Comunicatele Patriarhiei Române între 1929 şi 2016

Lectura comunicatului emis recent de Biroul de Presă al Patriarhiei Române, întitulat „Să păstrăm pacea şi unitatea Bisericii”, care abordează reacţiile de împotrivire faţă de hotărârile sinodului ecumenist din Creta, ne aminteşte de un document similar, „Carte pastorală”, întocmit de Sinodul BOR în 1929 în legătură cu hotărârea de a prăznui Învierea Domnului odată cu catolicii şi protestanţii, la data de 31 martie.

  • Împotrivirile faţă de reforme sunt conduse de nişte dubioşi marginali, care îi manipulează pe mirenii creduli ce îi susţin:

1929: Trebuie să se ţină seamă însă, că a schimba această dată [de 31 martie, n. red.] ar însemna a călca adevărul şi a părtini şi spori ignoranţa şi superstiţiile; a turbura apoi conştiinţa religioasă şi liniştea poporului din Ardeal, Banat, Oltenia, Muntenia, Moldova şi Bucovina şi a produce neîncredere în sufletele lor disciplinate şi alipite de biserică şi de ierarhii lor; cum şi a mâna apă la moara agitatorilor străini, încurajându-i în întreprinderile lor subversive; şi în fine a îndreptăţi pornirile ignoranţilor şi ale acelor ce înşeală credulitatea oamenilor nelămuriţi.

2016: Cei care promovează aceste atitudini negative sunt, în general, câţiva clerici răzvrătiţi şi monahi necanonici, neascultători şi nestatornici, care nu locuiesc în mănăstire conform rânduielilor monahale, precum şi unii mireni influenţaţi negativ de către aceştia.

  • Împotrivirile faţă de reforme sunt nefondate:

1929: De altă parte nu trebuiesc tolerate nici tendinţele acelor clerici basarabeni, secondaţi şi de unii mireni, care an de an sunt în căutarea unei teme, cu care să încerce a se pune în conflict cu autorităţile superioare, prezentând în ochii celor neorientaţi primejdii închipuite, amestecând în chestiunile obşteşti interese particulare ori vanităţi personale.

2016: Un astfel de grup a protestat şi pe Dealul Mitropoliei în data de 30 august 2016 când membrii acestuia, care au fost ascultaţi de Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, au dovedit că nu sunt capabili de dialog, ci sunt agresivi, repetă idei şi acuzaţii nefondate, judecă şi calomniază pe ierarhii care au aprobat documentul Sinodului din Creta referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu alţi creştini.

  • Împotrivirile faţă de reforme au loc într-un moment dificil şi nepotrivit:

1929: Asemenea porniri nu sunt de încurajat din partea nici unui bun român; căci ne îngreunăm întărirea neamului în jurul intereselor vitale ale ţării; şi noi fireşte că nu putem rezolvi interesele superioare ale ţării, după capriciile străinilor vrăjmaşi nouă.

2016: Într-o vreme în care Biserica Ortodoxă este atacată de multe forţe exterioare văzute şi nevăzute ale fenomenului secularizării, aceşti răzvrătiți din Biserică, sub pretextul că apără Ortodoxia, tulbură din interior pacea şi unitatea Bisericii, deoarece nu sunt călăuziţi de Duhul lui Hristos.

  • Şi ca ultim argument, majoritatea credincioşilor sunt liniştiţi cu privire la reforme:

1929: Aşa fiind lucrurile, poporul român în marea sa majoritate, aşteaptă desigur liniştit prăznuirea Sfintelor Paşti, la data de 31 martie.

2016: Totuşi, în marea lor majoritate, clerul, monahii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române păstrează pacea şi unitatea Bisericii lui Hristos şi cunosc adevărul că Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi.

Consecinţele acestei atitudini manifestate de BOR în 1929 au fost din cele mai triste şi au dus la tulburări şi dezbinări. Anul 2016 pare să prevestească aceleaşi fenomene triste.

Actual: Scrisoarea Sf. Ier. Filaret de New-York despre Marele Sinod adresată patriarhului Athenagoras

Rândurile de mai jos reprezintă scrisoarea Sfântului Ierarh Filaret de New-York, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (1964-1985), ce a fost adresată în anul 1969 Patriarhului Ecumenic Athenagoras (1948-1972). Scrisoarea este deosebit de actuală astăzi nu doar datorită faptului că este adresată unuia din cei mai mari promotori ai ecumensimului, dar şi pentru că abordează subiectul Marelui Sinod, asupra organizării căruia a insistat patriarhul Athenagoras şi care urmează, iată, să aibă loc peste mai puţin de o lună, la 47 de ani după ce a fost scrisă această scrisoare.

Sanctităţii Sale Preafericitului Athenagoras I, Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic

Preafericite,

În luminatele zile de Paşti, când Sfânta noastră Biserică prăznuieşte Praznicul Praznicelor și Sărbătoarea Sărbătorilor, toţi Întâistătătorii Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu vestesc în pastoralele lor pascale bucuria Învierii lui Hristos. Nu aţi ezitat să o faceţi nici Sanctitatea Voastră.

Însă bucuria Învierii vestită de Sanctitatea Voastră se întunecă pentru râvnitorii Ortodoxiei de o altă veste pe care aţi binevoit să o aduceţi Lumii Ortodoxe în aceeaşi epistolă ca pe „încă o bucurie”. Dvs. anunţaţi că aţi decis să purcedeţi la convocarea unui Mare Sinod „cu scopul de înnoire a Bisericii şi de stabilire a unităţii tuturor Bisericilor Creştine”.

