Ecumenismul în Patriarhia Moscovei

Aşa zice Domnul: „Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul.”
Ieremia 17,5

Oferim publicului creştin de limbă română o compilaţie video de manifestări ecumeniste din Patriarhia Moscovei, Biserica Ortodoxă Rusă, petrecute în perioada anilor 2016-2017, în special după întîlnirea frăţească din Havana, Cuba, între pseudo-patriarhul Kiril al Moscovei şi ereticul papă Francisc al Romei din februarie 2016.

Marea este înşelarea celor ce cunosc pericolele duhovniceşti ale eresului ecumenist, dar nu s-au îngrădit de comuniunea cu ecumeniştii.

Biserica Ortodoxă Rusă, deşi neparticipantă la „sinodul” tîlhăresc din Creta, implementează din plin deciziile acestuia încă înainte de desfăşurarea lui.

Soborul Arhieresc al BORu, care din anul 2013 a uzurpat sobornicitatea reală a Bisericii Ortodoxe, declarîndu-se organ deliberativ suprem în Biserică, a parafat la 1-2 februarie 2016 toate deciziile proiectelor de documente pentru „sinodul” din Creta cu unanimitate de voturi (adică toţi episcopii BORu au votat, fără excepţie). Prin acest act blasfemiator şi antiortodox a fost recunoscut şi instaurat la nivel oficial eresul ecumenist ca învăţătură şi mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Din imaginile video ies în evidenţă următoarele momente (compilaţia video e realizată la 30 aprilie 2017):
– inovaţii în slujbele de cult, tendinţa aşa-numită „picioare vesele” şi învîrtitul cădelniţei de Sfintele Paşti;
– spurcarea bisericilor prin: organizarea concertelor cu muzică laică, nebisericească, a circului, a spectacolelor, a dansurilor orientale sau occidentale, etc. toate petrecute în incinta bisericilor din lume sau din mănăstiri;
– lepădarea pe faţă în public a pseudo-patriarhului Kiril şi a altor pseudo-ierarhi de Sfînta Treime, de Mîntuitor şi de credinţa ortodoxă;
– întîlniri frăţeşti a pseudo-ierarhilor cu jidovii şi musulmanii şi prăznuirea sărbătorilor păgîne cu ei;
– trimiterea copiilor ruşi la moschee pentru rugăciune în timpul lecţiilor de toleranţă;
– lăudarea Reformei protestante şi celebrarea a 500 de ani de protestantism în Rusia de către clerici ortodocşi, reprezentanţii Patriarhiei Moscovei;
– slujbe de parastas şi împreună-rugăciune cu papistaşii etc.

Menţionăm că asemenea manifestări nu sînt unicele şi nu sînt exclusive pentru BORu, ci pot fi observate în toate Bisericile Ortodoxe Locale, participante sau nu la „sinodul” tîlhăresc din Creta.

În ciuda acestor evidenţe ne mirăm de naivitatea unor creştini şi întrebăm din nou: fiii credincioşi ai cui vreţi să rămîneţi? Ai Bisericii neîntinate şi infailibile a lui Hristos, Unica Sfîntă, sau ai „bisericii” lui Antihrist pe care o creează şi o consolidează lupii în piei de oaie, hristoşii mincinoşi?

Vezi şi:

Sinodul tîlhăresc din Creta reprezentat într-o icoană

„Ne-am regăsit ca frați în credința creștină” – declarația comună a Papei Francisc și a Patriarhului Kirill

„Să rămânem şi mai trainic în Domnul şi uniţi între noi. Să evanghelizăm liberi de laţurile prejudecăţilor” – papa Francisc către patriarhul Georgiei Ilia al II-lea

Patriarhul Bartolomeu îşi demonstrează unitatea cu Papa Romei

Ecumenism post-Creta în Egipt, aprilie 2017

 

Unica osîndire îngăduită

Preluăm un text mai vechi al vrednicului de pomenire arhimandrit Serafim Alexiev, apologet al ecleziologiei Bisericii Ortodoxe şi ucenic al Sfîntului Ierarh Serafim Sobolev, de curînd canonizat şi de Biserica Ortodoxă Rusă (BORu PM), însă cinstit ca sfînt deja de mulţi ani de bulgarii şi ruşii ortodocşi din exil. Asemeni duhovnicului său iubit, ce a luptat pentru păstrarea calendarului bisericesc (în limbaj lumesc – stilul vechi) în BORu şi pentru neparticiparea Patriarhiei Moscovei în Consiliul Mondial al „bisericilor”, lucru hotărît la Sinodul din 1948 de la Moscova şi păstrat pînă în anii ’60 ai secolului XX, arhimandritul Serafim Alexiev a scos la lumină lucrările Sfinţilor Părinţi, apărînd cu cuvîntul acestora adevărata învăţătura a Bisericii celei Una în faţa ecumenismului tot mai ameninţător, demascîndu-i pe ecumenişti şi intenţiile lor.

În contextul ultimelor evenimente ce s-au desfăşurat şi se desfăşoară mai ales după „sinodul” din Creta, sîntem siguri că cuvintele arhimandritului vor călăuzi şi vor încuraja bunele intenţii în lupta cea bună şi vor menţine trează conştiinţa ortodoxă. Sublinierile aparţin redacţiei.

Unica osîndire îngăduită

A. Delimitarea între scăderile morale şi păcatele împotriva credinţei
În istorisirile de demult citim: Un sihastru a văzut pe un oarecare frate al său că greşea şi a început să se tînguiască: „Vai mie! Cum fratele meu greşeşte acum, poate şi eu voi gre­şi mîine!” După aceasta, întorcîndu-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greu păcat ar cădea în prezenţa ta vre­un frate, tu să nu îl osîndeşti! Ci chiar trebuie să fii încredinţat că tu păcătuieşti mai mult decît el, chiar dacă aces­ta ar fi un om din lume. Ca o excepţie de la această pravilă trebuie să fie situaţia în care auzi pe cineva că aduce hulă lui Dumnezeu ori că vorbeşte ceva eretic.”

Sf. Ier. Serafim Sobolev, 1881-1950
Sf. Ier. Serafim Sobolev, 1881-1950

Această povestire de la Sfinţii Părinţi ilustrează în chip minunat răspunsul ortodox despre cum trebuie să fie relaţionarea noastră către cele două posibi­le chipuri de oameni păcătoşi: 1) cei ce păcătuiesc în comportarea lor morală şi 2) cei ce păcătuiesc împotriva credinţei.

Către primii trebuie să avem îngădu­inţă şi să nu-i osîndim, deoarece şi su­fletele noastre sînt păcătoase, iar prin osîndire devin şi mai păcătoase. Însăşi Biserica cu mărinimie rabdă şi lecuieşte asemenea păcătoşi, aşteptînd pocăinţa şi îndreptarea acestora. La astfel de păcătoşi se referă dumnezeieştile cuvinte că trebuie întotdeauna să-i iertăm dacă se căiesc, şi nu doar de şapte ori pe zi, ci pînă la de şaptezeci de ori cîte şapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Către ceilalţi însă ni s-a poruncit să nu fim îngăduitori, ci cu multă luare-aminte, critici şi fără de împăcare. Sfîn­tul Apostol Pavel, care ne învaţă de fi­ecare dată să nu defăimăm pe semenii noştri pentru slăbiciunile lor morale, nici să-i dispreţuim, ci cu dragoste să-i lecuim (vezi I Cor. 13, 1-7), devine dintr-o dată foarte aspru cînd se pune pro­blema celor ce greşesc împotriva curăţiei credinţei. Îngrijorat părinteşte pentru cei neputincioşi (vezi I Tesal. 2, 7-8) şi recomandînd purtări mîngîietoare că­tre fraţi (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement împotriva ereticilor: Păziţi-vă de cîini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! (Filip. 3, 2). Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii, şi nu după Hristos! (Col. 2, 8). De ce el este atît de tăios faţă de învăţătorii cei mincinoşi? Pentru că, fără discuţie, învăţăturile ce­le mincinoase sînt otravă pentru suflet, iar purtarea fără discernămînt către ei şi împlinirea unor asemenea învăţături duc la pieirea veşnică. Neputin­ţele morale pot uneori să slujească pen­tru smerirea omului şi conducerea lui către mîntuire întru Domnul prin po­căinţa cuvenită. Însă erezia este de-a dreptul pierzare.

Nicăieri în Sfînta Scriptură nu întîl­nim indicaţii că am putea să iertăm pă­catele împotriva credinţei poruncite de Dumnezeu, în timp ce în nenumărate rînduri ni se spune că sîntem datori să iertăm celor ce greşesc împotriva noas­tră din pricina neputinţei omeneşti. Cei ce păcătuiesc împotriva credinţei or­todoxe păcătuiesc direct împotriva lui Dumnezeu, şi nu împotriva oamenilor. Ei hulesc Adevărul revelat, şi nu păre­rile oamenilor obişnuiţi. De aceea s-a spus: De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, depărtează-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfînta Biserică, această grijulie Maică pentru fiii Ei care greşesc, este foarte as­pră faţă de eretici. După chemarea repe­tată spre venirea în fire şi pocăinţă, prin refuzul din partea lor de a se pocăi, ea îi îndepărtează de comuniunea sa ca neînţelepţi şi îndîrjiţi, stricători ai adevă­rurilor dumnezeieşti. Cei ce păcătuiesc din punct de vedere moral continuă să fie mădulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Însă cei eretici nu pot să rămînă mădularele ei, chiar dacă mai înainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apar­ţin organismului binecuvîntat, pentru că s-au îndepărtat de Adevăr, adică de Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Evr. 10, 10; In 14, 6), şi s-au unit cu minciuna, adică cu diavolul, numit min­cinos şi tatăl minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nici o părtăşie între lumină şi în­tuneric, tot astfel nu poate să existe nici o părtăşie bisericească de rugăciune şi de Taine între creştinul ortodox şi ere­tic. Căci primul, deşi păcătos, din toa­tă inima a îmbrăţişat dogmele revela­te, s-a smerit înaintea acestora, trăieşte şi se mîntuieşte prin acestea, în timp ce ultimul este un mîndru închinător la rătăcirile sale prin care şi piere.

Ce este erezia? Învăţătura mincinoa­să care, mai puţin ori mai mult, denatu­rează adevărata învăţătură dumnezeias­că şi lucrează cu viclenie să o schimbe şi chiar să se înalţe în locul ei. Adevăruri­le de credinţă ne-au fost revelate o dată pentru totdeauna (vezi Iuda 1, 3) de Dumnezeu! Iar eresurile sînt născoci­rea diavolului, care năzuieşte să seme­ne sămînţa discordiei în inimile oame­nilor şi să-i rupă de la Dumnezeu, să-i dezbine, să-i facă să se certe între ei şi astfel să-i stăpînească. Adevărul con­duce către Dumnezeu. El ne învaţă să mărturisim Sfînta Treime: să ne închi­năm lui Dumnezeu-Tatăl, Fiului Său Cel dumnezeiesc, Care a venit pe pămînt să ne răscumpere din păcatele noastre, şi de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevă­rului (vezi In 15, 26) şi Care ne învaţă la orice adevăr (vezi In 16, 13). Revelaţia, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o, re­prezintă dreptatea şi adevărul desăvîrşit (Ps. 118, 38). De aceea, ele ne îndatorea­ză aşa de mult! Viaţa veşnică se dobîn­deşte prin cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu Celui Unul şi a Celui trimis de El – Iisus Hristos (vezi In 17, 3), şi nu prin împotrivirea la Adevăr. Despre Cu­vîntul lui Dumnezeu s-a spus că este Cuvîntul Adevărului (Efes. 1, 13). Acest Adevăr sfinţeşte (vezi In 17,17), iar rătă­cirea, ca rod al duhului întunecat al ră­utăţii, întunecă şi pierde pe om.

Ca să ne ferească de o asemenea pierzanie, sfîntul Apostol Pavel, insu­flat de Sfîntul Duh, scrie: Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o! Depărtaţi-vă de ei! (Rom. 16, 17) Din aceeaşi pricină, canoanele aposto­lice ne interzic foarte aspru părtăşia la rugăciune cu ereticii, poruncind: Dacă cineva se roagă cu cel ce nu are părtăşie cu Biserica, fie chiar şi în casa lui, să fie afuri­sit! (Canoanele Sfinţilor Apostoli 10, 45, 61; Laodiceea 6, 32, 33).

