O delegaţie bisericească din Grecia s-a întîlnit cu Patriarhul şi ierarhi ai Bisericii Georgiei

Între 25 şi 28 iulie 2016 o delegaţie bisericească formată din clerici ai Bisericii Greciei a fost în vizită la Patriarhia Georgiei, fiind primiţi călduros de Preafericitul Catolicos-Patriarh al Întregii Georgii, Ilia al II-lea. Membri ai delegaţiei au fost: Pr. Theodoros Zisis, protopresbiter şi profesor emerit de Patrologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic, Dimitrios Ţelenghidis, profesor de Teologie dogmatică la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic, Pr. Anastasie Goţopulos, protopresbiter şi paroh al bisericii „Sf. Ier. Nicolae” din mitropolia Patrei, Pr. Peter Heers, protopresbiter şi paroh al bisericii „Sf. Proor. Ilie” din s. Petrokerasa, mitropolia de Ierissou şi a Sfîntului Munte, şi Pr. Matei Vulcănescu, protopresbiter şi paroh al bisericii „Icoana Maicii Domnului Odighitria”, dealul Vokos, mitropolia Pireului.

Un şir de întilniri au avut loc cu ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice a Georgiei responsabili de relaţiile interortodoxe, precum şi cu Patriahul Ilia al II-lea al Georgiei, pe care i-a întîmpinat cu ospitalitate la reşedinţa patriarhală de vară.

Discuţiile purtate s-au axat pe problemele iscate de „Sinodul din Creta” inovaţionist şi neortodox şi răspunsul ce trebuie dat bazat pe dogmele şi canoanele Bisericii şi ecleziologiei Ortodoxe. Delegaţia grecească a accentuat modul cum poate fi oferit răspunsul faţă de „sinod”: nevoia de respingere clară a metodologiei şi organizării „Sinodului”, precum şi a textelor inovaţioniste şi neortodoxe adoptate în cadrul lui şi convocarea unui Sinod Ortodox ca reacţie de răspuns la acesta. Patriarhul i-a încredinţat că „nu există multe biserici, ci o singură Biserică – Ortodoxă” şi că el şi Sfîntul Sinod „vor lucra pentru unitatea tuturor ortodocşilor” ce poate fi asigurată doar pe fundamentul credinţei transmise nouă de Sfinţii Apostoli. Reprezentanţii Bisericii Georgiei la conferinţele panortodoxe, Mitropoliţii Gherasim de Zugdidi şi Teodor de Ahalţihe, au accentuat alegerea Bisericii lor: respingerea presinodală a documentelor neortodoxe „Sfînta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta” şi „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”. Pe lîngă acestea, Patriarhul şi mitropoliţii au afirmat că documentele „Sinodului” vor fi traduse în georgiană şi vor fi cercetate, iar un răspuns oficial va fi dat la Soborul Arhieresc al Bisericii Georgiei în octombrie anul curent.

Atît oaspeţii cît şi gazdele şi-au asumat obligaţia de a continua cooperarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe în faţa răspîndirii ecumenismului sincretic.

Sursa: Orthodox Ethos

Evaluarea ortodoxă a „sinodului” din Creta – Declaraţia din Chişinău

Dezaprobarea hotărârilor ”Sinodului” din Creta

În cadrul discuției de la masa rotundă care a avut loc la Chișinău, în capitala Republicii Moldova, pe data de 29 iunie (12 iulie după noul calendar) 2016, în ziua prăznuirii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, având ca obiect recentul Sinod de la Kolimbari din Creta, au rezultat următoarele poziții fundamentale:

  1. ”Sfântul și Marele Sinod” întrunit în Creta în intervalul 16-27 iunie 2016 și-a tăgăduit și propriul nume, și așteptările pliromei sănătoase a Bisericii.
  2. Și-a tăgăduit propriul nume, pentru că, judecat din punct de vedere teologic, s-a dovedit că nu este nici ”sinod”, nici ”sfânt”, nici ”mare”. Nu este un sinod ortodox, pentru că nu corespunde criteriilor și măsurilor adevăratelor Sinoade cunoscute în istoria Bisericii Ortodoxe; pentru că întrerupe tradiția sinoadelor ortodoxe, nu este o continuare a acestora, constituie un abuz și inovație sinodală. A construit un ”nou tip de sinod”, așa cum s-a lăudat unul dintre Întâi-stătători, Arhiepiscopul Albaniei, Anastasios. Este un sinod al Noii Epoci și al Ecumenismului.
  3. Nu este un sinod sfânt nici din punct de vedere formal, nici real, nici canonic, pentru că a luat hotărâri contrare hotărârilor Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, iar în ce privește abordarea ereziilor nu este ”următor Sfinților Părinți”. Deși relația Bisericii Ortodoxe, celei Una, cu eterodocșii s-a dovedit subiectul central al Sinodului, care pentru a-l dezbate a consumat mult timp și efort și a condus la mari tensiuni, cu toate acestea, pentru prima oară în istoria Bisericii, un Sinod cu atât de mari ambiții nu i-a numit și nu i-a condamnat pe eretici. Nicăieri în textele acestui Sinod nu există cuvântul ”erezie”. Dimpotrivă, numește ”biserici” ereziile monofizitismului, papismului și ale protestantismului, evaluează pozitiv textele Dialogurilor Teologice, dintre care unele sunt pline de erezii eclesiologice, ca de pildă textul de la Balamand (1993), cel de la Porto Alegre (2006), cel de la Ravena (2007) și textul de la Busan (2013); elogiază atotereticul ”Consiliu Mondial al Bisericilor” (WCC) și recomandă să fie continuată înjosirea Bisericii prin participarea noastră acolo și punerea Bisericii pe picior de egalitate cu așa-zisele biserici ale protestantismului. Legiferând, deci, participarea noastră, ce are o proastă prestație, și ascunzându-se trădarea reprezentanților ortodocși la Dialoguri, este ascuns în același timp și faptul că nu s-a înregistrat până azi nici nu progres teologic înspre adevăr, la absolut nici un dialog teologic. În plus, pentru prima oară în istoria Bisericii, un sinod i-a invitat la lucrările sale pe eretici ca observatori, dimpreună cu care au avut loc și rugăciuni în comun. Spre deosebire de toate acestea, răsună azi în inima noastră, în ziua de pomenire a Cuviosului Paisie Aghioritul (†1994), cuvântul său de mare actualitate: ”Ceea ce se cere de la fiecare ortodox este să le provoace și eterodocșilor neliniștea cea bună, ca să înțeleagă și ei că se află în înșelare, să nu se mai odihnească în chip mincinos cu gândul lor și astfel să se lipsească în această viață de bogatele binecuvântări ale Ortodoxiei, iar în cealaltă să se lipsească de multele binecuvântări veșnice ale lui Dumnezeu”[1]. 
  4. Sinodul de la Kolimbari nu poate fi numit nici ”mare”, pentru că nu au fost chemați să ia parte toți episcopii, și, prin urmare, o mare parte a pliromei nu a fost reprezentată. Pe de altă parte, cei puțini episcopi convocați nu au putut să-și manifeste opțiunea prin modul canonic de alegere, adică prin vot. Cei prezenți, care aveau și drept de alegere, au participat fără drept de vot și cu dreptul de a vorbi într-un interval limitat de timp. Din totalul de aproape 800 de episcopi ai Bisericii a-toată-lumea drept de vot au avut doar cei 14 Întâi-stătători, și pentru că dintre aceștia lipseau 4, în cele din urmă au votat 10, adică 1/80 din totalul episcopilor care trebuia să fie prezenți și să poată vota. Practica aceasta este fără precedent și arbitrară în istoria noastră bisericească, deoarece încalcă grosolan eclesiologia Sinoadelor Ortodoxe, care presupune egalitatea tuturor arhiereilor, lucru care se vede în votul lor egal. În esență, eludarea aceasta a egalității episcopale și elitismul fără precedent menționat mai sus introduce consacrarea unui un fel de ”Papă colectiv”, adică a Întâi-stătătorilor, care nu mai sunt primii între egali (“primi inter pares”), ci primii fără egal (“primi sine paribus”). La cel mai înalt nivel bisericesc, absența celor patru Biserici, a Antiohiei, a Rusiei, Bulgariei și Georgiei (dintre care prima face parte dintre cele cinci Patriarhii vechi), așadar, aceste patru Biserici absente reprezintă aproximativ 70% dintre creștinii ortodocși, dovedește cu atât mai mult că acest Sinod nu este ”mare”, ci mic, și, desigur, nici ortodox nu este, ci o simplă Conferință inter-ortodoxă lărgită.
  1. Sinodul și-a tăgăduit nu doar numele, ci a înșelat și așteptările pliromei Bisericii; dintre acestea, două aveau prioritate maximă pentru soluționarea vechilor schisme provocate de inițiativele conducerii bisericești, și pentru prevenirea altor dezbinări și tensiuni: trebuia să se soluționeze, prin revenirea la vechiul calendar părintesc, problema calendarului bisericesc, care a fost reformat abuziv, fără hotărâre panortodoxă, și rupe de aproape 100 de ani unitatea liturgică a ortodocșilor. Și, cel mai important, o măsură pe care trebuia să o ia Sinodul era condamnarea fără echivoc a panereziei ecumenismului, care de 100 de ani îi corupe pe ierarhii și teologii Bisericii, abandonând Tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și denigrându-i ca extremiști și fanatici pe cei care se luptă pentru păstrarea acestei Tradiții. Dimpotrivă, Sinodul de la Kolimbari, în discutabilul și contestabilul text ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, a procedat la un soi de ”amestec incompatibil” al Ortodoxiei cu ereziile. A formulat în acest text unele adevăruri ortodoxe, pe care însă le-a amestecat cu afirmarea ereziilor papismului și ecumenismului. Încă și propunerile de îndreptare a textului întăresc acest amestec al ecumenismului și sincretismului. Astfel, în loc de acrivie teologică în subiectele credinței, sunt introduse – iarăși, pentru prima oară în istoria Sinoadelor Bisericii – formulări în sine contradictorii și care, din punct de vedere teologic, se neagă pe ele însele, o ambiguitate intenționată, care azi ni se prezintă frumos ca ”diplomație bisericească”, câtă vreme, în fapt, constituie o ipocrizie vicleană și coruptă. Formularea unei eclesiologii eretice, adică acceptarea precaută, dar evidentă a ”bisericilor eterodoxe” în textul despre care vorbim, anulează însăși aspirația Sinodului de la Kolimbari de a face cunoscută lumii unitatea Bisericilor Ortodoxe, pentru că neagă eclesiologia ortodoxă formulată ortodox de-a lungul veacurilor și care constituie premisa unității bisericești. Potrivit cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur, ”când toți credem la fel, atunci există unitate […]. Acest lucru este unitatea credinței, când toți suntem una, când toți avem la fel conștiința legăturii noastre”[2]. Potrivit Sfântului Atanasie cel Mare, ereticii nu pot fi considerați credincioși ai lui Hristos: ”Ce credință există la aceștia, la care nici cuvintele, nici textele nu sunt sigure, ci toate sunt pervertite și se schimbă din timp în timp?”[3]. O condamnare oficială a textului respectiv ar constitui, prin urmare, ascultare și slujire în sensul unității Bisericii. Și toate celelalte texte ale Sinodului, insuflate de relativism teologic, prezintă probleme serioase; este în acest sens semnificativ exemplul textului ”Taina Nunții și impedimentele la aceasta”, care este problematic din punctul de vedere al Sfintelor Canoane și al eclesiologiei, căci propunerea de acceptare a căsătoriilor mixte ca ”iconomie” este extrem de neteologică din punct de vedere eclesiologic. Canonul 72 al Sinodului V-VI Ecumenic recomandă riguros anularea și dizolvarea unei asemenea căsătorii ca fiind concubinaj nelegiuit din punct de vedere bisericesc. Astfel, așa-numitul ”Sinod” nu introduce iconomia, ci o foarte gravă fărădelege canonică, cu foarte grave consecințe eclesiologice. Din motivele de mai sus, hotărârile Sinodului din Creta nu au caracter obligatoriu pentru Biserică și sunt în esență invalide.
  1. Ceea ce trebuie să se întâmple după eșecul Sinodului din Creta, ca să se poată lua hotărâri credibile și clare, nu ambigue și contradictorii, așa cum a luat acesta, este să aibă loc o înțelegere între acele Biserici care au lipsit din motive dogmatice și eclesiologice și episcopii cărora fie li s-a refuzat participarea, fie au participat, dar nu au semnat textul contestat, și, de asemenea, Sfântul Munte și pliroma sănătoasă a Bisericii care nu este de acord cu acest Sinod. Așa încât să fie respinse sinodal hotărârile nule și neavenite ale Sinodului, mai ales acest text ecumenist, și să aibă loc o condamnare sinodală oficială a ecumenismului ca erezie. Să se facă, de asemenea, efortul de revenire la vechiul calendar, așa încât să fie tămăduite rănile trecutului și să fie prevenite noi divizări și tensiuni. Acceptarea fără proteste a acestui text eclesiologic din Creta sau respingerea lui neoficială conduce la pătrunderea panereziei ecumenismului direct în Biserică, conduce cu alte cuvinte la coexistența a două tradiții dogmatice (eclesiologice) contradictorii: cea care este mărturisită în Simbolul de Credință despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și cea a unei biserici fără precedent în istorie, străine și eretice, o biserică a multelor ”biserici eterodoxe”. Astfel, Trupul lui Hristos, Biserica[4], se prezintă ”schizofrenic”, iar nu având ”mintea lui Hristos”[5], ci este un ”Hristos împărțit”[6], cu multe ”păreri”, adică credințe dogmatice, diferite[7]. Și, cu toate că Biserica este mijlocul prin care ”înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a devenit cunoscută acum începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”[8], ea se prezintă acum în acest text de la Kolimbari ca fiind lipsită de însușirea fundamentală a Cincizecimii, adică de unitate, în virtutea căreia ”Duhul Sfânt […] a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită”[9]. Obligativitatea unei condamnări sinodale a acestui text, dar și a ecumenismului în general, rezultă clar și din constatarea Cuviosului Maxim Mărturisitorul în legătură cu monoteliții. Potrivit acesteia nu e de ajuns ”să dispară” sau ”să se treacă sub tăcere” un text eretic care a fost aprobat sinodal, ci se impune condamnarea lui sinodală, așa încât să nu vatăme sufletele care îl citesc: ”A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri expusă prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) (Pentru Sfântul Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Efeseni 2: 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri[10].
  1. Aici, însă, se cuvine să amintim, legat de conștiința dogmatică a tuturor membrilor Bisericii, și a mirenilor, că pomenirea episcopilor ”în biserici” nu este necondiționată, ci depinde de credința dogmatică a acestora, pentru că la Dumnezeiasca Liturghie sunt pomeniți – în mod sincer, iar nu mincinos – ca unii ce ”drept învață cuvântul adevărului” lui Hristos sau, cu alte cuvinte, așa cum condiționează Sfânta Scriptură: ”pentru că aceștia priveghează pentru sufletele noastre”[11]. Potrivit eclesiologiei ortodoxe, așa cum aceasta a inspirat și dreptul bisericesc (”bizantin”) imperial, menirea Patriarhului este: mai întâi, pe cei pe care i-a primit de la Dumnezeu să îi păzească în bună-credință și în bună cuviința vieții; apoi, pe toți ereticii, după măsura posibilităților sale, să îi întoarcă la Ortodoxie și la unitatea Bisericii (eretici se numesc după legi și canoane și cei care nu au comuniune cu Biserica Sobornicească). Acest lucru, pentru că Patriarh înseamnă a fi chip viu și însuflețit al lui Hristos, care afirmă adevărul prin fapte și cuvinte[12].

