Actual: Scrisoarea Sf. Ier. Filaret de New-York despre Marele Sinod adresată patriarhului Athenagoras

Rândurile de mai jos reprezintă scrisoarea Sfântului Ierarh Filaret de New-York, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (1964-1985), ce a fost adresată în anul 1969 Patriarhului Ecumenic Athenagoras (1948-1972). Scrisoarea este deosebit de actuală astăzi nu doar datorită faptului că este adresată unuia din cei mai mari promotori ai ecumensimului, dar şi pentru că abordează subiectul Marelui Sinod, asupra organizării căruia a insistat patriarhul Athenagoras şi care urmează, iată, să aibă loc peste mai puţin de o lună, la 47 de ani după ce a fost scrisă această scrisoare.

Sanctităţii Sale Preafericitului Athenagoras I, Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic

Preafericite,

În luminatele zile de Paşti, când Sfânta noastră Biserică prăznuieşte Praznicul Praznicelor și Sărbătoarea Sărbătorilor, toţi Întâistătătorii Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu vestesc în pastoralele lor pascale bucuria Învierii lui Hristos. Nu aţi ezitat să o faceţi nici Sanctitatea Voastră.

Însă bucuria Învierii vestită de Sanctitatea Voastră se întunecă pentru râvnitorii Ortodoxiei de o altă veste pe care aţi binevoit să o aduceţi Lumii Ortodoxe în aceeaşi epistolă ca pe „încă o bucurie”. Dvs. anunţaţi că aţi decis să purcedeţi la convocarea unui Mare Sinod „cu scopul de înnoire a Bisericii şi de stabilire a unităţii tuturor Bisericilor Creştine”.

Intenţia Scaunului Ecumenic de a convoca un Mare Sinod alcătuit din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe ar putea, în anumite condiţii, să fie un eveniment cu adevărat îmbucurător. Dar nu orice convocare de Sinod ne provoacă bucurie şi nu orice Mare Sinod, oricât de mulţi reprezentanţi ai Bisericilor autocefale ar fi luat parte la el, s-a învrednicit de recunoaşterea Bisericii ca exprimând adevăratul ei glas, care este credincios predaniei apostolice şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru asta orice Sinod trebuie să fie în conglăsuire deplină cu toate Sinoadele Ecumenice ce au avut loc înainte. S-ar părea că reprezentarea Bisericilor a fost destul de deplină la Sinodul din Efes condus de Dioscor, însă el a intrat în istoria Bisericii sub denumirea tristă de „sinod tâlhăresc”.

Harul Sfântului Duh luminează Sinodul şi face din glasul său glas al Bisericii Ortodoxe Soborniceşti atunci când el este convocat pentru ca, în conglăsuire cu vechea predanie, să osândească şi să înlăture inovaţia exprimată în forma unei învăţături samavolnice, care este rod al mândriei omeneşti, al slugărniciei în faţa puternicilor lumii acesteia şi al adaptării Bisericii la o rătăcire ce capătă o răspândire largă.

Între altele în mesajul Sanctităţii Voastre nu se aude grija pentru întărirea şi vestirea adevărului Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi în faţa rătăcirilor nou-apărute, ci dimpotrivă, introducerea a ceva nou, ceva ce Dvs. numiţi „înnoire a Bisericii”. Sanctitatea Voastră vorbiţi în aşa o formă despre „stabilirea unităţii tuturor Bisericilor Creştine”, de parcă nu observaţi că ele toate se deosebesc mult atât de Biserica Ortodoxă, cât şi chiar una de alta. În acest fel Dvs. puneţi drept scop al viitorului Sinod unirea adevărului cu rătăcirea, ceea ce acum se obişnuieşte a fi numit „ecumenism”. În acelaşi timp Sf. Biserică ne învaţă că unitatea cu ea a celor de alt cuget în privinţa dogmelor se făureşte în nici un alt fel decât „când venind la credinţă Biserica cea adevărată au considerat-o a lor proprie şi într-însa crezând în Hristos, au primit Sfintele Taine ale Treimii, despre care este învederat că toate sunt adevărate şi sfinte şi dumnezeieşti, şi întru acestea este toată nădejdea sufletului, şi cu toate că mai ales îndrăzneala precedentă a ereticilor se obrăzniceşte a predanisi unele lucruri potrivnice sub numele adevărului” (Canonul 57 al Sinodului din Cartagina).

Noi deja ne-am văzut nevoiţi în anul 1965 să înălţăm glasul nostru împotriva păşirii Sanctităţii Voastre pe calea unei rătăciri răspândite astăzi pe larg, numită ecumenism, care atât de mult a devenit la modă, încât proclamarea sa înseamnă urmare a căii celei largi „a lumii acesteia” despre care ne-a prevenit Mântuitorul (Mt. 7:13-14).

Atât în această pastorală pascală a Sanctităţii Voastre, precum şi în alte declaraţii ale Dvs., noi auzim cu amărăciune acelaşi glas ce îndeamnă să mergem nu pe calea cea îngustă a mântuirii întru mărturisirea unicului adevăr, ci pe calea cea largă a unirii cu cei ce mărturisesc felurite rătăciri şi erezii, despre care Apostolul Petru a spus că „calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1-2). Nu asta ne învaţă Sf. Biserică prin pildele unor sfinţi ca Maxim Mărturisitorul sau Marcu al Efesului, care au apărat curăţia Ortodoxiei de orice compromis în domeniul dogmelor.

Suntem cu toţii martorii acelor tulburări, acelei slăbiri interne şi creşterii noilor rătăciri pe care le-a adus în Biserica Romano-Catolica recentul lor Conciliu Vatican II, ce avea aproximativ aceleaşi scopuri pe care Sanctitatea Voastră le puneţi în faţa viitorului Mare Sinod. Fără să se îndrepte înapoi spre Ortodoxie, ci dorind o „înnoire” de dragul adaptării la societatea contemporană cu tot cu ispitele şi smintelile sale, Biserica Romană a introdus aceste ispite în propria sa viaţă, care capătă tot mai mult un caracter de anarhie. Să ne păzească Domnul de introducerea unei asemenea sminteli în viaţa lumii ortodoxe.

Nouă, fiilor Bisericii Ruse, ea ne este bine întipărită în memorie prin bine cunoscuta experienţă a aşa zisului „renovaţionism” sau „Bisericii Vii”. În Rusia de după revoluţie ea s-a arătat ca o periculoasă schismă şi erezie, având protectoratul puterii Sovietice ateiste duşmănoase faţă de Biserică şi faţă de orice religie în general, asta în numele adaptării sale la comunism pentru a servi scopurile politico-economice ale acestei puteri, neglijând total învăţătura ortodoxă şi sfintele canoane. Slavă lui Dumnezeu, conştiinţa bisericească a poporului credincios rus a respins această sminteală a modernismului spurcat.

Noi am vrea să credem că reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe, cunoscând această tristă experienţă istorică a Bisericii Ruse şi văzând evenimentele actuale din Biserica Romană, se vor feri să păşească pe această cale pierzătoare, de aceea, până vor fi luate deciziile Consultării Presinodale convocate de Sanctitatea Voastră, noi nu vom mai reveni asupra îngrijorărilor serioase ce ating această problemă în pastorala Sanctităţii Voastre.

Însă noi considerăm drept datorie a noastră să înştiinţăm de pe acum Sanctitatea Voastră şi pe cei ce se vor aduna sub cârmuirea Dvs., că oricât de mare ar fi numărul de participanţi la Marele Sinod pe care îl convocaţi Dvs., el nu poate avea autoritate ortodoxă universală, căci acolo nu va fi auzit adevăratul glas al celei mai mari Biserici după numărul de credincioşi, al Bisericii Ortodoxe Ruse muceniceşti.