Sinoadele a Toată Lumea şi cele Locale ale Sfin­tei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importantă sarcină a lor să păzească moştenirea învăţăturii apostolice fără pată faţă de eresuri (vezi I Tim. 6, 3). Ele au impus ereticilor să se smerească îna­intea adevărului dumnezeiesc păstrat în Biserică şi să se lepede de învăţătura lor cea mincinoasă. În caz de împotrivi­re, Biserica i-a excomunicat (anatemizat), cu scopul de a-i face să-şi vină în fire şi de a-i învă­ţa să nu hulească (I Tim. 1, 20).

Unora, o asemenea atitudine a Bise­ricii lui Hristos poate să le pară foarte „dură”. Însă Biserica nu a procedat cu asprime, ci, din contră, plină de iubire. Plină de iubire şi către eretici, şi către fiii Ei credincioşi. Prin excomunicarea ce­lor ce s-au abătut de la adevăr, Ea a fă­cut o ultimă şi măreaţă încercare să-i înţelepţească, oferindu-le posibilitatea ca, în urma excomunicării, să se pocăiască dacă doresc. Iar către adevăraţii Ei fii, aceasta a fost plină de grijă, păzindu-i de eresu­rile pierzătoare. Aspră ar fi fost Ea că­tre fiii săi dacă nu i-ar fi ferit de plaga cea aducătoare de moarte a eresurilor şi dacă i-ar fi lăsat în braţele satanei. Că­ci se ştie că eresul, ca născocire a dia­volului, duce la iad. Procedînd cu asprime către eretici, Biserica a urmă­rit nu vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, Care spune despre omul de neîndreptat: Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgîn şi vameş! (Mt. 18, 17)

Aceste principii de veacuri ale Biseri­cii, păstrate cu sfinţenie pînă de curînd, sînt încălcate astăzi de către o mulţi­me de creştini ortodocşi, sub influen­ţa rătăcirilor moderne şi mai cu seamă a aşa-numitei mişcări ecumenice, înfi­inţată de Consiliul Mondial al Biserici­lor. Această mişcare este la temelia ei de origine protestantă. Cu ea colaborează strîns şi romano-catolicismul, chiar da­că, din considerente tactice, acesta, pînă astăzi, în mod formal, nu intră în aceas­tă comunitate ecumenică. La ea partici­pă aproape toate sectele şi eresurile din lumea de astăzi, care se autointitulează în chip cu totul nedrept — „biserici”. Ecumenismul pretinde că poate să unească pe ortodocşi cu ereticii şi chiar cu cei de alte religii. Sub influenţa lor şi sub influenţa spiritului umanismului înşelă­tor al lumii de astăzi, mulţi spun acum: „Ce rău este în faptul ca toţi credincio­şii de pe pămînt să se unească şi să în­ceteze să se mai certe între ei?”

Argumentul este la înfăţişare foarte lăudabil, atîta timp cît se fundamentea­ză pe dorinţa de pace. Se ştie că nici un om înţelept nu doreşte să aibă război. Însă în spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri întunecoase, diavoleşti, de sub­estimare a adevărului dumnezeiesc, de aliniere a adevăratei Biserici a lui Hristos cu adunările ereticilor, care pretind că ele sînt adevărate „biserici”, şi de subminare a veşnicelor temelii ale Une­ia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Bi­serici, întemeiate de Mîntuitorul, care este doar Ortodoxia (vezi Mt. 16, 18).

Mîntuitorul a spus: Feriţi-vă de pro­orocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte! (Mt. 7, 15-16). Să vedem care sînt roadele par­ticipanţilor la ecumenism, porniţi să se unească cu ereticii! Militînd, chipurile, pentru îndepărtarea vrajbei cu cei ex­comunicaţi, ei intră în conflict ideolo­gic cu propria lor Biserică şi cu semenii lor. Creînd legături cu heterodocşii, ei rup legăturile cu fraţii lor ortodocşi care nu doresc să încalce pravilele apos­tolice prin rugăciuni făcute laolaltă cu ereticii şi care nu îndrăznesc să calce în picioare cuvîntul lui Dumnezeu, în ca­re citim: Dacă cineva vine la voi şi nu adu­ce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în ca­să şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!” Căci cel ce-i zice: „Bun venit!” se face părtaş la fap­tele lui cele rele! (II In 1, 10)

Pînă unde se poate ajunge pe aceas­tă cale a ecumenismului? Pînă la înfră­ţirea cu ereticii şi pînă la ruperea legă­turilor frăţeşti cu ortodocşii. Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfîşi­ere a unităţii ortodoxiei, pe motivul că se lucrează, chipurile, spre a se a ajun­ge la idealul indicat de Hristos — ca toţi să fie una (vezi In 17, 21)? Însă Mîntui­torul niciodată nu a dorit să existe părtăşie între adevăr şi minciună. Între or­todoxie şi învăţătura cea mincinoasă, între lumină şi întuneric, între Hristos şi Veliar (vezi II Cor. 6, 15). Dimpotrivă, El vine ca să aducă dezbinare între su­fletele credincioase şi diavol. Cuvintele Lui dumnezeieşti sînt limpezi şi indis­cutabile: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie! (Mt. 10, 34; vezi Lc. 12, 51). El în­tr-adevăr Se roagă pentru unitate, însă pentru unitatea în Adevăr, şi nu împo­triva Adevărului. Dacă sectanţii, ereticii, învăţătorii cei mincinoşi doresc să se lepe­de de rătăcirile lor şi să se întoarcă în sî­nul Credinţei Ortodoxe, atunci aceasta va fi împlinirea Testamentului lui Hristos — ca toţi să fie una (In 17, 21). Iar atunci bucuria în cer va fi nesfîrşită. Însă atî­ta timp cît există despărţire de Adevăr, nu poate să existe o turmă şi un păs­tor (vezi In 10, 6). Hristos nu include pe toţi în turma Sa. El i-a îndepărtat de la această unitate pe iudeii care nu cre­deau în El, spunîndu-le: Dar voi… nu sînteţi dintre oile Mele (In 10, 26). Şi dacă, după cuvintele lui Hristos, există oi care nu sînt din staulul Său şi pe care El însuşi nu le primeşte din pricina ne­credinţei în El, de neconceput şi înşelă­toare este propovăduirea unităţii celei mincinoase a ecumenismului. Într-ade­văr, Mîntuitorul spune limpede: Am şi alte oi, care sînt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu!… (In 10, 16) Însă cum se tîlcuieşte aceasta? Că nu doar iudeii îngrădiţi de legea lui Dumnezeu şi intraţi în staulul Vechiului Testament, ci şi păgînii, care se află departe de acest staul, pot să in­tre în unul şi singurul staul al lui Hris­tos, oferit de Biserica lui Hristos. Dar, ca să intre în Ea, ei trebuie să audă gla­sul Mîntuitorului, adică să primească fă­ră obiecţii Adevărul vestit de El aşa cum îl primeşte şi îl propovăduieşte Biserica Ortodoxă, întemeiată de El ca stîlp şi te­melie a adevărului (I Tim. 3, 15).

Aceia care nu primesc întregul ade­văr dumnezeiesc, ci doar o parte din el, şi care-l amestecă cu minciuna nu apar­ţin turmei lui Hristos. Tot astfel şi ace­ia care în aparenţă sînt în staul, dar lăuntric se rup de El, de dogmele şi ca­noanele Lui, nu sînt mădulare ale Lui. Aceasta va deveni limpede dacă nu acum, atunci neîndoielnic la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Duhul umanist înşelător al timpuri­lor noastre schimbă duhul clasic evan­ghelic şi aşează pecetea sa de gîndire chiar şi asupra creştinilor ortodocşi în­văţaţi. Acest duh umanist înşelător este întru totul limpede împotriva Sinoade­lor Ecumenice şi atrage pe mulţi că­tre încălcarea Adevărului (vezi I Tesal. 2, 3). El îi îndeamnă către neascultarea de Maica Biserică. Aceasta face de neîmpăcat eresul cu învăţătura sănătoasă, dar astăzi se insuflă înţelegerea greşită de egalitate în drepturi între minciunea diavolească şi adevărul Revelaţiei dum­nezeieşti. Biserica a exclus pe învăţă­torii cei mincinoşi din comuniunea sa, însă astăzi se propovăduieşte rugăciu­nea laolaltă cu aceştia. Ea nu îngăduie nici o părtăşie liturgico-sacramentală între ortodocşi şi heterodocşi, dar astăzi se caută împărtăşirea împreună cu pro­testanţii. Ea osîndeşte pe deformatorii Adevărului, iar astăzi osîndirea lor este socotită ca un păcat asemănător cu de­făimarea obişnuită.

Există autori ortodocşi moderni, pre­cum Serghei Bolşakov şi alţii asemenea, care, vorbind despre nevoitorii contem­porani, subliniază ca cea mai importan­tă calitate a acestora faptul că ei nu au osîndit pe nimeni — nici chiar pe eretici. Prin asemenea semne ale egalităţii în­tre osîndirea interzisă şi cea îngăduită, astfel de autori introduc tainic tendin­ţa păgubitoare de a fi amestecat ade­vărul cu minciuna în avantajul indife­rentei credinţe ecumeniste, lucru care înlesneşte unirea Ortodoxiei cu celelal­te mărturisiri şi chiar şi cu religiile pă­gîne. Serghei Bolşakov dă ca pildă de o asemenea „neosîndire” pe răposa­tul arhiepiscop de Canterbury William Temple. Într-adevăr, William Temple nu a osîndit nici chiar pe cei mai vădiţi eretici în biserica sa. Ca un mare ecu­menist, el a împărtăşit principiul pier­zător al universalităţii, conform căruia toţi pot să se unească cu toţi, indiferent de neînţelegerile dintre ei privitoare la dogme. După ce, în 1954, a fost creată baza ecumenismului, păstrînd un minim dogmatic de unire a credinţelor creştine — la care s-a luat credinţa mini­mală în Hristos ca Dumnezeu şi Mîn­tuitor —, W. Temple a mărturisit că neacceptarea acestei baze nu trebuie să fie o piedică, pentru ca ecumeniştii să conti­nue să colaboreze şi cu alte denominaţiuni şi culte care nu recunosc pe Dum­nezeu ca Mîntuitor. Ce altceva poate să semnifice aceasta, decît de larga des­chidere a porţii pentru unirea Adevăru­lui cu minciuna?

Unii vor încerca să îndreptăţească neosîndirea ereticilor cu argumentul că ea se săvîrşeşte în numele păcii şi al înde­părtării războiului. Însă cine aţîţă războ­iul? Tocmai acele forţe masonice întune­cate care propovăduiesc şi amestecarea mărturisirilor, şi apropierea credinţelor! Scopul lor nu este îndepărtarea înfrico­şătorului pentru noi toţi război, ci nimi­cirea Adevărului şi aducerea creştini­lor ortodocşi pînă la renunţarea la acest Adevăr (vezi II Tesal. 2, 3).

Să ilustrăm aceste idei cu un exem­plu dintr-o povestire!