Intenţia Scaunului Ecumenic de a convoca un Mare Sinod alcătuit din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe ar putea, în anumite condiţii, să fie un eveniment cu adevărat îmbucurător. Dar nu orice convocare de Sinod ne provoacă bucurie şi nu orice Mare Sinod, oricât de mulţi reprezentanţi ai Bisericilor autocefale ar fi luat parte la el, s-a învrednicit de recunoaşterea Bisericii ca exprimând adevăratul ei glas, care este credincios predaniei apostolice şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru asta orice Sinod trebuie să fie în conglăsuire deplină cu toate Sinoadele Ecumenice ce au avut loc înainte. S-ar părea că reprezentarea Bisericilor a fost destul de deplină la Sinodul din Efes condus de Dioscor, însă el a intrat în istoria Bisericii sub denumirea tristă de „sinod tâlhăresc”.

Harul Sfântului Duh luminează Sinodul şi face din glasul său glas al Bisericii Ortodoxe Soborniceşti atunci când el este convocat pentru ca, în conglăsuire cu vechea predanie, să osândească şi să înlăture inovaţia exprimată în forma unei învăţături samavolnice, care este rod al mândriei omeneşti, al slugărniciei în faţa puternicilor lumii acesteia şi al adaptării Bisericii la o rătăcire ce capătă o răspândire largă.

Între altele în mesajul Sanctităţii Voastre nu se aude grija pentru întărirea şi vestirea adevărului Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi în faţa rătăcirilor nou-apărute, ci dimpotrivă, introducerea a ceva nou, ceva ce Dvs. numiţi „înnoire a Bisericii”. Sanctitatea Voastră vorbiţi în aşa o formă despre „stabilirea unităţii tuturor Bisericilor Creştine”, de parcă nu observaţi că ele toate se deosebesc mult atât de Biserica Ortodoxă, cât şi chiar una de alta. În acest fel Dvs. puneţi drept scop al viitorului Sinod unirea adevărului cu rătăcirea, ceea ce acum se obişnuieşte a fi numit „ecumenism”. În acelaşi timp Sf. Biserică ne învaţă că unitatea cu ea a celor de alt cuget în privinţa dogmelor se făureşte în nici un alt fel decât „când venind la credinţă Biserica cea adevărată au considerat-o a lor proprie şi într-însa crezând în Hristos, au primit Sfintele Taine ale Treimii, despre care este învederat că toate sunt adevărate şi sfinte şi dumnezeieşti, şi întru acestea este toată nădejdea sufletului, şi cu toate că mai ales îndrăzneala precedentă a ereticilor se obrăzniceşte a predanisi unele lucruri potrivnice sub numele adevărului” (Canonul 57 al Sinodului din Cartagina).

Noi deja ne-am văzut nevoiţi în anul 1965 să înălţăm glasul nostru împotriva păşirii Sanctităţii Voastre pe calea unei rătăciri răspândite astăzi pe larg, numită ecumenism, care atât de mult a devenit la modă, încât proclamarea sa înseamnă urmare a căii celei largi „a lumii acesteia” despre care ne-a prevenit Mântuitorul (Mt. 7:13-14).

Atât în această pastorală pascală a Sanctităţii Voastre, precum şi în alte declaraţii ale Dvs., noi auzim cu amărăciune acelaşi glas ce îndeamnă să mergem nu pe calea cea îngustă a mântuirii întru mărturisirea unicului adevăr, ci pe calea cea largă a unirii cu cei ce mărturisesc felurite rătăciri şi erezii, despre care Apostolul Petru a spus că „calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1-2). Nu asta ne învaţă Sf. Biserică prin pildele unor sfinţi ca Maxim Mărturisitorul sau Marcu al Efesului, care au apărat curăţia Ortodoxiei de orice compromis în domeniul dogmelor.

Suntem cu toţii martorii acelor tulburări, acelei slăbiri interne şi creşterii noilor rătăciri pe care le-a adus în Biserica Romano-Catolica recentul lor Conciliu Vatican II, ce avea aproximativ aceleaşi scopuri pe care Sanctitatea Voastră le puneţi în faţa viitorului Mare Sinod. Fără să se îndrepte înapoi spre Ortodoxie, ci dorind o „înnoire” de dragul adaptării la societatea contemporană cu tot cu ispitele şi smintelile sale, Biserica Romană a introdus aceste ispite în propria sa viaţă, care capătă tot mai mult un caracter de anarhie. Să ne păzească Domnul de introducerea unei asemenea sminteli în viaţa lumii ortodoxe.

Nouă, fiilor Bisericii Ruse, ea ne este bine întipărită în memorie prin bine cunoscuta experienţă a aşa zisului „renovaţionism” sau „Bisericii Vii”. În Rusia de după revoluţie ea s-a arătat ca o periculoasă schismă şi erezie, având protectoratul puterii Sovietice ateiste duşmănoase faţă de Biserică şi faţă de orice religie în general, asta în numele adaptării sale la comunism pentru a servi scopurile politico-economice ale acestei puteri, neglijând total învăţătura ortodoxă şi sfintele canoane. Slavă lui Dumnezeu, conştiinţa bisericească a poporului credincios rus a respins această sminteală a modernismului spurcat.

Noi am vrea să credem că reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe, cunoscând această tristă experienţă istorică a Bisericii Ruse şi văzând evenimentele actuale din Biserica Romană, se vor feri să păşească pe această cale pierzătoare, de aceea, până vor fi luate deciziile Consultării Presinodale convocate de Sanctitatea Voastră, noi nu vom mai reveni asupra îngrijorărilor serioase ce ating această problemă în pastorala Sanctităţii Voastre.