Deci, la fel cum nu ne închinăm la icoana zugrăvită a lui Hristos, dacă aceasta, într-o logică nestoriană, nu păstrează monogramele mărturisirii dumnezeirii Lui (Ὁ Ὢν, [Cel ce este,] ΙC XC) sau celelalte însușiri cunoscute din Sfânta Scriptură și Tradiție ale firii Lui omenești, tot la fel, nu se recunoaște nici în persoana Episcopului Bisericii ”chipul viu al lui Hristos”, atunci când acesta nu păstrează mărturisirea dogmatică a Bisericii, adică a Trupului lui Hristos. Aceasta este și esența celui de-al 31-lea Canon Apostolic și al celui de-al 15-lea Canon al Sfântului Sinod I-II din timpul Marelui Fotie (861) despre întreruperea comuniunii cu episcopul locului.

semnături preoţii basarabeni
Semnăturile clericilor basarabeni
semnături
semnăturile Pr. Theodoros Zisis, Pr. Matei Vulcănescu, Dimitrios Tselenghidis, etc.
semnatura PS Longhin Jar
Semnătura PS Longhin Jar de susţinere a declaraţiei din Chişinău

Text întocmit de Pr. Prof. Univ. Theodoros Zisis și de dl. Prof. Univ. Dimitrios Tselenghidis

Sursa: Ortodoxia Catholica

Sursa foto: Apărătorul

Sursa greacă: http://aktines.blogspot.gr/2016/07/blog-post_353.html

Sublinierile aparţin redacţiei Lumea Ortodoxă

[1] Epistole, Editura Sfânta Sihăstrie ”Sfântul Evanghelist Ioan Teologul”, Tesalonic 2008, p. 149 și urm.

[2] Tâlcuire la Epistola către Efeseni 11, 3· PG 62, 83· «…ὅταν πάντες ὁμοίως πιστεύομεν, τότε ἑνότης ἐστί … Τοῦτο γάρ ἐστιν ἑνότης Πίστεως, ὅταν πάντες ἓν ὦμεν, ὅταν πάντες ὁμοίως τὸν σύνδεσμον ἐπιγινώσκομεν».

[3] Despre Sinoadele din Ariminum și Seleucia 38, PG 26, 760· «Ποία πίστις παρὰ τούτοις, παρ΄ οἷς οὐ λόγος, οὐ γράμμα βέβαιον, ἀλλὰ πάντα κατὰ καιρὸν ἀλλάσσεται καὶ μεταβάλλεται;».

[4] Efeseni 1: 22-23; Coloseni 1: 24.

[5] I Coriteni 2: 16.

[6] I Corinteni 1: 13: ”Oare s-a împărţit Hristos?”.

[7] Vezi și Efeseni 4: 5: ”Este un Domn, o credinţă, un botez”.

[8] Efeseni 3: 10: ”… pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”.

[9] Sedealna I de la Utrenia din Miercurea de după Cincizecime, ”Venind Duhul Sfânt prin a Sa putere, Hristoase, precum ai făgăduit Apostolilor, a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită; ci sălășluiește-l și întru noi, rugămu-ne Ție, Bunule, Iubitorule de oameni”.

[10] Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορίᾳ, ἤτοι ἐν Βιζύῃ 12, PG 90, 145 B.C. «ΘΕΟΔ.: Ἐκεῖνος ὁ χάρτης κατηνέχθη καὶ ἀπεβλήθη. ΜΑΞ.: Κατηνέχθη ἐκ τῶν λιθίνων τοίχων, οὐ μὴν ἐκ τῶν νοερῶν ψυχῶν. Δέξωνται τὴν κατάκρισιν τούτων τὴν ἐν Ρώμῃ συνοδικῶς ἐκτεθεῖσαν δι΄ εὐσεβῶν δογμάτων τε καὶ κανόνων, καὶ λέλυται τὸ μεσότοιχον καὶ προτροπῆς οὐ δεόμεθα».

[11] Evrei 13: 17: ”Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos”.

[12] Ἐπαναγωγή, τίτλος Γ΄, cap. α΄ & β΄· «Πατριάρχης ἐστὶν εἰκὼν ζῶσα Χριστοῦ καὶ ἔμψυχος, δι΄ ἔργων καὶ λόγων χαρακτηρίζουσα τὴν ἀλήθειαν […] Σκοπὸς τῷ Πατριάρχῃ πρῶτον μέν, οὓς ἐκ Θεοῦ παρέλαβεν, εὐσεβείᾳ καὶ σεμνότητι βίου διαφυλάξαι, ἔπειτα δὲ καὶ πάντας τοὺς αἱρετικοὺς κατὰ τὸ δυνατὸν αὐτῷ πρὸς τὴν ὀρθοδοξίαν καὶ τὴν ἕνωσιν τῆς Ἐκκλησίας ἐπιστρέψαι (αἱρετικοὶ δὲ τοῖς νόμοις καὶ τοῖς κανόσι καλοῦνται καὶ οἱ τῇ Καθολικῇ μὴ κοινωνοῦντες Ἐκκλησίᾳ)».

Pr. Theodoros Zisis: „Ne îngrijim să ne unim cu ereticii, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință”

VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI

De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător?

de Protopresviterul Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic. Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» – Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii ale Gortinei şi Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu şi Sinaxa Clericilor şi a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22

  1. Schimbarea calendarului care a avut loc în anul 1924 a rupt unitatea liturgică și a provocat diviziuni

Unul dintre subiectele arzătoare și urgente, pe care era chemat să le abordeze Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, era și cel al reformei calendaristice, al schimbării calendarului, pe care, fără o hotărâre panortodoxă, unilateral și fără nici o avertizare, au impus-o în 1924 Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei. Reforma a fost acceptată și de Biserica Ciprului, câtă vreme celelalte Biserici Ortodoxe s-au împotrivit și au respins-o, anume cele trei Patriarhii vechi, a Alexandriei, a Antiohiei, a Ierusalimului, celelalte Biserici și Sfântul Munte.

Acest demers antisinodal, anticanonic și, neîndoielnic, eronat, care nu corespundea nici unei necesități pastorale, a vătămat unitatea Bisericii din punct de vedere al calendarului sărbătorilor și liturgic – unitate care de 16 veacuri rămăsese netulburată, mai exact de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (315) care a stabilit prăznuirea comună a Paștelui.

Unitatea a fost lezată la două niveluri. Mai întâi la nivelul Bisericilor Locale Autocefale, dintre care multe nu au acceptat reforma și continuă până azi să prăznuiască sărbătorile și pomenirile Sfinților după Calendarul Iulian, cel strămoșesc, care este caracterizat azi ca ”vechi”. Alte Biserici au procedat treptat la reformă și au acceptat ceea ce se numește Noul Calendar, pe care unii îl numesc Calendarul Iulian ”îndreptat”, în timp ce, în fapt, este vorba de Calendarul Gregorian papistaș, ce și-a luat numele de la Papa Grigorie al XIII-lea, care în 1582 a schimbat calendarul și Pascalia în Apus, unde, și acolo, la început au existat împotriviri, treptat însă a fost adoptat de către toți și este valabil până azi, fiind calendarul european comun.

