriva curăţiei credinţei. Îngrijorat părinteşte pentru cei neputincioşi (vezi I Tesal. 2, 7-8) şi recomandînd purtări mîngîietoare că­tre fraţi (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement împotriva ereticilor: Păziţi-vă de cîini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! (Filip. 3, 2). Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii, şi nu după Hristos! (Col. 2, 8). De ce el este atît de tăios faţă de învăţătorii cei mincinoşi? Pentru că, fără discuţie, învăţăturile ce­le mincinoase sînt otravă pentru suflet, iar purtarea fără discernămînt către ei şi împlinirea unor asemenea învăţături duc la pieirea veşnică. Neputin­ţele morale pot uneori să slujească pen­tru smerirea omului şi conducerea lui către mîntuire întru Domnul prin po­căinţa cuvenită. Însă erezia este de-a dreptul pierzare.

Nicăieri în Sfînta Scriptură nu întîl­nim indicaţii că am putea să iertăm pă­catele împotriva credinţei poruncite de Dumnezeu, în timp ce în nenumărate rînduri ni se spune că sîntem datori să iertăm celor ce greşesc împotriva noas­tră din pricina neputinţei omeneşti. Cei ce păcătuiesc împotriva credinţei or­todoxe păcătuiesc direct împotriva lui Dumnezeu, şi nu împotriva oamenilor. Ei hulesc Adevărul revelat, şi nu păre­rile oamenilor obişnuiţi. De aceea s-a spus: De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfînta Biserică, această grijulie Maică pentru fiii Ei care greşesc, este foarte as­pră faţă de eretici. După chemarea repe­tată spre venirea în fire şi pocăinţă, prin refuzul din partea lor de a se pocăi, ea îi îndepărtează de comuniunea sa ca neînţelepţi şi îndîrjiţi, stricători ai adevă­rurilor dumnezeieşti. Cei ce păcătuiesc din punct de vedere moral continuă să fie mădulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Însă cei eretici nu pot să rămînă mădularele ei, chiar dacă mai înainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apar­ţin organismului binecuvîntat, pentru că s-au îndepărtat de Adevăr, adică de Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Evr. 10, 10; In 14, 6), şi s-au unit cu minciuna, adică cu diavolul, numit min­cinos şi tatăl minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nici o părtăşie între lumină şi în­tuneric, tot astfel nu poate să existe nici o părtăşie bisericească de rugăciune şi de Taine între creştinul ortodox şi ere­tic. Căci primul, deşi păcătos, din toa­tă inima a îmbrăţişat dogmele revela­te, s-a smerit înaintea acestora, trăieşte şi se mîntuieşte prin acestea, în timp ce ultimul este un mîndru închinător la rătăcirile sale prin care şi piere.

Ce este erezia? Învăţătura mincinoa­să care, mai puţin ori mai mult, denatu­rează adevărata învăţătură dumnezeias­că şi lucrează cu viclenie să o schimbe şi chiar să se înalţe în locul ei. Adevăruri­le de credinţă ne-au fost revelate o dată pentru totdeauna (vezi Iuda 1, 3) de Dumnezeu! Iar eresurile sînt născoci­rea diavolului, care năzuieşte să seme­ne sămînţa discordiei în inimile oame­nilor şi să-i rupă de la Dumnezeu, să-i dezbine, să-i facă să se certe între ei şi astfel să-i stăpînească. Adevărul con­duce către Dumnezeu. El ne învaţă să mărturisim Sfînta Treime: să ne închi­năm lui Dumnezeu-Tatăl, Fiului Său Cel dumnezeiesc, Care a venit pe pămînt să ne răscumpere din păcatele noastre, şi de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevă­rului (vezi In 15, 26) şi Care ne învaţă la orice adevăr (vezi In 16, 13). Revelaţia, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o, re­prezintă dreptatea şi adevărul desăvîrşit (Ps. 118, 38). De aceea, ele ne îndatorea­ză aşa de mult! Viaţa veşnică se dobîn­deşte prin cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu Celui Unul şi a Celui trimis de El – Iisus Hristos (vezi In 17, 3), şi nu prin împotrivirea la Adevăr. Despre Cu­vîntul lui Dumnezeu s-a spus că este Cuvîntul Adevărului (Efes. 1, 13). Acest Adevăr sfinţeşte (vezi In 17,17), iar rătă­cirea, ca rod al duhului întunecat al ră­utăţii, întunecă şi pierde pe om.

Ca să ne ferească de o asemenea pierzanie, sfîntul Apostol Pavel, insu­flat de Sfîntul Duh, scrie: Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o! Depărtaţi-vă de ei! (Rom. 16, 17) Din aceeaşi pricină, canoanele aposto­lice ne interzic foarte aspru părtăşia la rugăciune cu ereticii, poruncind: Dacă cineva se roagă cu cel ce nu are părtăşie cu Biserica, fie chiar şi în casa lui, să fie afuri­sit! (Canoanele Sfinţilor Apostoli 10, 45, 61; Laodiceea 6, 32, 33).

Sinoadele a Toată Lumea şi cele Locale ale Sfin­tei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importantă sarcină a lor să păzească moştenirea învăţăturii apostolice fără pată faţă de eresuri (vezi I Tim. 6, 3). Ele au impus ereticilor să se smerească îna­intea adevărului dumnezeiesc păstrat în Biserică şi să se lepede de învăţătura lor cea mincinoasă. În caz de împotrivi­re, Biserica i-a excomunicat (anatemizat), cu scopul de a-i face să-şi vină în fire şi de a-i învă­ţa să nu hulească (I Tim. 1, 20).

Unora, o asemenea atitudine a Bise­ricii lui Hristos poate să le pară foarte „dură”. Însă Biserica nu a procedat cu asprime, ci, din contră, plină de iubire. Plină de iubire şi către eretici, şi către fiii Ei credincioşi. Prin excomunicarea ce­lor ce s-au abătut de la adevăr, Ea a fă­cut o ultimă şi măreaţă încercare să-i înţelepţească, oferindu-le posibilitatea ca, în urma excomunicării, să se pocăiască dacă doresc. Iar către adevăraţii Ei fii, aceasta a fost plină de grijă, păzindu-i de eresu­rile pierzătoare. Aspră ar fi fost Ea că­tre fiii săi dacă nu i-ar fi ferit de plaga cea aducătoare de moarte a eresurilor şi dacă i-ar fi lăsat în braţele satanei. Că­ci se ştie că eresul, ca născocire a dia­volului, duce la iad. Procedînd cu asprime către eretici, Biserica a urmă­rit nu vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, Care spune despre omul de neîndreptat: Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgîn şi vameş! (Mt. 18, 17)

Aceste principii de veacuri ale Biseri­cii, păstrate cu sfinţenie pînă de curînd, sînt încălcate astăzi de către o mulţi­me de creştini ortodocşi, sub influen­ţa rătăcirilor moderne şi mai cu seamă a aşa-numitei mişcări ecumenice, înfi­inţată de Consiliul Mondial al Biserici­lor. Această mişcare este la temelia ei de origine protestantă. Cu ea colaborează strîns şi romano-catolicismul, chiar da­că, din considerente tactice, acesta, pînă astăzi, în mod formal, nu intră în aceas­tă comunitate ecumenică. La ea partici­pă aproape toate sectele şi eresurile din lumea de astăzi, care se autointitulează în chip cu totul nedrept — „biserici”. Ecumenismul pretinde că poate să unească pe ortodocşi cu ereticii şi chiar cu cei de alte religii. Sub influenţa lor şi sub influenţa spiritului umanismului înşelă­tor al lumii de astăzi, mulţi spun acum: „Ce rău este în faptul ca toţi credincio­şii de pe pămînt să se unească şi să în­ceteze să se mai certe între ei?”

Argumentul este la înfăţişare foarte lăudabil, atîta timp cît se fundamentea­ză pe dorinţa de pace. Se ştie că nici un om înţelept nu doreşte să aibă război. Însă în spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri întunecoase, diavoleşti, de sub­estimare a adevărului dumnezeiesc, de aliniere a adevăratei Biserici a lui Hristos cu adunările ereticilor, care pretind că ele sînt adevărate „biserici”, şi de subminare a veşnicelor temelii ale Une­ia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Bi­serici, întemeiate de Mîntuitorul, care este doar Ortodoxia (vezi Mt. 16, 18).

Mîntuitorul a spus: Feriţi-vă de pro­orocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte! (Mt. 7, 15-16). Să vedem care sînt roadele par­ticipanţilor la ecumenism, porniţi să se unească cu ereticii! Militînd, chipurile, pentru îndepărtarea vrajbei cu cei ex­comunicaţi, ei intră în conflict ideolo­gic cu propria lor Biserică şi cu semenii lor. Creînd legături cu heterodocşii, ei rup legăturile cu fraţii lor ortodocşi care nu doresc să încalce pravilele apos­tolice prin rugăciuni făcute laolaltă cu ereticii şi care nu îndrăznesc să calce în picioare cuvîntul lui Dumnezeu, în ca­re citim: Dacă cineva vine la voi şi nu adu­ce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în ca­să şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cel ce-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la fap­tele lui cele rele! (II In 1, 10)

Pînă unde se poate ajunge pe aceas­tă cale a ecumenismului? Pînă la înfră­ţirea cu ereticii şi pînă la ruperea legă­turilor frăţeşti cu ortodocşii. Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfîşi­ere a unităţii ortodoxiei, pe motivul că se lucrează, chipurile, spre a se a ajun­ge la idealul indicat de Hristos — ca toţi să fie una (vezi In 17, 21)? Însă Mîntui­torul niciodată nu a dorit să existe părtăşie între adevăr şi minciună. Între or­todoxie şi învăţătura cea mincinoasă, între lumină şi întuneric, între Hristos şi Veliar (vezi II Cor. 6, 15). Dimpotrivă, El vine ca să aducă dezbinare între su­fletele credincioase şi diavol. Cuvintele Lui dumnezeieşti sînt limpezi şi indis­cutabile: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie! (Mt. 10, 34; vezi Lc. 12, 51). El în­tr-adevăr Se roagă pentru unitate, însă pentru unitatea în Adevăr, şi nu împo­triva Adevărului. Dacă sectanţii, ereticii, învăţătorii cei mincinoşi doresc să se lepe­de de rătăcirile lor şi să se întoarcă în sî­nul Credinţei Ortodoxe, atunci aceasta va fi împlinirea Testamentului lui Hristos — ca toţi să fie una (In 17, 21). Iar atunci bucuria în cer va fi nesfîrşită. Însă atî­ta timp cît există despărţire de Adevăr, nu poate să existe o turmă şi un păs­tor (vezi In 10, 6). Hristos nu include pe toţi în turma Sa. El i-a îndepărtat de la această unitate pe iudeii care nu cre­deau în El, spunîndu-le: Dar voi… nu sînteţi dintre oile Mele (In 10, 26). Şi dacă, după cuvintele lui Hristos, există oi care nu sînt din staulul Său şi pe care El însuşi nu le primeşte din pricina ne­credinţei în El, de neconceput şi înşelă­toare este propovăduirea unităţii celei mincinoase a ecumenismului. Într-ade­văr, Mîntuitorul spune limpede: Am şi alte oi, care sînt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu!… (In 10, 16) Însă cum se tîlcuieşte aceasta? Că nu doar iudeii îngrădiţi de legea lui Dumnezeu şi intraţi în staulul Vechiului Testament, ci şi păgînii, care se află departe de acest staul, pot să in­tre în unul şi singurul staul al lui Hris­tos, oferit de Biserica lui Hristos. Dar, ca să intre în Ea, ei trebuie să audă gla­sul Mîntuitorului, adică să primească fă­ră obiecţii Adevărul vestit de El aşa cum îl primeşte şi îl propovăduieşte Biserica Ortodoxă, întemeiată de El ca stîlp şi te­melie a adevărului (I Tim. 3, 15).

Aceia care nu primesc întregul ade­văr dumnezeiesc, ci doar o parte din el, şi care-l amestecă cu minciuna nu apar­ţin turmei lui Hristos. Tot astfel şi ace­ia care în aparenţă sînt în staul, dar lăuntric se rup de El, de dogmele şi ca­noanele Lui, nu sînt mădulare ale Lui. Aceasta va deveni limpede dacă nu acum, atunci neîndoielnic la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Duhul umanist înşelător al timpuri­lor noastre schimbă duhul clasic evan­ghelic şi aşează pecetea sa de gîndire chiar şi asupra creştinilor ortodocşi în­văţaţi. Acest duh umanist înşelător este întru totul limpede împotriva Sinoade­lor Ecumenice şi atrage pe mulţi că­tre încălcarea Adevărului (vezi I Tesal. 2, 3). El îi îndeamnă către neascultarea de Maica Biserică. Aceasta face de neîmpăcat eresul cu învăţătura sănătoasă, dar astăzi se insuflă înţelegerea greşită de egalitate în drepturi între minciunea diavolească şi adevărul Revelaţiei dum­nezeieşti. Biserica a exclus pe învăţă­torii cei mincinoşi din comuniunea sa, însă astăzi se propovăduieşte rugăciu­nea laolaltă cu aceştia. Ea nu îngăduie nici o părtăşie liturgico-sacramentală între ortodocşi şi heterodocşi, dar astăzi se caută împărtăşirea împreună cu pro­testanţii. Ea osîndeşte pe deformatorii Adevărului, iar astăzi osîndirea lor este socotită ca un păcat asemănător cu de­făimarea obişnuită.