Bineînţeles că atât la Comisia Presinodală, cât şi la Sinodul propriu-zis veţi avea ierarhi cu titlu de eparhii ruseşti, care să pretindă că ei reprezintă Biserica Rusă. Dar de fapt ei nu pot fi recunoscuţi ca având acest drept şi această putere.

Istoria Bisericii Creştine nu cunoaşte un alt exemplu de o asemenea subjugare lăuntrică a Bisericii faţă de duşmanii ei precum înfăţişează lumii de astăzi Patriarhia Moscovei. Fără să se limiteze la îngăduinţa tacită a persecuţiei religiei, ceea ce încă poate fi înţeles, ea s-a pus pe sine în slujba minciunii ateştilor, lăudându-i pe prigonitorii Credinţei ca pe unii ce, chipurile, i-au dăruit libertatea, pe chinuitorii poporului ca pe binefăcători ai săi, pe cei ce agită conflictele şi tulburările mondiale ca pe făcători de pace. Înşişi comuniştii au dat pe faţă nenumăratele fărădelegi ale lui Stalin ca pe ale unui criminal fără de egal în istoria lumii, iar întretimp Patriarhia Moscovei îl proslăvea ca pe cel mai vrednic şi virtuos stăpânitor dat de Dumnezeu.

Întreaga lume ştie că, dorind a fi primită în Consiliul Mondial al Bisericilor, Patriarhia Moscovei a declarat că are 20.000 de biserici. Dar nu e secret pentru nimeni că din acest număr abia o treime au rămas deschise, iar în timp ce puterea Sovietică închidea bisericile, reprezentanţii Patriarhiei declarau de multe ori că informaţiile despre închiderea lor sunt născocite de duşmanii Sovietelor.

Adevărul despre situaţia tristă a Bisericii în URSS acum este pe larg cunoscut din feluritele petiţii ce au ajuns în Apus, din Scrisoarea deschisă a doi preoţi Moscoviţi, precum şi din alte documente, a căror autenticitate este adeverită de reacţia ierarhilor moscoviţi la acestea. Din toate acestea se vădeşte că stăpânirea ateiştilor a făcut, prin episcopii săi ascultători, o selecţie artificială a ierarhiei, care astăzi nu numai că trece sub tăcere fărădelegile stăpânirii lumeşti, ci şi colaborează frecvent şi activ cu aceasta.

Recent au devenit cunoscute scrisorile fostului Arhiepiscop Ermoghen de Kaluga, care îi declară direct Patriarhului Alexie că motivul real al îndepărtării sale de la catedră nu a fost vreo nelegiuire de-a sa, nu incapacitatea de administrare şi nici vreo încălcare canonică, ci cerinţa Preşedintelui Sovietului pe problemele Religie de pe lângă Sovietul Miniştrilor URSS, Kuroedov. Arhiepiscopul explică şi cauza unei asemenea cerinţe: „Prima cauză a agravării a fost refuzul meu de a-l ajuta pe Împuternicitul Voronicev de a închide biserica din satul Lunaciar de sub Taşkent”. El lămureşte că după permutarea sa în altă eparhie au apărut dificultăţi în relaţiile cu Împuternicitul Guvernului, dat fiind că cel din urmă vroia de sine stătător să numească unii preoţi şi să-i oprească din slujire pe alţii, cerându-i Arhiepiscopului să semneze astfel de decizii ca şi cum ar fi luate de el însuşi.

Subjugarea ierarhiei Moscovite se vede deosebit de clar din următorul caz, relatat în aceeaşi scrisoare a Arhiepiscopului Ermoghen către Patriarhul Alexie din 20 februarie 1968. Dumnealui expune sfatul pe care l-a primit de la răposatul membru permanent al Sinodului, mitropolitul Pitirim de Krutiţi: „Spre evitarea oricăror dificultăţi procedaţi astfel: când va veni în audienţă la Dvs. un preot sau un membru de consiliu parohial cu vreo chestiune bisericească, ascultaţi-l, după care îndreptaţi-l la împuternicit pentru ca, mergând la acela, să vină iarăşi la Dvs. Când va reveni şi veţi fi înştiinţat despre asta, sunaţi-l pe împuternicit şi întrebaţi-l ce i-a spus vizitatorului Dvs. Şi exact ceea ce i-a spus împuternicitul, spuneţi-i şi Dvs.”. În acest fel cel mai vechi Mitropolit, în afară de Patriarh, îi indica episcopului unei eparhii că, în administrare bisericească pentru preoţii şi turma sa, acesta trebuie să fie purtător de cuvânt al indicaţiilor ateistului, al reprezentantului acelei puteri comuniste, care îşi propune drept unul din scopuri distrugerea completă a religiei.

Şi dacă Arhiepiscopul Ermoghen a refuzat să se pună în situaţia unui executant orb al poruncilor duşmanului Bisericii şi a fost lipsit de catedră pentru asta, atunci patriarhul Moscovei şi colaboratorii săi, dimpotrivă, s-au lăsat demult şi pe deplin în stăpânirea comuniştilor, înfăptuind orice dorinţă şi poruncă a lor. Poate că la început cineva dintre ei chiar a vrut să-I slujească doar lui Dumnezeu, dar apoi acela trebuia fie să sufere prigoană, fie se obliga să-i slujească totodată şi lui Veliar, făcând asta în ciuda avertismentului Apostolului Pavel (II Cor. 6:14). În curând ei trebuiau să vadă că, după cuvântul Mântuitorului „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Mt. 6:24).

Dar fiii Diavolului nu îi rabdă pe cei ce Îl aleg pe Dumnezeu şi, în acest fel, ierarhii conducători ai Patriarhiei Moscovei, de dragul auto-conservării, vrând-nevrând au devenit în primul rând ascultători acestora şi nu lui Dumnezeu.

Din acest motiv glasul lor la Sinod nu va fi glasul liber al Bisericii, ci de multe ori se va dovedi a fi glasul duşmanilor ei, sub a căror stăpânire se află aceştia. Cu toate că în spatele acestui glas se va afla prestigiul exterior al Bisericii Ruse pentru cei ce nu cunosc sau nu vor să cunoască adevărata stare a ei, noi, ca unii ce cunoaştem adevărata stare a lucrurilor, nu putem să acordăm însemnătate canonică sau morală nici unei hotărâri luate cu participarea ierarhiei subjugate de ateişti.

Considerăm drept obligaţie să înştiinţăm Sanctitatea Voastră despre cele de mai sus, rămânând slugă smerită a Sanctităţii Voastre.

Mitropolit Filaret, 1969

Sursa: romanitas.ru

Argumentarea întreruperii comuniunii cu ierarhii ecumenişti din partea celor 12 clerici din Rep. Moldova

În urma multiplelor intervenții și rugăminți din partea cititorilor, redacția Aparatorul Ortodox a adresat un şir de întrebări preoților care se afla la moment în nepomenirea arhiereului locului. Iată răspunsurile primite:

Întrebare: În data de 23 februarie 2016, pe site-ul oficial al Mitropoliei Moldovei a fost publicat un articol cu denumirea „Adresarea Sinodului BOM către clerul şi poporul drept-măritor din cuprinsul Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove”[1], care reprezintă răspunsul la declarația adresată ÎPS Vladimir din partea subsemnaților clerici ai Mitropoliei Moldovei, care au întrerupt pomenirea la sfintele slujbe a episcopului locului Înaltpreasfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și întregii Moldove și a Preafericitului Chiril, patriarh al Moscovei și al întregii Rusii din motivul ultimelor evenimente bisericești, legate de pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod pan-ortodox, dar și de întâlnirea și textul declarației comune semnată de papa Romei, Francisc și patriarhul Rusiei, Chiril în Cuba. Care este atitudinea sfințiilor voastre asupra acestui apel al Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova?