Însă noi considerăm drept datorie a noastră să înştiinţăm de pe acum Sanctitatea Voastră şi pe cei ce se vor aduna sub cârmuirea Dvs., că oricât de mare ar fi numărul de participanţi la Marele Sinod pe care îl convocaţi Dvs., el nu poate avea autoritate ortodoxă universală, căci acolo nu va fi auzit adevăratul glas al celei mai mari Biserici după numărul de credincioşi, al Bisericii Ortodoxe Ruse muceniceşti.

Bineînţeles că atât la Comisia Presinodală, cât şi la Sinodul propriu-zis veţi avea ierarhi cu titlu de eparhii ruseşti, care să pretindă că ei reprezintă Biserica Rusă. Dar de fapt ei nu pot fi recunoscuţi ca având acest drept şi această putere.

Istoria Bisericii Creştine nu cunoaşte un alt exemplu de o asemenea subjugare lăuntrică a Bisericii faţă de duşmanii ei precum înfăţişează lumii de astăzi Patriarhia Moscovei. Fără să se limiteze la îngăduinţa tacită a persecuţiei religiei, ceea ce încă poate fi înţeles, ea s-a pus pe sine în slujba minciunii ateştilor, lăudându-i pe prigonitorii Credinţei ca pe unii ce, chipurile, i-au dăruit libertatea, pe chinuitorii poporului ca pe binefăcători ai săi, pe cei ce agită conflictele şi tulburările mondiale ca pe făcători de pace. Înşişi comuniştii au dat pe faţă nenumăratele fărădelegi ale lui Stalin ca pe ale unui criminal fără de egal în istoria lumii, iar întretimp Patriarhia Moscovei îl proslăvea ca pe cel mai vrednic şi virtuos stăpânitor dat de Dumnezeu.

Întreaga lume ştie că, dorind a fi primită în Consiliul Mondial al Bisericilor, Patriarhia Moscovei a declarat că are 20.000 de biserici. Dar nu e secret pentru nimeni că din acest număr abia o treime au rămas deschise, iar în timp ce puterea Sovietică închidea bisericile, reprezentanţii Patriarhiei declarau de multe ori că informaţiile despre închiderea lor sunt născocite de duşmanii Sovietelor.

Adevărul despre situaţia tristă a Bisericii în URSS acum este pe larg cunoscut din feluritele petiţii ce au ajuns în Apus, din Scrisoarea deschisă a doi preoţi Moscoviţi, precum şi din alte documente, a căror autenticitate este adeverită de reacţia ierarhilor moscoviţi la acestea. Din toate acestea se vădeşte că stăpânirea ateiştilor a făcut, prin episcopii săi ascultători, o selecţie artificială a ierarhiei, care astăzi nu numai că trece sub tăcere fărădelegile stăpânirii lumeşti, ci şi colaborează frecvent şi activ cu aceasta.

Recent au devenit cunoscute scrisorile fostului Arhiepiscop Ermoghen de Kaluga, care îi declară direct Patriarhului Alexie că motivul real al îndepărtării sale de la catedră nu a fost vreo nelegiuire de-a sa, nu incapacitatea de administrare şi nici vreo încălcare canonică, ci cerinţa Preşedintelui Sovietului pe problemele Religie de pe lângă Sovietul Miniştrilor URSS, Kuroedov. Arhiepiscopul explică şi cauza unei asemenea cerinţe: „Prima cauză a agravării a fost refuzul meu de a-l ajuta pe Împuternicitul Voronicev de a închide biserica din satul Lunaciar de sub Taşkent”. El lămureşte că după permutarea sa în altă eparhie au apărut dificultăţi în relaţiile cu Împuternicitul Guvernului, dat fiind că cel din urmă vroia de sine stătător să numească unii preoţi şi să-i oprească din slujire pe alţii, cerându-i Arhiepiscopului să semneze astfel de decizii ca şi cum ar fi luate de el însuşi.

Subjugarea ierarhiei Moscovite se vede deosebit de clar din următorul caz, relatat în aceeaşi scrisoare a Arhiepiscopului Ermoghen către Patriarhul Alexie din 20 februarie 1968. Dumnealui expune sfatul pe care l-a primit de la răposatul membru permanent al Sinodului, mitropolitul Pitirim de Krutiţi: „Spre evitarea oricăror dificultăţi procedaţi astfel: când va veni în audienţă la Dvs. un preot sau un membru de consiliu parohial cu vreo chestiune bisericească, ascultaţi-l, după care îndreptaţi-l la împuternicit pentru ca, mergând la acela, să vină iarăşi la Dvs. Când va reveni şi veţi fi înştiinţat despre asta, sunaţi-l pe împuternicit şi întrebaţi-l ce i-a spus vizitatorului Dvs. Şi exact ceea ce i-a spus împuternicitul, spuneţi-i şi Dvs.”. În acest fel cel mai vechi Mitropolit, în afară de Patriarh, îi indica episcopului unei eparhii că, în administrare bisericească pentru preoţii şi turma sa, acesta trebuie să fie purtător de cuvânt al indicaţiilor ateistului, al reprezentantului acelei puteri comuniste, care îşi propune drept unul din scopuri distrugerea completă a religiei.