Există autori ortodocşi moderni, pre­cum Serghei Bolşakov şi alţii asemenea, care, vorbind despre nevoitorii contem­porani, subliniază ca cea mai importan­tă calitate a acestora faptul că ei nu au osîndit pe nimeni — nici chiar pe eretici. Prin asemenea semne ale egalităţii în­tre osîndirea interzisă şi cea îngăduită, astfel de autori introduc tainic tendin­ţa păgubitoare de a fi amestecat ade­vărul cu minciuna în avantajul indife­rentei credinţe ecumeniste, lucru care înlesneşte unirea Ortodoxiei cu celelal­te mărturisiri şi chiar şi cu religiile pă­gîne. Serghei Bolşakov dă ca pildă de o asemenea „neosîndire” pe răposa­tul arhiepiscop de Canterbury William Temple. Într-adevăr, William Temple nu a osîndit nici chiar pe cei mai vădiţi eretici în biserica sa. Ca un mare ecu­menist, el a împărtăşit principiul pier­zător al universalităţii, conform căruia toţi pot să se unească cu toţi, indiferent de neînţelegerile dintre ei privitoare la dogme. După ce, în 1954, a fost creată baza ecumenismului, păstrînd un minim dogmatic de unire a credinţelor creştine — la care s-a luat credinţa mini­mală în Hristos ca Dumnezeu şi Mîn­tuitor —, W. Temple a mărturisit că neacceptarea acestei baze nu trebuie să fie o piedică, pentru ca ecumeniştii să conti­nue să colaboreze şi cu alte denominaţiuni şi culte care nu recunosc pe Dum­nezeu ca Mîntuitor. Ce altceva poate să semnifice aceasta, decît de larga des­chidere a porţii pentru unirea Adevăru­lui cu minciuna?

Unii vor încerca să îndreptăţească neosîndirea ereticilor cu argumentul că ea se săvîrşeşte în numele păcii şi al înde­părtării războiului. Însă cine aţîţă războ­iul? Tocmai acele forţe masonice întune­cate care propovăduiesc şi amestecarea mărturisirilor, şi apropierea credinţelor! Scopul lor nu este îndepărtarea înfrico­şătorului pentru noi toţi război, ci nimi­cirea Adevărului şi aducerea creştini­lor ortodocşi pînă la renunţarea la acest Adevăr (vezi II Tesal. 2, 3).

Să ilustrăm aceste idei cu un exem­plu dintr-o povestire!

Într-o pădure întinsă trăiau mulţi ie­puri, căprioare şi cerbi. Pentru toţi era destulă păşune. Animalele erau ferici­te şi-şi petreceau zilele în pace. Însă în apropiere pîndeau lupii. Din timp în timp, aceştia atacau blîndele căprioare şi le sfîşiau pe unele dintre ele. Nu era astîmpărată însă foamea lupilor, căci căprioarele şi iepurii erau animale foar­te prevăzătoare şi se ascundeau cu iscusinţă. S-au strîns atunci lupii la sfat, ca să hotărască chestiunea privitoare la hrană într-o vreme de restrişte. Cel mai bătrîn lup, viclean precum un diavol, a spus:
— Am născocit un plan. Vom aprinde pădurea şi astfel vom avea la îndemînă toţi iepurii, căprioarele şi cerbii din as­cunzişurile lor…, şi după aceea…, voi bănuiţi ce putem să facem după aceea!…
Planul a fost acceptat şi pădurea in­cendiată.
— Incendiu! Incendiu! — s-au auzit în­tr-o dimineaţă strigăte de groază.
Au ieşit neliniştite din bîrlogurile şi din ascunzişurile lor toate animale­le. Au sărit afară iepurii din gropile un­de erau ascunşi. S-au arătat căprioare­le din desişuri şi se mirau care încotro să fugă. S-au arătat îngroziţi de moarte urşii, vulpile şi alte animale de pradă. Toate erau speriate şi blînde în faţa ne­norocirii generale.
— Ce vă miraţi?! – a strigat bătrînul lup către surorile lui ierbivore. Hai să ne înfrăţim şi să fugim cu toţii împre­ună! Fugiţi cu noi! Noi ştim unde este neprimejdios!
O căprioară bătrînă înţeleaptă s-a în­tors către surorile sale mai tinere şi le-a strigat:
— Nu trebuie mers împreună cu lu­pii! Să fugim de foc, însă nu împreună cu vrăjmaşii noştri, ci în altă direcţie!
Unele au ascultat-o şi au pornit îm­preună cu ea. Însă cele mai multe din­tre ierbivore s-au despărţit de ea şi au urmat lupilor.
— Unde sînt toţi, acolo vom fi şi noi! — au spus ele.
— În mijlocul mulţimii vom fi mai liniştite!
Toate animalele, unele de-a stînga împreună cu lupul în frunte, iar alte­le de-a dreapta împreună cu înţeleap­tă căprioară, au început o fugă nebu­nă şi au ieşit din raza focului. Însă cînd au ajuns la loc „sigur”, lupii însetaţi de sînge s-au năpustit peste suratele lor ierbivore lipsite de apărare şi au orga­nizat cu acestea un sinistru ospăţ…

O asemenea soartă pregăteşte oi­lor ortodoxe ale lui Hristos începătorul aţîţător al infernalelor focuri duhovniceşti… Însă cine se gîndeşte la aceasta? Cine are drag de veşnica lui mîntuire? Cine vede în unul şi acelaşi chip şi pe aţîţătorul războaielor, şi pe mincinosul propovăduitor al păcii?!

Totul se amestecă în timpul nostru nefericit, al ştiinţei materialiste şi al în­tunericului duhovnicesc! Defăimarea semenilor pentru păcatele lor morale deja nu mai şochează pe nimeni, în ciu­da faptului că aceasta este interzisă lim­pede de Dumnezeu (vezi Mt. 7, 1-3; Lc. 6, 37) şi că naşte războaie de fiecare zi între oameni. Însă ridicarea glasului fa­ţă de păcatele împotriva adevăratei cre­dinţe se socoteşte ca îngustime a minţii. A manifesta ură faţă de vrăjmaşii perso­nali este considerat un lucru normal. În­să ura împotriva învăţăturii mincinoase pe tărîm religios este un sentiment ne­înţeles pentru mulţi, în ciuda faptului că, însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne în­deamnă categoric la aceasta, prin gura Sfîntului proroc David, care scrie: Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urît şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîh­nit? Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Ps. 138, 21, 22).

Merită să ne oprim atenţia asupra aces­tor gînduri importante ale psalmilor. Ce se înţelege aici prin vrăjmaşii lui Dumne­zeu? Sfîntul Atanasie cel Mare răspunde: „Vrăjmaşii lui Dumnezeu sînt în primul rînd şi în adevăratul sens al cuvîntului demonii cei necuraţi; în al doilea rînd, după demoni, sînt apărătorii închinării la idoli şi începătorii eresurilor”.

Însă cum poate cuvîntul lui Dum­nezeu să propovăduiască ura? Trebu­ie să subliniem că în mod evident aici nu este vorba de ura obişnuită, pe ca­re omul o încearcă faţă de propriii lui duşmani, întrucît chestiunea nu se re­feră la un asemenea fel de duşmani, ci la vrăjmaşii lui Dumnezeu. De aceea şi ura încercată faţă de ei nu este pă­cat. Aceasta nu întîmplător este numită „ură desăvîrşită”. În ura către propri­ii duşmani există patimă, răutate, răz­bunare — manifestări ale nedesăvîrşirii omeneşti. Iar în ura către vrăjmaşii lui Dumnezeu, aşa cum a încercat-o blîn­dul David, nu există asemenea nedesă­vîrşiri, în ea există doar o neînţeleasă desăvîrşire pentru noi, păcătoşii, lega­tă nu de patimi, ci de nepătimire, care poate să urască răul la oameni, însă nu pe aceştia, să îndepărteze eresul, dar să cruţe pe eretici. Iată ce citim în tîlcuirea stihurilor la psalmi a lui Eftimie Zigaben (secolul al XII-lea), transmiţînd cu­vintele unui autor necunoscut: „Acela urăşte pe vrăjmaşii săi duhovniceşti cu desăvîrşită ură, care nu greşeşte nici în gesturi, nici în faptă, nici cu gîndul, iar aceasta înseamnă cea mai mare şi mai adîncă nepătimire”.

După Fericitul Augustin, ura desă­vîrşită este aceea prin care cineva urăşte răul, însă nu poartă ură către omul păcătos.

Asemenea lucru spune şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Trebuie să defăi­măm învăţăturile eretice…, însă este nevoie să cruţăm pe oameni şi să ne ru­găm pentru mîntuirea lor!” Într-o al­tă predică a sa el mărturiseşte: „Eu nu mă scîrbesc de om, dar urăsc rătăcirea lui şi doresc să-l scot pe el din rătăcirea lui. Eu duc un război nu cu persoana, care este făptura lui Dumnezeu, ci do­resc să îndrept mintea ei pervertită de diavoli. Precum doctorul care lecuieşte pe bolnav nu se luptă împotriva trupu­lui, ci îndepărtează vătămarea de la el, tot astfel şi eu, cînd mă lupt cu ereticii, mă lupt nu cu oamenii, ci doresc să ni­micesc rătăcirea”.

Defăimarea semenilor pentru scăde­rile lor morale este mîrşavă, plină de ti­căloşie, pe cînd osîndirea celor ce stri­că credinţa, trebuie să fie o dezbatere, dar nu înfierare. Cel ce ponegreşte este plin de mînie împotriva propriilor lui rivali, vecini plini de ură ori rude duş­mănoase, în aceştia el vede pe unii care îi doresc răul — duşmani ai intereselor sale. Iar cel ce este critic către erezii ve­de în eretici pe duşmanii lui Dumnezeu şi de aceea, vigilent, se păzeşte de ei. Dacă auzi că vecinii tăi săvîrşesc împotriva ta oarecare răutăţi şi cu blîndeţe suporţi acestea, tu te nevoieşti întru vir­tutea răbdării; dacă însă îţi dai seama că ei sînt eretici şi doresc să te atragă pe tine şi pe apropiaţii tăi către eresul lor şi atunci te umpli de mînie sfîn­tă, Dumnezeu nu-ţi va socoti aceasta ca păcat, ajunge doar să nu degenereze mînia curată şi bineplăcută lui Dumne­zeu în mulţumirea patimii tale proprii, numită răzbunare şi răutate.

Mîntuitorul ne învaţă să nu ne mîniem în zadar (vezi Mt. 5, 22). Ce înseam­nă aici cuvîntul în zadar? Aceasta ne-o lămureşte foarte limpede avva Pimen. L-a întrebat un oarecare monah: „Ce înseamnă a ne mînia pe fratele nostru în zadar?” El i-a răspuns foarte înţelept şi duhovniceşte: „în zadar este mînia ta atunci cînd te mînii pentru intere­se materiale, care îl rănesc pe aproapele tău, ori cînd cineva îţi scoate ochiul tău drept! Dar dacă cineva se străduieşte să te îndepărteze de Dumnezeu, pe unul ca acela poţi să te mînii!”

Sfîntul Teofilact al Bulgariei scrie: „Acela care se mînie pe fratele său în zadar – va fi osîndit; însă dacă cineva se mî­nie din pricini binecuvîntate, cu un scop de îndreptare şi din rîvnă duhovniceas­că, unul ca acesta nu va fi osîndit. Şi Pavel a grăit cuvinte de mînie către Elimas vrăjitorul, cît şi către arhiereu, însă nu în zadar, ci din rîvnă. În zadar ne mîniem noi atunci cînd fierbem de mînie pentru lu­crurile materiale ori pentru slavă”.

Mînia ne-a fost dată pentru bine, în­să diavolul a întors-o spre rău… învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Mîniaţi-vă şi nu greşiţi! (Efes. 4, 26; vezi Ps. 4, 5). De aici rezultă că noi trebuie să ne mîniem aco­lo unde trebuie, pentru a împlini dato­ria noastră creştinească, şi să nu ne tul­burăm acolo unde nu e nevoie. Pe scurt spus, nu trebuie să ne folosim de însuşi­rea noastră de a ne revolta pentru a po­negri, însă nici nu trebuie să acoperim eresurile prin îngăduinţă, păcătuind ast­fel împotriva datoriei noastre de a păzi taina credinţei în cuget curat (I Tim. 3, 9).

În ciuda acestei evidenţe a lucrurilor, molima influenţelor moderne se întinde cu repeziciunea unei epidemii de neţi­nut în frîu. Multe minţi sînt astăzi în­tr-atît de confuze, că se afundă în rătăci­rea diavolească ce socoteşte credincioşia către sfînta Ortodoxie ca obscurantism şi îngustime a minţii, iar părtăşia în ru­găciune şi la Sfintele Taine cu ereticii, cît şi trădarea vădită ori ascunsă a dog­melor şi a canoanelor ca fiind cuprinde­re şi deschidere faţă de lume.

Duşmanul mîntuirii lucrează cu în­cordare asupra conştiinţei oamenilor şi le înceţoşează minţile. Sub influenţa lui se ajunge pînă acolo că osîndirea se­menilor pentru neputinţele lor morale este socotită ca „eroism” şi „rîvnă pen­tru bine”, iar necriticarea învăţăturilor eretice şi a manifestării heterodocşilor, care năzuiesc să submineze adevărul ortodoxiei, ca pe un înalt umanism şi iubire a semenilor. Se uită testamentul Apostolilor de a ne îndepărta de eretici (vezi Rom. 16, 17; Tit 3, 10; I Tim. 4, 1; II Petru 2, 1). În locul îndreptării, astăzi se propovăduieşte apropierea de ei. Se trece fără luare-aminte peste cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti al­tă Evanghelie decît aceea pe care v-am ves­tit-o – să fie anatema! (Gal. 1, 8). În locul acestora, se aude astăzi o nouă propovăduire: „De ce nu avem părtăşie de ru­găciune cu heterodocşii şi cu cei de al­te credinţe? Oare doar noi, ortodocşii, avem dreptate?”… Şi astfel vorbesc nu doar oamenii necunoscători într-ale or­todoxiei, ci şi chiar unii dintre aceia ca­re se arată a fi învăţători ai credinţei…

Iar privitor la aceasta lucrurile sînt atît de limpezi şi de simple! La apăra­rea Sfintei Ortodoxii de eresuri nu es­te vorba deloc de dreptatea noastră omenească, ci de dumnezeiasca dreptate şi de adevăr. Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Ierem. 10, 10), a descoperit prin Dumnezeiasca Scrip­tură mîntuitoarele adevăruri de cre­dinţă. Ele provin nu din minţile ome­neşti, ci din Dumnezeiasca Descoperire a Vechiului şi Noului Testament. Trans­mise prin bărbaţi aleşi de Dumnezeu, aceste adevăruri au pregătit în epoca Vechiului Testament mîntuirea între­gii omeniri afundate în rătăcirile păgî­ne, în Noul Testament, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumne­zeu, ne-a descoperit adevărurile des­pre Dumnezeu Unul după Fiinţă şi în­treit în Persoane, despre purtarea Sa de grijă asupra întregului neam omenesc, despre răscumpărarea săvîrşită de Fi­ul lui Dumnezeu, despre iertarea ca­re se obţine prin credinţă şi fapte bune, despre preoţia primită prin continuitate apostolică, despre Tainele prin care ni se transmite harul, despre Biserică, în­temeiată pe adevărata credinţă în Iisus Hristos (vezi Mt. 16, 16-18) şi menită să fie pentru căutătorii mîntuirii ca o Arcă a lui Noe în mijlocul oceanului rătăciri­lor pînă la sfîrşitul lumii, şi celelalte.