Răspuns: Noi abia așteptăm să pomenim din nou pe ierarhul nostru și pe Patriarh, nu suntem niște răzvrătiți sau doritori de schismă, suntem pentru Biserică și în Biserică, dar întreruperea pomenirii este protestul firesc la sfâșierea Bisericii de către eresurile păgubitoare de suflet și prevenirea schismei prin defăimare acestor învățături. Nu ridicăm „sinoade paralele”, ci doar aplicăm întocmai Canonul 15, tocmai pentru că dorim să fim în comuniune deplină de credință cu ortodoxia în primul rând. Și de aceea ne rugăm cu lacrimi ca și ierarhii noștri să fie în deplină comuniune cu credința ortodoxă.

Noi, subsemnații clerici vizați în acest articol, respingem toate acuzațiile care ni s-au adus, în special cele de pricinuire a schismei, deoarece nu au nici un temei canonic. Acțiunea noastră este bazată strict pe învățătura Bisericii Ortodoxe despre schismă şi erezie, exprimată în canoanele 13, 14, 15 ale Sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861. Partea a doua a Canonului 15, conform tâlcuirii Sf. Sfințit Mărturisitor Nicodim (Milaş) [2], reprezintă o împlinire a celor 3 canoane amintite, descriind hotarele canonice de aplicare a lor și definind unica circumstanță admisibilă pentru întreruperea pomenirii ierarhului locului, și anume propovăduirea deschisă a ereziei de către acesta. După cum ne învață Sfântul Ioan Hrisostom, ascultarea și supunerea față de preot, ierarh sau Sinod merge până la erezie: ”Dacă preotul are o credință stricată (greșită), chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar dacă învață drept, nu te uita la viață, ci la cuvintele lui.” (Omilia a II-a la Ep. II Timotei).

Aceste hotare canonice au fost descrise îndeosebi în tâlcuirea Sf. Nicodim (Milaş) la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic: „Emițând această prescripție, Soborul din Efes are în vedere acea normă juridico-bisericească în baza căreia conducerea ierarhică bisericească deține puterea legitimă deplină doar atunci când acționează în limitele descrise de lege şi atunci când chivernisitorii acestei puteri se supun cu strictețe legilor și învățăturii Bisericii Ortodoxe; și dimpotrivă, în momentul în care ei se depărtează de aceste legi şi încalcă hotarele legale strict-definite, această putere pierde toate drepturile ce îi aparțin. Tâlcuind în continuare canoanele soborului întrunit la Constantinopol în anul 861, vom vedea ce putere a avut mereu în Biserică această normă” [3]. Prin urmare, acționând în limitele stricte ale dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, noi declarăm că unicul motiv al întreruperii pomenirii ierarhului locului și Preafericitului Chiril Patriarh al Moscovei și întregii Rusii, este propovăduirea publică și deschisă a ereziei de către aceștia.

În ciuda faptului că în articolul amintit, publicat pe site-ul oficial al Mitropoliei Moldovei, se subliniază că ÎPS Vladimir „niciodată n-a promovat și propovăduit public sau sub altă formă ecumenismul”, constatăm cu profundă tristețe și durere că această afirmație nu este adevărată, căci a semna, fie a vota pozitiv, fie a nu te opune și a nu-ți declara public dezaprobarea față de un document public ce este neortodox, adoptat de corpul sinodal al eparhiei din care face parte, este aceeași cu a fi de acord cu el și a propovădui eresul cu capul descoperit. Sfântul Maxim Mărturisitorul a oprit comuniunea cu Patriarhia Constantinopolului pentru că aceasta semnase documentul eretic monotelit și monoenergist.

Întrebare: La data de 2-3 februarie 2016 Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu participarea nemijlocită a ÎPS Vladimir, mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, a aprobat documentele pregătitoare pentru Sfântul și Marele Sinod pan-ortodox, elaborate de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe de la Chambésy, întrunită între 21-28 ianuarie 2016. În special în punctul 3 al „Hotărârii Sfințitului Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2-3 februarie 2016” se afirmă: „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul și Marele Sinod nu încalcă curăția credinței ortodoxe și nu contravin predaniei canonice a Bisericii” [4]. Cu ce nu ați fi de acord?

Răspuns: Unul din aceste proiecte de documente se intitulează „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” și conține un șir de erezii ecleziologice, care au și determinat întreruperea pomenirii episcopului locului și a Patriarhului Chiril de către clericii subsemnați pentru motivele ce urmează.

Unitatea pierdută a creștinilor

În cap. 5 al documentului respectiv se vorbește despre „restabilirea unității creștinilor” și „unitatea pierdută a creștinilor” [5]. Dar văzând acestea, ne întrebăm împreună cu Sf. Ap. Pavel: „Oare s-a împărțit Hristos?” (I Cor. 1:13). Utilizarea unor asemenea termeni reprezintă o negare directă a dogmei despre Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, deoarece, după cuvântul Sf. Iustin Popovici „Dumnezeul-Om Hristos a unit în Biserica Lui toate „cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efes. 1:10). Toate tainele cerului și ale pământului s-au unit laolaltă într-o singură taină, într-o „taină mare”, supra-taina Bisericii” [6], și iarăși: „Adevăratul Dumnezeu-Om Hristos în toată plinătatea realității Lui divino-umane evanghelice este în întregime prezent în trupul Lui divino-uman, Biserica, atât în timpurile Sfinților Apostoli, cât și astăzi și în veci” [7]. Biserica este Una precum și Hristos Unul este, iar unitatea „creștinilor” se face numai prin revenirea lor în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, o unitate a „creștinilor” în afara Bisericii Ortodoxe nu poate să fie decât o unitate în păcat și erezie. Textul de la cap 5 nu lămurește ce însemnă „unitatea creștinilor”, lăsând să interpreteze fiecare ce vrea.

Recunoașterea existenței altor biserici creștine

În cap. 6 documentul amintit stipulează că „Biserica Ortodoxă constată existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea” [8]. Dar dacă Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, atunci cum poate fi vorba despre existența altor biserici creștine? Organizațiile religioase la care se referă documentul nicidecum nu pot fi numite biserici, mai ales fiind vorba de un document sinodal aprobat de către un sobor arhieresc. Cerem ca Soborul să lămurească termenul de „biserici creștine” în raport cu termenul de „Biserica Ortodoxă”, deoarece aceste formulări sunt contradictorii, pe de o parte începem cu ideea că Biserica este Una, iar pe de altă parte vorbim de alte „biserici creștine”. Ce fel de eclesiologie reiese de aici? Noi, însă, mărturisim împreună cu Sf. Fotie cel Mare că „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiților” [9]. Iar afirmația că ar exista alte biserici creștine este contrară învățăturii de temelie a Bisericii Ortodoxe, fiind o erezie ecleziologică. Mai mult ca atât, dat fiind faptul că este vorba de documente publice ale Bisericii Ortodoxe, votate și întărite de către membrii ierarhiei superioare la nivel sinodal, „se impune ca terminologia deciziilor să fie strict teologică și bisericească. Hotărârile trebuie să fie în acord cu întreaga Învățătură a Sinoadelor Ecumenice și a consensului Sfinților Părinți, care nu este una conservatoare, ci una tradițională, nu funcționează în virtutea inerției, ci se află într-o continuă mișcare, însă în interiorul gândirii teologice bisericești. Unica circumstanță admisibilă şi chiar obligatorie este să nu să se dea expresie unei teologii neoscolastice, existențialiste, postpatristice” cu interpretare dublă și nedefinită ca sens la Sfinții Părinți și în Predania Bisericească. ”Este știut că Părinții Bisericii la Sinoadele Ecumenice s-au luptat cu tărie și, prin insuflarea Sfântului Duh, au folosit terminologia adecvată («prin cuvântul succint și multa știință»), care să exprime credința ortodoxă în chip sigur și de Dumnezeu insuflat. Optarea pentru o terminologie eronată conduce la abaterea de la învățătura ortodoxă. Se impune o atenție deosebită în această privință și este nevoie de clerici capabili care să cunoască îndeajuns istoria și conținutul termenilor și al expresiilor”. [10]