Diferența de 13 zile dintre cele două calendare, pentru corectarea căreia a și avut loc această schimbare, face ca astăzi să avem pe o arie extinsă o ruptură în unitatea calendaristică ce exista încă de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, pentru că atunci exista o diferență doar în prăznuirea Paștelui, câtă vreme acum diferența vizează toate praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și pomenirile Sfinților. Unul dintre motivele fundamentale pentru care a fost convocat Sinodul I Ecumenic, în afară de condamnarea ereziei lui Arie, a fost acela de a reface unitatea prăznuirii Paștelui și de a stabili și timpul prăznuirii acestuia prin date astronomice (echinocțiul de primăvară, luna plină), așa încât să nu coincidă prăznuirea Paștelui creștin cu Paștele evreiesc. Hotărârea aceasta i-a pus în dificultate pe reformatori în a proceda și la schimbarea Pascaliei, pentru că ar fi încălcat în mod evident canoane și hotărâri ale unui Sinod Ecumenic. Din acest motiv au lăsat Paștele neatins, să se prăznuiască după Vechiul Calendar, și așa se explică faptul că prăznuim Paștele în comun, toți ortodocșii. Astfel, există multe inconsecvențe: am adoptat Noul Calendar, dar îl avem și pe cel vechi în prăznuirea Paștelui. Toate Bisericile Ortodoxe prăznuim în comun Învierea lui Hristos, dar prăznuim separat, cu o diferență de 13 zile, Crăciunul, Boboteaza, Adormirea Maicii Domnului și toate pomenirile Sfinților, adică toate sărbătorile neschimbătoare din cele 12 luni ale anului. Și acest lucru apare pentru prima oară în istoria Bisericii, ce are printre însușirile ei fundamentale unitatea de cult, dimpreună cu unitatea credinței și administrativă.

Mai dureroasă este ruperea unității la nivel local. Pentru că schimbarea calendarului nu corespundea unei nevoi pastorale, nu a venit, cu alte cuvinte, dinspre turmă, ci a fost impusă de cei de sus, pentru a servi unor interese extrabisericești, și reacția de împotrivire a pliromei bisericești, a multor arhierei, preoți, monahi și mireni, a fost puternică și justitificată, cu urmarea că s-au format dezbinări și rupturi și în interiorul Sfântului Sinod, între episcopi, apoi, între preoți și episcopi, între mănăstiri și episcopi, între preoți și mireni la nivelul parohiei, chiar și între membrii aceleiași familii.

Ce minte malefică a propus prin sofisme această schimbarea și a distrus în mare măsură unitatea calendarului de sărbători al Bisericii, și la nivel local, și la nivel supralocal? Sinodul I Ecumenic de la Niceeea a restaurat unitatea prin serbarea în comun a Paștelui, iar acum de ce unii au distrus antisinodal și anticanonic, pe o arie extinsă, această unitate? Nu va mai exista un alt Sinod care să readucă unitatea și pacea, să tămăduiască rănile pe care le-a pricinuit reforma calendaristică unilaterală, antisinodală, fără o hotărâre panortodoxă, din 1924? Nu mai e mult și se împlinește un veac de când există această ruptură a unității în Biserică.

Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanții și monofiziții eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință.

  1. Decizia panortodoxă din 1904: Nu este posibil să se schimbe calendarul. ”Nu este posibil să se introducă inovații în această privință”.

Este plină de amărăciune istoria reformei calendaristice și s-au scris despre aceasta o mulțime de articole și cărți, cu argumentații care se contrazic și se resping una pe alta, încât pare dificil la început s-o scoată cineva la capăt și să găsească unde se află dreptatea. Foarte simplu și pe scurt, evoluția chestiunii în secolul al XX-lea este următoarea:

În cercurile academice din Răsăritul Ortodox, dar și în cercurile occidentalizante și secularizate ale mai-marilor bisericești, subiectul a început să se discute din prima parte a secolului al XIX-lea, fără un ecou mai larg în întregul clerului și în rândul mirenilor. Pentru prima oară, problema a fost pusă oficial de Patriarhul Ioachim al III-lea în enciclica patriarhală și sinodală din 1904, adresată întâi-stătătorilor Bisericilor Autocefale. Este vorba de o enciclică care schimbă poziția tradițională riguroasă a ortodocșilor față de creștinii rupți de Biserică ai Apusului, o enciclică ce, totuși, nu a fost acceptată panortodox nici până în ziua de azi; această acceptare se va realiza însă acum prin Sinodul din Creta, care este iminent, și, desigur, se va face prin răsturnarea tradiției sinodale și patristice precedente. Enciclica pare să păstreze echidistanța față de cele două facțiuni, adică a celor care doresc schimbarea calendarului și a celor care se împotrivesc acesteia, încheie însă cu mențiunea corectă că, indiferent care va fi hotărârea, aceasta trebuie să fie comună pentru toți ortodocșii: ”făcându-și cunoscute reciproc pozițiile, pentru a se crea în această privință o concepție comună, o părere și o hotărâre a Bisericii Ortodoxe Universale”[1]. Atitudinea neutră a enciclicei nu îl scutește de responsabilitate nici pe Patriarh, nici pe sinodali, pentru că au propus spre discuție și soluționare un subiect, pentru care nu exista nici o nevoie pastorală și bisericească, ci alte interese politice, economice, intercreștine, impuse de sus. Acest lucru reiese cât se poate de clar din răspunsurile Bisericilor Autocefale, care în întregul lor resping foarte categoric reforma calendaristă.

Redăm ultima parte a răspunsului Bisericii Rusiei la această chestiune, unde se atrage atenția asupra divizărilor și a neorânduielii pe care ar urma să le provoace reforma calendaristică, fără să existe nici o nevoie eclesială în acest sens: ”Căci această schimbare, ca una care tulbură rânduiala dintotdeauna și de multe ori consfințită de către Biserică, ar putea, neîndoielnic să provoace tulburări și în viața bisericească, în timp ce, în cazul respectiv, aceste tulburări nu-și găsesc o justificare suficientă nici în corectitudinea științifică a reformei, nici în vreo necesitate eclezială cristalizată și exprimată ca atare”[2]. În același spirit și Biserica României declară: ”Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Române Autocefale consideră și cere să rămânem în cele în care ne aflăm astăzi; întrucât este cu neputință să nu vătămăm rânduielile canonice, dacă ne gândim la schimbarea sau reforma Calendarului Iulian, cu care trăiește Biserica Ortodoxă de atâta timp, este cu neputință să nu se ajungă la mâhnire. În afară de aceasta, nici cu degetul nu este îngăduit să atingem hotărârile cele din vechime, care reprezintă poziția noastră bisericească”[3].

Este, totuși, spre cinstea Patriarhului Ioachim, dar și a arhiereilor sinodali ai Bisericii Constantinopolului că, după răspunsurile negative ale Bisericilor Locale, nu numai că au închis subiectul, dar au și apreciat că nu este posibil să aibă loc vreo schimbare în privința Calendarului și a Pascaliei: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”. Cât de mult ne-am fi dorit ca Patriarhia Ecumenică să păstreze și azi aceeași poziție atât referitor la panerezia ecumenismului, cât și la participarea noastră la ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, asupra cărora există o continuă și puternică împotrivire din partea multor biserici, dintre care unele bine au făcut că s-au retras din CMB, în timp ce altele hotărâseră acest lucru, dar au suspendat retragerea în urma presiunilor și amenințărilor! Atunci însă nu exista nici o amenințare sau presiune, dar, pentru a nu se rupe unitatea, Patriarhul Ecumenic se conformează celor care nu sunt de acord cu reforma calendarului. Biserica Constantinopolului, prin Patriarhul Ioachim al III-lea și arhiereii sinodali, scrie în contra-răspunsul dat Bisericilor autocefale în 1904: ”În ce privește calendarul nostru avem această părere: este venerabilă și neclintită Pascalia conscrată de veacuri, dar și adeverită prin practica neîntreruptă a Bisericii… așa încât nu este posibil a introduce inovații în această privință”[4].

Este, deci, venerabil și neclintit, adică neschimbat Calendarul predat de strămoși și este cu neputință orice schimbare sau inovare a acestuia: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”. În esență, este vorba de o hotărâre panortodoxă, de vreme ce sunt de acord toate bisericile, toate votează la fel, anume că este imposibilă reforma calendaristică. Nu era nevoie de nimic altceva decât să se țină această hotărâre panortodoxă și să se închidă subiectul, și în felul acesta ar fi fost evitate toate dezbinările și rănile din unitatea trupului eclesial. La începuturile veacului al XX-lea, Biserica ieșea nevătămată din atacul celui viclean.

  1. Unilateral, antisinodal și pucist demers al Patriarhului Meletie Metaxakis și al Arhiepiscopului Hrisostom Papadopoulos
"Patriarhul" mason şi ecumenist Meletie Metaxakis alături de "arhiepiscopul" anglican de Canterbury, Cosmo Gordon Lang
„Patriarhul” mason şi ecumenist Meletie Metaxakis alături de „arhiepiscopul” anglican de Canterbury, Cosmo Gordon Lang

Din nefericire, situația aceasta nu a ținut mult timp, pentru că treburile interne ale Bisericii Ortodoxe au fost bulversate de o personalitate foarte dotată, puternică și tocmai din acest motiv foarte periculoasă, de Meletie Metaxakis, care a preluat înalte demnități bisericești în patru biserici autocefale, un fenomen rar și unic în istoria Bisericii, după cum rară și unică este și vătămarea pe care a provocat-o în unitatea Bisericii atât el, cât și prin urmașii lui la tronul Constantinopolului, Atenagora și Bartolomeu, care îi merg pe urme. Mitropolitul de Kitiu din Cipru (1910-1918), Arhiepiscop al Atenei (1918-1920), Patriarh Ecumenic ca Meletios al IV-lea (1921-1923) și Patriarh al Alexandriei ca Meletios al II-lea (1926-1935). Ascensiunea lui facilă și de multe ori ilegală și anticanonică la demnități bisericești superioare și demersurile de răsturnare din temelii a tradițiilor Bisericii, pe care le-a făcut de pe aceste poziții, mulți le atribuie faptului că era mare mason de gradul 33. Să nu trecem cu vederea nici eforturile ecumeniștilor din cercurile bisericești și universitare de a-l promova ca pe o mare și însemnată personalitate bisericească, prin articole, studii și congrese, dintre care unele s-au ținut și foarte recent. Oricâte elogii i s-ar aduce, și oricâte acțiuni, unele cu adevărat importante, i-ar fi atribuite, totuși, în întregul ei, contribuția lui este una negativă, pentru că a provocat schisme, dezbinări, dezacorduri, conflicte în interiorul Bisericii, mai ales prin reforma calendaristică, și, după cum se știe este incontestabil cuvântul ”după roade se cunoaște pomul”. În contrapondere la elogiile aduse lui Metaxakis propunem susținătorilor lui să citească ce spune despre el o mare personalitate a Bisericii noastre, Cuviosul Gheronda Filothei Zervakos, cuvinte pe care le-am prezentat într-o lucrare recentă a noastră[5], și puține din foarte multele ce au scris împotriva lui Metaxakis distinse alte personalități bisericești, la care ne vom referi.