Într-o pădure întinsă trăiau mulţi ie­puri, căprioare şi cerbi. Pentru toţi era destulă păşune. Animalele erau ferici­te şi-şi petreceau zilele în pace. Însă în apropiere pîndeau lupii. Din timp în timp, aceştia atacau blîndele căprioare şi le sfîşiau pe unele dintre ele. Nu era astîmpărată însă foamea lupilor, căci căprioarele şi iepurii erau animale foar­te prevăzătoare şi se ascundeau cu iscusinţă. S-au strîns atunci lupii la sfat, ca să hotărască chestiunea privitoare la hrană într-o vreme de restrişte. Cel mai bătrîn lup, viclean precum un diavol, a spus:
— Am născocit un plan. Vom aprinde pădurea şi astfel vom avea la îndemînă toţi iepurii, căprioarele şi cerbii din as­cunzişurile lor…, şi după aceea…, voi bănuiţi ce putem să facem după aceea!…
Planul a fost acceptat şi pădurea in­cendiată.
— Incendiu! Incendiu! — s-au auzit în­tr-o dimineaţă strigăte de groază.
Au ieşit neliniştite din bîrlogurile şi din ascunzişurile lor toate animale­le. Au sărit afară iepurii din gropile un­de erau ascunşi. S-au arătat căprioare­le din desişuri şi se mirau care încotro să fugă. S-au arătat îngroziţi de moarte urşii, vulpile şi alte animale de pradă. Toate erau speriate şi blînde în faţa ne­norocirii generale.
— Ce vă miraţi?! – a strigat bătrînul lup către surorile lui ierbivore. Hai să ne înfrăţim şi să fugim cu toţii împre­ună! Fugiţi cu noi! Noi ştim unde este neprimejdios!
O căprioară bătrînă înţeleaptă s-a în­tors către surorile sale mai tinere şi le-a strigat:
— Nu trebuie mers împreună cu lu­pii! Să fugim de foc, însă nu împreună cu vrăjmaşii noştri, ci în altă direcţie!
Unele au ascultat-o şi au pornit îm­preună cu ea. Însă cele mai multe din­tre ierbivore s-au despărţit de ea şi au urmat lupilor.
— Unde sînt toţi, acolo vom fi şi noi! — au spus ele.
— În mijlocul mulţimii vom fi mai liniştite!
Toate animalele, unele de-a stînga împreună cu lupul în frunte, iar alte­le de-a dreapta împreună cu înţeleap­tă căprioară, au început o fugă nebu­nă şi au ieşit din raza focului. Însă cînd au ajuns la loc „sigur”, lupii însetaţi de sînge s-au năpustit peste suratele lor ierbivore lipsite de apărare şi au orga­nizat cu acestea un sinistru ospăţ…

O asemenea soartă pregăteşte oi­lor ortodoxe ale lui Hristos începătorul aţîţător al infernalelor focuri duhovniceşti… Însă cine se gîndeşte la aceasta? Cine are drag de veşnica lui mîntuire? Cine vede în unul şi acelaşi chip şi pe aţîţătorul războaielor, şi pe mincinosul propovăduitor al păcii?!

Totul se amestecă în timpul nostru nefericit, al ştiinţei materialiste şi al în­tunericului duhovnicesc! Defăimarea semenilor pentru păcatele lor morale deja nu mai şochează pe nimeni, în ciu­da faptului că aceasta este interzisă lim­pede de Dumnezeu (vezi Mt. 7, 1-3; Lc. 6, 37) şi că naşte războaie de fiecare zi între oameni. Însă ridicarea glasului fa­ţă de păcatele împotriva adevăratei cre­dinţe se socoteşte ca îngustime a minţii. A manifesta ură faţă de vrăjmaşii perso­nali este considerat un lucru normal. În­să ura împotriva învăţăturii mincinoase pe tărîm religios este un sentiment ne­înţeles pentru mulţi, în ciuda faptului că, însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne în­deamnă categoric la aceasta, prin gura Sfîntului proroc David, care scrie: Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urît şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîh­nit? Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Ps. 138, 21, 22).

Merită să ne oprim atenţia asupra aces­tor gînduri importante ale psalmilor. Ce se înţelege aici prin vrăjmaşii lui Dumne­zeu? Sfîntul Atanasie cel Mare răspunde: „Vrăjmaşii lui Dumnezeu sînt în primul rînd şi în adevăratul sens al cuvîntului demonii cei necuraţi; în al doilea rînd, după demoni, sînt apărătorii închinării la idoli şi începătorii eresurilor”.

Însă cum poate cuvîntul lui Dum­nezeu să propovăduiască ura? Trebu­ie să subliniem că în mod evident aici nu este vorba de ura obişnuită, pe ca­re omul o încearcă faţă de propriii lui duşmani, întrucît chestiunea nu se re­feră la un asemenea fel de duşmani, ci la vrăjmaşii lui Dumnezeu. De aceea şi ura încercată faţă de ei nu este pă­cat. Aceasta nu întîmplător este numită „ură desăvîrşită”. În ura către propri­ii duşmani există patimă, răutate, răz­bunare — manifestări ale nedesăvîrşirii omeneşti. Iar în ura către vrăjmaşii lui Dumnezeu, aşa cum a încercat-o blîn­dul David, nu există asemenea nedesă­vîrşiri, în ea există doar o neînţeleasă desăvîrşire pentru noi, păcătoşii, lega­tă nu de patimi, ci de nepătimire, care poate să urască răul la oameni, însă nu pe aceştia, să îndepărteze eresul, dar să cruţe pe eretici. Iată ce citim în tîlcuirea stihurilor la psalmi a lui Eftimie Zigaben (secolul al XII-lea), transmiţînd cu­vintele unui autor necunoscut: „Acela urăşte pe vrăjmaşii săi duhovniceşti cu desăvîrşită ură, care nu greşeşte nici în gesturi, nici în faptă, nici cu gîndul, iar aceasta înseamnă cea mai mare şi mai adîncă nepătimire”.

După Fericitul Augustin, ura desă­vîrşită este aceea prin care cineva urăşte răul, însă nu poartă ură către omul păcătos.

Asemenea lucru spune şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Trebuie să defăi­măm învăţăturile eretice…, însă este nevoie să cruţăm pe oameni şi să ne ru­găm pentru mîntuirea lor!” Într-o al­tă predică a sa el mărturiseşte: „Eu nu mă scîrbesc de om, dar urăsc rătăcirea lui şi doresc să-l scot pe el din rătăcirea lui. Eu duc un război nu cu persoana, care este făptura lui Dumnezeu, ci do­resc să îndrept mintea ei pervertită de diavoli. Precum doctorul care lecuieşte pe bolnav nu se luptă împotriva trupu­lui, ci îndepărtează vătămarea de la el, tot astfel şi eu, cînd mă lupt cu ereticii, mă lupt nu cu oamenii, ci doresc să ni­micesc rătăcirea”.

Defăimarea semenilor pentru scăde­rile lor morale este mîrşavă, plină de ti­căloşie, pe cînd osîndirea celor ce stri­că credinţa, trebuie să fie o dezbatere, dar nu înfierare. Cel ce ponegreşte este plin de mînie împotriva propriilor lui rivali, vecini plini de ură ori rude duş­mănoase, în aceştia el vede pe unii care îi doresc răul — duşmani ai intereselor sale. Iar cel ce este critic către erezii ve­de în eretici pe duşmanii lui Dumnezeu şi de aceea, vigilent, se păzeşte de ei. Dacă auzi că vecinii tăi săvîrşesc împotriva ta oarecare răutăţi şi cu blîndeţe suporţi acestea, tu te nevoieşti întru vir­tutea răbdării; dacă însă îţi dai seama că ei sînt eretici şi doresc să te atragă pe tine şi pe apropiaţii tăi către eresul lor şi atunci te umpli de mînie sfîn­tă, Dumnezeu nu-ţi va socoti aceasta ca păcat, ajunge doar să nu degenereze mînia curată şi bineplăcută lui Dumne­zeu în mulţumirea patimii tale proprii, numită răzbunare şi răutate.

Mîntuitorul ne învaţă să nu ne mîniem în zadar (vezi Mt. 5, 22). Ce înseam­nă aici cuvîntul în zadar? Aceasta ne-o lămureşte foarte limpede avva Pimen. L-a întrebat un oarecare monah: „Ce înseamnă a ne mînia pe fratele nostru în zadar?” El i-a răspuns foarte înţelept şi duhovniceşte: „în zadar este mînia ta atunci cînd te mînii pentru intere­se materiale, care îl rănesc pe aproapele tău, ori cînd cineva îţi scoate ochiul tău drept! Dar dacă cineva se străduieşte să te îndepărteze de Dumnezeu, pe unul ca acela poţi să te mînii!”

Sfîntul Teofilact al Bulgariei scrie: „Acela care se mînie pe fratele său în zadar – va fi osîndit; însă dacă cineva se mî­nie din pricini binecuvîntate, cu un scop de îndreptare şi din rîvnă duhovniceas­că, unul ca acesta nu va fi osîndit. Şi Pavel a grăit cuvinte de mînie către Elimas vrăjitorul, cît şi către arhiereu, însă nu în zadar, ci din rîvnă. În zadar ne mîniem noi atunci cînd fierbem de mînie pentru lu­crurile materiale ori pentru slavă”.

Mînia ne-a fost dată pentru bine, în­să diavolul a întors-o spre rău… învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Mîniaţi-vă şi nu greşiţi! (Efes. 4, 26; vezi Ps. 4, 5). De aici rezultă că noi trebuie să ne mîniem aco­lo unde trebuie, pentru a împlini dato­ria noastră creştinească, şi să nu ne tul­burăm acolo unde nu e nevoie. Pe scurt spus, nu trebuie să ne folosim de însuşi­rea noastră de a ne revolta pentru a po­negri, însă nici nu trebuie să acoperim eresurile prin îngăduinţă, păcătuind ast­fel împotriva datoriei noastre de a păzi taina credinţei în cuget curat (I Tim. 3, 9).

În ciuda acestei evidenţe a lucrurilor, molima influenţelor moderne se întinde cu repeziciunea unei epidemii de neţi­nut în frîu. Multe minţi sînt astăzi în­tr-atît de confuze, că se afundă în rătăci­rea diavolească ce socoteşte credincioşia către sfînta Ortodoxie ca obscurantism şi îngustime a minţii, iar părtăşia în ru­găciune şi la Sfintele Taine cu ereticii, cît şi trădarea vădită ori ascunsă a dog­melor şi a canoanelor ca fiind cuprinde­re şi deschidere faţă de lume.

Duşmanul mîntuirii lucrează cu în­cordare asupra conştiinţei oamenilor şi le înceţoşează minţile. Sub influenţa lui se ajunge pînă acolo că osîndirea se­menilor pentru neputinţele lor morale este socotită ca „eroism” şi „rîvnă pen­tru bine”, iar necriticarea învăţăturilor eretice şi a manifestării heterodocşilor, care năzuiesc să submineze adevărul ortodoxiei, ca pe un înalt umanism şi iubire a semenilor. Se uită testamentul Apostolilor de a ne îndepărta de eretici (vezi Rom. 16, 17; Tit 3, 10; I Tim. 4, 1; II Petru 2, 1). În locul îndreptării, astăzi se propovăduieşte apropierea de ei. Se trece fără luare-aminte peste cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti al­tă Evanghelie decît aceea pe care v-am ves­tit-o – să fie anatema! (Gal. 1, 8). În locul acestora, se aude astăzi o nouă propovăduire: „De ce nu avem părtăşie de ru­găciune cu heterodocşii şi cu cei de al­te credinţe? Oare doar noi, ortodocşii, avem dreptate?”… Şi astfel vorbesc nu doar oamenii necunoscători într-ale or­todoxiei, ci şi chiar unii dintre aceia ca­re se arată a fi învăţători ai credinţei…

Iar privitor la aceasta lucrurile sînt atît de limpezi şi de simple! La apăra­rea Sfintei Ortodoxii de eresuri nu es­te vorba deloc de dreptatea noastră omenească, ci de dumnezeiasca dreptate şi de adevăr. Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Ierem. 10, 10), a descoperit prin Dumnezeiasca Scrip­tură mîntuitoarele adevăruri de cre­dinţă. Ele provin nu din minţile ome­neşti, ci din Dumnezeiasca Descoperire a Vechiului şi Noului Testament. Trans­mise prin bărbaţi aleşi de Dumnezeu, aceste adevăruri au pregătit în epoca Vechiului Testament mîntuirea între­gii omeniri afundate în rătăcirile păgî­ne, în Noul Testament, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumne­zeu, ne-a descoperit adevărurile des­pre Dumnezeu Unul după Fiinţă şi în­treit în Persoane, despre purtarea Sa de grijă asupra întregului neam omenesc, despre răscumpărarea săvîrşită de Fi­ul lui Dumnezeu, despre iertarea ca­re se obţine prin credinţă şi fapte bune, despre preoţia primită prin continuitate apostolică, despre Tainele prin care ni se transmite harul, despre Biserică, în­temeiată pe adevărata credinţă în Iisus Hristos (vezi Mt. 16, 16-18) şi menită să fie pentru căutătorii mîntuirii ca o Arcă a lui Noe în mijlocul oceanului rătăciri­lor pînă la sfîrşitul lumii, şi celelalte.