Şi dacă Arhiepiscopul Ermoghen a refuzat să se pună în situaţia unui executant orb al poruncilor duşmanului Bisericii şi a fost lipsit de catedră pentru asta, atunci patriarhul Moscovei şi colaboratorii săi, dimpotrivă, s-au lăsat demult şi pe deplin în stăpânirea comuniştilor, înfăptuind orice dorinţă şi poruncă a lor. Poate că la început cineva dintre ei chiar a vrut să-I slujească doar lui Dumnezeu, dar apoi acela trebuia fie să sufere prigoană, fie se obliga să-i slujească totodată şi lui Veliar, făcând asta în ciuda avertismentului Apostolului Pavel (II Cor. 6:14). În curând ei trebuiau să vadă că, după cuvântul Mântuitorului „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Mt. 6:24).

Dar fiii Diavolului nu îi rabdă pe cei ce Îl aleg pe Dumnezeu şi, în acest fel, ierarhii conducători ai Patriarhiei Moscovei, de dragul auto-conservării, vrând-nevrând au devenit în primul rând ascultători acestora şi nu lui Dumnezeu.

Din acest motiv glasul lor la Sinod nu va fi glasul liber al Bisericii, ci de multe ori se va dovedi a fi glasul duşmanilor ei, sub a căror stăpânire se află aceştia. Cu toate că în spatele acestui glas se va afla prestigiul exterior al Bisericii Ruse pentru cei ce nu cunosc sau nu vor să cunoască adevărata stare a ei, noi, ca unii ce cunoaştem adevărata stare a lucrurilor, nu putem să acordăm însemnătate canonică sau morală nici unei hotărâri luate cu participarea ierarhiei subjugate de ateişti.

Considerăm drept obligaţie să înştiinţăm Sanctitatea Voastră despre cele de mai sus, rămânând slugă smerită a Sanctităţii Voastre.

Mitropolit Filaret, 1969

Sursa: romanitas.ru

Mesajul Patriarhului Bartolomeu despre cel mai important scop al viitorului „Sfânt şi Mare Sinod”

Sfântul şi Marele Sinod Pan-ortodox” îşi va începe lucrările peste exact o lună de zile. În preajma acestui eveniment patriarhul Bartolomeu a făcut o adresare publică, în care afirmă că „Cel mai important scop al acestui Sinod panortodox este acela de a mărturisi că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească unită prin Sfintele Taine, Sfintele Canoane şi Sinoadele Ecumenice„.

Întretimp, după publicarea oficială a proiectelor de documente pentru viitorul Sinod, dar şi a regulamentului de desfăşurare a acestuia, s-au vădit încălcări grave ale rânduielii canonice, ale conştiinţei bisericeşti şi, cel mai important, ale învăţăturii ecleziologice a Bisericii Ortodoxe.

Mesajul Patriarhului Bartolomeu este doar încă o dovadă de incosecvenţă a ecumeniştilor, care, proclamând prin fapte şi prin documente oficiale ereziile ecumenismului şi negând Unicitatea, Sfinţenia, Sobornicitatea şi Apostolicitatea Bisericii, continuă să mimeze o ecleziologie ortodoxă repetând dogma despre Biserică exprimată în Crez. Căci întrebarea fundamentală este: cred oare ecumeniştii de rit ortodox că Biserica Ortodoxă este unica şi deplina Biserică cea Una, Sfântă Soborniească şi Apostolească?..

„Asta e dictatură, nu Biserică!” Pr. Mihai Andrei Aldea despre abateri, rătăciri și erezii în Regulamentul așa-zisului Sinod Panortodox din Creta

Ce spune Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox?

Observăm mai întâi o denumire total neclară. Această neclaritate nu este acceptată de către Biserică decât atunci când vorbim despre Dumnezeire, pentru că fiinţa Dumnezeirii ne rămâne necunoscută şi în această privinţă nu putem să fim clari. Dar în viaţa şi în lucrarea Bisericii, lucrurile trebuie să fie foarte limpezi. În grecește, „pan” înseamnă „atot”, iar „ortodox” – „dreptslăvitor”. Sinodul panortodox înseamnă sinodul atotslăvitorilor, adică al tuturor celor care sunt dreptslăvitori. Această denumire de „panortodox” este antiortodoxă, o denumire care batjocorește Biserica lui Hristos și nu are nicio justificare canonică. În clipa în care termenul de „panortodox” este definit altfel decât cel de „ecumenic”, avem de-a face cu o lepădare de Ortodoxie pentru că se susține că Biserica lui Hristos cuprinde și altceva înafară de Ortodoxie. În plus nu există în istoria Bisericii: „Sfântul și Marele Sinod” și atât. Există Sfântul și Marele Sinod de la Ierusalim, pentru că este al Bisericii de la Ierusalim, poate să fie de la Niceea, dar spui care sinod, de unde și de ce fel?

Ecumenic și ecumenist

Documentele acestui așa-zis sinod sunt ecumeniste și vă rog să faceți distincția între ecumenic și ecumenist. Mișcarea zisă ecumenică, nu este ecumenică, este ecumenistă. Ecumenic este al Bisericii, nu al celor care sunt înafara Bisericii. Sinoadele sunt ecumenice, dar adunarea aceasta din Creta este ecumenistă. Ei, asta vor să ne facă să confundăm termenii. Termenul ortodox de ecumenic să ajungă să fie, ori respins, ori transformat într-un termen defect, neortodox. Altă rătăcire este că în Regulament se precizează că nu ai voie să discuți decât despre problemele de pe ordinea de zi. Aceasta este neorânduială pentru că nu este după rânduiala ortodoxă.