Consiliul Mondial al bisericilor

În continuare în documentul analizat se firmă că „Bisericile Ortodoxe Locale membre ale CMB participă pe deplin și în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor” [11] – organizație care este un adevărat izvor de erezii ecleziologice. Astfel, în cap. 19 documentul afirmă că la baza participării Bisericilor Ortodoxe în CMB se află constituția acestei organizații, precum şi Declarația de la Toronto din anul 1950 [12]. În primul din aceste documente, constituția Consiliului Mondial al bisericilor, se stipulează că „prin Consiliu bisericile […] vor facilita mărturia comună în orice loc şi în tot locul şi se vor sprijini reciproc în munca misiunii şi evanghelizării” [13]. Însă Biserica Ortodoxă, fiind Biserica cea Una, nu se poate alătura organizațiilor eretice în mărturii comune şi nu poate sprijini munca acestora de misiune şi evanghelizare, căci ele nu îi aduc pe oameni la Hristos, după mărturia Sf. Ioan Gură de Aur: „Mântuirea întregii lumi se săvârșește nu din faptele legii, ci întru Hristos, iar ereziilor celor fără de Dumnezeu nu le lăsăm nici un temei de nădejde, ci îi socotim cu totul în afara nădejdii, căci ei nu au nici cea mai mică comuniune cu Hristos” [14].

Iar Declarația de la Toronto, subliniată şi ea în documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, conține următoarea afirmație: „Bisericile membre recunosc că apartenența la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenența la propriul lor trup bisericesc […] Toate bisericile creștine, inclusiv Biserica Romei, consideră că nu există o identitate completă între apartenența la biserica lor şi apartenența la Biserica Universală. Ele recunosc că există membri ai bisericii în afara zidurilor ei [extra muros], că aceștia aparțin Bisericii în mod egal [aliquo modo], sau chiar că există biserică în afara bisericii [ecclesia extra ecclesiam][15].

Considerăm că aceste erezii şi hule nu sunt compatibile cu Ortodoxia, căci noi mărturisim că există o identitate completă între Biserica Ortodoxă şi Biserica lui Hristos şi afirmăm împreună cu Sf. Irineu al Lyonului: „Adevărul nu este în altă parte decât în Biserica universală, singura păstrătoare a învățăturii apostolice. Ereziile sunt noi şi nu au origini apostolice” [16].

În continuare documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” afirmă că „Biserica Ortodoxă evaluează pozitiv textele teologice emise de aceasta [Comisia Credinţă şi Ordine – n.n.]” [17]. Unul din aceste texte teologice, întocmit la Lima în 1982, este întitulat „Botez, Euharistie şi Preoţie” (Baptism, Eucharist and Ministry) şi afirmă în special că „Bisericile trebuie, deci, să evite să atribuie forma lor particulară de preoție direct voii şi instituirii lui Iisus Hristos” [18]. Noi mărturisim că o asemenea afirmație nu este compatibilă sub nici o formă cu învățătura Bisericii Ortodoxe, preoția căreia credem cu tărie că a fost întemeiată de Însuși Iisus Hristos.

În același timp în documentul adoptat de sinaxa de la Chambésy se afirmă că „Biserica Ortodoxă nu exprimă un acord deplin cu interpretarea acestor documente în chestiunile de Credință şi Ordine[19]. Dar documentul „Botez, Euharistie şi Preoție” nu este supus acestor rezerve, fapt subliniat de actualul Patriarh al Moscovei Chiril, care a afirmat că documentul respectiv este rezultatul „participării şi mărturiei ortodoxe în cadrul CMB” [20].

Dovezile aduse mai sus, care nu epuizează șirul de erezii din cadrul CMB, unde Bisericile Ortodoxe participă „pe deplin și în mod egal”, sunt mai mult decât suficiente pentru a afirma că aceasta este o organizație eretică. Şi dacă însăși participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB este inacceptabilă, cu atât mai mult afirmarea valorilor acestei organizații la nivelul sinodului arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse şi la nivel pan-ortodox este condamnabilă şi nu poate fi primită de creștinii dreptcredincioși.

Sistemul sinodal

În continuarea documentului elaborat de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe se afirmă că „păstrarea credinței ortodoxe pure este asigurată numai de către sistemul sinodal care, dintotdeauna, în sânul Bisericii, este judecătorul competent și ultim în materie de credință” [21]. Sistemul sinodal este foarte important pentru Biserică, fiind o expresie a Sobornicităţii Ei, dar nicidecum nu poate fi numit judecător competent și ultim în materie de credință, fapt demonstrat în repetate rânduri de Istoria Bisericii. Să ne amintim măcar de sinodul tâlhăresc de la Efes din 449, la care au participat peste 600 de episcopi şi care a afirmat erezia monofizită.

Iar păstrarea credinței ortodoxe pure este caracteristica Sobornicităţii Bisericii, căci Ea „se numește Sobornicească pentru că propovăduiește pretutindeni şi pe deplin toată învățătura pe care trebuie s-o cunoască oamenii, învățătura despre cele văzute şi nevăzute, cele cerești şi pamântești, pentru că aduce tot neamul omenesc la credința cea adevărată” [22], credință ce nu este asigurată numai de sistemul sinodal, care nu poate socotit infailibil, ci de Biserică în plinătatea ei.

Același lucru ni-l spune şi Sf. Ap. Pavel: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), cuvinte tâlcuite în acest fel de Sf. Teofilact al Bulgariei: „Anatematizând pe îngeri şi pe sine însuși, el leapădă orice autoritate şi prieteșug omenesc în chestiunile credinței… Şi o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor şi a arăta că nu recunoaște nici o autoritate atunci când este vorba de dogme” [23].

Astfel, un sinod este expresie autentică a Sobornicităţii Bisericii doar atunci când se află în conglăsuire şi împreună-cugetare cu Sfânta Scriptură, Sfintele Sinoade şi Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, şi nu doar prin expresia mecanică a sistemului sinodal, lucru afirmat şi de Sf. Vasile cel Mare: „Se cuvine ascultătorilor cuvântului celor ce sunt învățați cu Scripturile să cerce cu socoteală dreaptă acele care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede; şi despre aceia care rămân întru învățăturile străine să se întoarcă dinspre ei[24]. În acest fel afirmația dată tinde să înlocuiască Sobornicitatea Bisericii cu sistemul sinodal ca reper absolut în chestiunile de credință, lucru străin de învățătura Bisericii Ortodoxe.

Întrebare: Ce ne puteți spune ca și concluzii?