Nu vom intra în detalii despre cum a revenit discuția despre Calendar și Pascalie. A readus-o Metaxakis ca unul ce era atotputernicul Mitropolit al Atenei, unde îl ridicase Eleftherios Venizelos, prietenul și compatriotul său, care se afla pe atunci în centrul firmamentului politic al Greciei; cu toate acestea, nu a putut să impună atunci reforma calendaristică, ci abia mai târziu, ca Patriarh al Constantinopolului, prin colaborare cu Arhiepiscopul Atenei și profesorul universitar, care, demn de menționat, înainte de a deveni arhiepiscop și-a exprimat părerea, ca membru al unei comisii speciale, în 1919, că ”modificarea calendarului iulian, întrucât nu vine în contradicție cu aspecte dogmatice și canonice, poate să aibă loc în urma unei înțelegeri cu toate celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, mai ales cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, căreia ar fi trebuit să îi fie încredințată inițiativa oricărui demers în această privință”[6].

Înțelegerea aceasta ”cu toate celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe” nu a avut loc niciodată, pentru că aproape toate Bisericile au fost împotrivă. Reforma calendarului s-a făcut în mod unilateral și fără avertizarea de rigoare din partea Constantinopolului și a Atenei, pe care le-a urmat și Ciprul. Ca Patriarh al Constantinopolului, Meletie a convocat cunoscutul ”Congres Panortodox” de la Constantinopol, din 1923 (10 mai – 8 iunie), la care totuși nu au luat parte toate Bisericile Ortodoxe, și, cel mai  important, cele mai multe au respins hotărârile acestuia cu privire la schimbarea Calendarului. În ”Epistola Patriarhală” pe care a trimis-o ”Către Preafericiții și Înaltpreasfințiții Întâi-stătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei și României” (3 februarie 1923), prin care ruga să trimită unul sau doi reprezentanți la Congres, care inițial s-a numit ”Comisie”, leagă reforma calendaristică de imperativul unității pancreștine, asemănându-i pe ortodocși cu ereticii și încurajând astfel deschiderile ecumeniste promovate de cele două enciclice patriarhale precedente din 1902 și 1920. Scrie: ”Prin prezenta și pe toate căile este exprimată dorința și rugămintea către Biserică de a se găsi modul de a impune un singur calendar unitar atât pentru treburile seculare, cât și pentru cele religioase, nu numai pentru a exista o armonie a ortodoxului cu el însuși, atât ca cetățean, cât și ca creștin, dar și pentru servirea prin aceasta a unității pancreștine a tututor celor ce cheamă numele Domnului, prin faptul că serbează în aceeași zi Nașterea și Învierea Lui”[7]. Aceleași lucruri le-a repetat și în cuvântul său inaugural din prima zi a lucrărilor ”Congresului Panortodox” (10 mai 1923). Încercând să răstoarne hotărârea panortodoxă precedentă, care afirmă că nu este posibil să existe vreo schimbare a calendarului, așa cum s-a exprimat Patriarhul Ioachim al III-lea în contra-răspunsul său către Bisericile Ortodoxe locale: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”, invocă faptul că ”statele ortodoxe,  ca și cum ar fi urmat o singură deviză, au ajuns în punctul de a înlocui prin lege vechiul calendar cu cel nou”, prin urmare, se impune ca autoritățile eclesiale să facă același lucru, așa încât credincioșii să urmeze același calendar și în viața publică, și în cea religioasă. Pentru a crea încă mai multă confuzie, se prezintă în același timp ca antipapistaș, dar făcând eforturi să introducă calendarul gregorian papistaș, spunând că unitatea în prăznuirea Paștelui, care s-a păstrat de 13 secole, după Sinodul I Ecumenic, ”a fost ruptă în urmă cu trei secole și jumătate de hotărârea unilaterală a conducătorului unei Mari Biserici Creștine”, referindu-se la reforma calendaristică din 1582 introdusă de către Papa Grigorie al XIII-lea, și că acum a venit timpul ”refacerii unității creștinilor cel puțin în acest aspect”[8]. O superficialitate și o lipsă de discernământ care nu a reușit să ducă nici la unitatea cu ceilalți creștini în serbarea Paștelui, de vreme ce Pascalia se stabilește pe baza Calendarului Iulian, ci a provocat noi dezbinări în trupul Bisericii, în trupul Ortodocșilor prin acceptarea eclesială a noului calendar, care a avut și are ca urmare faptul că Bisericile Ortodoxe Autocefale prăznuiesc la o diferență de treisprezece (13) zile Crăciunul, praznicile Maicii Domnului și pomenirile Sfinților, că s-au produs mari tulburări printre credincioși, chiar și în cadrul aceleiași familii, și că se creează situații favorabile pentru crearea schismelor, care se mențin până azi. Astfel, scopul lui Metaxakis în ce privește prăznuirea pancreștină în aceeași zi a Nașterii și Învierii lui Hristos nu numai că nu a reușit, dar chiar a vătămat unitatea liturgică a ortodocșilor în prăznuirea Crăciunului, a praznicelor Maicii Domnului și a sărbătorilor Sfinților.

”Congresul Panortodox” al lui Metaxakis în cele din urmă a decis să ”corecteze” Calendarul Iulian prin eliminarea a 13 zile, acceptând astfel, de fapt, Calendarul Gregorian, în afara praznicului Paștelui, care rămâne neschimbat. În ce privește scoaterea celor 13 zile s-a stabilit la început să se socotească ziua de 1 octombrie 1923 ca 14 octombrie, în timp ce sărbătorile din zilele omise să fie prăznuite începând cu 14 octombrie sau așa cum stabilește arhiereul fiecărei eparhii[9].

congresul 1923
Participanții de la Congresul ”pan-ortodox” din 1923: 6 episcopi, un arhimandrit și 2 mireni

În ciuda acestor lucruri, nici o Biserică Ortodoxă nu a procedat la aplicarea acestei decizii, nici chiar Constantinopolul, până când nu s-a implicat cu putere și hotărâre ”asociatul” lui Metaxakis, așa cum îl numește pe acesta un cunoscut și distins ierarh al Patriarhiei Ecumenice, Mitropolitul Casandriei, Irineu. Face referire la Arhiepiscopul de atunci al Atenei, Hrisostom Papadopoulos. În urma unei înțelegeri dintre Patriarhia Ecumenică și Arhiepiscopia Atenei, s-a hotărât și s-a comunicat arhiereilor din cele două jurisdicții că ziua de 10 martie 1924 va fi socotită și numită 23 martie, fără modificarea Pascaliei.

  1. Reacția împotriva ”puciului” calendarist

a) Patriarhul Alexandriei, Fotie: ”Numai un Sinod Panortodox este competent să hotărască”.

Reacțiile au fost seismice, dar erau de așteptat. Multe biserici s-au împotrivit, ca și mulți ierarhi, preoți, monahi și mireni și, mai ales, Sfântul Munte. Patriarhul Alexandriei, Fotie, într-o scrisoare de răspuns către Arhiepiscopul Atenei și în urma unei hotărâri a Sinodului său scrie că nu există nici o necesitate de corectare a Caledarului Bisericii Ortodoxe, și în această privință sunt de acord și ceilalți întâi-stătători ai Bisericilor apostolice și vechi ale Răsăritului, adică următorii Patriarhi: al Antiohiei, Grigorie, al Ierusalimului, Damian, și Arhiepiscopul Ciprului, Chiril, care au propus ”întrunirea unui sinod al tuturor prea Sfințitelor Biserici ale lui Dumnezeu, singurul care poate hotărî competent și definitiv”. Nu își ascunde amărăciunea față de faptul că a fost respinsă recomandarea frățească a celor patru tronuri Apostolice de a nu se trece la ”îndreptarea” calendarului aflat în uz, nu numai în Biserica Greciei, ci și în toată Biserica Ortodoxă. Consideră că este un pretext și o falsă justificare acordul Patriarhiei Ecumenice, pentru că toți știu ”în ce condiții slujește acum preasfințitul tron Apostolic și Patriarhal, pe de o parte rămas orfan în multe privințe, după rânduielile pe care doar Domnul le cunoaște, rămas orfan în cele mai multe privințe, ca să nu spunem rămas orfan de toată turma, gol și de toată puterea de mai înainte și având nevoie de reorganizare în noua situație și acest lucru este mărturisit pe deplin de întâmplări foarte nefericite”[10].

După încheierea ”Congresului Panortodox” și după hotărârile acestuia, același Patriah Fotie, scriindu-i Arhiepiscopului Atenei, Hrisostom (Nr. Prot. 2664/1/14.8.1923), spune că de la Constantinopol au fost catapultate cu zel ”nu întru cunoștință” hotărâri ce vor duce la vătămarea întregii Biserici, și cu un elan devastator dușmanii cei veșnici complotează împotriva preasfintei Maici a Bisericilor, înțelegând consecințele nefericite ale reformei calendaristice asupra regimului pelerinajelor la Locurile Sfinte”[11].

b) Mitropolitul Casandriei, Irineu: Bisericile eterodoxe și serviciile secrete au fost în spatele lui Meletie Metaxakis

Mitropolitul Casandriei, Irineu, un arhiereu prestigios, înțelept și destoinic, pe când se afla încă sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, înainte, adică, de cedarea așa-numitelor ”Țări Noi” către Biserica Greciei, ce s-a realizat în urma hotărârii unei comisii, în anul 1928, scrie o scrisoare către un prieten al său, ieromonah din Karyes, din Sfântul Munte, din 1/14 mai 1924, în care arată cum a reacționat la reforma Constantinopolului și a Atenei. Îi relatează că Administratorul General al Sfântului Munte, care a dat ordin din partea Guvernului, pe baza unui document oficial, să fie aplicată modificarea Calendarului, i-a răspuns că ”în chestiuni atât de serioase în care este primejduit prestigiul canoanelor Apostolice și Sinodale, nu ne putem conforma recomandărilor seculare”. De asemenea, a trimis o foarte amplă epistolă Patriarhiei Ecumenice, care, printr-o enciclică din 27 februarie 1924 dispusese să se aplice modificarea Calendarului. În această epistolă, Mitropolitul Casandriei caracterizează Congresul întrunit la Constantinopol în vara lui 1923 sub președinția lui Metaxakis ca fiind în mod cât se poate de limpede antiortodox, nu panortodox, știut fiind că nici unul dintre Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului nu a fost de acord să participe, și arată pericolele care primejduiesc pacea Bisericii din cauza aplicării noului calendar într-o epocă istorică dificilă. A adăugat și următoarele despre Metaxakis: ”Am caracterizat, pe de altă parte, așa cum se cuvenea planurile și demersurile antiortodoxe ale lui Metaxakis care în mod fatal a ajuns să se urce pe tronul ecumenic prin astfel de fărădelegi, Metaxakis care zi și noapte lucra ca să zdruncine temeliile neclintite ale Ortodoxiei, adică tradițiile și rânduielile apostolice și sinodale; în plus, Patriarhia Ecumenică nu trebuie antrenată în demersurile [Arhiepiscopului] Atenei, care își are misiunea să aplice programul antiortodox al asociatului său Metaxakis, spre impunerea necredinței”[12].