Articolul 1 al acestui Regulament are şi un nume: Introducere şi sună aşa: „Prin harul Sfintei Treimi, Sfântul şi Marele Sinod este o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna, pentru funcţionarea sistemului sinodal în Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească”. În clipa în care spui că Sfântul şi Marele Sinod este „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti”, trebuie să explici alături de care tradiţie canonică şi practică bisericească se situează. Se situează alături de practica de a tămâia? Ştiţi că există în Biserică practica de a tămâia, care este o practică autentică, este o parte a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna. Sfântul şi Marele Sinod face parte cumva din acest gen de tradiţii? Este legat de poziţia în care stai la rugăciune? De care parte a tradiţiei se leagă? Este „o expresie” alături de care altele? Care alte expresii autentice ale tradiţiei canonice şi practicii bisericeşti sunt alături de această „o expresie” care este Sfântul şi Marele Sinod? Nu se spune, iar exprimarea este tipic ecumenistă, adică incompletă, amăgitoare, prin faptul că lasă nişte goluri exact în punctele esenţiale.

Sintagma „Sinod Panortodox” este neortodoxă

La ce se referă sintagma „o expresie autentică a tradiţiei”? Este vorba despre o expresie a tradiţiei sinodale, cumva? Acest tip de sinod, numit Sfântul şi Marele Sinod nu apare niciodată în istoria Bisericii, astfel că este foarte interesant cum poate să fie el „o expresie autentică a tradiţiei canonice şi a practicii bisericeşti dintotdeauna”. În istoria Bisericii există două tipuri de sinoade. Primul tip de sinoade sunt cele locale, care pot fi întruniri ale unor episcopi dintr-o zonă. Dacă, de exemplu, doi-trei episcopi dintr-un loc se întâlnesc ca să hotărască asupra unei probleme din eparhiile lor, această întâlnire se numeşte sinod local. Sinodul poate să fie cu un singur episcop şi mulţi preoţi. Sinod este şi dacă se întâlnesc toţi clericii dintr-o zonă împreună cu episcopul lor.Sinodul local poate să fie al unei mitropolii, al unei arhiepiscopii sau al unei patriarhii.

Se poate ca Biserica Ortodoxă a Bulgariei, Biserica Ortodoxă a Serbiei, Biserica Ortodoxă a Muntenegrului şi Biserica Ortodoxă Română să hotărască nişte măsuri privitoare la credincioşii din această zonă: să se adune toţi, să discute şi să ajungă la nişte concluzii. Acesta este un sinod local. Au existat şi asemenea sinoade, care pot fi mai mici sau mai mari, în istoria Bisericii.

Al doilea tip de sinod îl reprezintă sinoadele ecumenice, care sunt ale întregii Biserici a lui Dumnezeu, atât prin participare, cât şi prin recunoaştere. Ce înseamnă că sunt ale întregii Biserici prin participare? Acesta este un punct extraordinar de important. Înseamnă că la ele poate să ia parte oricine. Orice episcop şi chiar orice cleric acceptat de către episcopul lui poate să ia parte la un sinod ecumenic, la fel ca şi la un sinod local. La Sinodul I ecumenic de la Niceea au fost mai mult de 200 de episcopi şi 80 de preoţi şi diaconi care au luat cuvântul, dacă au avut ceva de spus, şi au votat. Ei toţi sunt păstraţi în tradiţia canonică şi practica bisericească dintotdeauna sub numele de cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I ecumenic de la Niceea.

Una dintre condiţiile fundamentale ale unui sinod ecumenic şi, de fapt, ale oricărui sinod ortodox este libertatea de a participa la el. Sunt cazuri în care nu toţi episcopii pot să ajungă din felurite motive, dar au dreptul, au voie să ia parte la sinod.

Alunecarea spre papalitate

În Articolul 2 se afirmă, la punctul 3, că Patriarhul ecumenic, prin scrisorile patriarhale adresate Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale, „invită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod”. Cum adică „reprezentanţii unei Biserici la un sinod?”. Reprezentanţii unei Biserici la un sinod sunt toţi episcopii precum şi ceilalţi clerici pe care episcopii vor să-i aducă cu ei. Poate că episcopul este expert în dogmatica morală, dar are nevoie de un cleric care să fie expert în liturgică şi are dreptul să-l aducă cu el şi să-l lase să vorbească în momentul hotărâtor. Aşa s-a procedat în toată istoria Bisericii. Nu există în istoria Bisericii niciun sinod făcut cu de-a sila, prin impunerea de reprezentanţi. Acesta poate fi numit conferinţă sinodală panortodoxă, care să pregătească eventual un sinod ecumenic, dar conform definiţiei sinodului, nu este sinod, nici ecumenic, nici local. De aceea au spus „Sfântul şi Marele Sinod” fără nicio precizare, pentru că nu-l pot numi nici ecumenic, nici local, nerespectând nicio regulă a ceea ce înseamnă sinod ortodox. Cum poate să fie „Mare Sinod” când nu au voie să participe toţi episcopii la el, ci doar câţiva desemnaţi? Aici s-a săvârşit o fărădelege foarte mare, ca să nu spun o erezie. Nu caut cuvinte dure, dimpotrivă, aş vrea să fiu cât mai delicat, dar nu ştiu cum să spun mai delicat acest lucru. În Biserica Ortodoxă toţi episcopii sunt egali. Conform acestui aşa-zis Regulament, patriarhii sunt mai mari decât ceilalţi episcopi, devin cardinali catolici. Cardinalii catolici dau ordine episcopilor catolici. În Ortodoxie nu se întâmplă aşa. Patriarhul nu are voie să comande unui episcop obişnuit. Episcopii obişnuiţi şi patriarhul sunt egali. Funcţia de patriarh sau episcop este onorifică, eventual administrativă, dar şi aceasta cu limite, pentru că nu are voie să se amestece administrativ în eparhia altuia. Acest lucru se poate face doar printr-un sinod, dar nu individual, ca patriarh, mitropolit sau altceva.