Răspuns: Considerăm adoptarea (chiar și prin afirmația „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă curăția credinței ortodoxe şi nu contravin predaniei canonice a Bisericii”) documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” drept propovăduire a ereziei cu capul descoperit şi legiferare la nivel de Sinod Local a învățăturilor eretice descrise mai sus, motiv pentru care, urmând învățăturii Bisericii Ortodoxe exprimată în canonul 15 al sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861, precum şi în întreaga Tradiție a Bisericii, în viețile şi scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe, întrerupem pomenirea episcopului locului și a Preafericitului Chiril Patriarh al Moscovei și întregii Rusii care au participat şi votat documentul în cauză cum că ar fi ortodox până la abrogarea sa şi condamnarea ereziilor exprimate în el.

P.S. Pozitia si argumentarea parintilor a fost sustinuta si mediatizata de cele mai recunoscute publicatii ortodoxe de peste hotare. Astfel Grecia, Bulgaria, Serbia, Rusia, muntele Athos, Abhazia si Georgia cu Ucraina sunt si ei cu ochii pe evenimentele bisericești din Republica Moldova.

[1] http://mitropolia.md/adresarea-sinodului-bom-catre-clerul-si-poporul-drept-maritor-din-cuprinsul-mitropoliei-chisinaului-si-a-intregii-moldove/ , articol din 23.02.2016

[2] Sf. Nicodim (Milaş) – Правила Святой Православной Церкви с толкованиями Никодима, Епископа Далматинско-Истрийского (rom. Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe), tâlcuire la canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol.

[3] Sf. Nicodim (Milaş) – Ibidem, Tâlcuire la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic

[4] Постановления Освященного Архиерейского Собора Русской Православной Церкви (rom. Hotărârile Sfinţitului Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse), pct. 3

[5] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 5

[6] Sf. Iustin Popovici – Capitole ecleziologice, 34. «Собрания творений преподобного Иустина (Поповича)» Т. 3 Под общ. ред. проф. Моск. Духовн. Акад., д-ра церк. истор. А. И. Сидорова, пер. С. П. Фонова — М.: «Паломник», 2006. Часть четвертая. ЭККЛЕСИОЛОГИЯ. Церковь — все-тайна (всеобъемлющая тайна) Христова (http://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/sobranija-tvorenij-tom3/2_1#sel=60:1,60:47 )

[7] Ibidem, 46

[8] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 6

[9] Sf. Fotie cel Mare – Epistolă către papa Nicolae. „Соборная и Апостольская Церковь Христова одна, а не множество и не две; составляющие соборы вне ея сборище лукавствующих суть, так убеждены мы, истинные христиане, так мы веруем, так и проповедуем.” Письмо №284: Против ереси Феопасхитов. См. Письма свт. Фотия Великого. М., 1996.(http://www.religions.am/files/3295/library/historic/H068.pdf),

[10] Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, ” Câteva gânduri despre Sinaxa Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe”, www.pemptousia.ro, 29 aprilie 2014.

[11] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 17,http://www.patriarchia.ru/db/text/4361154.html

[12] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 19

[13] Constituţia Consiliului Mondial al bisericilor, cap.III, apud oikoumene.org

[14] Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvântul I la Sfintele Paşti. Творения святого отца нашего Иоанна Златоуста, архиепископа Константинопольского, в русском переводе. Издание СПб. Духовной Академии, 1902. Том 8, Книга 2, Слова на Святую Пасху, с. 923-971http://azbyka.ru/otechnik/Ioann_Zlatoust/na_pashu/#sel=15:1056,15:1096

[15] Declaraţia de la Toronto, 1950, cap. IV.3, apud oikoumene.org

[16] Sf. Irineu al Lyonului – Împotriva ereziilor, III.4, Обличение и опровержение лжеименного знания (Против ересей), Глава IV, http://azbyka.ru/otechnik/Irinej_Lionskij/protiveresej/3

[17] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 21

[18] „Baptism, Eucharist, Ministry”, 1982, cap. 3, II.11, apud oikoumene.org

[19] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, ibidem

[20] Mitr. Kiril (Gundeaev) – Православие и экуменизм: Документы и материалы 1902-1998 (rom. Ortodoxia și ecumenismul: Documente și materiale 1902-1998), pag. 44

[21] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 22

[22] Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, 18:23 ,” Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze”, traducere pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.

[23] Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Epistola către Galateni, ISBN: 973-7623-13-4.

[24] Sf. Vasile cel Mare,”Sfantul Vasile cel Mare. Scrieri morale si ascetice.” PSB vol. 5 , editura Basilica, Regula 72:1.

Interviu realizat pentru aparatorul.md

Patriarhul Bulgariei l-a primit şi medaliat pe Secretarul de stat al Vaticanului

Ieri, în sala de recepție a Oficiului Sinodal din Sofia, a avut loc o întâlnire între Patriarhul bulgar Neofit si secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Pietro Parolin, informează Agenția de știri LăcaşuriOrtodoxe, conform unor informații semnalate de surse proprii aflate in zona.

Cardinalul Parolin a fost însoțit de Arhiepiscopul Anselmo Guido Pecoraro, Nunțiu apostolic în Bulgaria, de Episcopul catolic Christo Proykov, exarh apostolic în Sofia, şi de alţi reprezentanți ai Nunțiaturii, conform presei locale.

Publicaţia bulgăreasca Dveri aminteşte, cu această ocazie, că în cadrul întrevederii s-a discutat despre bunele relații dintre Biserica Ortodoxă și Romano-Catolica, în principal despre sprijinul pe care diocezele catolice locale îl acorda parohiilor ortodoxe bulgăreşti din Europa de Vest. Au mai fost amintite inițiativele sociale și educaționale comune, participarea la forumuri comune, cooperarea dintre școlile romano-catolice și Universitatea din Sofia, schimbul de studenți și participarea la proiectele educaționale și de cercetare comune.

Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Bulgare și ai Bisericii Romano-Catolice au căzut de acord că ar trebui să dezvolte activități care să vizeze persoanele sărace din ambele culte, în acest sens Patriarhul Neofit amintind exemplul unor astfel de bune relații între ortodocși și catolici, din Eparhia de Ruse.

Au mai fost luate în discuție criza refugiaților din Europa și prezenta la Marele și Sfântul Sinod Panortodox. Întâlnirea dintre Patriarhul Neofit și Cardinalul Parolin a avut loc într-o atmosferă prietenoasă și relaxată.

Cu ocazia acestei întâlniri, Secretarului de Stat al Vaticanului i-a fost acordat Ordinul „Stara Planina” în prim grad, pentru serviciile sale în dezvoltarea relațiilor dintre Bulgaria și Vatican.

Amintim că Biserica Ortodoxă Bulgară nu face parte din Consiliul mondial al bisericilor, fapt ce de multe ori e interpretat eronat ca o respingere principială a ecumenismului.

Sursa: LăcaşuriOrtodoxe

Enoriaşii mănăstirii Noul Ierusalim iau atitudine împotriva apropierii BORu de catolicism: „Considerăm astfel de evenimente profanare a credinţei Ortodoxe”. Scrisoare deschisă către Patriarhul Kirill.

Întâlnirea dintre patriarhul Moscovei Kirill şi papa Francisc petrecută la Havana, Cuba, pe 12 februarie [1] 2016, dar mai ales declaraţia comună semnată de cei doi, a generat mai multe reacţii de nemulţumire din partea credincioşilor din BORu. Una dintre acestea a fost formulată într-o scrisoare adresată direct patriarhului Kirill din partea enoriaşilor mănăstirii stavropighiale Noul Ierusalim de lângă Moscova.

Unul din lucrurile ce îi sunt reproşate patriarhului încă din începutul scrisorii este lipsa sobornicităţii în decizia de a se întâlni cu papa, aducând în calitate de argument Canonul 34 apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (în­semnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stă­pânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tu­turor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Dom­nul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.”