Prin această credinţă în adevăruri­le revelate, omul se mîntuieşte; ajun­ge doar să acţioneze în conformitate cu ele. Însă prin lepădarea acestei credinţe ajunge la pierzanie (vezi Marcu 16, 16).  Abaterea de la Sfînta Ortodoxie este, prin urmare, o nenorocire în mod ho­tărît. Iar a rămîne în Adevăr în ciuda smintelilor de astăzi este o temelie a nă­dejdii că Dumnezeu ne va milui. Sfîntul Marcu al Efesului, marele luptător pen­tru Ortodoxie împotriva romano-catolicismului  (1444),  scrie  astfel  despre credinţa noastră ortodoxă: „Cu ea noi nădăjduim să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să primim iertare pentru păcate­le noastre. Iar fără ea, nu ştim dacă vreo dreptate ne va slobozi de veşnicele mun­ci!” Cel ce crede în adevărurile Revelaţiei dumnezeieşti aduce cinstire lui Dum­nezeu. Iar cel ce se împotriveşte acestora îl scoate pe Dumnezeu mincinos (vezi I In 5, 10). Iar acest fapt este un sacrilegiu! Este hulă împotriva Sfîntului Duh, care nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor (vezi Mt. 12, 32)!

Dumnezeu spune adevărul! Iar dia­volul minte, clevetind pe Dumnezeu, că a minţit, chipurile (vezi Fac. 3, 1-5). Dumnezeu este Binefăcătorul nostru de neînlocuit, Proniatorul nostru, Răscum­părătorul nostru! Iar diavolul, acest po­trivnic al lui Dumnezeu, este ispititorul nostru, vrăjmaşul nostru, pierzătorul nostru! Ca mincinos şi tată al minciunii (In 8, 44), el nu stă în adevăr, ci i se îm­potriveşte. El urmăreşte să-l schimbe din inima credincioşilor, înlocuindu-l cu minciuna lui. În perioada Vechiului Testament, el a născocit închinarea la idoli şi s-a manifestat prin idolii în ca­re se ascundeau demonii (vezi Ps. 95, 5). Iar în perioada harică a Noului Testament, în locul Bisericii, această insti­tuţie divino-umană unică în felul său în lume, diavolul aşează grupările eretice, ca să ne deprindă să lepădăm adevărata temelie a Bisericii lui Hristos şi să pre­tindă că acestea sînt bisericile lui Hris­tos! Sfîntul Ciprian al Cartaginei (sec. al III-lea) ne-a prevenit însă: „Diavolul minte, ca să înşele…; el făgăduieşte pa­cea pentru a nu putea primi pacea, pro­pune mîntuirea ca să oprească păcăto­sul de pe calea către mîntuire, propune biserica, însă acţionează astfel încît cel ce crede în cuvintele lui să piară întru totul pentru Biserică”.

Ca rezultat al sforţărilor vrăjmaşi­lor, astăzi se numesc „biserici” acele grupări eretice care nu au niciun semn al Bisericii. Aşa sînt de pildă unitarie­nii, creştinii liberali, quakerii şi tot fe­lul de alte grupări religioase occidenta­le şi americane, care nu cred în Hristos ca Dumnezeu, însă în ciuda acestui fapt pretind că sînt biserici şi se află sub ari­pa Consiliului Mondial al „Bisericilor”, în care ele sînt membre. În acest Consiliu Mondial al „Bisericilor” sînt atrase să participe şi Bisericile Ortodoxe loca­le, ca să păcătuiască acolo prin părtăşia lor de rugăciune cu hetorodocşii şi cei de alte credinţe! Din această comuniu­ne nu numai că nu ies oarecare avantaje pentru credinţa ortodoxă, ci, dimpotri­vă, prin ea se porneşte pe calea abate­rii de la Adevăr, proorocită de Sfîntul Apostol Pavel ca un semn prevestitor de rău al apropierii vremii lui Antihrist (vezi II Tesal. 2, 3).

În trecut, diavolul i-a dezbinat pe creştini ca să-i despartă şi să-i stăpî­nească. El însuşi îi uneşte astăzi, ca să poată să înece în balta rătăcirilor şi ade­vărata Biserică – Ortodoxia. Diavolul a pierdut în primele veacuri ale istori­ei Bisericii multe suflete, prin eresuri­le născocite de el atunci. Iar acum adu­ce la pierzare şi va continua să piardă, pînă la sfîrşitul istoriei omenirii, încă şi mai multe suflete prin unirea tuturor într-o pan-eretică „biserică”.

Însă adevărata Biserică a lui Hristos va rămîne întreagă pînă la sfîrşitul lu­mii, după neschimbata făgăduinţă a Mîntuitorului (vezi Mt. 16, 18) şi va ră­mîne la locul ei fie doar şi în persoana puţinilor credincioşi creştini ortodocşi rămaşi pînă la moarte (vezi Apoc. 2, 10). Biserica pluteşte şi va continua să plutească deasupra noianului rătăciri­lor şi a falselor învăţături ca o adevărată Arcă a lui Noe, năzuind către Araratul cel ceresc (vezi Fac. 8, 4)!

B. Sfinţii Părinţi şi eresurile
Cei mai buni fii ai Bisericii lui Hristos, Sfinţii Părinţi, s-au străduit odini­oară să deschidă ochii adevăraţilor cre­dincioşi, ca să vadă limpede cine stă în spatele eresurilor. Sfîntul Atanasie cel Mare, dîrzul luptător împotriva celei mai crunte rătăciri din vechime — aria­nismul —, scrie pe bună dreptate: „Fie­care erezie are ca tată al născocirii ei pe diavolul, care s-a abătut dintru început şi s-a prefăcut în ucigaş de oameni şi în mincinos. Ruşinîndu-se să pronun­ţe numele lui vrednic de ură, ereticul cu făţărnicie ia asupra sa minunatul şi mai înaltul decît orice nume al Mîntuitoru­lui, adună cuvinte din Scriptură, … as­cunde însă adevăratele lor înţelesuri şi în cele din urmă ascunzînd cu viclenie născocirea lui, prin aceasta devine chiar ucigaş de oameni pentru cei conduşi (de el) în rătăcire”.

Prin urmare, în spatele fiecărui eres se ascunde satana. Dacă este aşa, este vădit că nu e păcat osîndirea eresului, ci, dimpotrivă, ea este o datorie sfîntă a credincioşilor ortodocşi; trebuie doar ca ei să nu se conducă în aceasta de îndemnurile lor păcătoase de răzbunare personală, interes şi altele asemenea.

Însă nu este oare totuşi bine să avem pace cu ereticii şi să nu facem dispute pe tărîm religios? În viaţa de zi cu zi, pe linie cetăţenească, noi sîntem datori să trăim în pace cu toţi oamenii (vezi Evr. 12, 14). Dar acest fapt nu înseamnă că trebuie să cădem în nepăsare faţă de credinţa noastră şi să ne lăsăm influen­ţaţi de învăţătura cea mincinoasă. Îm­pinşi de duhul cel rău, ereticii sînt de obicei foarte nestăpîniţi. Noi trebuie să apărăm de ei sfînta noastră Ortodo­xie şi să nu le îngăduim cu nepăsare să rupă membrii Sfintei Biserici Ortodoxe şi să-i facă sectanţi şi eretici, slujitori ai altor interese…

Domnul nu îngrădeşte libertatea vo­ii omeneşti. El îi îngăduie şi pe eretici, aşa cum îl îngăduie şi pe diavol să ac­ţioneze, însă cel ce cunoaşte pierzania învăţăturii celei mincinoase nu poate să fie nepăsător faţă de răspîndirea ei fără nici o legiuire printre ortodocşii creştini. El este dator să deschidă ochii semeni­lor săi asupra credinţei, ca să nu cadă în cursele celui rău. În legătură cu aceas­tă purtare, ca cel mai bun exemplu poate să ne slujească plăcuţii lui Dumnezeu. Ei s-au ferit stăruitor să critice pe seme­nii lor pentru scăderi morale şi, în acelaşi timp, prin luptă şi critică, s-au păzit atît pe ei înşişi, cît şi pe cei din jur de eresuri, ca de o boală aducătoare de moarte. Ei nu au osîndit pe nimeni în afară de ei în­şişi, cînd era vorba despre păcat pe tărî­mul moralităţii. Dar, pe de altă parte, nu au îngăduit nimănui să le sugereze nici cea mai mică abatere de la credinţa ortodoxă. Într-atîta au fost de vigilenţi în strădania lor de a fi pînă la moarte credincioşi lui Hristos şi Sfintei Ortodoxii.

Se povesteşte despre Cuviosul Agathon următoarea întîmplare:

Odată, a fost vizitat de nişte fraţi. Ei cunoşteau marea lui sfinţenie, auziseră de înalta sa smerenie şi au hotărît să-l pună la încercare. De aceea, i-au spus:
— Părinte, mulţi se smintesc de tine şi spun că tu ai fi om mîndru, că ai dispreţui pe alţii şi că nu i-ai socoti ca fiind ceva. Asemenea, tu neîncetat ai cleve­ti pe fraţi. Mulţi spun că pricina tainică a acestei purtări ar fi patima desfrînării tale. Cu scopul de a ascunde viaţa ta păcătoasă, tu mereu te ocupi cu cleve­tiri asupra altora.
La acestea stareţul a răspuns smerit:
— Recunosc că am întru mine toate aceste patimi de care mă învinuiţi!
Şi, tăcînd puţin, a îngenuncheat îna­intea oaspeţilor săi şi le-a spus:
— Rogu-vă, fraţilor, rugaţi-vă Dom­nului Iisus Hristos cu osîrdie pentru mine, netrebnicul, ca să-mi ierte multele şi grelele mele nelegiuiri!
Însă fraţii continuau:
— Nu vom ascunde de tine nici faptul că mulţi te socotesc eretic!
Auzind aceste cuvinte, Sfîntul Agathon a sărit ca ars şi s-a împotrivit hotărît:
— Chiar dacă mă apasă conştiinţa pentru multe păcate, eretic nu sînt!
Fraţii s-au minunat de acest răspuns, au căzut la picioarele marelui stareţ şi l-au rugat:
— Părinte, spune-ne de ce nu te-ai tul­burat nicicum cînd te-am învinuit de diferite patimi şi păcate, iar la învinui­rea de erezie te-ai înfiorat?
Stareţul le-a răspuns:
— Primele învinuiri despre păcate le-am primit din două pricini: prima, ca să dobîndesc în acest fel smerenia; şi a doua, ca să nu aveţi voi despre mine o părere greşită că sînt drept. Noi cu­noaştem că mîntuirea stă în smerenie. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a răbdat toate atunci cînd iudeii Îl împroşcau cu ocări şi clevetiri. Astfel El ne-a dat pildă cum să îl urmăm… însă învi­novăţirea de erezie eu nu pot să o primesc şi o arunc cu dispreţ, pentru că ere­sul este înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se îndepărtează singur de Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat şi se uneşte cu diavolul şi cu îngerii lui. Cel ce s-a rupt de Hristos nu mai are atunci Dumnezeu, pe Care să-L roage pentru păcatele lui, şi de aceea pie­re. Desigur, dacă ereticul se întoarce cu sinceritate către credinţa păzită de ade­vărata Sfîntă Biserică Sobornicească, el va fi primit de către Bunul şi Milostivul Răscumpărător!

Pînă la noi au ajuns din vechime multe mărturii cu autoritate despre cum au privit ereziile şi pe eretici Sfin­ţii Părinţi.