Dogmatic, ne confruntăm cu o problemă teribilă. Primejdia foarte mare în acest document este catolicizarea, alunecarea spre papalitate a Bisericii Ortodoxe, pentru că în clipa în care patriarhii sunt transformaţi în cardinali, aceasta este o ieşire din Ortodoxie. Nu are voie patriarhul să se pună pe el însuşi mai mare nici chiar decât ultimul dintre episcopi. Nu are dreptul canonic să facă acest lucru. În toată istoria Bisericii nu se admite aşa ceva. Cel din urmă dintre episcopi este egalul patriarhului, oricare ar fi acesta. Când un episcop s-a făcut pe sine mai mare decât altul, l-a pierdut pe Hristos, a pierdut Ortodoxia. Ori tocmai aceasta ne spune Regulamentul de organizare şi funcţionare al Sfântului şi Marelui Sinod: vor să transforme acest Sfânt şi Mare Sinod într-un fel de organ permanent prin care să controleze Biserica lui Hristos.

Reiau prima frază a Articolului 1: „Prin harul Sfintei Treimi” – ferească Dumnezeu de această blasfemie – „Sfântul și Marele Sinod este o expresie autentică a tradiției canonice și a practicii bisericești dintotdeauna pentru funcționarea sistemului sinodal” – tocmai am arătat că, dimpotrivă, calcă în picioare sistemul sinodal – „în Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească”. Mai departe: „El este convocat de Sanctitatea Sa, Patriarhul ecumenic, cu acordul Preafericirilor lor, toți Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale recunoscute de toți și este constituit din membrii desemnați de toate Bisericile Ortodoxe locale”. Această frază este uluitoare pentru cineva care cunoaşte istoria Bisericii, care ştie ce înseamnă organizarea corectă a unui sinod ortodox. În primul rând, un sinod local poate fi convocat de mai marele zonei respective. Dacă este un sinod al unor episcopi egali, convocarea se face de către toţi, împreună, într-un glas. Dacă unul dintre ei este în mod onorific Întâistătător, atunci acesta se exprimă în numele tuturor. Ori aici este o primă nelegiuire, cu două aspecte: pe de o parte, în ce calitate convoacă Patriarhul ecumenic acest sinod? Acesta este un lucru nediscutat clar. În al doilea rând, cum adică „cu acordul Preafericirilor lor?”. Poate „în numele lor”, nu „cu acordul lor”. Vi se poate părea că este o diferenţă mică între aceste două exprimări, dar acesta este de fapt un aspect esenţial. În realitate, orice patriarh, mitropolit sau episcop au funcţii onorifice în Biserică. Cel care poartă titlul respectiv este vocea prin care vorbesc ceilalţi, el nu este şeful lor, nici măcar cu acordul lor. El este egalul lor şi este vocea care exprimă ideile lor. Un episcop convoacă un sinod în numele episcopilor din zona în care se află, nu cu acordul lor, ca şi când ar fi nişte entităţi despărţite. Aici atingem problema unităţii Bisericii, a legăturii dintre episcopi şi deja se alunecă într-o exprimare de tip catolic, neortodox.

Apoi este un sinod prezidat de către Patriarhul ecumenic, ori este un sinod local al Patriarhiei ecumenice, dar atunci nu îl prezidează în calitate de patriarh ecumenic, ci în calitate de episcop, mitropolit sau patriarh local, ori, dacă prezidează un sinod în calitate de Patriarh ecumenic, acesta ar trebui să fie un sinod ecumenic, dar sinodul ecumenic este convocat de către împărat.

Din punct de vedere canonic, Patriarhul de la Constantinopol (Istanbul) nu mai este de multă vreme Patriarh ecumenic. Singurul motiv pentru care Patriarhia de la Constantinopol a fost recunoscută canonic în istoria Bisericii drept Patriarhie ecumenică este faptul că se mutase capitala de la Roma la Constantinopol şi s-a spus că alcătuirea Bisericii trebuie să urmeze alcătuirea Statului. Trecând peste acest aspect, nicăieri în tradiţia canonică şi practica bisericească, Patriarhia ecumenică nu are dreptul să invoce un sinod panortodox. Este vorba despre o aberaţie şi o minciună de la un capăt la altul.

Să spunem că se introduce ceva nou în istoria Bisericii. La Sinodul I ecumenic, de exemplu, s-a introdus un nou termen teologic. Au fost discuţii, dar nu a venit nimeni să mintă că termenul acela exista dintotdeauna. S-a discutat cinstit: este un termen nou, dar acoperă o noţiune veche. În cazul de faţă, discuţia despre acest tip de sinod nu există nicăieri. Biserica poate face şi lucruri noi, dar sinodal, cu dezbatere teologică. Ori dezbaterea teologică despre un nou tip de sinod la care să nu aibă voie să ia parte toţi episcopii nu există. Totul s-a făcut în mod mârşav, pe ascuns, fără o discuţie teologică liberă, la nivel larg. Se merge pe ideea că mirenii, călugării, preoţii, diaconii şi episcopii care nu sunt patriarhi nu ştiu despre ce este vorba şi trebuie să facă ce li se spune. Nu degeaba mai multe voci au numit această adunare din Creta „sinod tâlhăresc”, pentru că singurele cazuri din istoria Bisericii în care nu li s-a dat voie tuturor episcopilor să ia parte, sunt sinoadele tâlhăreşti. Dar acestea nu au fost niciodată recunoscute ca fiind ale Bisericii, ci au fost respinse de către aceasta, drept pseudo-sinoade. Ele au fost adunări ale tâlharilor, nu ale ortodocşilor. Repet, acestea sunt singurele cazuri din istoria Bisericii în care s-a limitat participarea episcopilor.