Același mitropolit Irineu, ca membru de-acum al ierarhiei Bisericii Greciei, a depus un foarte important ”Memoriu către Sinodul Bisericii Greciei”, întrunit pe 14.6.1929, și în care se exprimă foarte dur față de Meletie Metaxakis. Îi scrie acestuia că spiritul modernismelor și al răzvrătirii față de cei care bine-lucrează în Biserica Ortodoxă de Răsărit s-a întruchipat în persoana fatalului Patriarh Meletie Metaxakis, care, adoptând linia celor ce se scriu prin periodice și ziare, după bunul plac al fiecărui jurnalist, și satisfăcând dorințe păcătoase și pofte egoiste ale unor Biserici eterodoxe și servicii secrete, care i-au satisfăcut ambiția oarbă și l-au ajutat să urce la demnitățile cele mai înalte ale Bisericilor locale, a convocat Congresul intitulat ”Panortodox”, în realitate însă antiortodox, de la Constantinopol, din mai 1923, la care între altele, s-a hotărât înlocuirea Calendarului Bisericesc Iulian cu cel Gregorian, ignorând toate interdicțiile în acest sens. Se referă și la celelalte hotărâri antiortodoxe ale Congresului, pe care le caracterizează drept inovații, și se întreabă: Ce drept a avut acest neavenit ca, fără părerea mitropoliților Tronului Ecumenic, să convoace un Congres Panortodox? Și pe baza cărei legi sau canon a hotărât întâi-stătătorul unei Biserici locale anularea hotărârii cu privire la Calendar și la Pascalie adoptate după căderea Constantinopolului, după cum menționează istoria bisericească, de toți Patriarhii Răsăritului, anume de distinșii Patriarhi Ieremia al II-lea al Constantinopolului, Meletios Pigas al Alexandriei, Ioachim al Antiohiei și Sofronie al Ierusalimului? Este permisă anularea hotărârii unui tribunal mai mare de către un tribunal mai mic? Un tribunal de primă instanță are dreptul, de pildă, să anuleze hotărârea Curții de Apel?”. Inovațiile lui Metaxakis i-au îndepărtat pe creștinii simpli de Biserică și au golit bisericile de la țară, dar au și dezbinat și împărțit Bisericile Autocefale Locale, care aveau între ele o unitate de invidiat în slăvirea și lăudarea lui Dumnezeu. Pentru prima oară în istorie, spune, am devenit cu toții martori ai unui jalnic eveniment, ca Biserica Ortodoxă a României să prăznuiască Paștele cu cinci Duminici mai devreme decât celelalte Biserici Ortodoxe în anul 1929. Și această încălcare a unității prăznuirii strălucitei Învieri a Domnului Biserica Română a plătit-o foarte scump, pentru că s-au rupt de ea în jur de 8 milioane de români, mai ales cei din Basarabia, care au prăznuit Paștele după vechea rânduială a Bisericii Ortodoxe[13].

Încă mai important este demersul la care a recurs Mitropolitul Casandriei, dimpreună cu mitropoliții Driinupolei și Dimitriadei. La Sinodul Bisericii Greciei care s-a întrunit pe 4 iulie 1929 a depus un denunț cu adevărat istoric și o propunere de reglementare a chestiunii calendaristice. În propunerea sa a pus niște condiții care, într-adevăr, dacă ar fi fost acceptate, ar fi fost evitate dezbinările și schismele. În cazul nerespectării acestor condiții, își exprimau protestul față de necanonicitatea celor întâmplate și își rezervau dreptul să le denunțe ”în fața marelui Sinod Panortodox care urma a fi convocat mai devreme sau mai târziu”. Vom reda în întregime acest text important în nota de subsol[14].

c) Cuviosul Gheronda Gavriil Dionisiatul și Sfântul Munte

Părintele Gavriil Dionisiatul
Părintele Gavriil Dionisiatul

Pururea pomenitul Gheronda Gavriil Dionisiatul se referă elogios la modul în care Mitropolitul Casandriei, Irineu, a abordat reforma calendaristică și în eparhia sa, în Halkidiki, și față de aghioriții care îi cereau părerea. Scrie că ”problemele de credință se rezolvă și se reglează cu bunătate și printr-o lucrare de convingere, iar nu prin forță și stăpânire”. Și continuă: ”O dovadă importantă în acest sens este poziția Mitropoliei de Halkidiki față de chestiunea calendarului, în care, cu toate că este legată geografic de Sfântul Munte, totuși nu există stilism și, pe toată întinderea ei, doar 15 familii urmează vechiul calendar, în satul Nikitis, și acestea sunt deservite de un preot al mitropoliei și doar de un deceniu au obținut un preot paroh. Acest lucru însă se datorează Mitropolitului de atunci al Casandriei, pururea pomenitul Irineu care se bucura de o mare cinstire și o bună reputație în rândul clerului și al poporului acesteia, ca și printre monahii Aghioriți. Când a avut loc schimbarea, au alergat și s-au sfătuit cu el, atât cei din cele două mitropolii ale județului, cât și monahii metoacelor și îl întrebau «ce să facem, Înaltpreasfințite?» Le răspundea cu limba lui Pavel. «Nu am poruncă de la Dumnezeu în această privință, de vreme ce nu s-a făcut cum trebuia acest lucru și sunt cu sufletul împărțit. Teoretic sunt cu vechiul calendar, iar practic sunt cu cel nou, pe cel vechi îl respect ca unul ce este unit cu viața Bisericii de secole, dar nu îmi este îngăduit să nu fac ascultare de Biserică și voi urma noul calendar. Voi faceți cum vă luminează Dumnezeu, nu vă spun nimic altceva, decât că nu voi îngădui să vă despărțiți de mitropolia și de mitropolitul vostru». I-au spus că Sfântul Munte a declarat că nu va primi noul calendar. Și cu îndreptățire le-a spus: «Poziția Părinților o aprob ca fiind bună și cred că Biserica o va accepta, pentru că monahii trebuie să urmeze cu acrivie cele bisericești și vechea rânduială. Calendarul», le-a spus, «nu este dogmă, nici canon al Bisericii, ci este o chestiune care ține de rânduială, și de aceea voi urma hotărârea Bisericii». Apoi i-a convins pe toți și l-au urmat, așa cum am spus mai sus. Însă, când s-a întrunit plenul Sinodului în 1931, pentru a discuta problema calendaristică, s-a pus în fruntea celor care vroiau revenirea la calendarul vechi. Au votat și era cât pe ce să câștige: din 61 de arhierei, 28 au votat pentru revenirea la vechiul calendar, iar 33 pentru menținerea celui nou”.[15]

Gheronda Gavriil Dionisiatul nu omite să ne lămurească și poziția Sfâtului Munte față de schimbarea calendarului, despre care scrie următoarele: ”Potrivit acestora, Biserica a greșit, după părerea unor cercuri bisericești valide, pentru că a hotărât unilateral schimbarea calendarului și a rânduielii sărbătorilor, din pricina căreia ne aflăm astăzi dezbinați, ortodocșii, din punct de vedere bisericesc, spre sminteala credincioșilor mai evlavioși și spre luarea în râs din partea eterodocșilor. Sfântul Munte, credincios tradiției Bisericii, a dezaprobat această hotărâre și modificare unilaterală ca fiind fără precedent în rânduiala de veacuri a Bisericii noastre Ortodoxe și, cu respectul de rigoare, a declarat Patriarhiei Ecumenice că nu va pune în aplicare noul calendar și va stărui neclintit în rânduiala dintotdeauna a sărbătorilor și în calendarul iulian, fără să se rupă bisericește de Biserica Mamă, și și-a exprimat, cu cel mai mare respect, părerea și dorința ca, bine lucrând, să convoace un Sinod Panortodox pentru reglarea acestei probleme. Hotărârea aceasta au semnat-o și au acceptat-o cele 19 Sfinte Mănăstire, și numai Mănăstirea Vatoped a declarat că, făcând ascultare față de hotărârea Bisericii, a aplicat și va urma noul calendar. În privința acestui lucru, Sfânta Chinotită, judecând cu îngăduință această poziție a ei, și pentru a nu intra în conflict cu Biserica Mamă, a tolerat separarea Mănăstirii Vatoped, după cum a tolerat și atitudinea acesteia față de calendar, lăsând lucrurile la latitudinea dreptei cugetări și a iubirii de frați a Părinților acestei mănăstiri, [situație] care a durat 50 de ani, după care această respectabilă mănăstire a revenit la vechiul calendar, și astfel Sfântul Munte rămâne unit în vechea rânduială a Bisericii, fără însă a se rupe de aceasta, rugându-se Dumnezeului Ziditor să tămăduiască în timp ruptura aceasta și să se revină la vechea rânduială, încât cu o gură și cu o inimă să se slăvească preasfântul Lui nume de toți ortodocșii”[16].

d) Sfântul Nicolae Velimirovici: ”Constantinopolul modern și antipatristic. Nu îl vom urma!”

Sf. Ierarh Nicolae Velimirovici
Sf. Ierarh Nicolae Velimirovici

Același Cuvios Gheronda Gavriil Dionisiatul, una dintre marile personalități aghiorite ale secolului al XX-lea, ne relatează, ca martor ocular, cuvintele înțelepte și vrednice de luare aminte referitoare la calendar și la alte inovații ale Constantinopolului, pe care marele și prea învățatul ierarh sârb, acum recunoscut și ca Sfânt al Bisericii, Arhiepiscopul Ohridei, Nicolae Velimirovici, le-a rostit în cadrul ”Comisiei Pregătitoare a Sfintelor Biserici Ortodoxe”, care s-a întrunit în Sfântul Munte în 1930. Iată ce relatează Gheronda Gavriil: ”Eram pe atunci reprezentant din partea Sfintei Chinotite, când s-a întrunit la Sfânta Mănăstire Vatoped Congresul Interortodox pentru soluționarea a diferite probleme, între care și cea legată de calendar și, discutându-se această chestiune, a luat cuvântul reprezentantul Bisericii Serbiei, Nicolae, Arhiepiscopul Ohridei, o personalitate remarcabilă a Ortodoxiei, care a spus: «Preasfințiți Arhierei, în mod firesc mamele sunt mai conservatoare decât fiicele, însă în privința subiectului pe care îl judecăm, noi vedem că Biserica noastră Mamă procedează la hotărâri moderniste, ignorând Bisericile surori locale și, de aceea, declarăm cu amărăciune că nu vom urma drumul trasat de Biserica Mamă și vom stărui în cele ce ni s-au predat și am învățat de la Sfinții Părinți». La acestea, a dorit să răspundă ceva Mitropolitul de atunci al Kerkirei și ulterior Patriarh Ecumenic, Atenagora, dar l-a oprit Mitropolitul Iracliei, Filaret, care prezida ședința, declarând că subiectul se amână pentru un răstimp mai prielnic, întrucât la Congresul nostru lipsea Biserica Rusă. Și astfel, de atunci, cu toate că, potrivit regulamentului, subiectul este înscris spre soluționare pe toate ordinele de zi la congresele panortodoxe preliminarii care s-au întrunit, niciodată nu se discută, deoarece în cadrul lucrărilor premergătoare nu se întrezărește o soluție pozitivă și toată așteaptă soluția de la timpul care le rezolvă pe toate”[17].

Din aceleași Acte ale ”Comisiei Preliminarii a Sfântului Munte” rezultă opinia negativă a Sfântului Nicolae al Ohridei despre ”Congresul Panortodox” din 1923 al lui Metaxakis, care, așa cum a spus Nicolae Velimirovici, a provocat ”un fel de schismă” și din care au decurs o mulțime de anomalii binecunoscute[18].

e) Cuviosul Filothei Zervakos: ”Patriarhul mason Meletie Metaxakis l-a antrenat în acest demers pe Arhiepiscopul Hrisostom. Să revenim la vechiul calendar!”.