Sfîntul Antonie cel Mare sfătuieşte: „Nu păcătui în credinţă, ca să nu se mî­nie asupra ta Ziditorul nostru! Acela care nu ţine dreapta credinţă, pregăteşte hra­nă pentru viermii cei neadormiţi şi jertfă pentru prinţul întunecimilor iadului”.
Sfîntul Efrem Sirul, care ne-a învă­ţat minunatele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne, dă-mi să văd păcatele me­le şi să nu osîndesc pe fratele meu!”, el însuşi îi osîndea neîncetat pe eretici. De la el cunoaştem că întreaga sa viaţă s-a luptat cu vrăjmaşii adevărului lui Hristos. La sfîrşitul vieţii, dorind să le insu­fle ucenicilor săi rîvnă pentru păstrarea dreptei credinţe, pe care întotdeauna o mărea în cuvintele sale, le-a grăit: „Nici ziua, nici noaptea, întreaga mea viaţă nu am grăit de rău (osîndit) pe nimeni. Şi din cîte îmi amintesc nu m-am certat cu nimeni, însă neîncetat m-am luptat în adunările bisericeşti împotriva celor abătuţi de la credinţă. Voi ştiţi că şi stă­pînul oilor îşi bate cîinele dacă acesta, văzînd cum lupul se apropie de stînă, nu sare şi nu latră împotriva lui”.
Sfîntul Epifanie al Ciprului a spus ucenicilor lui: „Fugiţi de tot eresul ca de fiarele cele pline cu venin de moarte!”
Avva Ghelasie l-a izgonit fără ruşinare pe ereticul monofizit Teodosie din chilia lui. Iar cînd acesta cu viclenie a reuşit să devină patriarh al Ierusalimu­lui, avva Ghelasie nu s-a înfricoşat, ci a continuat să nu-l recunoască şi să nu i se supună. El a socotit că este mai bine să sufere pentru Adevăr decît să cadă de la acesta pentru foloase pămînteşti.
Fericitul Ieronim scrie despre sine: „Eu niciodată nu am cruţat pe eretici şi mereu m-am străduit ca vrăjmaşii Bise­ricii să fie şi vrăjmaşii mei!”
Blîndul Sfînt Serafim de Sarov, ca­re se adresa oaspeţilor săi cu mîngîietoarea salutare: „Bucuria mea!” a fost, în acelaşi timp, foarte aspru demonstra­tor în vileag al celor care se abăteau de la credinţa ortodoxă.
Foarte pilduitor pentru noi este exemplul Sfîntului Petru, arhiepisco­pul Alexandriei, prin purtarea lui faţă de ereticul Arie, născocitorul celui mai vătămător eres pentru Biserica din ve­chime — arianismul.
Arie a fost un preot învăţat din Alexandria. Sub influenţa unor puncte de vedere gnostice, el a început să propo­văduiască, împotriva Evangheliei,  că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, nici Fiul al Dumnezeu, împreună veş­nic şi fără de început al Tatălui, ci un fel de cea mai înaltă primă făptură a lui Dumnezeu, un fel de unealtă prin care Dumnezeu a creat lumea. Prin această învăţătură mincinoasă a sa a vătămat credinţa descoperită de Dumnezeu în Sfînta Treime, a subminat autoritatea Sfintei Scripturi şi a săpat pe dedesubt învăţătura despre răscumpărare, con­form căreia doar Iisus Hristos, ca Dum­nezeu şi Fiu al lui Dumnezeu întrupat, a putut să răscumpere întregul neam omenesc din păcat, blestem şi moarte, întrucît făptura nu poate să răscumpere făpturile ori, după cum spune Psalmistul, răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face (Ps. 48, 8).

Sfîntul arhiepiscop Petru a observat nedreapta cugetare a lui Arie, de mul­te ori l-a mustrat, i-a dat învăţătură, i-a dat pe faţă falsa învăţătură şi l-a sfătuit în fel şi chip, însă în zadar. Arie se în­dîrjea în erezia sa. Atunci dreptul arhi­ereu l-a scos din cinul preoţesc şi l-a ex­comunicat din Biserică.

În acea vreme izbucnise prigoana din partea puterii păgîne împotriva creştinilor. Jertfă a prigoanei a devenit şi arhiepiscopul Petru. El a fost aruncat în temniţă. Arie a socotit acesta ca mo­mentul potrivit de a fi reabilitat. Tainica lui intenţie era ca, după moartea arhiepiscopului Petru, să fie înălţat el pe sca­unul din Alexandria. De aceea a trimis la acesta doi preoţi, apropiaţi ai preasfinţitului, să intervină pentru el, măr­turisind că s-a pocăit, chipurile, şi s-a lepădat de părerile lui greşite. În ace­eaşi noapte, Sfîntul Petru a avut însă o vedenie în temniţă. Însuşi Hristos i S-a arătat şi i-a descoperit că Arie se căieşte nesincer şi că nu trebuie să fie primit în sînul Bisericii.

Ziua următoare, cei doi preoţi au in­trat în temniţă la arhiepiscopul Petru şi cu smerenie l-au rugat să-l ierte pe Arie. Fericitul Petru, cu lacrimi în ochi, le-a răspuns: „Dragii mei fii, voi nu ştiţi ceea ce mă rugaţi intervenind pentru acela care sfîşie şi încă îndelung va mai sfîşia întreaga Biserică a lui Hristos. Eu îmi iubesc oile mele şi mă rog cu osîrdie lui Dumnezeu să le ierte păcatele lor şi să le mîntuiască. Însă pe Arie îl alung, pen­tru că şi Dumnezeu l-a azvîrlit pe el! Nu a mea judecată, ci judecata lui Dumne­zeu l-a îndepărtat de Biserică. El huleşte preacinstita Taină a Preasfintei Treimi!” După aceasta a adăugat: „Să nu credeţi că eu sînt nemilostiv cu Arie şi că sînt aspru către cei care păcătuiesc! Cel ce să­vîrşeşte păcat din neputinţă omenească, şi cel mai mare de ar fi acela, este mult mai mic decît păcatul ereticului Arie!”

După aceasta, arhiereul le-a desco­perit cum însuşi Hristos i S-a arătat în acea noapte îmbrăcat într-o cămaşă sfî­şiată. Cuprins de o teamă plină de ev­lavie, Petru L-a întrebat: „Mîntuitoru­le, cine Ţi-a sfîşiat cămaşa?” Domnul i-a răspuns: „Nebunul de Arie! El a des­părţit de Mine mulţi oameni ai Mei, pe care Eu Mi i-am dobîndit prin sîngele Meu. În­să tu ia aminte! Nu îl primi să aibă părtăşie cu Biserica, chiar de te-ar ruga la aceasta, căci el cugetă vrăjmăşii împo­triva Mea şi împotriva celor ce cred în Mine! Nu îngădui la stînă lupul îmbră­cat în blană de oaie!

Cît de pilduitore este atitudinea lui Hristos faţă de eretici! El i-a definit ca fiind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dacă Dragostea întrupată nu-i rabdă pe ere­tici şi îl învaţă pe arhiereul drept credincios să-l alunge pe Arie din Biseri­că, cine sîntem noi ca să-i acoperim pe duşmanii adevărului dumnezeiesc şi să ne purtăm cu îngăduinţă faţă de aceş­tia? Ei sfîşie Biserica lui Hristos. De aceea trebuie să fie îndepărtaţi de la Ea, dacă nu se pocăiesc!

Sfîntul Petru a murit muceniceşte în anul 311, iar Arie a fost osîndit de pri­mul Sinod Ecumenic în anul 325, ca ere­tic de neîndreptat.

Întîmplarea cu Sfîntul Petru, arhi­episcopul Alexandriei, are şi alte părţi pline de învăţătură. Biserica Ortodoxă în vremea lui se afla într-o foarte grea situaţie. Ea era dintr-o parte clătina­tă de viforniţele prigoanelor păgîne, şi din altă parte împotriva ei se ridica pri­mejdiosul eres al lui Arie, ce cîştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. Arie nu era păgîn, ci preot creştin. El era învăţător al credinţei în enoria sa. Numai că înţelegea greşit taina lui Hristos.

„Ce este cu asta?” – ar spune astăzi mulţi dintre cei care nu înţeleg că Bi­serica nu este o organizaţie pămîn­tească, care emite diferite păreri într-o anumită chestiune. Ea este o instituţie dumnezeiască, întemeiată pe absolu­tul şi îndatoritorul adevăr al Revelaţiei dumnezeieşti că Iisus din Nazaret este Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (vezi Mt. 16, 16). Organizaţii­le pămînteşti au platforme pămînteşti şi pot să-şi dispute reciproc întîietatea, însă Biserica lui Hristos este unicul or­ganism divino-uman, născut fără adversari de valoare egală. Ea este tezaurul tainelor credinţei descoperite de Dumnezeu, vestitoarea Evangheliei mîntuirii, cea care împărtăşeşte harul şi cea care ne conduce către cer. Ea nu este răspîn­dire a învăţăturilor omeneşti, ca să in­tre în alianţe pline de compromisuri cu diferite societăţi religioase pămînteşti. Ea are pe Dumnezeu-Tatăl ca Legiui­tor (vezi Ieşirea 20, 1-17), pe Dumnezeu-Fiul ca Învăţător (vezi Mt. 23, 8 ) şi pe Dumnezeu-Duhul Sfînt ca Sfinţitor (vezi I Petru 1, 2; II Tesal. 2, 13). Ceea ce a fost descoperit de Dumnezeu, nu­mai aceasta primeşte Ea. Părerile ereti­ce le îndepărtează hotărîtor, pentru că ele împiedică calea mîntuirii. Iată de ce Sfîntul arhiepiscop Petru nu putea să intre într-o alianţă compromiţătoa­re cu Arie. Acesta a fost viclean şi alu­necos în gîndire. El se arăta plin de vi­cleşug faţă de arhiereu, cum că ar dori să aibă pace cu el, chipurile, în nume­le interesului general al Bisericii. În fa­ţa duşmanului comun — păgînismul —, Arie propunea unirea arianiştilor, ce credeau greşit, cu ortodocşii creştini. E ca şi cum i-ar fi spus Preasfinţitului: „În faţa ochilor noştri stă prigoana. Ia­tă, tu eşti arestat. Mulţi dintre păstori­ţii tăi credincioşi pier muceniceşte. Ar trebui oare acum, cînd ne aflăm în fa­ţa unei primejdii cruciale pentru Biseri­că, să ne certăm între noi pentru nepo­trivirile noastre de idei? Doar credem în Hristos, deşi unul într-un fel, iar al­tul într-alt fel! Doar nu-L negăm cum îl neagă păgînii! Eu sînt gata să fac con­cesii. Fă şi tu un compromis, şi ne vom uni! Este mai bine oare ca păgînismul să ne nimicească? Dacă obţinem în urma unirii majoritatea, mai cu izbîndă ne vom împotrivi şi îl vom birui!”

Însă adevăratul arhiereu al lui Hris­tos nu gîndea astfel. El îşi dădea seama limpede că o unire cu erezia înseamnă nu creşterea Bisericii, ci descompunerea ei lăuntrică, care conduce către pieire. De aceea, eresul este bacilul diavolului, care descompune, ucide, nimiceşte…

Păgînătatea îi prigonea pe creştini în afară. Însă lăuntric era de folos. La chip, aceasta micşora numărul credincioşi­lor, făcînd mulţime de mucenici. Însă prin sîngele lor, prin nevinovatele lor suferinţe şi prin înalta lor pildă, pe de altă parte, folosea la răspîndirea Bise­ricii, după cum bine a remarcat aceasta Tertulian, care a spus: „Sîngele mucenicilor creştini este sămînţa răspîndi­rii credinţei creştineşti”. În locul unui mucenic care murea se iveau alte sute şi uneori mii de noi adepţi ai lui Hristos. La încetarea prigoanei, mucenicii străluceau precum stelele în viaţa veşnică, încît ei în realitate nu piereau, ci îşi atingeau cu biruinţă ţelul vieţii ome­neşti — mîntuirea sufletului (vezi I Pe­tru 1, 9). Aceste prigoane păgîne, la urma urmelor, se arătau, împotriva in­tenţiilor împăraţilor fără de Dumnezeu, folositoare atît Bisericii, cît şi membri­lor acesteia.