Creştinii consideră că Patriarhul nu putea lua o decizie atât de importantă, precum întâlnirea cu Francisc, fără să îi înştiinţeze pe ceilalţi episcopi.

Mai jos, semnatarii scrisorii sunt nemulţumiţi de fragmentele în care se menţionează despre împlinirea rugăciunilor în comun: „…Încă mai apare problema rugăciunii în comun cu ereticul în următoarele: „noi aducem mulţumiri”. Mult mai evident ne mărturiseşte şi punctul 11 „Înălțăm rugăciunile noastre la Hristos, Mântuitorul lumii… Îi îndemnăm pe toți creștinii și pe toți cei care cred în Dumnezeu să se roage cu înflăcărare la Providența Creatorului lumii”. De asemenea şi în ultimul punct al declaraţiei: „Pătrunși de recunoștință pentru darul înțelegerii reciproce, manifestat în timpul întâlnirii noastre, privim cu speranță la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, chemând-o în ajutor prin cuvintele străvechii rugăciuni: ”Sub ocrotirea ta alergăm, preasfântă Născătoare de Dumnezeu!”. Canonul 45 apostolic interzice rugăciunea în comun cu ereticii sub ameninţarea de a fi caterisit sau excomunicat din comuniunea bisericească: Episcopul sau presbiterul sau diaconul, daca numai s-a rugat împreuna cu ereticii, sa se afuriseasca; iar daca le-a permis acestora sa săvârşească ceva ca clerici (sa săvârşească cele sfinte), să se caterisească.

În scrisoarea lor enoriaşii se arată îngrijoraţi de activităţile tot mai dese ce ar ascunde în sine încercarea de a săvârşi unirea cu catolicii, declaraţia comună fiind un pas şi mai evident în acest sens: „După această declaraţie, lepădarea de Ortodoxie a devenit şi mai evidentă. Noi, aici [în Rusia – n.r.],  facem încercări de a crea religia universală pe care ortodoxul nu are dreptul să o accepte.”

Mai jos semnatarii scrisorii aduc şi un exemplu în acest sens: „Pe 21 ianuarie 2016 în catedrala catolică Imaculata Concepție din Moscova, şeful Secretariatului pentru relaţii intercreştine al Departamentului pentru relaţii externe al Patriarhiei Moscovei ieromonahul Ştefan (Igumnov) şi colaboratorul Secretariatului, preotul Aleksii Dikarev, au participat la o slujbă religioasă şi rugăciune în comun cu reprezentanţii confesiunii romano-catolice şi armene, dar şi luterani, baptişti şi penticostali! De ce permiteţi astfel de evenimente?”

În ultima parte a scrisorii, enoriaşii înaintează mai multe cereri Patriarhului Rusiei, printre care se numără:

  • convocarea Sinodului local al Bisericii Ortodoxe Ruse cu participarea clerului şi a mirenilor ortodocşi pentru a condamna erezia ecumenistă
  • anularea hotărîrilor soborului arhieresc din 2-3 februarie 2016 în ceea ce priveşte aprobarea proiectului de document „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”
  • refuzul BORu de a participa la activităţile Consiliului Mondial al Bisericilor
  • interdicţia întâlnirilor viitoare între ierarhii BORu şi papa de la Roma.

Deocamdată nu a avut loc nici o reacţie din partea Patriarhiei la această scrisoare.

[1] Pe 30 ianuarie/12 februarie este praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi.

Scrisoarea în întregime în limba rusă aici: http://www.portal-credo.ru/site/?act=news&id=119208

„Ne-am regăsit ca frați în credința creștină” – declarația comună a Papei Francisc și a Patriarhului Kirill

Declarație comună
Papa Francisc și Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii

”Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Cor 13, 13).