Părintele Filotei Zervakos
Părintele Filotei Zervakos

Referirea aceasta la reacțiile sănătoase față de schimbarea inutilă, unilaterală, antisinodală, ”pucistă”, a calendarului, care au fost foarte multe, o vom încheia cu câteva din cele ce spune despre calendar Cuviosul Filothei Zervakos, care, cu toate că ”prin iconomie” a urmat Noul Calendar, nu a încetat până la sfârșitul vieții sale să se lupte, să îi sfătuiască pe arhierei – de pildă, pe episcopul luptător și mărturisitor Augustin Kandiotis, și chiar și pe Arhiepiscopul Atenei Hrisostom al II-lea Hatzistavros, de a reveni la vechiul calendar, pentru că acest lucru i-a fost descoperit din cer, după rugăciune fierbinte, ca fiind soluția corectă. Cel din urmă i-a făgăduit că o va face, nu a mai reușit însă din pricina înlăturării lui de pe tronul arhiepiscopal al Atenei în mai 1967. Citind textele Cuviosului Filothei despre problema calendaristică, putem să facem următoarele constatători generale.

De la apariția problemei, care a fost creată de forțe străine de Biserică, până la sfârșitul vieții sale, Gheronda Filothei a păstrat o poziție consecventă și statornică având ca bază respectarea întocmai a canoanelor și a tradițiilor Bisericii. Schimbarea calendarului a fost, spunea Gheronda Filothei, o hotărâre greșită, care nu exprima în întregul ei și unanim părerea Bisericii, adică a tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale întrunite  în sinod, ci unilateral și ”pucist” doar două biserici, Biserica Patriarhiei Ecumenice și Biserica Greciei. Hotărârea aceasta, fiind anticanonică, eronată, antisinodală și vătămătoare pentru unitatea Bisericii, trebuie neapărat îndreptată prin revenirea la Vechiul Calendar tradițional. Gheronda Filothei, vreme de mulți ani și, în ciuda presiunilor pe care le exercita asupra lui mitropolitul locului, continua să țină Vechiul Calendar la Mănăstirea Longovardei, așa cum a făcut și face până azi Sfântul Munte și multe Biserici Ortodoxe Autocefale. Se lupta și scria că trebuie să fie abordat urgent subiectul, pentru a fi evitată schisma. Când însă a constatat că nu mai exista vreo posibilitate de îndreptare, ci se consolida folosirea Noului Calendar, iar pe de altă parte unii aghioriți zeloți ultraconservatori și fanatici au ieșit în lume și au deviat abordarea problemei, făcând din ea un subiect de credință și dogmă, dezaprobând și anatematizând în același timp Biserica oficială, pentru că, chipurile, s-a lipsit de dumnezeiescul har și nu ar mai avea Taine valide, Gheronda Filothei Zervakos și-a schimbat poziția, a acceptat prin iconomie Noul Calendar, care nu lezează dogmele, nici nu îi lipsește pe credincioși de dumnezeiescul har, însă a continuat să creadă și să scrie că această acceptare prin iconomie a Noului Calendar nu trebuie să se extindă, ci Biserica are datoria să revină la acrivia canonică prin întoarcerea la Vechiul Calendar bisericesc. Nădăjduia că acest lucru va avea loc curând și în această direcție lucra cu stăruință, recomandându-le și vechilor calendariști să nu acutizeze lucrurile prin poziții extremiste împotriva noilor calendariști. În scrierile sale se referă în mod repetat la patriarhul mason Meletie Metaxakis, pe care îl consideră ca fiind principalul responsabil pentru reforma calendaristică, fără însă a-l scuti de răspunderi pe Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos al Atenei, care însă a venit la un moment dat să-l cerceteze pe Gheronda Filothei, vrând să se pocăiască și a aruncat răspunderea pe Metaxakis, spunând literal: ”Mai bine ar fi fost să nu-l fi cunoscut vreodată. Acest Metaxakis stricat m-a tras după el”. Într-o scrisoare a sa către Patriarhul Atenagora, Cuviosul Filothei scrie: ”Dezbinarea și schisma pe care le-a adus inovația necugetată, lipsită de scop, inoportună și diavolească, adică introducerea calendarului gregorian (papistaș) de către predecesorul dumneavoastră mason, Meletie Metaxakis, cel care l-a atras după sine și pe Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom Papadopoulos”[19].

  1. Toți se așteptau ca Sinodul viitor să rezolve problema calendarului

Din scurta referire la trista istorie a reformei calendaristice rezultă că după marea vătămare produsă unității liturgice dintre Bisericile Ortodoxe autocefale și prin dezbinările și rupturile dintre credincioși, toți apreciau că această stare traumatică și bolnavă trebuia soluționată prin convocarea unui Sinod Panortodox sau Ecumenic. Chiar și numai pentru acest subiect, pentru această ”necesitate urgentă”, era necesară și obligatorie convocarea Marelui Sinod Panortodox. Acest lucru l-au propus multe biserici locale și l-au recomandat Sfinții Bătrâni duhovnicești, sfătuindu-i pe credincioși să aibă răbdare, pentru că e vorba de o neorânduială și anomalie temporară, pe care urma să o tămăduiască Biserica.

Este semnificativ și vrednic de semnalat că vreme de 75 de ani de când durează procedura presinodală, adică de la ”Comisia Pregătitoare din Sfântul Munte” care s-a întrunit la Mănăstirea Vatoped în 1930, care a și întocmit o primă listă de subiecte, până acum două luni, până în ianuarie 2016, Calendarul și subiectul conex al Pascaliei se aflau pe ordinea de zi statornic și neschimbat, ca subiect principal și de bază spre soluționare. În prima listă de subiecte mai largă a primei Conferințe Panortodoxe de la Rhodos din 1961, subiectul apare la capitolul al III-lea, după cum urmează: ”Problema calendaristică. Studiu asupra problemei cu referire la hotărârea despre Pascalie a Sinodului I Ecumenic și la găsirea modului de restaurare a împreună-lucrării dintre Biserici în această privință”. A IV-a Conferință care s-a întrunit la Chambesy la Geneva în 1968 a limitat numărul de subiecte, dar nu s-a atins de problema calendarului, care apare cu același titlu pe care l-am pomenit și noi. Prima Comisie Interortodoxă Pregătitoare presinodală a Sfântului și Marelui Sinod, de la Chambesy, Geneva, din 1971, a făcut același lucru. În cele din urmă, în catalogul final al celor zece (10) subiecte pe care le-a propus Prima Conferință Panortodoxă Presinodală de la Geneva, din 1976, era cuprins și subiectul calendarului, cu titlul ”Chestiunea calendarului comun”.

  1. Prin intervenția papismului și al protestanților este abandonat subiectul calendarului. Noul subiect: Prăznuirea comună a Paștelui

Între timp, participarea noastră la ”Consiliul Mondial al Bisericilor” și deschiderile ”unioniste” față de papism au încurajat aceste cercuri să le ceară ortodocșilor acordul pentru prăznuirea în comun a Paștelui într-o duminică fixă din aprilie. Noi, ortodocșii, ne-am păstrat unitatea cel puțin în prăznuirea Paștelui, chiar și după inovația calendaristică a lui Metaxakis; acum, ispititorul cel din afară, după ce ne-a dezbinat în privința tuturor marilor sărbători cu data fixă și întreține foarte bine această separare, dorește și alte schisme prin introducerea prăznuirii comune cu eterodocșii a Paștelui. La discuțiile cu papistașii și cu protestanții, noi, ortodocșii, nu am respins această nouă propunere schismatică antiortodoxă, doar am fost rezervați în a ne exprima acordul la congresele ecumeniste și la întâlnirile similare, temându-ne de noi schisme și neorânduieli, fără ca unii dintre demnitarii noștri supremi, ca patriarhul Bartolomeu, să înceteze să-și declare acordul și dorința de a se ajunge la prăznuirea în comun a Paștelui.

Această nouă pretenție și această nouă evoluție legată de prăznuirea Paștelui, potrivit vicleniei atotînțelepte a promotorilor acesteia, care se bazează pe principiul ”pretinde mai multe, ca să poți păstra măcar cele ce ai deja”, a făcut în așa fel încât marea problemă a reformei calendaristice din 1924 să treacă în plan secundar, dacă nu chiar aproape să fie uitată și să nu mai existe speranța și perspectiva ca Bisericile Ortodoxe Autocefale să revină la unitatea liturgică, iar separarea credincioșilor în vechi calendariști și nou-calendariști să lezeze unitatea trupului bisericesc. Sfinții Părinți de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea au refăcut unitatea prăznuirii Paștelui; ”Părinții” contemporani au rupt unitatea în toate celelalte praznice și nu numai că nu fac nimic pentru a o restaura, ci în mod samavolnic întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe, în ianuarie anul acesta, fără hotărârile sinodale ale ierarhilor lor, au scos subiectul calendarului și al Pascaliei de pe ordinea de zi – singurul care era cu adevărat urgent și necesar de soluționat.

De altfel, în această direcție era orientat și textul presinodal pe care l-a pregătit a II-a Conferință Panortodoxă Presinodală de la Geneva din 1982, pe care l-a acceptat fără să-l modifice ”Comisia Interortodoxă Specială”, constituită de întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe în martie 2014, și textul a fost trimis ca atare Sfântului și Marelui Sinod, în care însă nu va ajunge niciodată, dat fiind că a fost respins de întâi-stătători.

În textul acesta, care adeverește aprecierile noastre și pe care îl redăm în întregime în nota de subsol, se dă pondere prăznuirii comune cu eterodocșii a Paștelui. Nu există nici un gând, nici o propunere, nici o apreciere despre vătămarea produsă de reforma calendaristică din 1924 și despre nevoia de tămăduire a acesteia. În esență, se consfințește demersul anticanonic al lui Meletie Metaxakis și al lui Hrisostom Papadopoulos, și sunt chemați la ascultare toți ”cei ce eventual cugetă contrar față de biserica lor canonică”[20].