Prin această credinţă în adevăruri­le revelate, omul se mîntuieşte; ajun­ge doar să acţioneze în conformitate cu ele. Însă prin lepădarea acestei credinţe ajunge la pierzanie (vezi Marcu 16, 16).  Abaterea de la Sfînta Ortodoxie este, prin urmare, o nenorocire în mod ho­tărît. Iar a rămîne în Adevăr în ciuda smintelilor de astăzi este o temelie a nă­dejdii că Dumnezeu ne va milui. Sfîntul Marcu al Efesului, marele luptător pen­tru Ortodoxie împotriva romano-catolicismului  (1444),  scrie  astfel  despre credinţa noastră ortodoxă: „Cu ea noi nădăjduim să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să primim iertare pentru păcate­le noastre. Iar fără ea, nu ştim dacă vreo dreptate ne va slobozi de veşnicele mun­ci!” Cel ce crede în adevărurile Revelaţiei dumnezeieşti aduce cinstire lui Dum­nezeu. Iar cel ce se împotriveşte acestora îl scoate pe Dumnezeu mincinos (vezi I In 5, 10). Iar acest fapt este un sacrilegiu! Este hulă împotriva Sfîntului Duh, care nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor (vezi Mt. 12, 32)!

Dumnezeu spune adevărul! Iar dia­volul minte, clevetind pe Dumnezeu, că a minţit, chipurile (vezi Fac. 3, 1-5). Dumnezeu este Binefăcătorul nostru de neînlocuit, Proniatorul nostru, Răscum­părătorul nostru! Iar diavolul, acest po­trivnic al lui Dumnezeu, este ispititorul nostru, vrăjmaşul nostru, pierzătorul nostru! Ca mincinos şi tată al minciunii (In 8, 44), el nu stă în adevăr, ci i se îm­potriveşte. El urmăreşte să-l schimbe din inima credincioşilor, înlocuindu-l cu minciuna lui. În perioada Vechiului Testament, el a născocit închinarea la idoli şi s-a manifestat prin idolii în ca­re se ascundeau demonii (vezi Ps. 95, 5). Iar în perioada harică a Noului Testament, în locul Bisericii, această insti­tuţie divino-umană unică în felul său în lume, diavolul aşează grupările eretice, ca să ne deprindă să lepădăm adevărata temelie a Bisericii lui Hristos şi să pre­tindă că acestea sînt bisericile lui Hris­tos! Sfîntul Ciprian al Cartaginei (sec. al III-lea) ne-a prevenit însă: „Diavolul minte, ca să înşele…; el făgăduieşte pa­cea pentru a nu putea primi pacea, pro­pune mîntuirea ca să oprească păcăto­sul de pe calea către mîntuire, propune biserica, însă acţionează astfel încît cel ce crede în cuvintele lui să piară întru totul pentru Biserică”.

Ca rezultat al sforţărilor vrăjmaşi­lor, astăzi se numesc „biserici” acele grupări eretice care nu au niciun semn al Bisericii. Aşa sînt de pildă unitarie­nii, creştinii liberali, quakerii şi tot fe­lul de alte grupări religioase occidenta­le şi americane, care nu cred în Hristos ca Dumnezeu, însă în ciuda acestui fapt pretind că sînt biserici şi se află sub ari­pa Consiliului Mondial al „Bisericilor”, în care ele sînt membre. În acest Consiliu Mondial al „Bisericilor” sînt atrase să participe şi Bisericile Ortodoxe loca­le, ca să păcătuiască acolo prin părtăşia lor de rugăciune cu hetorodocşii şi cei de alte credinţe! Din această comuniu­ne nu numai că nu ies oarecare avantaje pentru credinţa ortodoxă, ci, dimpotri­vă, prin ea se porneşte pe calea abate­rii de la Adevăr, proorocită de Sfîntul Apostol Pavel ca un semn prevestitor de rău al apropierii vremii lui Antihrist (vezi II Tesal. 2, 3).

În trecut, diavolul i-a dezbinat pe creştini ca să-i despartă şi să-i stăpî­nească. El însuşi îi uneşte astăzi, ca să poată să înece în balta rătăcirilor şi ade­vărata Biserică – Ortodoxia. Diavolul a pierdut în primele veacuri ale istori­ei Bisericii multe suflete, prin eresuri­le născocite de el atunci. Iar acum adu­ce la pierzare şi va continua să piardă, pînă la sfîrşitul istoriei omenirii, încă şi mai multe suflete prin unirea tuturor într-o pan-eretică „biserică”.

Însă adevărata Biserică a lui Hristos va rămîne întreagă pînă la sfîrşitul lu­mii, după neschimbata făgăduinţă a Mîntuitorului (vezi Mt. 16, 18) şi va ră­mîne la locul ei fie doar şi în persoana puţinilor credincioşi creştini ortodocşi rămaşi pînă la moarte (vezi Apoc. 2, 10). Biserica pluteşte şi va continua să plutească deasupra noianului rătăciri­lor şi a falselor învăţături ca o adevărată Arcă a lui Noe, năzuind către Araratul cel ceresc (vezi Fac. 8, 4)!

B. Sfinţii Părinţi şi eresurile
Cei mai buni fii ai Bisericii lui Hristos, Sfinţii Părinţi, s-au străduit odini­oară să deschidă ochii adevăraţilor cre­dincioşi, ca să vadă limpede cine stă în spatele eresurilor. Sfîntul Atanasie cel Mare, dîrzul luptător împotriva celei mai crunte rătăciri din vechime — aria­nismul —, scrie pe bună dreptate: „Fie­care erezie are ca tată al născocirii ei pe diavolul, care s-a abătut dintru început şi s-a prefăcut în ucigaş de oameni şi în mincinos. Ruşinîndu-se să pronun­ţe numele lui vrednic de ură, ereticul cu făţărnicie ia asupra sa minunatul şi mai înaltul decît orice nume al Mîntuitoru­lui, adună cuvinte din Scriptură, … as­cunde însă adevăratele lor înţelesuri şi în cele din urmă ascunzînd cu viclenie născocirea lui, prin aceasta devine chiar ucigaş de oameni pentru cei conduşi (de el) în rătăcire”.

Prin urmare, în spatele fiecărui eres se ascunde satana. Dacă este aşa, este vădit că nu e păcat osîndirea eresului, ci, dimpotrivă, ea este o datorie sfîntă a credincioşilor ortodocşi; trebuie doar ca ei să nu se conducă în aceasta de îndemnurile lor păcătoase de răzbunare personală, interes şi altele asemenea.

Însă nu este oare totuşi bine să avem pace cu ereticii şi să nu facem dispute pe tărîm religios? În viaţa de zi cu zi, pe linie cetăţenească, noi sîntem datori să trăim în pace cu toţi oamenii (vezi Evr. 12, 14). Dar acest fapt nu înseamnă că trebuie să cădem în nepăsare faţă de credinţa noastră şi să ne lăsăm influen­ţaţi de învăţătura cea mincinoasă. Îm­pinşi de duhul cel rău, ereticii sînt de obicei foarte nestăpîniţi. Noi trebuie să apărăm de ei sfînta noastră Ortodo­xie şi să nu le îngăduim cu nepăsare să rupă membrii Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i facă sectanţi şi eretici, slujitori ai altor interese…

Domnul nu îngrădeşte libertatea vo­ii omeneşti. El îi îngăduie şi pe eretici, aşa cum îl îngăduie şi pe diavol să ac­ţioneze, însă cel ce cunoaşte pierzania învăţăturii celei mincinoase nu poate să fie nepăsător faţă de răspîndirea ei fără nici o legiuire printre ortodocşii creştini. El este dator să deschidă ochii semeni­lor săi asupra credinţei, ca să nu cadă în cursele celui rău. În legătură cu aceas­tă purtare, ca cel mai bun exemplu poate să ne slujească plăcuţii lui Dumnezeu. Ei s-au ferit stăruitor să critice pe seme­nii lor pentru scăderi morale şi, în acelaşi timp, prin luptă şi critică, s-au păzit atît pe ei înşişi, cît şi pe cei din jur de eresuri, ca de o boală aducătoare de moarte. Ei nu au osîndit pe nimeni în afară de ei în­şişi, cînd era vorba despre păcat pe tărî­mul moralităţii. Dar, pe de altă parte, nu au îngăduit nimănui să le sugereze nici cea mai mică abatere de la credinţa ortodoxă. Într-atîta au fost de vigilenţi în strădania lor de a fi pînă la moarte credincioşi lui Hristos şi Sfintei Ortodoxii.

Se povesteşte despre Cuviosul Agathon următoarea întîmplare:

Odată, a fost vizitat de nişte fraţi. Ei cunoşteau marea lui sfinţenie, auziseră de înalta sa smerenie şi au hotărît să-l pună la încercare. De aceea, i-au spus:
— Părinte, mulţi se smintesc de tine şi spun că tu ai fi om mîndru, că ai dispreţui pe alţii şi că nu i-ai socoti ca fiind ceva. Asemenea, tu neîncetat ai cleve­ti pe fraţi. Mulţi spun că pricina tainică a acestei purtări ar fi patima desfrînării tale. Cu scopul de a ascunde viaţa ta păcătoasă, tu mereu te ocupi cu cleve­tiri asupra altora.
La acestea stareţul a răspuns smerit:
— Recunosc că am întru mine toate aceste patimi de care mă învinuiţi!
Şi, tăcînd puţin, a îngenuncheat îna­intea oaspeţilor săi şi le-a spus:
— Rogu-vă, fraţilor, rugaţi-vă Dom­nului Iisus Hristos cu osîrdie pentru mine, netrebnicul, ca să-mi ierte multele şi grelele mele nelegiuiri!
Însă fraţii continuau:
— Nu vom ascunde de tine nici faptul că mulţi te socotesc eretic!
Auzind aceste cuvinte, Sfîntul Agathon a sărit ca ars şi s-a împotrivit hotărît:
— Chiar dacă mă apasă conştiinţa pentru multe păcate, eretic nu sînt!
Fraţii s-au minunat de acest răspuns, au căzut la picioarele marelui stareţ şi l-au rugat:
— Părinte, spune-ne de ce nu te-ai tul­burat nicicum cînd te-am învinuit de diferite patimi şi păcate, iar la învinui­rea de erezie te-ai înfiorat?
Stareţul le-a răspuns:
— Primele învinuiri despre păcate le-am primit din două pricini: prima, ca să dobîndesc în acest fel smerenia; şi a doua, ca să nu aveţi voi despre mine o părere greşită că sînt drept. Noi cu­noaştem că mîntuirea stă în smerenie. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a răbdat toate atunci cînd iudeii Îl împroşcau cu ocări şi clevetiri. Astfel El ne-a dat pildă cum să îl urmăm… însă învi­novăţirea de erezie eu nu pot să o primesc şi o arunc cu dispreţ, pentru că ere­sul este înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se îndepărtează singur de Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi se uneşte cu diavolul şi cu îngerii lui. Cel ce s-a rupt de Hristos nu mai are atunci Dumnezeu, pe Care să-L roage pentru păcatele lui, şi de aceea pie­re. Desigur, dacă ereticul se întoarce cu sinceritate către credinţa păzită de ade­vărata Sfîntă Biserică Sobornicească, el va fi primit de către Bunul şi Milostivul Răscumpărător!

Pînă la noi au ajuns din vechime multe mărturii cu autoritate despre cum au privit ereziile şi pe eretici Sfin­ţii Părinţi.