Canonic vorbind, din titlu şi din primul articol, această adunare din Creta se desfiinţează pe ea însăşi ca adunare ortodoxă şi ca sinod ortodox. De la început ne confruntăm cu o întreagă concepţie eretică ce stă la baza organizării acestui aşa-zis sinod. Nu se putea alcătui un Regulament atât de eretic, fără să existe o bază teologică eretică pe care să fi fost conceput acesta!

Abateri dogmatice și chiar erezii

Se poate vedea câtă rătăcire teologică este numai în primele două articole ale Regulamentului. Articolul 2 spune: „Convocarea Sinodului este anunțată prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale”. Nu se poate să nu notez faptul că ei exclud Bisericile locale autonome din discuţie, ceea ce este total necanonic. Articolul 2 continuă: „prin care: 1. se anunță încheierea pregătirii presinodale a elementelor de pe ordinea de zi a Sinodului, aprobată la nivel panortodox”. Așa cum am demonstrat expresia „panortodox” nu poate însemna decât: ori ecumenic, ori erezie.

Dacă analizăm documentele de la Chambesy din octombrie 2015, vedem această problemă uluitoare la punctul 3: „Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe şi misiunea sa ecumenică cu privire la unitatea Bisericii au fost exprimate în Sinoadele ecumenice”. Este greu de crezut că poate exista un asemenea document care să fie semnat de oameni ce se numesc pe ei înşişi „ortodocşi”. Textul acesta este de o ambiguitate vrednică de făţărnicia lui Macedonie, după al II-lea Sinod şi sugerează că ar exista, pe de o parte, Biserica Ortodoxă şi pe de altă parte, Biserica în totalitate în exprimarea „misiunea Bisericii Ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii”. Sensul textului este că există o Biserică din care Biserica Ortodoxă este parte şi în care ea are această misiune ecumenică. Culmea este că la punctul 1 al conferinţei presinodale de la Chambesy, Biserica Ortodoxă este numită „una, sfântă, sobornicească și apostolică”. Exprimarea de la punctul 1 este tipică pentru ecumenişti: Biserica Ortodoxă fiind „una, sfântă, sobornicească și apostolică, crede cu tărie în conştiinţa sa eclezială profundă”.

Textul de la punctul 2 al conferinţei de la Chambesy constituie o erezie foarte mare:„Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea întru Sfânta Treime şi Sfintele Taine”. Între Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă aprobată de către Sfântul Sinod şi textul acesta este o distanţă. Între timp, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pare să-şi fi schimbat religia. Suntem pe muchia apostaziei. Acest text nu mărturiseşte învăţătura ortodoxă că Biserica lui Dumnezeu este trupul lui Hristos, şi leagă unitatea Bisericii pe un fapt istoric. Biserica a fost întemeiată de către Domnul nostru Iisus Hristos, dar poate că între timp a devenit eretică! De exemplu, ucenicii Sf. Ap. Toma din India au deviat de la învăţătura ortodoxă. Unitatea nu este dată doar de întemeiere. Problema învăţăturii, a credinţei cele adevărate este abordată neclar şi ambiguu undeva pe la punctul 3. Toată această exprimare este neortodoxă, are foarte multe puncte care abdică de la Ortodoxie. În momentul în care Trupul lui Hristos nu mai este văzut ca temelie a unităţii Bisericii, se ajunge la a face din patriarhi, cardinali. Mai rămâne ca Patriarhul de la Istanbul să fie declarat papă al bisericii pseudo-ortodoxe născocite în Creta.

Punctul 3 al Regulamentului de organizare şi funcţionare al Sfântului şi Marelui Sinod stipulează că „prin scrisori patriarhale emise de Patriarhul ecumenic şi adresate tuturor Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale locale”, acesta „invită Bisericile Ortodoxe Autocefale locale, în conformitate cu hotărârile luate la nivel panortodox, la Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, să-şi numească reprezentanţii lor la Sinod”. Subliniez faptul că acest paragraf este eretic. Dacă hotărârile despre care este vorba sunt luate la nivel panortodox, ele nu trebuie luate de Sinaxele Preafericiţilor Întâistătători, ci de către sinod, în mod real, corect, cu discuţie şi dezbatere teologică, ceea ce nu s-a întâmplat.

 „Primejdia e foarte mare și este rândul nostru să hotărâm dacă ne lepădăm sau păstrăm Ortodoxia”

Dar nu avem pentru ce să ne tulburăm, pentru că nu este primul sinod tâlhăresc sau necanonic din istoria Bisericii. Au mai fost și altele. Gândiți-vă că în Grecia au fost șase episcopi care s-au adunat să discute despre Marele Sinod. Și acesta este un sinod. Se adună liber, nu sunt constrânși, nu sunt presați în mărturisirea lor. Cum au fost adoptate „panortodox” dacă până de curând acești mitropoliți nu știau de toate documentele care s-au adoptat? Cum este „panortodoxie” când sunt atâția episcopi ortodocși care se opun? Se pare că s-a ajuns la un clericalism atât de grav, atât de profund modelat pe tipar catolic încât nu se mai ține seama de episcopi, ceea ce este un lucru extrem de grav. Știți cum a făcut Sf. Constantin cel Mare ca să vină toți episcopii? Le-a plătit drumul tuturor, ceea ce înseamnă că numai cine nu a vrut să vină, nu a venit. Și este o regulă ca cel care organizează sinodul, să o facă în așa fel încât să poată veni oricine. Atunci este libertatea Bisericii, atunci este exprimarea Duhului Sfânt când este libertatea cuvântului, nu când bați cu pumnul în masă și hotărăști cine vine și cine nu. Asta e dictatură, nu Biserică.