Nu tot aşa stăteau lucrurile cu eresu­rile. Ele nu ajutau la înflorirea Bisericii, căci o rodeau pe dinăuntru. Acestea fu­rau oile din staulul lui Hristos, le sco­teau din turma Bisericii, ca să le vîndă diavolului ce urlă ca un lup. Din aceasta se obţinea şi o scădere numerică privind mădularele Bisericii, şi veşnica pieire a celor care se năpusteau asupra ei.

Sfîntul arhiepiscop Petru, cu mintea lui luminată de Dumnezeu, cunoştea toate acestea şi de aceea nu a putut să nu-l osîndească pe Arie şi eresul lui în­tunecat. El nu socotea mulţimea oamenilor care s-ar fi putut realiza din even­tuala unire cu Arie şi cu adepţii lui, ci socotea doar ajutorul lui Hristos Dum­nezeu şi al Bisericii Sale, arătat în chip minunat de atîtea ori în tulburata is­torie a Bisericii. Încă de la întemeierea ei de către Hristos, cînd această Biseri­că era compusă din puţini credincioşi şi îi avea cîrmaci credincioşi pe viitorii Apostoli, şi aceştia oameni neînvăţaţi, nepregătiţi, slabi, Dumnezeu-Fiul a spus: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vos­tru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Şi, iată, aceste 12 suflete au biruit lumea cu ajutorul lui Dumnezeu şi au răspîndit pretutindeni Evanghelia. Pu­terea Bisericii constă în Adevăr, şi nu în mulţime; în întărirea dumnezeiescului har, şi nu în vicleana diplomaţie; în credincioşia către Hristos, şi nu în acorduri­le pline de compromisuri.

În multe rînduri, în istoria Biseri­cii s-a întîmplat ca eresurile să stăpî­nească mari mase de oameni, iar orto­docşii să poată fi număraţi pe degete, în ciuda acestui fapt adevăraţii creştini nu s-au descurajat, ci au rămas credin­cioşi lui Hristos pînă la sfîrşit.

Din via­ţa Sfîntului Nichifor Mărturisitorul, Pa­triarhul Constantinopolului, cunoaştem cîtă vătămare a adus eresul luptători­lor împotriva icoanelor Bisericii Orto­doxe din hotarele Imperiului Bizantin. Mulţi dintre episcopii ortodocşi au fost trimişi în surghiun şi chinuiţi acolo cu foame şi sete. Iar poporul a fost reeducat în duh eretic. Văzînd aceasta, Sfîntul patriarh Nichifor, care totuşi îşi ţi­nea scaunul său din pricina marii lui autorităţi şi care cu lacrimi neîncetat se ruga lui Dumnezeu ca să păzească Biserica Sa şi să ferească turma Sa cuvîntătoare de molima eretică, a chemat la sine pe mai mulţi dintre dreptmăritorii creştini şi i-a sfătuit şi le-a dat învăţătu­ră să nu se unească cu ereticii, ci să se păzească de aluatul lor cel plin de păcate şi de otrava de şarpe a acestora. De asemenea, i-a îndemnat să nu slăbească cu duhul din pricina prigoanei acelora care pot să ucidă trupul, însă nu şi su­fletul. Chiar dacă vor porni după eres şi împăraţii, şi toţi ceilalţi, şi dacă vor rămîne foarte puţini la adevăr, şi atunci credincioşii Ortodoxiei nu trebuie să se plece, ci să ştie că Domnul încuviinţea­ză nu mulţimea, ci priveşte cu milosti­vire către acela care se teme şi tremură de cuvîntul Lui (vezi Is. 66, 2). Acesta îi este Lui mai scump decît mulţimea de oameni care nesocotesc dumneze­iasca frică. Credincioşilor care îşi pier­duseră curajul, patriarhul le-a repetat cuvintele lui Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia! (Lc. 12, 32). Pentru credincioşia sa faţă de ortodoxie, Sfîn­tul Nichifor a fost scos din scaunul Patriarhal şi trimis în exil, unde a şi murit în anul 828.
Sfîntul Maxim Mărturisitorul ne-a lă­sat, de asemenea, o înaltă pildă de îndrăzneală şi pregătire pentru suferinţe şi moarte, în numele adevărului dum­nezeiesc. El s-a ridicat atît împotriva împăratului, cît şi împotriva patriar­hului, atraşi de eresul monotelit. A scris lucrări demascatoare împotriva acestui eres şi, în ciuda asprelor ameninţări, în ciuda nedreptei judecăţi şi a chinurilor grele, nu a încetat fără de teamă să-şi păstreze convingerile ortodoxe. Ares­tat, clevetit mişeleşte ca trădător, chi­purile, al patriei şi duşman al împăra­tului şi pus în situaţia mîrşavă a celei mai grele răspunderi, Sfîntul Maxim, cunoscîndu-şi nevinovăţia sa, numai ofta greu şi spunea: „Mulţumesc Dum­nezeului meu că am fost predat în mîi­nile voastre şi pentru învinuiri nedrep­te sînt cercetat, ca prin toate acestea să se curăţească păcatele mele de voie şi ti­căloşiile vieţii mele!”
Căutînd să-l convingă în mai multe rînduri şi să-l înduplece cu linguşiri, şi să-l ademenească cu făgăduinţe smintitoare în numele împăratului, el a măr­turisit cu tărie: „Toate puterile cereşti nu m-ar putea convinge să fac ceea ce-mi cere împăratul! Ce scuze voi prezenta — nu vorbesc înaintea lui Dumnezeu, ci chiar înaintea propriei mele conştiinţe — dacă pentru slava şi cinstea omeneas­că, ce nimic nu valorează, mă voi lepă­da de credinţa cea dreaptă, care mîntuieşte pe cei ce o iubesc pe ea?…”

Pentru mărturisirea lui curajoasă, Sfîntul Maxim a suferit foarte greu: i s-au tăiat limba şi cele două mîini. Tri­mis în surghiun, el a petrecut cîţiva ani în înfiorătoare condiţii de temniţă, şi în cele din urmă a murit, ca să se sălăşluiască în veşnicele locaşuri ale împărăţi­ei cerurilor. El a trecut la cele veşnice în anul 662.

Remarcabil este faptul că toţi sfin­ţii din toate veacurile, aflaţi înaintea ispitei — fie de a accepta compromisul cu conştiinţa lor şi de a primi minciuna ca eres, pentru a beneficia de anumite bu­nuri pămînteşti, fie de a nu-l accepta, cu riscul de a-şi pierde viaţa – , au preferat întotdeauna moartea înaintea înşelătoa­relor perspective ale unei înţelegeri.

A fost grea în secolul al XVII-lea situ­aţia ortodocşilor ruşi din părţile vestice şi sud-vestice ale Rusiei, cînd puternica propagandă romano-catolică, sub pa­văza împrejurărilor istorice favorabile, atrăgea către uniaţie o mulţime de creş­tini ortodocşi. Atunci se nevoia în acele locuri Sfîntul preacuvios mucenic Macarie de Kanev. El îi învăţa pe toţi oamenii să nu se abată de la Sfînta Biserică Or­todoxă. Ca egumen al mănăstirii Ovruciskaia, el s-a îngrijit să păzească frăţia încredinţată lui în credinţa ortodoxă şi a făcut, într-adevăr, din mănăstirea lui o cetate a ortodoxiei. Ademenit de mi­sionarii romano-catolici să primească, împreună cu întreaga obşte, unirea cu Roma şi să se supună papei, Macarie a răspuns cu îndrăzneală: „Ce părtăşie putem să avem noi cu voi? Voi aţi pără­sit canoanele Sinoadelor Ecumenice, aţi început propovăduirea neadevărului şi, în loc să fiţi sub cîrmuirea Domnu­lui Iisus Hristos, vă supuneţi unui stă­pîn pămîntesc [adică papei]!” Astfel a rămas pînă la sfîrşit nesupus şi a avut moarte mucenicească. Pentru credin­ţa lui în Adevăr, Dumnezeu l-a învred­nicit ca trupul să-i rămînă întreg după moarte şi să fie proslăvit de Biserică. Iar aceasta, la doar zece ani de la sfîrşitul lui mucenicesc, care a avut loc în anul 1678, pe data de 7 septembrie.

Nouă, creştinilor ortodocşi de astăzi — aflaţi înaintea cursei primejdioase a intrării în unire nu doar cu romano-catolicii, ci şi cu toate celelalte erezii ale lumii de astăzi şi chiar cu toate religiile necreştine de pe pămînt —, deosebit de scumpă ni se arată îndrumarea cunoscutului „Testament” al marelui sfînt rus — preacuviosul Teodosie de la Pecerska (3 mai 1074). Acest testament a fost trimis cneazului kievean Iziaslav Iaroslavici, pe care viclenii trimişi papali încercau să-l atragă către romano-catolicism, în­dată după despărţirea oficială a Romei de credinţa ortodoxă, în anul 1054. Iată conţinutul acestuia:

„Doamne, binecuvîntează! Trebuie să-ţi spun un lucru, iubitorule de Dum­nezeu cneaz! Eu, Teodosie, netrebnic rob al Preasfintei Treimi — Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh —, m-am născut în cura­ta credinţă ortodoxă şi am fost crescut întru bine şi învăţătură dreaptă de pă­rinţii mei ortodocşi — tatăl meu şi maica mea. Fereşte-te, fiule, de cei de credin­ţă strîmbă şi de convorbirile cu aceştia, căci ei au umplut şi ţara noastră! Este cu putinţă să-ţi mîntui sufletul tău doar da­că trăieşti după Credinţa Ortodoxă! Căci nu există o altă credinţă mai bună decît curata şi sfînta Ortodoxie a noastră. Dacă vieţuieşti în această credinţă, nu numai că te vei izbăvi de păcate şi de veşnicele chinuri, ci te vei face părtaş al vieţii celei veşnice, şi fără de sfîrşit te vei bucura împreună cu sfinţii! Iar ace­ia care vieţuiesc în altă credinţă nu vor vedea viaţa veşnică. Nu se cuvine, fiu­le, ca să lauzi credinţa cea străină! Acela dintre noi care laudă vreo credinţă stră­ină e totuna ca şi cum el ar huli-o pe a noastră. Acela care însă laudă şi credin­ţa noastră, şi pe cea străină este îndoit în credinţă şi aproape de erezie!

Deci, fiule, păzeşte-te de aceştia şi întotdeauna rămîi în credinţa noastră! Nu te înfrăţi cu ei, ci îndepărtează-te de aceştia şi osteneşte-te în credinţa noas­tră cu faptele cele bune! Iar milostenie fă nu doar cu cei din credinţa noastră, ci şi cu cei de alte credinţe. Dacă vezi pe cineva gol, ori înfometat, ori căzut întru necaz — chiar de-ar fi el evreu (iudeu), ori turc (mahomedan), ori latin (romano-catolic) — tu fii îndurător către orice om, iz­băvindu-l din necaz atît cît îţi stă în pu­teri, şi nu vei fi lipsit de plata ta înaintea lui Dumnezeu, căci însuşi Dumnezeu în viaţa aceasta îşi revarsă îndurările Sale nu doar peste creştini, ci şi peste necredincioşi (vezi Mt. 5, 45)! De păgîni şi de cei de alte credinţe Dumnezeu Se îngri­jeşte în viaţa aceasta. Însă în viaţa cea viitoare ei vor fi străini de veşnicele bu­nătăţi. Iar noi, dacă trăim după credin­ţa noastră ortodoxă, şi aici vom primi toate bunătăţile de la Dumnezeu, şi în viaţa viitoare vom primi mîntuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiule! Chiar de-ar trebui şi să mori pen­tru sfînta noastră credinţă, tu cu îndrăzneală mergi către moarte! Tot astfel şi sfin­ţii au murit pentru credinţă, iar astăzi vieţuiesc împreună cu Hristos.

Dacă vezi, fiule, că cei de alte credin­ţe (şi heterodocşii) se sfădesc cu vreun dreptcredincios şi vor să-l înşele spre a-l rupe de la Biserica Ortodoxă, tu ajută-i dreptcredinciosului! Prin aceas­ta vei izbăvi mielul din gura leului. Dar dacă tu taci şi îl laşi fără ajutor, aceasta e totuna cu a rupe de Hristos un suflet răscumpărat de El şi a-l preda satanei.