  1. Prin voia lui Dumnezeu Tatăl, de la care vine tot darul, în numele Domnului nostru Iisus Hristos și cu ajutorul Duhului Sfânt, Mângâietorul, noi, papa Francisc și Kirill, patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, ne-am întâlnit astăzi în Havana. Îi aducem mulțumire lui Dumnezeu, preamărit în Preasfânta Treime, pentru această întâlnire, prima din istorie.Cu bucurie ne-am regăsit ca frați în credința creștină care se întâlnesc pentru a „vorbi prin viu grai” (In 12, 2), de la inimă la inimă, și să discute despre relațiile reciproce dintre Biserici, de problemele esențiale ale fraților noștri și de perspectivele de dezvoltare a civilizației umane.
  2. Întâlnirea noastră fraternă a avut loc în Cuba, la răscrucea dintre Nord și Sud, între Est și Vest. Din această insulă, simbol al speranțelor „Lumii Noi” și al evenimentelor dramatice din istoria secolului XX, adresăm cuvintele noastre tuturor popoarelor din America Latină și de pe celelalte continente. Ne bucurăm că credința creștină este în creștere aici într-un mod dinamic. Puternicul potențial religios al Americii Latine, tradiția sa creștină pluriseculară, făurită prin experiența personală a milioane de oameni, sunt garanția unui mare viitor pentru această regiune.
  3. Întâlnindu-ne departe de vechile litigii din ”Lumea Veche”, simțim cu o forță deosebită necesitatea unei lucrări comune între catolici și ortodocși, care sunt chemați,cu blândețe și respect, să dea cont înaintea lumii de speranța care este în noi(cf. 1 Pt 3, 15).
  4. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la intrarea în lume a unicului său Fiu. Împărtășim aceeași Tradiție spirituală a primului mileniu al creștinismului. Martorii acestei Tradiții sunt Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria, și Sfinții pe care îi cinstim. Printre aceștia se află nenumărați martiri care au dat mărturie pentru fidelitatea lor față de Hristos și au devenit ”sămânță de creștini”.
  5. In ciuda acestei Tradiții comune a primelor zece secole, catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniune în Euharistie. Suntem despărțiți de rănile provocate de conflictele unui trecut îndepărtat sau recent, de divergențele, moștenite de la străbunii noștri, în înțelegerea și explicitarea credinței noastre în Dumnezeu, unul în trei Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Deplângem pierderea unității, consecință a slăbiciunii umane și a păcatului, care a avut loc în ciuda rugăciunii sacerdotale a lui Hristos Mântuitorul: „Ca toți să fie una. După cum tu, Părinte, ești în mine și eu în tine, să fie și ei în noi una””(In 17, 21).
  6. Conștienți de permanența a numeroase obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să contribuie la refacerea acestei unități voite de Dumnezeu, pentru care s-a rugat Hristos. Fie ca această întâlnire a noastră să inspire creștinii din întreaga lume să se roage Domnului cu fervoare reînnoită pentru unitatea deplină a tuturor discipolilor săi. Într-o lume care așteaptă de la noi nu doar cuvinte, dar acțiuni concrete, fie ca această întâlnire să devină un semn de speranță pentru toți oamenii de bunăvoință!
  7. În determinarea noastră de a face tot ce este necesar pentru a depăși divergențele istorice pe care le-am moștenit, vrem să ne unim eforturile pentru a mărturisi Evanghelia lui Hristos și patrimoniul comun al Bisericii din primul mileniu, răspunzând împreună la provocările lumii contemporane. Ortodocșii și catolicii trebuie să învețe să dea o mărturie unită pentru adevăr în domeniile în care acest lucru este posibil și necesar. Civilizația umană a intrat într-o perioadă de schimbări epocale. Conștiința noastră creștină și responsabilitatea noastră pastorală nu ne autorizează să rămânem pasivi în fața provocărilor care necesită un răspuns comun.
  8. Privirea noastră se îndreaptă în primul rând la regiunile lumii în care creștinii sunt victime ale persecuției. În multe țări din Orientul Mijlociu și din nordul Africii, frații și surorile noastre în Hristos sunt exterminați ca familii, sate și orașe întregi. Bisericile lor au fost devastate și jefuite în mod barbar, obiectele lor sacre au fost profanate iar monumente lor, distruse. În Siria, Irak și în alte țări din Orientul Mijlociu, constatăm cu durere exodul masiv al creștinilor din țara din care credința noastră a început să se răspândească și în care ei au trăit încă din timpul apostolilor, împreună cu alte comunități religioase.
  9. Chemăm comunitatea internațională să acționeze de urgență pentru a preveni expulzarea în continuare a creștinilor din Orientul Mijlociu. Ridicându-ne glasul în apărarea creștinilor persecutați, vrem să ne exprimăm compasiunea noastră pentru suferința îndurată de credincioșii altor tradiții religioase care au devenit, de asemenea, victime ale războiului civil, haosului și violenței teroriste.
  10. În Siria și Irak, violența a provocat deja mii de victime, lăsând milioane de oameni fără adăpost și resurse. Îndemnăm comunitatea internațională să se unească pentru a pune capăt violenței și terorismului și, în același timp, pentru a contribui prin dialog la restabilirea rapidă a păcii civile. Este esențial să se asigure un ajutor umanitar la scară largă populațiilor suferinde și numeroșilor refugiați din țările învecinate. Cerem tuturor celor care pot influența soarta persoanelor răpite, printre care se numără mitropoliții de Alep, Pavel și Ioan Ibrahim, răpiți în aprilie 2013, ca să facă tot ceea ce este necesar pentru eliberarea rapidă a acestora.
  11. Înălțăm rugăciunile noastre la Hristos, Mântuitorul lumii, pentru restabilirea păcii în Orientul Mijlociu, care este ”rodul dreptății” (cf. Is 32, 17), pentru a se întări conviețuirea frățească între diferitele populații, Biserici și religii prezente, pentru întoarcerea refugiaților la casele lor, vindecarea celor răniți și odihna sufletelor celor nevinovați care au fost uciși.
    Ne îndreptăm, cu un apel stăruitor spre toate părțile care pot fi implicate în conflicte, să dea dovadă de bunăvoință și să se așeze la masa negocierilor. În același timp, este necesar să se depună orice efort din partea comunității internaționale pentru a pune capăt terorismului, cu ajutorul unor acțiuni comune, unite și coordonate. Facem apel la toate țările implicate în lupta împotriva terorismului, pentru a acționa în mod responsabil și prudent. Îi îndemnăm pe toți creștinii și pe toți cei care cred în Dumnezeu să se roage cu înflăcărare la Providența Creatorului lumii ca să ferească creația sa de distrugere și să nu îngăduie un nou război mondial. Pentru ca pacea să fie durabilă și demnă de încredere, sunt necesare eforturi specifice menite să redescopere valorile comune care ne unesc, întemeiate pe Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.
  12. Ne închinăm în fața martiriului celor care, cu prețul vieții lor, dau mărturie pentru adevărul Evangheliei, alegând moartea în locul apostaziei de Hristos. Credem că acești martiri ai timpului nostru, care aparțin la diferite Biserici dar sunt uniți printr-o suferință comună, reprezintă un zălog al unității creștinilor. Vouă, celor care suferiți pentru Hristos, vă este adresat acest cuvânt al apostolului: „Preaiubitilor, … întrucât participați la suferințele lui Hristos, bucurați-vă, ca să puteți tresălta de bucurie și la arătarea gloriei lui” (1 Pt 4, 12-13).
  13. În această epocă zbuciumată, dialogul inter-religios este indispensabil. Diferențele în ceea ce privește înțelegerea adevărurilor religioase nu trebuie să împiedice oamenii de diferite credințe să trăiască în pace și în armonie. În actualele circumstanțe, liderii religioși au o responsabilitate specială de a-i educa pe credincioșii lor într-un spirit de respect față de convingerile celor care aparțin celorlalte tradiții religioase. Sunt absolut inacceptabile încercările de justificare prin sloganuri religioase a acțiunilor criminale. Nici o crimă nu poate fi comisă în numele lui Dumnezeu, pentru că ”Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii” (1 Cor 14, 33).
  14. În afirmarea înaltei valori a libertății religioase, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru reînnoirea fără precedent a credinței creștine care se întâmplă acum în Rusia și în multe țări din Europa de Est, unde regimurile atee au dominat timp de decenii. Astăzi, lanțurile ateismului militant s-au sfărâmat și în multe locuri creștinii pot profesa liber credința lor. Într-un sfert de secol s-au construit zeci de mii de noi biserici și s-au deschis sute de mănăstiri și școli teologice. Comunitățile creștine duc înainte o importantă activitate caritabilă și socială, oferind o asistență diversificată celor nevoiași. Catolicii și ortodocșii de multe ori lucrează împreună cot la cot. Ei dovedesc existența unor temelii spirituale comune ale conviețuirii umane, dând mărturie pentru valorile Evangheliei.
  15. În același timp, suntem preocupați de situația din multe țări unde creștinii se confruntă din ce în ce mai des cu o limitare a libertății religioase, a dreptului de a-și mărturisi credința lor și posibilitatea de a trăi în conformitate cu acestea. În special, constatăm că transformarea unor țări în societăți secularizate, străine de orice referință la Dumnezeu și la adevărul său, constituie o gravă amenințare pentru libertatea religioasă. Este pentru noi o sursă de neliniște, limitarea actuală a drepturilor creștinilor, dacă nu chiar discriminarea lor, atunci când unele forțe politice, susținute de ideologia unui secularism adesea foarte agresiv, încearcă să-i împingă la marginea vieții publice.
  16. Procesul de integrare europeană, care a început după secole de conflicte sângeroase, a fost întâmpinat de mulți cu speranță, ca o garanție a păcii și securității. Cu toate acestea, invităm la a rămâne vigilenți față de o integrare care nu ar respecta identitățile religioase. Păstrând deschiderea față de contribuția altor religii la civilizația noastră, suntem convinși că Europa trebuie să rămână fidelă rădăcinile sale creștine. Cerem creștinilor din vestul și din estul Europei să se unească pentru a-l mărturisi împreună pe Hristos și Evanghelia sa, astfel încât Europa să-și păstreze sufletul său format de două mii de ani de tradiția creștină.
  17. Privirea noastră se îndreaptă spre oamenii care se află în situații de mare dificultate, care trăiesc în condiții de nevoie extremă și de sărăcie, în timp ce sunt în creștere bogățiile materiale ale umanității. Nu putem rămâne indiferenți față de soarta a milioane de migranți și refugiați care bat la ușa țările bogate. Consumul dezlănțuit, așa cum se observă în unele țări mai dezvoltate, epuizează treptat resursele planetei noastre. Inegalitatea crescândă în distribuția bunurilor pământești mărește sentimentul de nedreptate față de sistemul de relații internaționale care s-a instaurat.
  18. Bisericile creștine sunt chemate să apere cerințele dreptății, respectarea tradiției popoarelor și solidaritatea autentică cu toți cei care suferă. Noi, creștinii, ar trebui să nu uităm că ”Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de rușine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii și disprețuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, așa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor 1, 27-29).
  19. Familia este centrul natural al vieții umane și al societății. Suntem preocupați de criza familiei din multe țări. Ortodocșii și catolicii împărtășesc aceeași concepție despre familie și sunt chemați să dea mărturie că aceasta este o cale de sfințenie, care dovedește fidelitatea soților în relațiile lor reciproce, deschiderea lor la procreare și educarea copiilor, la solidaritatea între generații și respectul pentru cei mai slabi.
  20. Familia se întemeiază pe căsătorie, un act liber și credincios de iubire dintre un bărbat și o femeie. Iubirea este cea care sigilează unirea lor și îi învață să se accepte unul pe altul ca un dar. Căsătoria este o școală de iubire și fidelitate. Regretăm că alte forme de conviețuire sunt puse acum pe același nivel al acestei uniuni, în timp ce conceptul de paternitate și maternitate ca vocație particulară a bărbatului și a femeii în căsătorie, consfințită de tradiția biblică, este îndepărtat din conștiință publică.
  21. Facem apel la toți oamenii să respecte dreptul inalienabil la viață. Milioane de copii sunt lipsiți de însăși posibilitatea de a se naște în lume. Vocea sângelui copiilor nenăscuți strigă către Dumnezeu (cf. Gn 4, 10). Dezvoltarea așa-numitei eutanasii face astfel încât persoanele în vârstă și cei infirmi încep să se simtă o povară excesivă pentru familiile lor și pentru societate, în general. Suntem, de asemenea, preocupați de dezvoltarea tehnicilor de reproducere asistată medical, pentru că manipularea vieții umane este un atac la bazele existenței omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Credem că este de datoria noastră să reamintim imutabilitatea principiilor morale creștine, bazate pe respectarea demnității omului chemat la viață, după planul Creatorului.
  22. Astăzi, dorim să ne adresăm în mod special tinerilor creștini. Voi, tineri, aveți îndatorirea de a nu ascunde talantul în pământ (cf. Mt 25, 25), ci de a utiliza toate capacitățile pe care Dumnezeu vi le-a dat pentru a confirma în lume adevărul lui Hristos, pentru a întruchipa în viața voastră poruncile evanghelice ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Nu vă fie teamă să mergeți împotriva curentului, apărând adevărul lui Dumnezeu, la care normele seculare de astăzi sunt departe de a se conforma întotdeauna.
  23. Dumnezeu vă iubește și așteaptă de la fiecare dintre voi să fiți ucenicii și apostolii săi. Fiți lumina lumii pentru cei din jurul vostru, pentru ca văzând faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri (cf. Mt 5, 14, 16). Educați-vă copiii în credința creștină, transmiteți-le mărgăritarul de preț al credinței (cf. Mt 13, 46) pe care ați primit-o de la părinții și strămoșii voștri. Amintiți-vă că ”ați fost cumpărați cu un preț mare” (1 Cor 6, 20), cu prețul morții pe cruce a Omului-Dumnezeu, Iisus Hristos.
  24. Ortodocșii și catolicii sunt uniți nu doar de aceeași Tradiție a Bisericii primului mileniu, dar și de misiunea de a predica Evanghelia lui Hristos în lumea de azi. Această misiune presupune respectul reciproc față de membrii comunităților creștine și exclude orice formă de prozelitism. Nu suntem concurenți, ci frați, și de această viziune trebuie să fie călăuzite toate acțiunile noastre reciproce și cele față de lumea externă. Îi îndemnăm pe catolicii și ortodocșii din toate țările să învețe să trăiască împreună în pace și iubire, și să aibă ”unii față de alții aceleași sentimente” (Rm 15, 5). De aceea, nu putem accepta uzul mijloacelor neloiale pentru a-i incita pe credincioși să treacă de la o Biserică la alta, negând libertatea lor religioasă și tradițiile lor. Suntem chemați să punem în practică porunca apostolului Pavel care și-a făcut ”o cinste din a predica Evanghelia mai ales acolo unde nu fusese vestit numele lui Hristos, ca să nu clădesc pe temelia altuia” (Rm 15, 20).
  25. Sperăm ca întâlnirea noastră să contribuie, de asemenea, la reconciliere acolo unde există tensiuni între greco-catolici și ortodocși. Astăzi este clar că metoda «uniatismului» din trecut, înțeleasă ca unire a unei comunități la alta, separând-o de Biserica sa, nu este o modalitate care permite restabilirea unității. Cu toate acestea, comunități bisericești care au apărut în aceste circumstanțe istorice au dreptul de a exista și de a întreprinde tot ceea ce este necesar pentru a satisface nevoile spirituale ale credincioșilor lor, căutând în același timp să trăiască în pace cu vecinii lor. Ortodocșii și greco-catolicii trebuie să se împace și să găsească forme reciproc acceptate de a trăi împreună.
  26. Deplângem confruntarea din Ucraina care a provocat deja multe victime și nenumărate răni pentru locuitorii pașnici și a aruncat societatea într-o criză economică și umanitară gravă. Invităm toate părțile implicate în conflict la prudență, solidaritate socială și acțiune pentru a construi pacea. Îndemnăm Bisericile noastre din Ucraina să lucreze pentru a ajunge la armonie socială, să se abțină de la a participa la confruntare și să nu susțină o ulterioară dezvoltare a conflictului.
  27. Sperăm ca schisma dintre credincioșii ortodocși din Ucraina să fie depășită pe baza normelor canonice existente, ca toți creștinii ortodocși din Ucraina să trăiască în pace și armonie, iar comunitățile catolice ale țării să contribuie în așa fel încât să se vadă din ce în ce mai mult fraternitatea creștină.
  28. În lumea contemporană, cu multiple fațete și, totuși, unită printr-un destin comun, catolicii și ortodocșii sunt chemați să colaboreze frățește la vestirea Evangheliei mântuirii, pentru a mărturisi împreună demnitatea morală și libertatea autentică a persoanei ”pentru ca lumea să creadă” (In 17, 21). Această lume, din care dispar treptat pilonii spirituali ai existenței umane, așteaptă de la noi o puternică mărturie creștină în toate domeniile vieții personale și sociale. De capacitatea noastră de a da mărturie împreună în aceste timpuri dificile pentru Duhul adevărului depinde în mare măsură viitorul omenirii.
  29. În această mărturie îndrăzneață pentru adevărul lui Dumnezeu și Vestea cea bună a mântuirii, să ne susțină Omul-Dumnezeu Iisus Hristos, care ne întărește spiritual cu făgăduința sa infailibilă: ”Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția” (Lc 12, 32)!