Sfîntul Antonie cel Mare sfătuieşte: „Nu păcătui în credinţă, ca să nu se mî­nie asupra ta Ziditorul nostru! Acela care nu ţine dreapta credinţă, pregăteşte hra­nă pentru viermii cei neadormiţi şi jertfă pentru prinţul întunecimilor iadului”.
Sfîntul Efrem Sirul, care ne-a învă­ţat minunatele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne, dă-mi să văd păcatele me­le şi să nu osîndesc pe fratele meu!”, el însuşi îi osîndea neîncetat pe eretici. De la el cunoaştem că întreaga sa viaţă s-a luptat cu vrăjmaşii adevărului lui Hristos. La sfîrşitul vieţii, dorind să le insu­fle ucenicilor săi rîvnă pentru păstrarea dreptei credinţe, pe care întotdeauna o mărea în cuvintele sale, le-a grăit: „Nici ziua, nici noaptea, întreaga mea viaţă nu am grăit de rău (osîndit) pe nimeni. Şi din cîte îmi amintesc nu m-am certat cu nimeni, însă neîncetat m-am luptat în adunările bisericeşti împotriva celor abătuţi de la credinţă. Voi ştiţi că şi stă­pînul oilor îşi bate cîinele dacă acesta, văzînd cum lupul se apropie de stînă, nu sare şi nu latră împotriva lui”.
Sfîntul Epifanie al Ciprului a spus ucenicilor lui: „Fugiţi de tot eresul ca de fiarele cele pline cu venin de moarte!”
Avva Ghelasie l-a izgonit fără ruşinare pe ereticul monofizit Teodosie din chilia lui. Iar cînd acesta cu viclenie a reuşit să devină patriarh al Ierusalimu­lui, avva Ghelasie nu s-a înfricoşat, ci a continuat să nu-l recunoască şi să nu i se supună. El a socotit că este mai bine să sufere pentru Adevăr decît să cadă de la acesta pentru foloase pămînteşti.
Fericitul Ieronim scrie despre sine: „Eu niciodată nu am cruţat pe eretici şi mereu m-am străduit ca vrăjmaşii Bise­ricii să fie şi vrăjmaşii mei!”
Blîndul Sfînt Serafim de Sarov, ca­re se adresa oaspeţilor săi cu mîngîietoarea salutare: „Bucuria mea!” a fost, în acelaşi timp, foarte aspru demonstra­tor în vileag al celor care se abăteau de la credinţa ortodoxă.
Foarte pilduitor pentru noi este exemplul Sfîntului Petru, arhiepisco­pul Alexandriei, prin purtarea lui faţă de ereticul Arie, născocitorul celui mai vătămător eres pentru Biserica din ve­chime — arianismul.
Arie a fost un preot învăţat din Alexandria. Sub influenţa unor puncte de vedere gnostice, el a început să propo­văduiască, împotriva Evangheliei,  că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, nici Fiul al Dumnezeu, împreună veş­nic şi fără de început al Tatălui, ci un fel de cea mai înaltă primă făptură a lui Dumnezeu, un fel de unealtă prin care Dumnezeu a creat lumea. Prin această învăţătură mincinoasă a sa a vătămat credinţa descoperită de Dumnezeu în Sfînta Treime, a subminat autoritatea Sfintei Scripturi şi a săpat pe dedesubt învăţătura despre răscumpărare, con­form căreia doar Iisus Hristos, ca Dum­nezeu şi Fiu al lui Dumnezeu întrupat, a putut să răscumpere întregul neam omenesc din păcat, blestem şi moarte, întrucît făptura nu poate să răscumpere făpturile ori, după cum spune Psalmistul, răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face (Ps. 48, 8).

Sfîntul arhiepiscop Petru a observat nedreapta cugetare a lui Arie, de mul­te ori l-a mustrat, i-a dat învăţătură, i-a dat pe faţă falsa învăţătură şi l-a sfătuit în fel şi chip, însă în zadar. Arie se în­dîrjea în erezia sa. Atunci dreptul arhi­ereu l-a scos din cinul preoţesc şi l-a ex­comunicat din Biserică.

În acea vreme izbucnise prigoana din partea puterii păgîne împotriva creştinilor. Jertfă a prigoanei a devenit şi arhiepiscopul Petru. El a fost aruncat în temniţă. Arie a socotit acesta ca mo­mentul potrivit de a fi reabilitat. Tainica lui intenţie era ca, după moartea arhiepiscopului Petru, să fie înălţat el pe sca­unul din Alexandria. De aceea a trimis la acesta doi preoţi, apropiaţi ai preasfinţitului, să intervină pentru el, măr­turisind că s-a pocăit, chipurile, şi s-a lepădat de părerile lui greşite. În ace­eaşi noapte, Sfîntul Petru a avut însă o vedenie în temniţă. Însuşi Hristos i S-a arătat şi i-a descoperit că Arie se căieşte nesincer şi că nu trebuie să fie primit în sînul Bisericii.

Ziua următoare, cei doi preoţi au in­trat în temniţă la arhiepiscopul Petru şi cu smerenie l-au rugat să-l ierte pe Arie. Fericitul Petru, cu lacrimi în ochi, le-a răspuns: „Dragii mei fii, voi nu ştiţi ceea ce mă rugaţi intervenind pentru acela care sfîşie şi încă îndelung va mai sfîşia întreaga Biserică a lui Hristos. Eu îmi iubesc oile mele şi mă rog cu osîrdie lui Dumnezeu să le ierte păcatele lor şi să le mîntuiască. Însă pe Arie îl alung, pen­tru că şi Dumnezeu l-a azvîrlit pe el! Nu a mea judecată, ci judecata lui Dumne­zeu l-a îndepărtat de Biserică. El huleşte preacinstita Taină a Preasfintei Treimi!” După aceasta a adăugat: „Să nu credeţi că eu sînt nemilostiv cu Arie şi că sînt aspru către cei care păcătuiesc! Cel ce să­vîrşeşte păcat din neputinţă omenească, şi cel mai mare de ar fi acela, este mult mai mic decît păcatul ereticului Arie!”

După aceasta, arhiereul le-a desco­perit cum însuşi Hristos i S-a arătat în acea noapte îmbrăcat într-o cămaşă sfî­şiată. Cuprins de o teamă plină de ev­lavie, Petru L-a întrebat: „Mîntuitoru­le, cine Ţi-a sfîşiat cămaşa?” Domnul i-a răspuns: „Nebunul de Arie! El a des­părţit de Mine mulţi oameni ai Mei, pe care Eu Mi i-am dobîndit prin sîngele Meu. În­să tu ia aminte! Nu îl primi să aibă părtăşie cu Biserica, chiar de te-ar ruga la aceasta, căci el cugetă vrăjmăşii împo­triva Mea şi împotriva celor ce cred în Mine! Nu îngădui la stînă lupul îmbră­cat în blană de oaie!

Cît de pilduitore este atitudinea lui Hristos faţă de eretici! El i-a definit ca fiind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dacă Dragostea întrupată nu-i rabdă pe ere­tici şi îl învaţă pe arhiereul drept credincios să-l alunge pe Arie din Biseri­că, cine sîntem noi ca să-i acoperim pe duşmanii adevărului dumnezeiesc şi să ne purtăm cu îngăduinţă faţă de aceş­tia? Ei sfîşie Biserica lui Hristos. De aceea trebuie să fie îndepărtaţi de la Ea, dacă nu se pocăiesc!

Sfîntul Petru a murit muceniceşte în anul 311, iar Arie a fost osîndit de pri­mul Sinod Ecumenic în anul 325, ca ere­tic de neîndreptat.

Întîmplarea cu Sfîntul Petru, arhi­episcopul Alexandriei, are şi alte părţi pline de învăţătură. Biserica Ortodoxă în vremea lui se afla într-o foarte grea situaţie. Ea era dintr-o parte clătina­tă de viforniţele prigoanelor păgîne, şi din altă parte împotriva ei se ridica pri­mejdiosul eres al lui Arie, ce cîştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. Arie nu era păgîn, ci preot creştin. El era învăţător al credinţei în enoria sa. Numai că înţelegea greşit taina lui Hristos.

„Ce este cu asta?” – ar spune astăzi mulţi dintre cei care nu înţeleg că Bi­serica nu este o organizaţie pămîn­tească, care emite diferite păreri într-o anumită chestiune. Ea este o instituţie dumnezeiască, întemeiată pe absolu­tul şi îndatoritorul adevăr al Revelaţiei dumnezeieşti că Iisus din Nazaret este Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (vezi Mt. 16, 16). Organizaţii­le pămînteşti au platforme pămînteşti şi pot să-şi dispute reciproc întîietatea, însă Biserica lui Hristos este unicul or­ganism divino-uman, născut fără adversari de valoare egală. Ea este tezaurul tainelor credinţei descoperite de Dumnezeu, vestitoarea Evangheliei mîntuirii, cea care împărtăşeşte harul şi cea care ne conduce către cer. Ea nu este răspîn­dire a învăţăturilor omeneşti, ca să in­tre în alianţe pline de compromisuri cu diferite societăţi religioase pămînteşti. Ea are pe Dumnezeu-Tatăl ca Legiui­tor (vezi Ieşirea 20, 1-17), pe Dumnezeu-Fiul ca Învăţător (vezi Mt. 23, 8 ) şi pe Dumnezeu-Duhul Sfînt ca Sfinţitor (vezi I Petru 1, 2; II Tesal. 2, 13). Ceea ce a fost descoperit de Dumnezeu, nu­mai aceasta primeşte Ea. Părerile ereti­ce le îndepărtează hotărîtor, pentru că ele împiedică calea mîntuirii. Iată de ce Sfîntul arhiepiscop Petru nu putea să intre într-o alianţă compromiţătoa­re cu Arie. Acesta a fost viclean şi alu­necos în gîndire. El se arăta plin de vi­cleşug faţă de arhiereu, cum că ar dori să aibă pace cu el, chipurile, în nume­le interesului general al Bisericii. În fa­ţa duşmanului comun — păgînismul —, Arie propunea unirea arianiştilor, ce credeau greşit, cu ortodocşii creştini. E ca şi cum i-ar fi spus Preasfinţitului: „În faţa ochilor noştri stă prigoana. Ia­tă, tu eşti arestat. Mulţi dintre păstori­ţii tăi credincioşi pier muceniceşte. Ar trebui oare acum, cînd ne aflăm în fa­ţa unei primejdii cruciale pentru Biseri­că, să ne certăm între noi pentru nepo­trivirile noastre de idei? Doar credem în Hristos, deşi unul într-un fel, iar al­tul într-alt fel! Doar nu-L negăm cum îl neagă păgînii! Eu sînt gata să fac con­cesii. Fă şi tu un compromis, şi ne vom uni! Este mai bine oare ca păgînismul să ne nimicească? Dacă obţinem în urma unirii majoritatea, mai cu izbîndă ne vom împotrivi şi îl vom birui!”

Însă adevăratul arhiereu al lui Hris­tos nu gîndea astfel. El îşi dădea seama limpede că o unire cu erezia înseamnă nu creşterea Bisericii, ci descompunerea ei lăuntrică, care conduce către pieire. De aceea, eresul este bacilul diavolului, care descompune, ucide, nimiceşte…

Păgînătatea îi prigonea pe creştini în afară. Însă lăuntric era de folos. La chip, aceasta micşora numărul credincioşi­lor, făcînd mulţime de mucenici. Însă prin sîngele lor, prin nevinovatele lor suferinţe şi prin înalta lor pildă, pe de altă parte, folosea la răspîndirea Bise­ricii, după cum bine a remarcat aceasta Tertulian, care a spus: „Sîngele mucenicilor creştini este sămînţa răspîndi­rii credinţei creştineşti”. În locul unui mucenic care murea se iveau alte sute şi uneori mii de noi adepţi ai lui Hristos. La încetarea prigoanei, mucenicii străluceau precum stelele în viaţa veşnică, încît ei în realitate nu piereau, ci îşi atingeau cu biruinţă ţelul vieţii ome­neşti — mîntuirea sufletului (vezi I Pe­tru 1, 9). Aceste prigoane păgîne, la urma urmelor, se arătau, împotriva in­tenţiilor împăraţilor fără de Dumnezeu, folositoare atît Bisericii, cît şi membri­lor acesteia.

Nu tot aşa stăteau lucrurile cu eresu­rile. Ele nu ajutau la înflorirea Bisericii, căci o rodeau pe dinăuntru. Acestea fu­rau oile din staulul lui Hristos, le sco­teau din turma Bisericii, ca să le vîndă diavolului ce urlă ca un lup. Din aceasta se obţinea şi o scădere numerică privind mădularele Bisericii, şi veşnica pieire a celor care se năpusteau asupra ei.

Sfîntul arhiepiscop Petru, cu mintea lui luminată de Dumnezeu, cunoştea toate acestea şi de aceea nu a putut să nu-l osîndească pe Arie şi eresul lui în­tunecat. El nu socotea mulţimea oamenilor care s-ar fi putut realiza din even­tuala unire cu Arie şi cu adepţii lui, ci socotea doar ajutorul lui Hristos Dum­nezeu şi al Bisericii Sale, arătat în chip minunat de atîtea ori în tulburata is­torie a Bisericii. Încă de la întemeierea ei de către Hristos, cînd această Biseri­că era compusă din puţini credincioşi şi îi avea cîrmaci credincioşi pe viitorii Apostoli, şi aceştia oameni neînvăţaţi, nepregătiţi, slabi, Dumnezeu-Fiul a spus: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vos­tru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Şi, iată, aceste 12 suflete au biruit lumea cu ajutorul lui Dumnezeu şi au răspîndit pretutindeni Evanghelia. Pu­terea Bisericii constă în Adevăr, şi nu în mulţime; în întărirea dumnezeiescului har, şi nu în vicleana diplomaţie; în credincioşia către Hristos, şi nu în acorduri­le pline de compromisuri.

În multe rînduri, în istoria Biseri­cii s-a întîmplat ca eresurile să stăpî­nească mari mase de oameni, iar orto­docşii să poată fi număraţi pe degete, în ciuda acestui fapt adevăraţii creştini nu s-au descurajat, ci au rămas credin­cioşi lui Hristos pînă la sfîrşit.