  1. De ce a fost retrasă problema calendarului de pe ordinea de zi? Constantinopolul și Moscova nu au fost la înălțimea situațiilor. Nu au ridicat ”greutatea zilei”

Atunci de ce a fost retras textul de pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod? Explicațiile persoanelor responsabile nu se pun de acord, însă dau posibilitatea unor aprecieri. Mitropolitul Pergamului, Ioan, președintele Comisiei Interortodoxe Speciale la ultimele două Conferințe Presinodale, în informarea pe care a făcut-o ierarhilor Patriarhiei Ecumenice vara trecută (28 august 2015) a spus în acest sens:  ”Acest subiect a preocupat a II-a Conferință Presinodală, după o lungă pregătire, care cuprindea schimburi de opinii și întâlniri ale unor astronomi specialiști, prin intermediul cărora s-a dovedit necesitatea de adaptare a modului de calculare a timpului sărbătoririi Paștelui și a fost exprimată propunerea despre examinarea posibilității unui interval de timp comun pentru prăznuirea Paștelui de către toți creștinii. Pe durata lucrărilor Comisiei Speciale, căreia i-a fost trimis spre redactare textul de către Întâi-stătători, reprezentanții Bisericilor Rusiei, Serbiei și Georgiei au formulat propunerea de a fi eliminat subiectul de pe ordinea de zi a Sinodului, ca unul care nu mai preocupă Biserica Ortodoxă, dar Patriarhia Ecumenică și celelalte delegații au apreciat că această chestiune trebuie să rămână deschisă, dat fiind faptul că, în special în diaspora, subiectul prăznuirii comune [cu eterodocșii] a Paștelui constituie o problemă pastorală, mai ales în cazurile de căsătorii mixte și, în general, datorită nevoii de conviețuire armonioasă între ortodocși. Astfel, textul celei de-a doua Conferințe Presinodale, fără a fi modificat de Comisie, este trimis ca atare Sfântului și Marelui Sinod”.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la ultima și decisiva Sinaxă a Întâi-stătătorilor de la Geneva, din ianuarie anul acesta, la comunicarea inaugurală (22 ianuarie 2016) a spus pe această temă următoarele: ”În timpul care a trecut și în ciuda hotărârilor luate prin unanimitate, unele Biserici și-au exprimat dorința sau chiar și revendicarea ca Sfântul și Marele Sinod să fie amânat, până când se vor discuta și, eventual vor fi acceptate în unanimitate, atât subiectele autocefaliei și al dipticelor, cât și textele celei de-a II-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (1982) despre impedimentele la căsătorie și despre calendarul comun, care nu s-au bucurat de unanimitate în ce privește modificările propuse de Comisia specială menționată. Legat de ultimele două subiecte, nu putem decât să ne exprimăm surprinderea față de revendicarea de mai sus, dat fiind că hotărârea Sinaxei noastre din 2014 nu prevedea în nici un caz o revizuirea radicală a acestor texte, ci doar o simplă „redactare” a lor de către Comisia Specială, fapt pentru care pe bună dreptate, președintele comisiei nu a permis o revizuirea radicală a textelor, pentru că acest lucru ar fi constituit o încălcare sau o depășire a atribuțiilor acordate Comisiei de Sinaxa Întâi-stătătorilor. Revendicarea de revizuire a textelor menționate care a venit din partea unor Biserici va presupune în mod clar o nouă hotărâre unanimă a Sinaxei Întâi-stătătorilor, diferită de cea luată în anul 2014 cu privire la simpla redactare a textelor respective, redactare care, potrivit naturii ei, nu va putea atinge nucleul conținutului acestor texte”.

Din Comunicatul Departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Moscovei (23 ianuarie 2016) suntem informați de următoarele: ”Întâi-stătătorul Bisericii Ruse și-a exprimat convingerea că proiectul de text «Chestiunea Calendarului» are nevoie de revizuire și a subliniat că subiectul «stabilirii exacte a datei Paștelui» nu este de actualitate pentru Biserica Ortodoxă și nu poate conduce decât la confuzie în rândul celor mai mulți dintre credincioși”.

Din luările de poziții ale acestor trei persoane prin excelență responsabile, rezultă următoarele: Mitropolitul Pergamului, care în mod statornic susține linia Patriarhiei Ecumenice, insistă să se păstreze propunerea de ”prăznuire în comun a Paștelui de către toți creștinii”, dat fiind că în țările din diaspora acest lucru constituie o problemă pastorală și în ciuda reacțiilor reprezentanților Bisericilor Rusiei, Serbiei și Georgiei,  care au propus să fie eliminat subiectul și să nu se discute, a reușit să îl treacă fără modificări și să îl trimită în Sinod. Dacă în cele din urmă acest text ar fi fost aprobat de Sinod, după cum am arătat deja, acest lucru ar fi constituit o recunoaștere oficială a reformei calendaristice a lui Metaxakis și o permanentizare a schismei calendaristie, dar ar fi deschis și perspective favorabile pentru stabilirea serbării în comun a Paștelui. Patriarhul Rusiei, Chiril, într-un mod mai diplomat, nu a cerut să fie retras textul, ci să se facă modificări. Se pare însă că modificările pe care le-a cerut răsturnau cele două elemente importante ale liniei Fanarului, la care am făcut referire, anume păstrarea Noului Calendar și serbarea împreună cu eterodocșii a Paștelui, așa că și Patriarhul Ecumenic a preferat să nu se discute subiectul, mai degrabă decât să sufere o înfrângere și să fie răsturnată politica ecumenistă a Constantinopolului. În orice caz, mai câștigată a fost Moscova, care deja se laudă credicioșilor ei că nu a lăsat să avanseze și să fie recunoscute reformele Calendarului și a Pascaliei. Este însă pierdută din vedere Biserica Ortodoxă în întregul ei, pentru că, iată, nu mai are învățători și conducători a-toată-lumea, care să nu vadă îngust și să nu se gândească doar la turma lor și care să nu se orienteze după Apusul puternic și eretic, ci să privească universal și cu dragoste de frați la toți ortodocșii, să aibă în vedere combaterea ereziilor și a schismelor. Cine va reface și când anume unitatea liturgică dintre Bisericile Ortodoxe în prăznuirea Crăciunului, a Bobotezei, a praznicelor Maicii Domnului și ale Sfinților? Moscova nu este interesată de acest lucru? Dacă ar fi avut această perspectivă strict locală, neuniversală, Sinodul I Ecumenic nu ar fi soluționat nici erezia lui Arie, nici problema prăznuirii în comun a Paștelui.

Sinaxa Întîistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale din ianuarie 2016 la Chambesy, Elveţia
Sinaxa Întîistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale din ianuarie 2016 la Chambesy, Elveţia

Însă lucrul cel mai amar și mai dureros este că atât Constantinopolul, cât și Moscova, în ciuda diferențelor dintre ele asupra unor probleme particulare, înaintează în același gând și mână-n mână către acceptarea de către Marele Sinod a ereziei ecumenismului prin susținerea Dialogurilor Teologice și a textelor eretice, pe care aceștia le-au elaborat, și prin continuarea participării ortodocșilor la ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, subminând și banalizând Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos, și prezentând-o în fapt ca o mică parte și completare a acestui potpuriu eretic care este Consiliul Mondial al Bisericilor. Există ceva similar în istoria Bisericii? Constatăm anticipat că, date fiind aceste premise și direcții, Marele Sinod nu va constitui o continuare a Sinoadelor precedente și va fi respins ca mincinos de către conștiința pliromei Bisericii.

Epilog

Schimbarea Calendarului, în 1924, de către Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei a fost o acțiune unilaterală și ”pucistă”, pentru că nu a avut loc printr-o hotărâre panortodoxă. A rupt unitatea liturgică dintre Bisericile Ortodoxe locale și a provocat schisme și dezbinări între credincioși.

Mulți au acceptat schimbarea ca fiind o soluție temporară ”după iconomie”, până când un Sinod Panortodox va soluționa problema și va reintroduce unitatea calendarului sărbătorilor, care vreme de 1600 de ani a fost netulburată în Biserică, de la Sinodul I Ecumenic până în 1924. La schimbare au colaborat și au pus umărul ”biserici” eterodoxe și servicii secrete prin intermediul Patriarhului mason Meletie Metaxakis.

”Sfântul și Marele Sinod” care urmează a se întruni constituia pentru toți o așteptare și era o obligație a liderilor bisericești să discute și să rezolve această problemă. Din păcate, pe parcursul îndelungatei proceduri presinodale, papistașii și protestanţii le-au pus înainte ortodocșilor un nou subiect, ”prăznuirea comună a Paștelui”, cu urmarea că interesul s-a îndreptat într-acolo și a fost atenuată discuția despre refacerea unității liturgice în prăznuirea sărbătorilor fixe, care a fost provocată fără motiv și fără nici o nevoie pastorală.

În ultima fază a Sinodului și fără hotărârea sinodală ale Bisericilor locale, subiectul calendarului a fost retras de pe ordinea de zi, cu toate că era subiectul prin excelență urgent și arzător. A fost retras, pentru că, pe de o parte, Moscova, care a urmat dintotdeauna Calendarul Iulian părintesc, nu a dorit legalizarea reformei calendaristice a lui Metaxakis și transferarea dezbinărilor și schismelor și în propria-i turmă, în timp ce Constantinopolul, indiferent față de ruperea unității pe care el însuși a provocat-o, continuă să susțină Noul Calendar și să fie de acord cu propunerea despre prăznuirea comună a Paștelui. Și, întrucât conducerile bisericești sunt de acord cu legalizarea panereziei Ecumenismului, care reprezintă un subiect mult mai grav decât Calendarul și Pascalia, au scos din mijloc ”cele ce îi despart”, pentru a privi la ”cele ce îi unesc”, după cum doresc serviciile secrete și centrele extrabisericești, ca să se provoace și alte schisme.

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_25.html

Traducere: Tatiana Petrache (G. O.)

Sursa: Graiul Ortodox

Sublinierile aparţin redacţiei Lumea Ortodoxă

[1] Ιωαννου Καρμιρη, Τὰ Δογματικὰ καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul 2, Graz–Austria 19682, p. 1039 și Αντωνιου Παπαδοπουλου, Κείμενα Διορθοδόξων καὶ Διαχριστιανικῶν Σχέσεων [Texte ale Relațiilor Interortodoxe și Intercreștine], Ed. Οἶκος Ἀδελφῶν Κυριακίδη, Tesalonic 1991, p. 15.

[2] Αντωνιου Παπαδοπουλου, Idem, p. 38.

[3] Ibidem, p. 53.

[4] Ιωαννου Καρμιρη, idem, p. 1043. Αντωνιου Παπαδοπουλου, idem, p. 81. Pururea pomenitul monah aghiorit NIKODIMOS BILALIS, unul dintre cei mai buni cunoscători și cercetători ai subiectului Calendarului și Pascaliei apreciază diferit hotărârea Patriarhului Ioachim al III-lea într-un studiu al său cu titlul: ”Ecumenismul și schimbarea Calendarului”, din volumul Ecumenism. Geneză-Așteptări-Dezmințiri, Actele Congresului Științific Interortodox, Sala de Ceremonii a Universității Aristoteliene din Tesalonic, 23-25 septembrie 2004, Editura ”Theodromia”, Tesalonic 2008, vol. 2, p. 937.  Scrie: ”Astfel, Ioachim «îmbrăcat și întreg la minte» (Luca 8:35), ca unul ce era inițiat în ale diplomației fanariote, s-a repliat și a trimis o nouă epistolă enciclică în 1904, în care supralicitează faptul că nu poate avea loc schimbarea Calendarului și a Pascaliei! Fiind un diplomat experimentat, nu a făcut decât să amâne pentru altă dată abordarea subiectului Calendarului și a Pascaliei. Iată un fragment semnificativ din epistola sa din 1904: «… Cu privire la Calendarul nostru avem această părere: venerabilă și neclintită este Pascalia cea de veacuri consacrată, dar și adeverită prin practica neîntreruptă a Bisericii, așa încât nu este cu putință a introduce inovații în această privință… Considerăm că este precoce pentru momentul de față și cu totul de prisos, căci din punct de vedere bisericesc întru nimic nu suntem obligați să modificăm calendarul”. Cum să caracterizăm paragraful de mai sus? Ca un minunat elogiu al «venerabilului și neclintitului…» calendar și al Pascaliei? Din păcate nu, de vreme ce în ultima parte cuprinde cuvintele «este precoce pentru momentul de față» sau în altă parte «nu e încă timpul». Cu alte cuvinte, e ca și cum ar spune: ”Așteptați puțin, până ce vor trece nefericiții ani 1920 și 1923-24, atunci sămânța mea va încolți și va deveni copac cu «ramuri mari…», care se vor «uni» cu cele ale papismului și protestantismului”.