Dacă cineva ţi-ar spune: «Şi credinţa noastră, şi a voastră sînt de la Dumne­zeu!», tu, fiule, răspunde-i astfel: «Strîmbătorule al credinţei, oare tu şi pe Dumnezeu Îl socoteşti îndoit în credinţă?!» Oare nu auzi ce spune Scriptura: Este un Domn, o credinţă, un botez! (Efes. 4, 5)?”

Sursa: Arhimandrit Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre – tîlcuire la rugăciunea sfîntului Efrem Sirul, Ed. Sophia, 2003

Preluare: Popas alternativ

Vezi şi:

Sf. Teodor Studitul: Poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei!

Sf. Teodor Studitul: Păstrarea comuniunii cu ereticii, chiar şi din frică, nu are îndreptăţire!

Sf. Teodor Studitul: Întinare are împărtăşania unde e pomenit ereziarhul!

Mureşul Ortodox: „Nu vom participa la slujbele oficiate de ierarhii și preoții care susțin hotărârile din Creta”

PS Longhin (Jar): „Să-l pomenesc [pe patriarhul Kirill] nu pot, pentru că nu ştiu cine e ortodox şi cine e catolic”

„De ce am încetat pomenirea Patriarhului?” – răspunsul unui preot din Rusia

Argumentarea întreruperii comuniunii cu ierarhii ecumenişti din partea celor 12 clerici din Rep. Moldova

Argumentarea întreruperii comuniunii cu ierarhii ecumenişti din partea celor 12 clerici din Rep. Moldova

În urma multiplelor intervenții și rugăminți din partea cititorilor, redacția Aparatorul Ortodox a adresat un şir de întrebări preoților care se afla la moment în nepomenirea arhiereului locului. Iată răspunsurile primite:

Întrebare: În data de 23 februarie 2016, pe site-ul oficial al Mitropoliei Moldovei a fost publicat un articol cu denumirea „Adresarea Sinodului BOM către clerul şi poporul drept-măritor din cuprinsul Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove”[1], care reprezintă răspunsul la declarația adresată ÎPS Vladimir din partea subsemnaților clerici ai Mitropoliei Moldovei, care au întrerupt pomenirea la sfintele slujbe a episcopului locului Înaltpreasfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și întregii Moldove și a Preafericitului Chiril, patriarh al Moscovei și al întregii Rusii din motivul ultimelor evenimente bisericești, legate de pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod pan-ortodox, dar și de întâlnirea și textul declarației comune semnată de papa Romei, Francisc și patriarhul Rusiei, Chiril în Cuba. Care este atitudinea sfințiilor voastre asupra acestui apel al Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova?

Răspuns: Noi abia așteptăm să pomenim din nou pe ierarhul nostru și pe Patriarh, nu suntem niște răzvrătiți sau doritori de schismă, suntem pentru Biserică și în Biserică, dar întreruperea pomenirii este protestul firesc la sfâșierea Bisericii de către eresurile păgubitoare de suflet și prevenirea schismei prin defăimare acestor învățături. Nu ridicăm „sinoade paralele”, ci doar aplicăm întocmai Canonul 15, tocmai pentru că dorim să fim în comuniune deplină de credință cu ortodoxia în primul rând. Și de aceea ne rugăm cu lacrimi ca și ierarhii noștri să fie în deplină comuniune cu credința ortodoxă.

Noi, subsemnații clerici vizați în acest articol, respingem toate acuzațiile care ni s-au adus, în special cele de pricinuire a schismei, deoarece nu au nici un temei canonic. Acțiunea noastră este bazată strict pe învățătura Bisericii Ortodoxe despre schismă şi erezie, exprimată în canoanele 13, 14, 15 ale Sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861. Partea a doua a Canonului 15, conform tâlcuirii Sf. Sfințit Mărturisitor Nicodim (Milaş) [2], reprezintă o împlinire a celor 3 canoane amintite, descriind hotarele canonice de aplicare a lor și definind unica circumstanță admisibilă pentru întreruperea pomenirii ierarhului locului, și anume propovăduirea deschisă a ereziei de către acesta. După cum ne învață Sfântul Ioan Hrisostom, ascultarea și supunerea față de preot, ierarh sau Sinod merge până la erezie: ”Dacă preotul are o credință stricată (greșită), chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar dacă învață drept, nu te uita la viață, ci la cuvintele lui.” (Omilia a II-a la Ep. II Timotei).

Aceste hotare canonice au fost descrise îndeosebi în tâlcuirea Sf. Nicodim (Milaş) la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic: „Emițând această prescripție, Soborul din Efes are în vedere acea normă juridico-bisericească în baza căreia conducerea ierarhică bisericească deține puterea legitimă deplină doar atunci când acționează în limitele descrise de lege şi atunci când chivernisitorii acestei puteri se supun cu strictețe legilor și învățăturii Bisericii Ortodoxe; și dimpotrivă, în momentul în care ei se depărtează de aceste legi şi încalcă hotarele legale strict-definite, această putere pierde toate drepturile ce îi aparțin. Tâlcuind în continuare canoanele soborului întrunit la Constantinopol în anul 861, vom vedea ce putere a avut mereu în Biserică această normă” [3]. Prin urmare, acționând în limitele stricte ale dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, noi declarăm că unicul motiv al întreruperii pomenirii ierarhului locului și Preafericitului Chiril Patriarh al Moscovei și întregii Rusii, este propovăduirea publică și deschisă a ereziei de către aceștia.

În ciuda faptului că în articolul amintit, publicat pe site-ul oficial al Mitropoliei Moldovei, se subliniază că ÎPS Vladimir „niciodată n-a promovat și propovăduit public sau sub altă formă ecumenismul”, constatăm cu profundă tristețe și durere că această afirmație nu este adevărată, căci a semna, fie a vota pozitiv, fie a nu te opune și a nu-ți declara public dezaprobarea față de un document public ce este neortodox, adoptat de corpul sinodal al eparhiei din care face parte, este aceeași cu a fi de acord cu el și a propovădui eresul cu capul descoperit. Sfântul Maxim Mărturisitorul a oprit comuniunea cu Patriarhia Constantinopolului pentru că aceasta semnase documentul eretic monotelit și monoenergist.

Întrebare: La data de 2-3 februarie 2016 Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu participarea nemijlocită a ÎPS Vladimir, mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, a aprobat documentele pregătitoare pentru Sfântul și Marele Sinod pan-ortodox, elaborate de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe de la Chambésy, întrunită între 21-28 ianuarie 2016. În special în punctul 3 al „Hotărârii Sfințitului Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2-3 februarie 2016” se afirmă: „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul și Marele Sinod nu încalcă curăția credinței ortodoxe și nu contravin predaniei canonice a Bisericii” [4]. Cu ce nu ați fi de acord?

Răspuns: Unul din aceste proiecte de documente se intitulează „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” și conține un șir de erezii ecleziologice, care au și determinat întreruperea pomenirii episcopului locului și a Patriarhului Chiril de către clericii subsemnați pentru motivele ce urmează.

Unitatea pierdută a creștinilor

În cap. 5 al documentului respectiv se vorbește despre „restabilirea unității creștinilor” și „unitatea pierdută a creștinilor” [5]. Dar văzând acestea, ne întrebăm împreună cu Sf. Ap. Pavel: „Oare s-a împărțit Hristos?” (I Cor. 1:13). Utilizarea unor asemenea termeni reprezintă o negare directă a dogmei despre Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, deoarece, după cuvântul Sf. Iustin Popovici „Dumnezeul-Om Hristos a unit în Biserica Lui toate „cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efes. 1:10). Toate tainele cerului și ale pământului s-au unit laolaltă într-o singură taină, într-o „taină mare”, supra-taina Bisericii” [6], și iarăși: „Adevăratul Dumnezeu-Om Hristos în toată plinătatea realității Lui divino-umane evanghelice este în întregime prezent în trupul Lui divino-uman, Biserica, atât în timpurile Sfinților Apostoli, cât și astăzi și în veci” [7]. Biserica este Una precum și Hristos Unul este, iar unitatea „creștinilor” se face numai prin revenirea lor în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, o unitate a „creștinilor” în afara Bisericii Ortodoxe nu poate să fie decât o unitate în păcat și erezie. Textul de la cap 5 nu lămurește ce însemnă „unitatea creștinilor”, lăsând să interpreteze fiecare ce vrea.

Recunoașterea existenței altor biserici creștine

În cap. 6 documentul amintit stipulează că „Biserica Ortodoxă constată existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea” [8]. Dar dacă Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, atunci cum poate fi vorba despre existența altor biserici creștine? Organizațiile religioase la care se referă documentul nicidecum nu pot fi numite biserici, mai ales fiind vorba de un document sinodal aprobat de către un sobor arhieresc. Cerem ca Soborul să lămurească termenul de „biserici creștine” în raport cu termenul de „Biserica Ortodoxă”, deoarece aceste formulări sunt contradictorii, pe de o parte începem cu ideea că Biserica este Una, iar pe de altă parte vorbim de alte „biserici creștine”. Ce fel de eclesiologie reiese de aici? Noi, însă, mărturisim împreună cu Sf. Fotie cel Mare că „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiților” [9]. Iar afirmația că ar exista alte biserici creștine este contrară învățăturii de temelie a Bisericii Ortodoxe, fiind o erezie ecleziologică. Mai mult ca atât, dat fiind faptul că este vorba de documente publice ale Bisericii Ortodoxe, votate și întărite de către membrii ierarhiei superioare la nivel sinodal, „se impune ca terminologia deciziilor să fie strict teologică și bisericească. Hotărârile trebuie să fie în acord cu întreaga Învățătură a Sinoadelor Ecumenice și a consensului Sfinților Părinți, care nu este una conservatoare, ci una tradițională, nu funcționează în virtutea inerției, ci se află într-o continuă mișcare, însă în interiorul gândirii teologice bisericești. Unica circumstanță admisibilă şi chiar obligatorie este să nu să se dea expresie unei teologii neoscolastice, existențialiste, postpatristice” cu interpretare dublă și nedefinită ca sens la Sfinții Părinți și în Predania Bisericească. ”Este știut că Părinții Bisericii la Sinoadele Ecumenice s-au luptat cu tărie și, prin insuflarea Sfântului Duh, au folosit terminologia adecvată («prin cuvântul succint și multa știință»), care să exprime credința ortodoxă în chip sigur și de Dumnezeu insuflat. Optarea pentru o terminologie eronată conduce la abaterea de la învățătura ortodoxă. Se impune o atenție deosebită în această privință și este nevoie de clerici capabili care să cunoască îndeajuns istoria și conținutul termenilor și al expresiilor”. [10]

Consiliul Mondial al bisericilor

În continuare în documentul analizat se firmă că „Bisericile Ortodoxe Locale membre ale CMB participă pe deplin și în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor” [11] – organizație care este un adevărat izvor de erezii ecleziologice. Astfel, în cap. 19 documentul afirmă că la baza participării Bisericilor Ortodoxe în CMB se află constituția acestei organizații, precum şi Declarația de la Toronto din anul 1950 [12]. În primul din aceste documente, constituția Consiliului Mondial al bisericilor, se stipulează că „prin Consiliu bisericile […] vor facilita mărturia comună în orice loc şi în tot locul şi se vor sprijini reciproc în munca misiunii şi evanghelizării” [13]. Însă Biserica Ortodoxă, fiind Biserica cea Una, nu se poate alătura organizațiilor eretice în mărturii comune şi nu poate sprijini munca acestora de misiune şi evanghelizare, căci ele nu îi aduc pe oameni la Hristos, după mărturia Sf. Ioan Gură de Aur: „Mântuirea întregii lumi se săvârșește nu din faptele legii, ci întru Hristos, iar ereziilor celor fără de Dumnezeu nu le lăsăm nici un temei de nădejde, ci îi socotim cu totul în afara nădejdii, căci ei nu au nici cea mai mică comuniune cu Hristos” [14].