Din via­ţa Sfîntului Nichifor Mărturisitorul, Pa­triarhul Constantinopolului, cunoaştem cîtă vătămare a adus eresul luptători­lor împotriva icoanelor Bisericii Orto­doxe din hotarele Imperiului Bizantin. Mulţi dintre episcopii ortodocşi au fost trimişi în surghiun şi chinuiţi acolo cu foame şi sete. Iar poporul a fost reeducat în duh eretic. Văzînd aceasta, Sfîntul patriarh Nichifor, care totuşi îşi ţi­nea scaunul său din pricina marii lui autorităţi şi care cu lacrimi neîncetat se ruga lui Dumnezeu ca să păzească Biserica Sa şi să ferească turma Sa cuvîntătoare de molima eretică, a chemat la sine pe mai mulţi dintre dreptmăritorii creştini şi i-a sfătuit şi le-a dat învăţătu­ră să nu se unească cu ereticii, ci să se păzească de aluatul lor cel plin de păcate şi de otrava de şarpe a acestora. De asemenea, i-a îndemnat să nu slăbească cu duhul din pricina prigoanei acelora care pot să ucidă trupul, însă nu şi su­fletul. Chiar dacă vor porni după eres şi împăraţii, şi toţi ceilalţi, şi dacă vor rămîne foarte puţini la adevăr, şi atunci credincioşii Ortodoxiei nu trebuie să se plece, ci să ştie că Domnul încuviinţea­ză nu mulţimea, ci priveşte cu milosti­vire către acela care se teme şi tremură de cuvîntul Lui (vezi Is. 66, 2). Acesta îi este Lui mai scump decît mulţimea de oameni care nesocotesc dumneze­iasca frică. Credincioşilor care îşi pier­duseră curajul, patriarhul le-a repetat cuvintele lui Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Pentru credincioşia sa faţă de ortodoxie, Sfîn­tul Nichifor a fost scos din scaunul Patriarhal şi trimis în exil, unde a şi murit în anul 828.
Sfîntul Maxim Mărturisitorul ne-a lă­sat, de asemenea, o înaltă pildă de îndrăzneală şi pregătire pentru suferinţe şi moarte, în numele adevărului dum­nezeiesc. El s-a ridicat atît împotriva împăratului, cît şi împotriva patriar­hului, atraşi de eresul monotelit. A scris lucrări demascatoare împotriva acestui eres şi, în ciuda asprelor ameninţări, în ciuda nedreptei judecăţi şi a chinurilor grele, nu a încetat fără de teamă să-şi păstreze convingerile ortodoxe. Ares­tat, clevetit mişeleşte ca trădător, chi­purile, al patriei şi duşman al împăra­tului şi pus în situaţia mîrşavă a celei mai grele răspunderi, Sfîntul Maxim, cunoscîndu-şi nevinovăţia sa, numai ofta greu şi spunea: „Mulţumesc Dum­nezeului meu că am fost predat în mîi­nile voastre şi pentru învinuiri nedrep­te sînt cercetat, ca prin toate acestea să se curăţească păcatele mele de voie şi ti­căloşiile vieţii mele!”
Căutînd să-l convingă în mai multe rînduri şi să-l înduplece cu linguşiri, şi să-l ademenească cu făgăduinţe smintitoare în numele împăratului, el a măr­turisit cu tărie: „Toate puterile cereşti nu m-ar putea convinge să fac ceea ce-mi cere împăratul! Ce scuze voi prezenta — nu vorbesc înaintea lui Dumnezeu, ci chiar înaintea propriei mele conştiinţe — dacă pentru slava şi cinstea omeneas­că, ce nimic nu valorează, mă voi lepă­da de credinţa cea dreaptă, care mîntuieşte pe cei ce o iubesc pe ea?…”

Pentru mărturisirea lui curajoasă, Sfîntul Maxim a suferit foarte greu: i s-au tăiat limba şi cele două mîini. Tri­mis în surghiun, el a petrecut cîţiva ani în înfiorătoare condiţii de temniţă, şi în cele din urmă a murit, ca să se sălăşluiască în veşnicele locaşuri ale împărăţi­ei cerurilor. El a trecut la cele veşnice în anul 662.

Remarcabil este faptul că toţi sfin­ţii din toate veacurile, aflaţi înaintea ispitei — fie de a accepta compromisul cu conştiinţa lor şi de a primi minciuna ca eres, pentru a beneficia de anumite bu­nuri pămînteşti, fie de a nu-l accepta, cu riscul de a-şi pierde viaţa – , au preferat întotdeauna moartea înaintea înşelătoa­relor perspective ale unei înţelegeri.

A fost grea în secolul al XVII-lea situ­aţia ortodocşilor ruşi din părţile vestice şi sud-vestice ale Rusiei, cînd puternica propagandă romano-catolică, sub pa­văza împrejurărilor istorice favorabile, atrăgea către uniaţie o mulţime de creş­tini ortodocşi. Atunci se nevoia în acele locuri Sfîntul preacuvios mucenic Macarie de Kanev. El îi învăţa pe toţi oamenii să nu se abată de la Sfînta Biserică Or­todoxă. Ca egumen al mănăstirii Ovruciskaia, el s-a îngrijit să păzească frăţia încredinţată lui în credinţa ortodoxă şi a făcut, într-adevăr, din mănăstirea lui o cetate a ortodoxiei. Ademenit de mi­sionarii romano-catolici să primească, împreună cu întreaga obşte, unirea cu Roma şi să se supună papei, Macarie a răspuns cu îndrăzneală: „Ce părtăşie putem să avem noi cu voi? Voi aţi pără­sit canoanele Sinoadelor Ecumenice, aţi început propovăduirea neadevărului şi, în loc să fiţi sub cîrmuirea Domnu­lui Iisus Hristos, vă supuneţi unui stă­pîn pămîntesc [adică papei]!” Astfel a rămas pînă la sfîrşit nesupus şi a avut moarte mucenicească. Pentru credin­ţa lui în Adevăr, Dumnezeu l-a învred­nicit ca trupul să-i rămînă întreg după moarte şi să fie proslăvit de Biserică. Iar aceasta, la doar zece ani de la sfîrşitul lui mucenicesc, care a avut loc în anul 1678, pe data de 7 septembrie.

Nouă, creştinilor ortodocşi de astăzi — aflaţi înaintea cursei primejdioase a intrării în unire nu doar cu romano-catolicii, ci şi cu toate celelalte erezii ale lumii de astăzi şi chiar cu toate religiile necreştine de pe pămînt —, deosebit de scumpă ni se arată îndrumarea cunoscutului „Testament” al marelui sfînt rus — preacuviosul Teodosie de la Pecerska (3 mai 1074). Acest testament a fost trimis cneazului kievean Iziaslav Iaroslavici, pe care viclenii trimişi papali încercau să-l atragă către romano-catolicism, în­dată după despărţirea oficială a Romei de credinţa ortodoxă, în anul 1054. Iată conţinutul acestuia:

„Doamne, binecuvîntează! Trebuie să-ţi spun un lucru, iubitorule de Dum­nezeu cneaz! Eu, Teodosie, netrebnic rob al Preasfintei Treimi — Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh —, m-am născut în cura­ta credinţă ortodoxă şi am fost crescut întru bine şi învăţătură dreaptă de pă­rinţii mei ortodocşi — tatăl meu şi maica mea. Fereşte-te, fiule, de cei de credin­ţă strîmbă şi de convorbirile cu aceştia, căci ei au umplut şi ţara noastră! Este cu putinţă să-ţi mîntui sufletul tău doar da­că trăieşti după Credinţa Ortodoxă! Căci nu există o altă credinţă mai bună decît curata şi sfînta Ortodoxie a noastră. Dacă vieţuieşti în această credinţă, nu numai că te vei izbăvi de păcate şi de veşnicele chinuri, ci te vei face părtaş al vieţii celei veşnice, şi fără de sfîrşit te vei bucura împreună cu sfinţii! Iar ace­ia care vieţuiesc în altă credinţă nu vor vedea viaţa veşnică. Nu se cuvine, fiu­le, ca să lauzi credinţa cea străină! Acela dintre noi care laudă vreo credinţă stră­ină e totuna ca şi cum el ar huli-o pe a noastră. Acela care însă laudă şi credin­ţa noastră, şi pe cea străină este îndoit în credinţă şi aproape de erezie!

Deci, fiule, păzeşte-te de aceştia şi întotdeauna rămîi în credinţa noastră! Nu te înfrăţi cu ei, ci îndepărtează-te de aceştia şi osteneşte-te în credinţa noas­tră cu faptele cele bune! Iar milostenie fă nu doar cu cei din credinţa noastră, ci şi cu cei de alte credinţe. Dacă vezi pe cineva gol, ori înfometat, ori căzut întru necaz — chiar de-ar fi el evreu (iudeu), ori turc (mahomedan), ori latin (romano-catolic) — tu fii îndurător către orice om, iz­băvindu-l din necaz atît cît îţi stă în pu­teri, şi nu vei fi lipsit de plata ta înaintea lui Dumnezeu, căci însuşi Dumnezeu în viaţa aceasta îşi revarsă îndurările Sale nu doar peste creştini, ci şi peste necredincioşi (vezi Mt. 5, 45)! De păgîni şi de cei de alte credinţe Dumnezeu Se îngri­jeşte în viaţa aceasta. Însă în viaţa cea viitoare ei vor fi străini de veşnicele bu­nătăţi. Iar noi, dacă trăim după credin­ţa noastră ortodoxă, şi aici vom primi toate bunătăţile de la Dumnezeu, şi în viaţa viitoare vom primi mîntuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiule! Chiar de-ar trebui şi să mori pen­tru sfînta noastră credinţă, tu cu îndrăzneală mergi către moarte! Tot astfel şi sfin­ţii au murit pentru credinţă, iar astăzi vieţuiesc împreună cu Hristos.

Dacă vezi, fiule, că cei de alte credin­ţe (şi heterodocşii) se sfădesc cu vreun dreptcredincios şi vor să-l înşele spre a-l rupe de la Biserica Ortodoxă, tu ajută-i dreptcredinciosului! Prin aceas­ta vei izbăvi mielul din gura leului. Dar dacă tu taci şi îl laşi fără ajutor, aceasta e totuna cu a rupe de Hristos un suflet răscumpărat de El şi a-l preda satanei.

Dacă cineva ţi-ar spune: «Şi credinţa noastră, şi a voastră sînt de la Dumne­zeu!», tu, fiule, răspunde-i astfel: «Strîmbătorule al credinţei, oare tu şi pe Dumnezeu Îl socoteşti îndoit în credinţă?!» Oare nu auzi ce spune Scriptura: Este un Domn, o credinţă, un botez! (Efes. 4, 5)?”

Sursa: Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre – tîlcuire la rugăciunea sfîntului Efrem Sirul, Ed. Sophia, 2003

Preluare: Popas alternativ

Vezi şi:

Sf. Teodor Studitul: Poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei!

Sf. Teodor Studitul: Păstrarea comuniunii cu ereticii, chiar şi din frică, nu are îndreptăţire!

Sf. Teodor Studitul: Întinare are împărtăşania unde e pomenit ereziarhul!

Mureşul Ortodox: „Nu vom participa la slujbele oficiate de ierarhii și preoții care susțin hotărârile din Creta”

PS Longhin (Jar): „Să-l pomenesc [pe patriarhul Kirill] nu pot, pentru că nu ştiu cine e ortodox şi cine e catolic”

„De ce am încetat pomenirea Patriarhului?” – răspunsul unui preot din Rusia

Argumentarea întreruperii comuniunii cu ierarhii ecumenişti din partea celor 12 clerici din Rep. Moldova

Al 3-lea caz în BOR de întrerupere a pomenirii ierarhului din motive de erezie ecumenistă

În data de 17 august 2016 Protosinghelul Elefterie Tărcuţă, cleric la Catedrala Arhiepiscopală a Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, a adresat o scrisoare ierarhului locului, ÎPS Ioachim, în care declară întreruperea pomenirii acestuia la sfintele slujbe din motive de erezie ecumenistă. Amintim că aceeaşi măsură canonică au aplicat-o anterior obştile monahale de la schitul Oituz şi de la mănăstirea Lacul Frumos. Conţinutul scrisorii îl puteţi vedea mai jos:

CĂTRE ÎNTÂI-STĂTĂTORUL
ARHIEPISCOPIEI ROMANULUI ȘI BACĂULUI

„Drept aceea, luaţi aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.”(Faptele Apostolilor 20, 28)