[5] Protopresviteros THEODOROS ZISIS, Ὅσιος Φιλόθεος Ζερβάκος ὡς ἀγωνιστὴς καὶὁμολογητὴς τῆς Ὀρθοδοξίας. Μὲ ἀναφορὲς στὴν ἐπικαιρότητα [Cuviosul Filothei Zervakos ca luptător și mărturisitor al Ortodoxiei. Cu referiri la actualitate], Ed. «Ὀρθόδοξος Κυψέλη», Tesalonic 2014, pp. 80-101.

[6] Vezi Χριστοδουλου Παρασκευαϊδη, Mitropolit al Dimitriadei (ulterior Arhiepiscop al Atenei, Ἱστορικὴ καὶ κανονικὴ θεώρηση τοῦ Παλαιοημερολογιτικοῦ Ζητήματος κατά τε τὴνγένεσιν καὶ τὴν ἐξέλιξιν αὐτοῦ ἐν Ἑλλάδι [Considerație istorică și canonică a problemei vechi-calendariste, potrivit genezei și evoluției acesteia în Grecia], Atena 1982, p. 41.

[7] Actele și hotărârile Congresului Panortodox din Constantinopol (10 mai – 8 iunie 1923), Constantinopol, Tipografia Patriarhală, 1923, p. 6.

[8] Ibidem, pp. 13-14.

[9] Ibidem, p. 67.

[10] Întreaga epistolă în Γρηγ. Ευστρατιαδη, πραγματικὴ ἀλήθεια περὶ τοῦἘκκλησιαστικοῦ Ἡμερολογίου [Adevărul despre Calendarul Bisericesc], Atena 1924, reedidat de Sfânta Arhiepiscopie Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.H.) a Greciei, Atena 1977, pp. 29-33.

[11] Vezi ᾽Αρχιμ. Θεοκλητου Α. Στραγκα, Ἐκκλησίας Ἑλλάδος Ἱστορία [Istoria Bisericii Greciei], vol. 2, Atena 1970, pp. 1161-1162.

[12] Γρηγ. Ευστρατιαδη, Idem, pp. 185-186.

[13] Mitropolitul Casandrei, Irineu, Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, întrunit pe 14 iunie 1929, Atena, Tipografia «Αὐγῆς», Ἀθαν. Παπασπύρου 1929.

[14] Vezi în Γρηγ. Ευστρατιαδη, Idem, pp. 201-203:

”După ce Preasfințiții Patriarhi ai Răsăritului, pe timpul lui Ieremia al II-lea Tranós, au dezaprobat într-un Mare Sinod Calendarul Gregorian și au invocat înfricoșătoare epitimii pentru orice schimbare a calendarului iulian și a Pascaliei, s-a căzut de acord că doar printr-un Sinod Local sau Ecumenic mai mare, prin legi și Sfinte Canoane, poate avea loc orice altă modificare cu privire la aceste chestiuni.

Potrivit acestora,

Nici una dintre Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, fie se numește Patriarhia Ecumenică însăși, fie Biserica Autocefală a Greciei, fie altă Biserică locală, nu are dreptul ca în mod unilateral, desconsiderându-i pe Preasfințiții Patriarhi care astfel au rânduit în unanimitate, să încalce cu rea credință cele ce au fost hotărâte de către cele șapte Mari și Sfinte Sinoade Ecumenice cu privire la împreună-prăznuirea marilor praznice ale neprihănitei noastre credințe și la prăznuirea în aceeași zi de către toate Bisericile a Paștelui, spre pacea, bună starea, unitatea și consensul Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Cei ce încalcă hotărârile mai sus menționate, urmăresc ca printr-un cuvânt sau altul să introducă în Biserica Ortodoxă calendare și Pascalii schimbate, rupând în felul acesta unitatea, consensul și dragostea demne de invidie care domnesc de veacuri în Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească din părțile Răsăritului, și îi scandalizează pe fiii credincioși ai Bisericii, care cu dăruire și neprihănire a inimii s-au atașat de vechea rânduială bisericească ce respiră duhul Apostolilor, al Părinților și al ecumenicității.

Mitropoliții subsemnați ai Mitropoliilor Tronului Ecumenic din Țările Noi, unite administrativ cu mitropoliile Bisericii Autocefale a Greciei, aflându-ne puși în fața faptului împlinit și înțelegând că mărimea de suflet este o necesitatea în aceste momente, am acoperit greșelile Bisericii Mame cu dragoste fiască și cu respect, și am primit cele făcute în grabă și le-am acceptat cu promptitudine, până când se va întruni un Sinod mai mare și va regla aceste lucruri, în următoarele trei condiții:

1) Dacă întregul Sinod Elen întrunit azi, prin actul despre calendar propus spre semnare alaltăieri, marți, 2 iulie, va făgădui că începând de azi închide ușa inovațiilor în Biserica Ortodoxă Elenă.

2) Dacă, în virtutea grijii pastorale datorate, dorește să pună capăt oricărei prigoniri sau presiuni împotriva iubiților frați și fii ai noștri în Hristos, cei de un neam cu noi, care țin cu tărie și care păstrează cu fermitate calendarul iulian existent, care s-a aflat în uz în Sfânta noastră Biserică de la prima alcătuire a lui până azi, și

3) Dacă Sinodul întrunit hotărăște să lase pe seama înțelepciunii fraților episcopi locali iconomisirea și tămăduirea nevoilor religioase ale fiilor evlavioși ai Bisericii, ”pentru care a murit Hristos”, a căror conștiință a fost vătămată.

Altfel, protestând față de anticanonicitatea celor întâmplate, ne rezervăm dreptul de a denunța toate acestea în fața unui mare Sinod Panortodox care se va întruni, mai devreme sau mai târziu”.

[15] Ἀρχιμ. Γαβριηλ Διονυσιατης, «Τὸ Ἡμερολογιακὸν Ζήτημα ἐν τῇ Ἐκκλησίᾳ τῆς Ἑλλάδος» [”Chestiunea calendaristă în Biserica Greciei”], în Τὸ Ἡμερολογιακὸν Ζήτημα(Μικρὰ συμβολὴ εἰς τὴν ἐπίλυσίν του) [Chestiunea Calendaristă (Mică contribuție la soluționarea acesteia)], Ed. «Ὀρθοδόξου Τύπου», Atena 2004, pp. 18-19.

[16] Ibidem, pp. 20-21.

[17] Ibidem, pp. 19-20.

[18] Sesiunea a III-a (10 iunie 1930), Actele Comisiei Preliminarii a Sfintelor Biserici Ortodoxe, care s-a întrunit la Sfânta Mare Mănăstire Vatoped în Sfântul Munte (8-23 iunie 1930), Constantinopol în 1930, p. 69: ”După ce am avut experiența amară a celeilalte Conferințe, la care și Biserica noastră a avut reprezentanți, suntem nevoiți să ne exprimăm cu o crudă sinceritate. Se știe că hotărârile acelei întruniri, cu toate că nu au fost acceptate, au fost considerate ca hotărâri ale unui Sinod Ecumenic, și acest lucru a creat un fel de schismă. Din acest motiv am și cerut lămuriri, și de aceea am și fost trimis aici în spirit conservator”. Și la a doua sa luare de cuvânt: ”Preasfințitul Episcop al Ohridei, mulțumind, întreabă dacă nu cumva prezenta întrunire are vreo legătură cu Congresul Panortodox de la Constantinopol și la răspunsul negativ a Mitropolitului care prezida sesiunea, mulțumește din nou călduros, justificându-și întrebarea prin temerea ca nu cumva anomaliile cunoscute tuturor ce au decurs din acest Congres, [să ia încă mai mare amploare prin prezenta Comisie]”. Vezi în acest sens Μοναχοῦ Σεραφειμ, «Ἡ Μασονία καὶ οἱ Πατριάρχες» [”Masoneria și Patriarhii”], Θεοδρομία 16 (2014) 524-525.

[19] Despre toate acestea și altele, vezi Πρωτοπρεσβύτερος Θεοδωροσ Ζησησ, ὍσιοςΦιλόθεος Ζερβάκος…, pp. 80-101.

[20] ”Referitor la subiectul Problema Calendarului. Studiu al problemei, cu referiri la hotărârea despre Pascalie a Sinodului I Ecumenic și despre găsirea unui mod de împreună-lucrare între Biserici în această chestiune, precum și despre subiectul prăznuirii în comun de către toți creștinii a Paștelui într-o duminică anume stabilită.

A II-a Conferință Panortodoxă Presinodală:

  1.   A audiat lămuririle științifice ale profesorilor de astronomie cu privire la acest subiect și a recunoscut că, în vederea unei stabiliri mai exacte a datei Paștelui – totdeauna prima duminică de după luna plină de după echinocțiul de primăvară – pe baza acestor date științifice s-ar putea ajunge la soluționarea problemei.
  2.  S-a căzut de acord, în urma examinării mai detaliate a chestiunii, asupra următoarelor puncte de o importanță capitală:

+ că întreaga problematică, dincolo de exactitatea științifică, este una care ține de conștiința de sine eclesiologică a Ortodoxiei celei una și nedespărțite, a cărei unitate nu trebuie tulburată pentru nici un motiv și în nici un mod,

+ că este un subiect care impune o evaluare responsabilă din partea Bisericii a îndatoririlor ei pastorale și a nevoilor pastorale corespunzătoare ale turmei acesteia,

+ că, dată fiind articularea actuală a problemelor bisericești, poporul credincios al lui Dumnezeu nu este pregătit și nici suficient informat pentru a se confrunta și a accepta o schimbare în privința stabilirii datei Paștelui.

  1.   A apreciat, pe baza tuturor acestora, că orice reconsiderare în sensul ajungerii la o mai mare exactitate în stabilirea datei Paștelui, stabilire pe baza căreia și avem, de altfel, prăznuirea comună de secole a Paștelui nostru, să fie lăsată pentru un răstimp mai favorabil, când va binevoi Dumnezeu.
  2.  Consideră că este necesară și în viitor o informare pe cât se poate mai sistematică a turmei credincioșilor din cadrul fiecărei Biserici Ortodoxe locale, așa încât Ortodoxia, întru lărgimea minții și a inimii, să înainteze pe calea ajungerii la prăznuirea în comun, unitară, cu toți creștinii, a celei mai mari dintre sărbătorile creștinilor, cu acrivie, dar și cu credincioșie față de duhul și litera hotărârii Sinodului I Ecumenic. De altfel, această prăznuire comună a fost și intenția clară a acelui Sfânt Sinod I Ecumenic.
  3.  Declară că problema calendarului și situațiile anormale create datorită acesteia nu trebuie să conducă la dezbinări, distanțări sau chiar schisme, și că cei ce eventual cugetă în contradicție cu Biserica lor canonică trebuie să adopte principiul consacrat de tradiție al ascultării față de Biserica lor canonică și să se reintegreze în aceasta prin comuniunea euharistică și având convingerea că ”sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27).
  4. Recunoaște pertinența eforturilor depuse de Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, având în vedere și utilitatea unei eventuale continuări viitoare a acestora”. Textul a fost preluat din: Mitropolitul Elveției Damaschin, Πρὸς τὴν Ἁγίαν καὶ ΜεγάληνΣύνοδον. Προβλήματα καὶ Προοπτικαί [Către Sfântul și Marele Sinod. Probleme și Perspective.], ed. Ἀποστολικῆς Διακονίας, Seria Prelegeri, Atena 1990, pp. 38-41.