Iar Declarația de la Toronto, subliniată şi ea în documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, conține următoarea afirmație: „Bisericile membre recunosc că apartenența la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenența la propriul lor trup bisericesc […] Toate bisericile creștine, inclusiv Biserica Romei, consideră că nu există o identitate completă între apartenența la biserica lor şi apartenența la Biserica Universală. Ele recunosc că există membri ai bisericii în afara zidurilor ei [extra muros], că aceștia aparțin Bisericii în mod egal [aliquo modo], sau chiar că există biserică în afara bisericii [ecclesia extra ecclesiam][15].

Considerăm că aceste erezii şi hule nu sunt compatibile cu Ortodoxia, căci noi mărturisim că există o identitate completă între Biserica Ortodoxă şi Biserica lui Hristos şi afirmăm împreună cu Sf. Irineu al Lyonului: „Adevărul nu este în altă parte decât în Biserica universală, singura păstrătoare a învățăturii apostolice. Ereziile sunt noi şi nu au origini apostolice” [16].

În continuare documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” afirmă că „Biserica Ortodoxă evaluează pozitiv textele teologice emise de aceasta [Comisia Credinţă şi Ordine – n.n.]” [17]. Unul din aceste texte teologice, întocmit la Lima în 1982, este întitulat „Botez, Euharistie şi Preoţie” (Baptism, Eucharist and Ministry) şi afirmă în special că „Bisericile trebuie, deci, să evite să atribuie forma lor particulară de preoție direct voii şi instituirii lui Iisus Hristos” [18]. Noi mărturisim că o asemenea afirmație nu este compatibilă sub nici o formă cu învățătura Bisericii Ortodoxe, preoția căreia credem cu tărie că a fost întemeiată de Însuși Iisus Hristos.

În același timp în documentul adoptat de sinaxa de la Chambésy se afirmă că „Biserica Ortodoxă nu exprimă un acord deplin cu interpretarea acestor documente în chestiunile de Credință şi Ordine[19]. Dar documentul „Botez, Euharistie şi Preoție” nu este supus acestor rezerve, fapt subliniat de actualul Patriarh al Moscovei Chiril, care a afirmat că documentul respectiv este rezultatul „participării şi mărturiei ortodoxe în cadrul CMB” [20].

Dovezile aduse mai sus, care nu epuizează șirul de erezii din cadrul CMB, unde Bisericile Ortodoxe participă „pe deplin și în mod egal”, sunt mai mult decât suficiente pentru a afirma că aceasta este o organizație eretică. Şi dacă însăși participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB este inacceptabilă, cu atât mai mult afirmarea valorilor acestei organizații la nivelul sinodului arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse şi la nivel pan-ortodox este condamnabilă şi nu poate fi primită de creștinii dreptcredincioși.

Sistemul sinodal

În continuarea documentului elaborat de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe se afirmă că „păstrarea credinței ortodoxe pure este asigurată numai de către sistemul sinodal care, dintotdeauna, în sânul Bisericii, este judecătorul competent și ultim în materie de credință” [21]. Sistemul sinodal este foarte important pentru Biserică, fiind o expresie a Sobornicităţii Ei, dar nicidecum nu poate fi numit judecător competent și ultim în materie de credință, fapt demonstrat în repetate rânduri de Istoria Bisericii. Să ne amintim măcar de sinodul tâlhăresc de la Efes din 449, la care au participat peste 600 de episcopi şi care a afirmat erezia monofizită.

Iar păstrarea credinței ortodoxe pure este caracteristica Sobornicităţii Bisericii, căci Ea „se numește Sobornicească pentru că propovăduiește pretutindeni şi pe deplin toată învățătura pe care trebuie s-o cunoască oamenii, învățătura despre cele văzute şi nevăzute, cele cerești şi pamântești, pentru că aduce tot neamul omenesc la credința cea adevărată” [22], credință ce nu este asigurată numai de sistemul sinodal, care nu poate socotit infailibil, ci de Biserică în plinătatea ei.

Același lucru ni-l spune şi Sf. Ap. Pavel: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), cuvinte tâlcuite în acest fel de Sf. Teofilact al Bulgariei: „Anatematizând pe îngeri şi pe sine însuși, el leapădă orice autoritate şi prieteșug omenesc în chestiunile credinței… Şi o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor şi a arăta că nu recunoaște nici o autoritate atunci când este vorba de dogme” [23].

Astfel, un sinod este expresie autentică a Sobornicităţii Bisericii doar atunci când se află în conglăsuire şi împreună-cugetare cu Sfânta Scriptură, Sfintele Sinoade şi Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, şi nu doar prin expresia mecanică a sistemului sinodal, lucru afirmat şi de Sf. Vasile cel Mare: „Se cuvine ascultătorilor cuvântului celor ce sunt învățați cu Scripturile să cerce cu socoteală dreaptă acele care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede; şi despre aceia care rămân întru învățăturile străine să se întoarcă dinspre ei[24]. În acest fel afirmația dată tinde să înlocuiască Sobornicitatea Bisericii cu sistemul sinodal ca reper absolut în chestiunile de credință, lucru străin de învățătura Bisericii Ortodoxe.

Întrebare: Ce ne puteți spune ca și concluzii?

Răspuns: Considerăm adoptarea (chiar și prin afirmația „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă curăția credinței ortodoxe şi nu contravin predaniei canonice a Bisericii”) documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” drept propovăduire a ereziei cu capul descoperit şi legiferare la nivel de Sinod Local a învățăturilor eretice descrise mai sus, motiv pentru care, urmând învățăturii Bisericii Ortodoxe exprimată în canonul 15 al sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861, precum şi în întreaga Tradiție a Bisericii, în viețile şi scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, întrerupem pomenirea episcopului locului și a Preafericitului Chiril Patriarh al Moscovei și întregii Rusii care au participat şi votat documentul în cauză cum că ar fi ortodox până la abrogarea sa şi condamnarea ereziilor exprimate în el.

P.S. Pozitia si argumentarea parintilor a fost sustinuta si mediatizata de cele mai recunoscute publicatii ortodoxe de peste hotare. Astfel Grecia, Bulgaria, Serbia, Rusia, muntele Athos, Abhazia si Georgia cu Ucraina sunt si ei cu ochii pe evenimentele bisericești din Republica Moldova.

[1] http://mitropolia.md/adresarea-sinodului-bom-catre-clerul-si-poporul-drept-maritor-din-cuprinsul-mitropoliei-chisinaului-si-a-intregii-moldove/ , articol din 23.02.2016

[2] Sf. Nicodim (Milaş) – Правила Святой Православной Церкви с толкованиями Никодима, Епископа Далматинско-Истрийского (rom. Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe), tâlcuire la canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol.

[3] Sf. Nicodim (Milaş) – Ibidem, Tâlcuire la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic

[4] Постановления Освященного Архиерейского Собора Русской Православной Церкви (rom. Hotărârile Sfinţitului Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse), pct. 3

[5] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 5

[6] Sf. Iustin Popovici – Capitole ecleziologice, 34. «Собрания творений преподобного Иустина (Поповича)» Т. 3 Под общ. ред. проф. Моск. Духовн. Акад., д-ра церк. истор. А. И. Сидорова, пер. С. П. Фонова — М.: «Паломник», 2006. Часть четвертая. ЭККЛЕСИОЛОГИЯ. Церковь — все-тайна (всеобъемлющая тайна) Христова (http://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/sobranija-tvorenij-tom3/2_1#sel=60:1,60:47 )

[7] Ibidem, 46

[8] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 6

[9] Sf. Fotie cel Mare – Epistolă către papa Nicolae. „Соборная и Апостольская Церковь Христова одна, а не множество и не две; составляющие соборы вне ея сборище лукавствующих суть, так убеждены мы, истинные христиане, так мы веруем, так и проповедуем.” Письмо №284: Против ереси Феопасхитов. См. Письма свт. Фотия Великого. М., 1996.(http://www.religions.am/files/3295/library/historic/H068.pdf),

[10] Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, ” Câteva gânduri despre Sinaxa Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe”, www.pemptousia.ro, 29 aprilie 2014.

[11] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 17,http://www.patriarchia.ru/db/text/4361154.html

[12] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 19

[13] Constituţia Consiliului Mondial al bisericilor, cap.III, apud oikoumene.org

[14] Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvântul I la Sfintele Paşti. Творения святого отца нашего Иоанна Златоуста, архиепископа Константинопольского, в русском переводе. Издание СПб. Духовной Академии, 1902. Том 8, Книга 2, Слова на Святую Пасху, с. 923-971http://azbyka.ru/otechnik/Ioann_Zlatoust/na_pashu/#sel=15:1056,15:1096

[15] Declaraţia de la Toronto, 1950, cap. IV.3, apud oikoumene.org

[16] Sf. Irineu al Lyonului – Împotriva ereziilor, III.4, Обличение и опровержение лжеименного знания (Против ересей), Глава IV, http://azbyka.ru/otechnik/Irinej_Lionskij/protiveresej/3

[17] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 21

[18] „Baptism, Eucharist, Ministry”, 1982, cap. 3, II.11, apud oikoumene.org

[19] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, ibidem

[20] Mitr. Kiril (Gundeaev) – Православие и экуменизм: Документы и материалы 1902-1998 (rom. Ortodoxia și ecumenismul: Documente și materiale 1902-1998), pag. 44

[21] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 22

[22] Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, 18:23 ,” Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze”, traducere pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.

[23] Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Epistola către Galateni, ISBN: 973-7623-13-4.

[24] Sf. Vasile cel Mare,”Sfantul Vasile cel Mare. Scrieri morale si ascetice.” PSB vol. 5 , editura Basilica, Regula 72:1.

Interviu realizat pentru aparatorul.md

Soborul Arhieresc al BORu: „Proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă puritatea credinţei ortodoxe”

HOTĂRÂRILE

Sfinţitului Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse [1] [2]

(2-3 februarie 2016)

  1. Sfinţitul Sobor Arhieresc aprobă poziţia Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii Kirill [exprimată] la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale de la Chambésy din 21-28 ianuarie 2016, precum şi cea a delegaţiilor Bisericii Ortodoxe Ruse din cadrul comisiei inter-ortodoxe pregătitoare, a comisiei inter-ortodoxe Speciale şi a Consultării pan-ortodoxe presinodale, care în perioadă inter-sinodală s-au ocupat de pregătirea documentelor ce vizează temele din agenda Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.
  2. Soborului Arhieresc subliniază cu mulţumire că în proiectele de documente pentru Sinodul Pan-ortodox au fost introduse modificări şi completări în conformitate cu propunerile Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale altor Biserici Ortodoxe Locale.
  3. Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc, că în forma lor actuală, proiectele de documente ale Sfântului și Marelui Sinod nu încălcă puritatea credinței ortodoxe și nu se abat de la tradiția canonică a Bisericii.
  4. Soborul Arhieresc încredinţează Sfântului Sinod [3] să formeze delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse pentru participarea la Sinodul Pan-ortodox.
  5. Sfinţitul Sobor Arhieresc cheamă plinătatea Bisericii Ortodoxe Ruse la rugăciune deosebită, pentru ca Domnul să arate voia Sa membrilor viitorului Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe şi ca acesta să întărească unitatea Ortodoxiei, să fie spre binele Bisericii lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi spre păstrarea nevătămată a credinţei ortodoxe.
  6. Soborul Arhieresc îşi exprimă convingerea că o condiţie necesară pentru întrunirea Sinodului Pan-ortodox este participarea liberă a delegaţiilor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale recunoscute. În legătură cu aceasta o importanţă deosebită capătă rezolvarea înainte de Sinod a problemei apărute în relaţiile dintre Patriarhiile Antiohiei şi a Ierusalimului.

[1] La Soborul Arhieresc al Patriarhiei Moscovei din acest an au participat 315 din cei 361 de arhierei ai BORu http://www.patriarchia.ru/db/text/4367257.html

[2] Nici unul dintre arhiereii participanţi la Sobor nu s-a împotrivit acestor hotărâri până în momentul de faţă.

[3] Sfântul Sinod al BORu este alcătuit din patriarh şi alţi 14 arhierei.

Sursa: mitropolia.md