Subsemnatul, Protosinghel Elefterie Tărcuță, preot slujitor si duhovnic de 24 de ani la Catedrala Arhiepiscopala a Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului, momentan împins în iadul ereziei pentru pacatele mele, de către Parintele si Arhiepiscopul Ioachim, am gasit totusi putere de la Bunul Dumnezeu să strig din acest iad după ajutor.
In aceasta perioada de 24 de ani am ascultat si cunoscut durerile multor credincioşi si chiar necredincioşi. De multe ori am fost pus intr-o situatie penibila, sa răspund de ce unii preoţi si ierarhi ai Sfintei Biserici comit nedreptati si smintesc prin comportamentul lor. Ma simt si eu printre ei, cu pacatele mele, dar nu ca eretic. Intotdeauna a trebuit sa găsesc o scuza sau un motiv, intr-un mod protector, pentru a nu denigra slujitorii si Sf. Biserica. Acum, cand ca ierarhi ne-ati tradat intr-un mod miselesc la acest „sinod” din Creta, ba ati mai implicat si preoţii, cerandu-le sa nu vorbeasca credincioşilor despre hotararile luate cu acest prilej, acum cand ati pus lumina sub obroc, noua oare ce ne ramane de făcut?! Sa aşteptam sa vorbeasca pietrele?…
„Zic voua: Daca vor tacea aceştia, pietrele vor striga.” (Luca 19,40)
Da, sunt o mica piatra, am inca viata, asa cu pacate, totuşi mai am putina constiinta, ma doare ca ne-ati sfaramat sub picioare si trebuie sa strig.
„Dumnezeu este lumina si nici un întuneric nu este intru El. Daca zicem ca avem impartasire cu El si umblam in întuneric, minţim si nu savarsim adevarul.” (I Ioan 1, 5-6)
Oare ati uitat avertismentul Sf. Apostol Petru: „Dar au fost in popor si prooroci mincinoşi, dupa cum si intre voi vor fi invatatori mincinoşi care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul Care i-a rascumparat, isi vor aduce lor o grabnica pieire; Si mulţi se vor lua dupa invataturile lor rătăcite si, din pricina lor, calea adevarului va fi hulita; Si din pofta de avere si cu cuvinte amagitoare, ei va vor momi pe voi. Dar osanda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte si pierzarea lor nu dormiteaza. Caci daca Dumnezeu n-a crutat pe ingerii care au păcătuit, ci, legandu-i cu lanţurile intunericului in iad, i-a dat sa fie paziti spre judecata; Si n-a crutat lumea veche, ci a pastrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptatii, cand a adus potopul peste cei fara credinţa. Si cetatile Sodomei si Gomorei, osandindu-le la nimicire, le-a prefăcut in cenuşa, dandu-le ca o pilda nelegiuiţilor din viitor; Iar pe dreptul Lot, chinuit de petrecerea in desfranare a celor nelegiuiţi, l-a izbăvit. Pentru ca dreptul acesta, locuind intre ei, prin ce vedea si auzea, zi de zi, chinuia sufletul sau cel drept din pricina faptelor lor nelegiuite.”(II Petru 2,1-8)
– „Vai voua, cărturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti Imparatia Cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati.”(Matei 23, 13)
– „Nu fiti partasi la faptele cele fara roada ale întunericului, ci mai degraba osanditi-le pe fata.”(Efeseni 5,11)
– „Vai de cei ce zic râului bine si binelui rau; care numesc lumina intuneric si intunericul lumina; care socotesc amarul dulce si dulcele amar!” (Isaia 5,20)
– „Pastorul cel bun isi pune sufletul pentru oile sale.”(Ioan 10,11)
– „Pastoriti turma lui Dumnezeu, data in paza voastra, cercetand-o nu cu silnicie, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu, nu pentru castig urat, ci din dragoste.”(I Petru 5,2)
– „Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu si pe fiii diavolului; oricine nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeşte pe fratele sau.”(I Ioan 3,10)
Lumina lui Hristos lumineaza tuturor. Sfinţii Părinţi ne-au lasat adevarata teologie dobandita prin viata lor ascetica. Astăzi „teologia” se face uneori la mese festive si la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), dobândind o noua conotatie ideologica care s-ar mai putea numi theos-manipulare psihologica a credincioşilor. Asa s-a infestat trupul Bisericii Ortodoxe. Asa s-a ajuns ca „teologia” sa „omoare” veşnicia. Vindecarea va veni doar prin ieşirea din acest organism plin de viermi ai iadului.
Eu nu am dreptul sa va invat sau sa va judec, ne va judeca Dumnezeu pe toti, dar eu, piatra sfaramata fiind si vazand constiinta credincioşilor zdrobita in picioare si aruncata in bezna, in intunericul cel mai din adanc, lipsit de Adevăr, ma intreb: nu ne mai temem oare de Dumnezeu? N-am inteles inca ce urmăresc mai marii lumii de azi?! Nu vedem ca Romania este vanduta politic, teritorial, economic?
„Caci, atunci cand se ridica sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişuna pretutindeni.” (Psalmul 11, 8)
Mai trebuie sa fie si Biserica noastra Ortodoxa partasa la demolarea tarii si a credinţei- stramosesti? Participand la sinodul din Creta v-ati dat implicit acordul – prin semnătură – la toate prevederile stipulate in memorandum! Trebuia inca o data salvat Baraba si vândut Domnul nostru Iisus Hristos?!! Si iata turma aruncata in intunericul cel mai din adanc: ECUMENISMUL! Explicati-le enoriaşilor ce duh diabolic are aceasta „erezie a ereziilor”: vorbiti-le – nu cu diplomaţie – ci clar, raspicat, sa inteleaga si omul mai simplu.
„Este un Domn, o credinţă, un botez.” (Efeseni 4,5)
Ati intrat prin uşile imparatesti in Sf. Altar al Catedralei Arhiepiscopale cu un episcop eretic armean, ati ingaduit sa-i binecuvinteze pe credincioşi, iar aceştia sa-i sărute mana.
Botezati prin stropire si ingaduiti ca preoţii sa boteze la fel, si nu prin afundare de trei ori in cristelnita.
Ati binecuvântat si sustinut întâlnirile ecumeniste pe tot cuprinsul Eparhiei. Ati ingaduit tacit savarsirea de cununii mixte de către unii preoţi ai Eparhiei Romanului si Bacaului.
Ingăduiţi ca vinul folosit pentru Sf. Euharistie sa provină din comerţ (acesta avand diverse adaosuri).
Toate acestea le-am observat si le spun cu TOATA DUREREA.
In anul 2003, 18-19 oct. a avut loc in Romania un referendum prin care se cerea fiecărui cetatean sa-si exprime acordul sau dezacordul privind revizuirea Constitutiei. In Legea nr. 429 din oct. 2003, emisa de Parlamentul României, găsim la art. 145:
„(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, in scopul transferării unor atributii către institutiile comunitare, precum si al exercitării in comun cu celelalte state membre a competentelor prevăzute in aceste tratate, se , face prin lege adoptata in şedinţa comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputatilor si senatorilor.
(2) Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”
Ca sa devină lege aceste articole, erau implicaţi si unii ierarhi care trebuiau sa încurajeze cetatenii sa mearga la vot.
La aceeaşi data era prevăzută si sfinţirea bisericii Sf. Dimitrie din Bacau. Coincidenta?! Aproape de usa bisericii era plasata urna de vot; dupa ce credincioşii erau indemnati sa treca prin Sf. Altar, sa sărute Sf. moaşte, la ieşire li se cerea sa-si exprime acordul „fărădelegii”. Atunci, ierarhii noştri ne-au invatat sa facem primii pasi spre Europa atee/eretica si sa ne inchinam ei.
Adevărul despre eşecul lucrărilor acestui sinod l-au spus Prea Sfinţiţii Părinţi si cei care trăiesc teologia ortodoxa si vrednici vor fi in veac! I.P.S. Serafim de Pireu, I.P.S. Ierotheos Vlachos, P.S. Longhin Jar, Protopresviterul Theodoros Zisis, prof. Dimitrie Tselenghidis…
La acest sinod s-au acceptat tacit Teoria trunchiului comun, Teoria ramurilor si Teoria baptismala, adica globalizarea lumii si a Bisericii; numai ca la Dumnezeu teoriile nu functioneaza. Arborele are rădăcinile in pamant, iar Biserica are rădăcină, izvorul in CER, la Hristos Care este si Cap al ei. Ce partasie are Biserica, pentru care S-a răstignit Hristos, cu aceasta globalizare?! A fost odata blestemat un smochin, va fi si acest arbore blestemat din rădăcină de Domnul nostru Iisus Hristos! Acum gustam din roadele lui otrăvite…
Aceste abateri atat de grave la care ati consimtit, sub semnătură proprie, in deplina cunostinta, m-au determinat sa revăd o serie de canoane ale Sfinţilor Părinţi si astfel, la CANONUL 15, SIN. I – II (861) „OSANDA SCHISMEI. SCHISMA FATA DE PATRIARH. CARE DESPĂRŢIRE NU ESTE SCHISMA?”, am găsit urmatoarele:
„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi si mitropoliti, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi… Caci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu intaiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte adica, de comuniunea cu acela care propovaduieste eresul in public si cu capul descoperit il invata in Biserica, unii ca aceştia nu numai ca nu se vor supune certării canonicesti, desfacandu-se pe sinesi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar inainte de cercetarea sinodiceasca, ci se vor învrednici si de cinstea cuvenita celor ortodocşi. Caci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi si pe pseudo-invatatori, si nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit sa izbaveasca Biserica de schisme si de dezbinări.”
Conform acestui canon de mai sus sunt si CANONUL 3 APOSTOLIC, CANONUL 6 DE LA SINODUL LAOD, DE LA GANGRA (340), CANONUL 5 AL SINODULUI LOCAL DE LA ANTIOHIA (341), CANOANELE 10, 11, 12 ALE SINODULUI LOCAL DE LA CARTAGINA (491), CANONUL 19 DE LA SINODUL 4 ECUMENIC (451), CANONUL 31 SI 32 ALE SINODULUI VI ECUMENIC (691).
Deplin conştient, cu frica de Dumnezeu, cu durere in suflet si, in acelaşi timp, cu inima impacata si cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi, eu personal nu v-am mai pomenit dupa acest sinod din Creta si nu va voi mai pomeni pana nu veti retrage acea semnătură de la sinodul din Creta. Daca ereticii si sincretistii se vădesc prin lipsa sinceritatii si a pocăinţei, stăruind in chip satanic in erezie, noi ce facem? Sfinţii si Părinţii inaintasi ai noştri, care au întrerupt pomenirea pseudo-episcopului au continuat sa slujeasca Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie si toate Tainele Bisericii, ramanand in comuniune cu Biserica Ortodoxa, dar ingradindu-se de numitul episcop de care aparţineau.
Intrucât sunteti cel care ati incalcat cele trei mărturisiri de credinţa depuse la hirotonia intru arhiereu, cand ati jurat ca veti respecta dogmele si canoanele neştirbite, nu vom accepta, atat subsemnatul, cat si dreptcredinciosii, sa fim numiţi schismatici sau eretici.
„UNDE SUNT DOI SAU TREI ADUNAŢI IN NUMELE MEU, ACOLO SUNT SI EU IN MIJLOCUL LOR.” (Matei 18, 20)

„BISERICA MEA PORŢILE IADULUI NU O VOR BIRUI.” (Matei 16, 18)

Cu adanca durere in suflet, mărturisesc ca fiind prima data, in 30 de ani de monahism, cand adopt o astfel de atitudine. Pot sa o marturiseasca cei care m-au cunoscut. Dar acum am devenit nebun in acest veac. Glasul Sf. Scripturi si al Sf. Părinţi sunt aici de fata si m-au sfătuit sa iau aceasta decizie.
Asa sa-mi ajute Dumnezeu! AMIN.

17 august 2016                                                                       Protosinghel Elefterie Tărcuță

Vezi şi:

O altă mănăstire din România se îngrădeşte de ecumenism după „sinodul” din Creta

10 zile rămase ca ÎPS Teofan să-şi demonstreze ortodoxia – mii de semnături sub ultimatumul adresat Mitropolitului

PS Longhin (Jar): „Să-l pomenesc [pe patriarhul Kirill] nu pot, pentru că nu ştiu cine e ortodox şi cine e catolic”

PS Longhin de Bănceni către episcopii semnatari în Creta: „Pocăiți-vă și întoarceți-vă în Biserica cea Una!”

Pr. Matei Vulcănescu – Oprirea pomenirii Episcopului Locului: Schismă? Erezie? Protest?

Argumentarea întreruperii comuniunii cu ierarhii ecumenişti din partea celor 12 clerici din Rep. Moldova

Evaluarea ortodoxă a „sinodului” din Creta – Declaraţia din Chişinău

Mureşul Ortodox: „Nu vom participa la slujbele oficiate de ierarhii și preoții care susțin hotărârile din Creta”

Celor ce spun că pomenirea ecumeniştilor se poate face din iconomie: mărturia Părinţilor Aghioriţi din sec. XIII

Sf. Teodor Studitul: Întinare are împărtăşania unde e pomenit ereziarhul!

Scrisoarea Marelui Stareţ Sava cel Bătrân Aghioritul către unii care-l acuzau că întrerupând pomenirea a intrat în schismă cu Biserica

Gheronda Gavriil, ucenicul Sf. Paisie Aghioritul: „Să condamnăm cu tărie Sinodul din Creta, care a fost eretic și tâlhăresc!”

Ați știut că Sf. Paisie Aghioritul nu a pomenit patriarhul în decursul a câțiva ani?

„De ce am încetat pomenirea Patriarhului?” – răspunsul unui preot din Rusia

Patriarhul întemniţat al Ierusalimului, Irineu: „Biserica ecumenistă nu este vie, ci moartă, căci minciuna ucide în sine tot adevărul”

10 zile rămase ca ÎPS Teofan să-şi demonstreze ortodoxia – mii de semnături sub ultimatumul adresat Mitropolitului

10 august / 28 iulie 2016 d.Hr.

Dupa incetarea pomenirii PS Ioachim Bacaoanu de catre Ierom.Macarie si Ierom.Atanasie de la Manastirea Oituz (din 3 iulie 2016) precum si incetarea pomenirii lui PS Varsanufie de catre Ierom.Grigorie, Staretul  M-rii Lacul Frumos – Valcea (din 1 august 2016), in data de 10 august, peste 4500 de preoti, ieromonahi, monahi, monahii si credinciosi au adresat o scrisoare-ultimatum catre IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei.

IPSfintia Sa a afirmat la o intrevedere – tinuta la M-rea Bistrita – in fata a trei ieromonahi, ca nu regreta nimic din cele semnate la Creta. La M-rea Varatec a fost din nou solicitat de un grup de 20 de credinciosi care l-au rugat sa se dezica de ecumenism in general, de Creta in special, precum si de alte abateri de la dreapta credinta avute in ultimii ani.

La toate aceste solicitari indreptatite, IPS Teofan a raspuns cu nonsalanta ca el iubeste Biserica lui Hristos mai mult decat insusi sufletul sau, ceea ce este in contradictie cu semnatura data la Creta. De aceea a fost nevoie de intocmirea unei scrisori, in care  i se cere ca in termen de 10 zile, sa-si dovedeasca public Ortodoxia.

Aceasta scrisoare va fi adresata  tuturor ierarhilor romani membri ai Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Romane. Ea exprima mai intai adanca tulburare pricinuita ortodocsilor romani de hotararile adunarii de la Creta, apoi se demonstreaza pe scurt de ce adunarea de la Creta a fost un sinod eretic iar in final i se cere Mitropolitului Teofan sa dovedeasca Ortodoxia sa intregii Biserici, prin dezicerea de :

  1. semnatura de la Creta
  2. ecumenism in general
  3. CMB-Consiliul Mondial al Bisericilor.

Daca va da raspunsul favorabil il vom considera Mitropolit – adica pazitor al Dreptei Credinte. Daca nu, va fi oprita pomenirea Sa, conform Canonului 15 de la Sinodul I-II din Constantinopol de la anul 861.

Unii afirma ca aceasta intrerupere a pomenirii lui IPS Teofan trebuia facuta de multa vreme, datorita abaterilor Sale de la Ortodoxie, dar acum, in urma apostaziei de la Creta,  lucrurile au atins cote maxime .

Acesta este singurul mod – dupa Traditia Bisericii – al credinciosilor de a se ingradi de erezie precum si de a-l atentiona pe cel in cauza, ca s-a abatut atat el cat si faptul ca duce o intreaga Biserica in intunericul vesnic al eresurilor. Nu este nici o bucurie pentru nimeni din Biserica ca s-a ajuns aici, dar mare bucurie va pricinui intregii Biserici intoarcerea unui ierarh, care a semnat apostazia de la Creta, la Ortodoxia Sf.Parinti.