Hristos este izvor de bucurie și speranță. Credința în El transformă viața umană, o umple cu semnificație. De acest fapt au ajuns să se convingă, prin intermediul experienței, toți cei la care se pot aplica cuvintele apostolului Petru: ”Voi, care odinioară nu erați popor, acum sunteți poporul lui Dumnezeu; voi, care nu aveați parte de îndurare, acum ați obținut îndurare” (1 Pt 2, 10).

  1. Pătrunși de recunoștință pentru darul înțelegerii reciproce, manifestat în timpul întâlnirii noastre, privim cu speranță la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, chemând-o în ajutor prin cuvintele străvechii rugăciuni: ”Sub ocrotirea ta alergăm, preasfântă Născătoare de Dumnezeu!” (Sub tuum praesidium – n.t.). Prin mijlocirea ei, Fericita Fecioară Maria să-i încurajeze la fraternitate pe cei care o cinstesc, pentru ca toți să fie uniți din nou, la vremea hotărâtă de Dumnezeu, în pace și armonie, într-un singur popor al lui Dumnezeu, spre gloria Preasfintei și Nedespărțitei Treimi!

+Francisc,                       +Kirill,
Episcopul Romei,               Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii
Papa Bisericii catolice

12 februarie 2016, Havana (Cuba)

Sursa: ro.radiovaticana.va