Are loc acum un inceput de judecata a fiecaruia dintre ierarhi cu sine insusi, in ceea ce priveste Dreapta Credinta. Fiecare va trebui sa hotarasca daca vrea sa mai fie ortodox – si pentru aceasta trebuia sa demonstreze prin fapte intregii Biserici – sau eretic.  Pacatul este incalcarea legii Dumnzeiesti. Erezia este pacatul maxim, adica schimbarea legii Dumnezeisti. O Biserica vie este cea in care fiecare se lupta nu numai pentru mantuirea proprie ci si pentru mantuirea celorlalti. Dogmele nu sunt domeniul de studiu intelectual al teologilor si  ierarhilor, ci realitati ale Unicului Dumnezeu Treimic, a caror traire este o consecinta a tainei mantuirii, curatirii, luminarii si indumnezeirii fiecarui crestin ortodox in parte.

Cei care doresc să rămână ortodocși și doresc să susțină această scrisoare pot să trimită în continuare semnături pe adresa de e-mail monah.teodot@gmail.com, pe formularul de tabel postat. Datele cu caracter personal nu vor fi făcute publice. Formularul poate fi descarcat de aici.


 SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE ARHIEREII CARE AU SEMNAT ÎN CRETA

Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

 

 

Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi niciunuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră… Sfântul Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.” [1]

(Sf. Teodor Studitul)

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,

Cu durere negrăită am ajuns să strigăm împreună cu prorocul Ieremia: „Cine va da apă capului meu şi izvor de lacrimi ochilor mei?” (Ier. 9, 1) Nu plângem căderea unor cetăţi, nu naufragiul unei corăbii, nici robia unor neamuri, ci căderea păstorilor, pierderea sufletelor, călcarea în picioare a credinţei pe care am primit-o nu de la om, nici de la înger, ci de la Însuşi Dumnezeu! Plângem pentru că păstorii au ajuns să dea oile în gurile lupilor! Ne tânguim pentru că părinţii au ajuns să dea la moarte pe copiii lor! Dar nu ştim ce vom plânge mai întâi: pe păstorii care au trădat pe Hristos, sau oile care se sfâşie de lupii cei înţelegători? Pe părinţii care au renegat şi necinstit pe toţi Sfinţii cei din veac care au luptat, au pătimit şi au murit pentru dreapta credinţă, sau pe copiii care se pierd în întunericul necunoştinţei şi în adâncul ereziilor hulitoare de Dumnezeu? Nu vom înceta a plânge, iar dacă va vrea cineva să ne mângâie cu o mângâiere amăgitoare îi vom răspunde cu cuvintele prorocului: „Lăsaţi-mă! Cu amar voi plânge! Nu stăruiţi în a mă mângâia!” (Is. 22, 4)

Nimeni nu ne poate învinui de mândrie sau îngâmfare pentru că dăm glas durerii noastre! Nimeni nu ne poate aduce vreo acuză de neascultare sau rătăcire, când cei puşi de strajă şi-au lepădat lucrarea lor! Şi nimeni nu ne poate acuza de vreo ranchiună sau ură împotriva cuiva anume, căci pentru dragostea lui Hristos şi a chipului Său grăim. Nu urmăm minţilor noastre, ci predaniei Sfinţilor Părinţi! Nu urmăm celor care zic răului bine şi binelui rău şi amestecă Adevărul cu minciuna, ci dorim ca Adevărul să strălucească mai luminat decât soarele în toată lumea!

Aţi participat la adunarea din Creta şi, în ciuda mai multor asigurări în faţa credincioşilor de a păstra curată Ortodoxia, adică de a reprezenta în mod real pe credincioşii eparhiei, faptele au dovedit altceva. Nu ne este străină lupta pe care aţi dus-o în cadrul sesiunilor de sfârşit şi nu este un lucru pe care îl trecem cu vederea, dar cu frică de Dumnezeu spunem: nu este de ajuns! Nădejdea pe care ne-aţi dat-o a fost întunecată de semnătura pe care aţi pus-o pe documentele adunării din Creta. Nu putem să ne mângâiem datorită unor amendamente aduse de delegaţia română, când aceeaşi delegaţie a semnat fără excepţie documentele prin care se surpă Biserica lui Hristos! Nu putem să vă recunoaştem ca biruitori în câteva amendamente, când capitularea din urmă aţi pecetluit-o cu o semnătură! Oare aţi uitat jurămintele înfricoşătoare pe care le-aţi făcut la hirotonirea întru arhiereu în faţa întregii Biserici văzute şi nevăzute! Şi în virtutea aceasta aţi primit arhieria, angajându-vă să păstraţi curată Dreapta Credinţă. Iar celui care luptă pentru credinţă nu i se îngăduie nici un compromis, ci fie iese biruitor şi ia plata mărturisitorului, fie moare în luptă, dar se încununează ca mucenic în Împărăţia cerurilor. Nu vom da seama în faţa unui tribunal omenesc, ci în faţa înfricoşătorului Scaun de judecată al lui Hristos!

Înaltpreasfinţia Voastră,

Vă adresăm aceste rânduri, în urma participării ÎPS Voastre, alături de restul delegaţiei B.O.R., la aşa-numitul „Sinod pan-ortodox” desfăşurat la Academia Ortodoxă din Creta, în perioada 16 – 27 iunie 2016, eveniment care s-a remarcat prin abaterile grave de la dreapta credinţă şi recunoaşterea oficială a ecumenismului drept dogmă.

Din capul locului, regulamentul de organizare a fost unul antitradiţional şi antisinodal, punând bazele unei noi eclisiologii a primatului. Acest regulament a prevăzut ca documentele sinodului să fie votate doar de 14 capi ai Bisericilor, impunându-se o nouă formă de conducere străină Ortodoxiei, constituită după modelul papal.

În cadrul sinodului, delegaţia B.O.R. a semnat toate documentele propuse,inclusiv pe cele cuprinzând prevederi neortodoxe, în privinţa cărora mai mulţi teologi şi ierarhi au tras un semnal de alarmă. Amintim aici doar controversatul document intitulat „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, document potrivit căruia ar exista mai multe „Biserici Creştine” din care ar face parte şi Biserica Ortodoxă.

Delegaţia română şi-a asumat, totodată, şi multiplele referiri la „Biserici” şi „Confesiuni”, care contravin învăţăturii Bisericii Ortodoxe, mărturisită prin Crez ca fiind Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos.

Recunoaşterea pe linie oficială a ecumenismului s-a reflectat şi în eliminarea din discuţiile preliminare a termenilor de „schismatic” şi „eretic”, înlocuirea termenului „eretic” cu „neortodox”, precum şi acceptarea monofiziţilor, catolicilor şi protestanţilor drept „biserici istorice”.

Sf. Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, în Epistola I către papa Nicolae, amintea că „există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească şi Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor. Noi, drept-credincioşii creştini, acestea gândim, aşa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie să păzeşti toate, fără nicio excepţie, şi, mai presus de toate, cele ale credinţei. Pentru că dacă ai devia cât de puţin, păcătuieşti păcat de moarte veşnică… Şi acestea care au fost hotărâte la Sinoadele ecumenice şi de obşte trebuie ca toţi să le păzească. Şi toţi câţi păzesc cele pe care fie unul dintre Părinţi le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată. Dar pentru cei care nu le primesc este înfricoşătoare neglijenţa.” [2] 

Au fost acceptate şi afirmaţiile greşite, precum „unitatea pierdută a creştinilor” sau „pentru restaurarea unităţii creştine”, care ar sugera faptul că Biserica ar fi pierdut la un moment dat unitatea, fiind acum nevoită să o regăsească. În aceeaşi notă, a fost acceptată şi referirea la înţelegerea „tradiţiei Bisericii primare”, care dă impresia că ar exista o diferenţă ontologică între Biserica primară a celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi continuarea Sa autentică până în prezent.

În legătură cu acest aspect, Mitropolitul Ierotei de Nafpaktos – unul dintre ierarhii care au apărat dreapta credinţă, refuzând să semneze documentele eretice propuse la sinodul din Creta – afirma: „Este o mare confuzie astăzi despre ceea ce este Biserica şi care sunt adevăraţii ei membri. Se confundă identitatea Bisericii cu alte tradiţii umaniste şi se gândeşte că Biserica este fragmentată şi despărţită, dar mai mult se ignoră singura cale de mântuire a Bisericii… Papistaşii nu au preoţie, nici taine… Vaticanul nu este biserică, ci un sistem politico-economic situat în afara Bisericii, iar papa cu toţi «clericii» Vaticanului nu sunt urmaşi ai Apostolilor, nu au predania şi succesiunea apostolică… Papistaşii sunt francolatini, iar pe deasupra şi eretici. Papismul se află în afara Bisericii…, şi pentru că în afara Bisericii nu există Taine, pentru aceasta clericii papistaşilor şi însuşi papa, pentru noi, ortodocşii, nu au preoţie, adică au fost tăiaţi de la succesiunea apostolică. Dacă se va pierde Credinţa Ortodoxă, atunci nu va mai exista nici Biserică, nici Dumnezeiasca Euharistie… Părinţii Bisericii din veacul al VIII-lea observaseră că papismul, sub influenţa francilor, a schimbat teologia ortodoxă şi astfel nu mai făcea parte din Biserica Ortodoxă care păzea în întregime adevărul revelat. De aceea, papa nu mai era pomenit în Diptice.”[3]

Un motiv serios de îngrijorare îl reprezintă şi recunoaşterea „Consiliului Mondial al Bisericilor” ca temei doctrinar, deşi sunt binecunoscute atât originile şi scopul său ascuns, dar şi afirmaţiile cu privire la căsătoriile mixte între ortodocşi şi neortodocşi, care contrazic protejarea teologică a căsătoriei, ca Taină a Bisericii Ortodoxe.

Mai trebuie spus că toate aceste compromisuri şi cedări de credinţă s-au făcut sub presiuni, aşa cum au declarat chiar unii dintre participanţii la sinod, precum Mitropolitul Hierotheos Vlachos: „În cele din urmă însă, această reacție a jucat un rol psihologic în configurarea celeilalte propuneri. Asupra mea personal, cel puțin, s-a exercitat o presiune serioasă și o abordare injurioasă din partea unor ierarhi, datorită poziției mele, și am fost informat că s-au exercitat presiuni și asupra altor arhierei ai Bisericii Greciei. Și pentru că întotdeauna acționez cu calm, sobrietate și în mod liber, nu puteam să accept asemenea practici injurioase”.[4] La aceasta se adaugă şi ameninţarea că vor fi pedepsite toate grupurile de credincioşi creştini care nu vor accepta aceste hotărâri

Se poate concluziona, aşadar, că sinodul din Creta a fost unul neortodox, în concordanţă cu planul mondial de unire a tuturor religiilor şi globalizare a lumii pentru pregătirea venirii unui conducător unic mondial. De altfel, ultimele declaraţii elogioase ale papei Francisc despre deschiderea către „restabilirea unităţii” şi „un bine comun al Bisericii”, dar şi despre intenţiile instaurării unei „Organizaţii a Naţiunilor Unite a religiilor”[5], organizaţie care să fie condusă chiar de papă, şi care să exercite autoritatea „indiscutabilă” de a declara „ce vrea şi ce nu vrea Dumnezeu”, în scopul de a combate extremismul religios, anticipează impunerea de la nivel înalt a globalizării religiei, pregătind, practic, terenul înfiinţării unei autorităţi politice mondiale asupra spiritualităţii lumii. 

Din motivele enumerate mai sus, considerăm că Sinodul şi-a tăgăduit nu numai numele – neputând fi considerat nici „sinod”, nici „sfânt” şi nici „mare”, ci mai degrabă un abuz şi o inovaţie sinodală – ci a înşelat şi aşteptările pliromei Bisericii (gr. pliroma = comunitatea credincioșilor formată din clerici, monahi și mireni în Biserica Ortodoxă). Întâistătătorul (patriarhul) unei Biserici Locale nu reprezintă toată Biserica, tot astfel cum nici sinodul din Creta nu poate reprezenta şi decide în numele întregii Biserici Ortodoxe în probleme de dogmă şi Dreaptă Credinţă. Ecumenismul este o creaţie veche de 100 de ani, o linie nouă în sânul Bisericii. Fiind o inovaţie, ecumenismul nu este recunoscut şi asumat de întreaga pliromă a Bisericii. În plus, contravine întregii Tradiţii Ortodoxe, fiind atacat şi considerat erezie de mulţi şi mari sfinţi ai secolului al XX-lea, ca Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Paisie Aghioritul etc.

Cum se poate justifica discrepanța dintre învățătura creștină în duhul Sfinților Părinți și întreaga nouă viziune care a dominat pregătirile, dezbaterile și hotărârile sinodului?

Mai e nevoie să descriu măsura smintelii şi a defăimării, sau mai curând a încuviinţării[ereziei] pe care au pricinuit-o prin scrisoarea semnată cu mâna lor? Căci dacă tăcerea este o parte a consimţirii, cu cât mai înfricoşătoare încă este această întărire scrisă, înaintea întregii Biserici, a încuviinţării şi a conglăsuirii lor?”[6]

Aţi semnat! Dar pentru că noi nu ne considerăm angajaţi de această semnătură, ne simţim datori să ne delimităm de poziţia adoptată de ierarhie şi mărturisim deschis credinţa pe care am primit-o în Duhul Sfânt de la Apostoli prin Sfinţii Părinţi, aceeaşi credinţă mărturisită de veacuri de către Biserica lui Hristos. De aceea, suntem nevoiţi să arătăm motivele pentru care nu acceptăm această adunare şi ceea ce s-a hotărât în cadrul ei, pe temeiul cuvântului Scripturii şi al de Dumnezeu insuflaţilor Părinţi: „ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul.” (Mat. 18, 16) Aceste motive sunt expuse pe larg în documentele pe care le-am anexat acestei scrisori, iar pe scurt, ele sunt următoarele în legătură cu acest sinod:

  1. A fost anulată sinodalitatea ortodoxă prin excluderea episcopilor de la participarea la sinod și de la votarea în cadrul său.
  2. Nu a realizat unitatea organică cu celelalte sinoade prin faptul că nu s-au recunoscut dintru început toate Sinoadele precedente şi nu s-a întărit credinţa ortodoxă statornicită la acestea.
  3. A anulat hotărâri dogmatice şi canonice ale Sinoadelor Ecumenice.
  4. A recurs la manipulări şi presiuni fără precedent în ce priveşte ordinea de zi şi practicile sale.
  5. Nu urmează Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii celei Una.
  6. A legiferat oficial şi sinodal panerezia ecumenismului.
  7. Recunoaşte sinodal participarea Bisericii Ortodoxe în aşa-numitul „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi întăreşte scopul acestuia de realizare a „unităţii creștine.”
  8. Acordă statut bisericesc ereziilor, acceptându-se că papismul, monofiziţii precum şi ceilalţi eretici din „CMB” sunt „Biserici”, iar nu erezii.
  9. Promovează teologia postpatristică prin concepte și idei străine Ortodoxiei.
  10. A trecut cu vederea şi a ignorat rolul clerului inferior şi al mirenilor și nu a exprimat experienţa în Duhul Sfânt a trupului eclezial.
  11. Nu a existat o informare suficientă a pliromei ortodoxe, ci, dimpotrivă, o disimulare a celor hotărâte pe durata procedurilor presinodale.
  12. A introdus practici străine Ortodoxiei: căsătoria mixtă, adunările episcopale, rugăciuni pentru mediu.

În temeiul celor expuse mai sus, respingem categoric sinodul din Creta organizat şi desfăşurat neortodox, ce a adoptat hotărâri neortodoxe, şi vă solicităm un răspuns public, care să mărturisească clar şi fără echivoc învăţătura dintotdeauna a Bisericii lui Hristos, răspuns care să cuprindă:

  1. Dezicerea de sinodul din Creta şi retragerea semnăturii de pe toate documentele lui, cât şi respingerea lui în sinodul local al BOR.
  2. Condamnarea fără echivoc a ecumenismului, în cuvânt vorbit şi scris,

cu specificarea explicită a tuturor implicaţiilor lui:

– teoria ramurilor (branch theory), prin care atât Biserica Ortodoxă, cât și celelalte confesiuni autonumite „creştine” ar fi „biserici” nedepline;

– teoria „unităţii pierdute” a Bisericii;

– existenţa harului mântuitor şi sfinţitor în afara graniţelor Bisericii celei Una: adică teoria baptismală, teoria succesiunii apostolice ce presupune existenţa preoţiei valide în afara Bisericii celei Una, teoria undelor de har în aşa-zisele „taine” săvârşite în afara Bisericii celei Una;

– oprirea imediată a tuturor practicilor eterodoxe şi anticanonice, care decurg din acestea.

  1. Militarea în vederea ieşirii neîntârziate din „Consiliul Mondial al Bisericilor” („CMB”) şi din toate organismele ecumeniste.

În cazul în care veţi mărturisi acestea toate, care sunt în baza învăţăturii Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi, veţi bucura nu numai pliroma Bisericii, ci şi Cerul întreg, cu Sfinţii Îngeri şi cu toţi Sfinţii cei din veac adormiţi, veţi demonstra cu adevărat că sunteți Părintele nostru, al celor pe care îi păstoriţi, veţi dobândi în cer plata mărturisirii, veţi fi cinstit de toţi dreptslăvitorii creştini, clerici, monahi şi mireni de pretutindeni, şi veţi avea ajutorul şi sprijinul nostru în toate. Lucrurile încă nu sunt imposibil de îndreptat. Tot omul este supus greșelii, dar se regăsesc în istoria Bisericii nenumărate exemple ale celor care s-au întors, din care amintim cel al Sf. Macedonie şi al Sf. Iuvenalie, cât și a ierarhilor care s-au pocăit în urma sinodului unionist de la Ferrara-Florența.

Dar în cazul în care răspunsul IPS Voastre nu va fi în acord cu învăţătura Bisericii şi nu vom primi un răspuns clar, fără echivoc, în conformitate cu cele de mai sus, sau nu ne veţi învrednici deloc de un răspuns, cu adâncă durere în suflet, dar cu nădejde nestrămutată că Dumnezeu nu va lăsa de izbelişte turma sa cea cuvântătoare, vă aducem în atenţie că, numeroşi clerici alături de comunităţile lor monahale sau parohiale ridică problema nepomenirii ierarhilor care acceptă sinodul din Creta. Unii dintre ei vor deja să apeleze la această îngrădire faţă de cei care au semnat, fiind îndreptăţiţi de tradiţia canonică şi patristică a Bisericii (canonului 15 al sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861, practica individuală sau obştească a Sfinţilor Părinţi). Această atitudine a constituit întotdeauna îngrădirea de erezie și schismă, și nu o părăsire a Bisericii sobornicești, față de care fiii ei rămân statornici și ascultători.

De altfel, pomenirea episcopilor în biserici nu este necondiţionată, ci depinde de credinţa dogmatică a acestora, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie sunt pomeniţi – în mod sincer, iar nu mincinos – ca unii ce „drept învaţă cuvântul adevărului” lui Hristos.[7]

Menţionăm că, prin declaraţia „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe”, din cadrul documentului „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine[8] şi prin semnarea acestui document, se intră într-o părtăşie şi o însuşire a doctrinei, moralei şi cultului acestor entităţi religioase, fapt ce creează comuniunea cu erezia, având grave consecinţe pe linie canonică şi dogmatică, la nivel ortodox.

Întrucât noi refuzăm o astfel de părtăşie, în care se regăsesc inclusiv practicile aberante ale anglicanilor legate de hirotonia femeilor[9], de pildă, nu vedem o altă cale decât retractarea publică din partea Înaltpreasfinţiei Voastre atât a participării la sinodul din Creta, cât şi a semnării documentelor sinodului.

În consecinţă, Vă aducem la cunoştinţă că, dacă în termen de 10 zile de la primirea acestei scrisori nu primim din partea ÎPS Voastre răspunsul la problemele menționate mai sus, ne rezervăm dreptul de a recurge la întreruperea pomenirii la Sfintele Slujbe. Pliroma Bisericii reacționează deja față de sinodul din Creta prin neparticiparea la slujbele oficiate în bisericile ale căror slujitori persistă în comuniunea cu ierarhii semnatari ai documentelor sinodului. Spunem aceasta deoarece deja se simt efectele acestui sinod iar în unele mânăstiri și comunități parohiale tăcerea ierarhilor semnatari a creat îngrijorare, confuzie și conflicte.

„«O, Timotei, zice, păzeşte ceea ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de nelegiuitele înnoiri de cuvinte». […] Cine altul este Timotei în vremea noastră, decât – în general – întreaga Biserică, sau – în special – întregul corp al întâistătătorilor ei, care trebuie să cunoască ei înşişi în întregime ştiinţa curată a cinstirii Lui Dumnezeu şi să o răspândească şi altora? […] Ce înseamnă: «ceea ce ţi s-a încredinţat»? Adică ceea ce ţi s-a dat în seamă, nu ceea ce ai descoperit tu; ceea ce ai primit, nu ceea ce ai născocit tu; nu o chestiune de inteligenţă, ci  de doctrină; nu de opinie proprie, ci de tradiţie generală; ceva transmis ţie, nu dat la iveală de tine; pentru care nu trebuie să fii autor, ci numai păzitor; nu fondator, ci partizan; nu un lucru pe care îl conduci, ci pe care îl urmezi. Talantul (Matei 25, 15) dreptei credinţe păstrează-l neştirbit şi fără cusur.[10]

Notă:

Documentul cuprinde 7 pagini și include următoarele anexe, concepute și redactate de semnatarii scrisorii:

Anexa 1 : Despre modul neortodox şi anticanonic de organizare şi desfăşurare a sinodului.

Anexa 2 : Despre teologia ecumenistă implementată oficial în Biserică reflectată în documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” (traducere critică după cele 4 variante oficiale publicate).

Anexa 3 : Probleme ridicate de celelalte documente.

Anexa 4 : Abateri de la ecleziologia ortodoxă care au precedat sinodul din Creta.

Anexa 5 : Atitudini faţă de ecumenism şi faţă de sinod ale Sfinţilor şi Marilor Duhovnici contemporani.

Anexa 6 : Reacţii pre şi postsinodale ale unor ierarhi şi teologi.

Anexa 7: Întreruperea pomenirii bisericeşti – măsură canonică şi patristică de împotrivire faţă hotărârile sinodului din Creta.

Anexa 8: Lista susținătorilor acestei scrisori (cuprinde peste 4000 de semnături, în copie conformă cu originalul, rămânând deschisă).

SEMNATARI:

Ieroschim. Simeon Zaharia

Protos. Antim Gâdioi

Protos. Ieronim Cozma

Ierom. Ioan Chițu

Pr. Mihail Popescu

Pr. Ioan Ungureanu

Teolog Mihai-Silviu Chirilă

Jurnalist Irina Nastasiu

[1]              Sf. Teodor Studitul, Epistola 11, apud Pr. Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă, stâlp şi temelie a Adevărului, Ed. Credinţa strămoşească, 2002, p.112.

[2]              Sf. Fotie cel Mare, Epistola I către papa Nicolae, apud Pr. Vasile Sorescu,Biserica Ortodoxă, Stâlp și temelie a Adevărului, Ed. „Credința strămoșească”, 2002,  p.113.

[3]              IPS Ierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, I, apud Ibidem, pp. 131-132

[4]              https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/02/ips-ierotheos-vlachos-explica-de-ce-nu-a-semnat-documentul-referitor-la-relatiile-cu-non-ortodocsii/

[5]              https://searchnewsglobal.wordpress.com/2015/05/16/noua-ordine-mondiala-doreste-infiintarea-unei-autoritati-religioase-mondiale-unice/

[6]              Sf. Teodor Studitul, Epistola 2, PG 99, 1121 A, apud Arhimandrit Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Ed. Egumeniţa, 2015, p. 523.

[7]              http://atitudini.com/2016/07/declaratia-de-la-chisinau-dezaprobarea-hotararilor-sinodului-din-creta/

[8]             http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

[9]              http://familiaortodoxa.ro/2012/04/19/legea-egalitatii-primul-pas-spre-trecerea-in-ilegalitate-a-crestinismului/

[10]            Sf. Vincentiu de Lerini, Commonitorium, XXII,  în vol. Preot dr. Mircea Florin Cricovean, Vincenţiu din Lerini – Commonitorium – Studiu analitic şi traducere, Ed. EMIA, Deva, 2006, p. 157.

Sursele: Monahul Teodot, Apărăm Ortodoxia, Sinodul tâlhăresc

Vezi şi:

„ÎPS” Teofan al Moldovei: „PS Longhin se înşeală amarnic”

PS Longhin (Jar): „Să-l pomenesc [pe patriarhul Kirill] nu pot, pentru că nu ştiu cine e ortodox şi cine e catolic”

Pr. Matei Vulcănescu – Oprirea pomenirii Episcopului Locului: Schismă? Erezie? Protest?

Argumentarea întreruperii comuniunii cu ierarhii ecumenişti din partea celor 12 clerici din Rep. Moldova

Evaluarea ortodoxă a „sinodului” din Creta – Declaraţia din Chişinău

O altă mănăstire din România se îngrădeşte de ecumenism după „sinodul” din Creta

Mureşul Ortodox: „Nu vom participa la slujbele oficiate de ierarhii și preoții care susțin hotărârile din Creta”

Celor ce spun că pomenirea ecumeniştilor se poate face din iconomie: mărturia Părinţilor Aghioriţi din sec. XIII

Sf. Teodor Studitul: Întinare are împărtăşania unde e pomenit ereziarhul!

Gheronda Gavriil, ucenicul Sf. Paisie Aghioritul: „Să condamnăm cu tărie Sinodul din Creta, care a fost eretic și tâlhăresc!”

– Gheronda, cum vedeți viitorul Ortodoxiei, ținând cont de cele ce se întâmplă? (nu era nevoie să spun prea multe, știm prin ce trece Biserica lui Hristos azi)

Răspuns: Dacă vrem să ne mântuim, atunci să condamnăm cu tărie Sinodul din Creta, care a fost eretic și tâlhăresc ! (poate a fost sau nu adevărată minunea despre Sfântul Paisie și îndemnul de a ne împotrivi adunării din Creta; scrisoarea vatopedinului Th. o numește ”înșelare demonică”, dar iată că un om în carne și oase spune răspicat același lucru, deci cu siguranță înșelarea se află în altă parte)

Tot părintele Gavriil a mai spus: Canoanele Bisericii au caracter soteriologic, adică mântuitor. Cei adunați în Creta au călcat în picioare aceste canoane, deci hotărârile acestui sinod nu trebuie acceptate. A adus ca argument și un citat din opera Sf. Gherman al Constantinopolului: ”cei care sunt de același gând cu ereticii vor avea parte de același iad ca aceștia, pentru că Îl hulesc împreună cu ei pe Hristos.” Este clar, domnilor ecumeniști, moș Vasile, moș Ion și alții? (ca să citez pe vlădica Longhin, în predica lui de Rusalii, 2016, când Duhul Sfânt a plecat din Creta și a venit la Bănceni, la omul lui Hristos)

– Gheronda, unde mergeți acum la slujbă?

Răspuns: Eu merg la slujbă la un părinte vecin, care DEJA nu îl mai pomenește pe ereticul patriarh Bartolomeu.

Probabil unii nu dau doi bani pe acest bătrân. Dar noi DA. Îi sărutăm mâinile, căci PRIN EL NE GRĂIEȘTE HRISTOS!

Extras din Pr. Ciprian Ioan Staicu: „Cei care ați semnat trădarea Bisericii în Creta, cu semnătura voastră ați aruncat la gunoi harul primit la hirotonie”

Vezi şi:

Prigoana în muntele Athos a început!