Ce va fi o să vedem și vom face față cu ajutorul lui Dumnezeu. Primejdia e foarte mare și este rândul nostru să hotărâm dacă ne lepădăm sau păstrăm Ortodoxia. Se pare că în curând vom fi puși la încercare în cel mai puternic și mai direct mod. Este o amenințare foarte serioasă care stă deasupra noastră și nu scăpăm de ea, nici cu văicăreli, nici cu isterii. Trebuie să fim treji, să ne întărim prin rugăciune, prin învățătură, prin spovedanie, prin împărtășanie pentru aceste momente pentru că s-ar putea mâine, poimâine să intrăm în cele mai directe prigoane. Să nu uităm că în prigoane au rezistat cei care au știut să ierte pe ceilalți. Cine știe să ierte, va face față prigoanelor oricare ar fi ele. Până la urmă cea mai mare încercare în prigoană este să poți să ierți. Prigoana te zdrobește din punctul în care tu nu ierți și nu te lași în seama lui Dumnezeu. Dacă nu o să intrăm în prigoane prin mila lui Dumnezeu, oricum nu avem voie să ne culcăm pe o ureche, că gata, a trecut. Se poate întâmpla minunea: să nu se mai țină adunarea din Creta sau să se ridice câțiva episcopi și să facă în așa fel încât să se blocheze lucrările. Fără să fim prăpăstioși însă, trebuie să ne dăm seama de un lucru: întotdeauna fiecare om care vrea să trăiască întru Hristos și în adevăr va avea de suferit prigoană, încercări, necazuri și trebuie să le facă față. Însă toate sunt un prilej foarte bun pentru mântuire.

Sursa: Revista Atitudini, Nr. 43

Reacţia mănăstirilor din Sfântul Munte Athos la documentele pregătitoare pentru „Sfântul şi Marele Sinod”

Sfintele Mănăstiri din Muntele Athos şi-au exprimat poziţiile faţă de documentele şi metodologia viitorului „Sfânt şi Mare Sinod Pan-ortodox” prin scrisori transmise către Sfânta Kinotită, transmite theorthodoxchurch.info.

Documentele pregătitoare pentru viitorul sinod au fost trimise mănăstirilor de către Patriarhia Constantinopolului, iar pentru o revizuire detaliată a documentelor s-a decis să se organizeze în Săptămâna Luminată o întrunire a reprezentanţilor celor 20 de mănăstiri din Sfântul Munte.

Asemenea reacţiilor ierarhilor, preoţilor şi teologilor din Bisericile Georgiei, Greciei, Bulgariei şi celei Ruse din Diaspora, părinţii atoniţi au atras atenţia asupra multiplelor probleme din documentele pregătitoare, cum ar fi:

  • subminarea sobornicităţii Bisericii şi afirmarea unei teologii ce sprijină primatul episcopal (datorită numărului limitat de episcopi participanţi şi autorităţii excesive oferite întâistătătorilor bisericilor locale);
  • ambiguitatea inacceptabilă a textelor presinodale care permit interpretări contrare dogmelor ortodoxe;
  • fundamentarea dialogurilor ecumeniste „pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii vechi a celor şapte Sinoade Ecumenice”, istoria ulterioară a Bisericii Ortodoxe părând a fi lipsită de importanţă;
  • încercarea de a confirma la nivel pan-ortodox texte inacceptabile ale Consiliului Mondial al bisericilor;
  • utilizarea inacceptabilă a termenului de „biserică” faţă de schisme şi erezii.

 

Multe dintre scrisorile către Sfânta Kinotită pot fi găsite în limba greacă aici.

„În afara Bisericii Ortodoxe nu există alte Biserici” – Sinodul Bisericii Ortodoxe Bulgare propune modificări la documentul ecumenist pentru Marele Sinod

Portalul Lăcaşuri Ortodoxe informează că în cadrul unei întruniri recente a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, desfăşurată sub președinți Patriarhului Neofit, s-a discutat despre problemele și documentele aferente viitorului „Sfânt şi Mare Sinod Pan-ortodox” programat să aibă loc pe insula Creta în perioada 16-27 iunie 2016.

Conform publicatiei bulgare Dveri, Episcopii Sfântului Sinod al Bulgariei au adoptat propuneri de modificare a documentelor presinodale la sugestia Mitropolitului Gavriil de Loveci.

Modificările fac referire la documentul întitulat „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine„. În apărarea modificărilor a venit și Episcopul Nicolae de Plovdiv, care a prezentat o scrisoare și o petiție a 240 de preoți din Eparhia de Plovdiv, în susținerea opiniei exprimate de Eparhia de Loveci vizavi de documentul de mai sus.

Principalele teze propuse sunt:

  • În Biserica Ortodoxă, prin „unitatea tuturor”, s-a înțeles întotdeauna că cei care au căzut în erezie sau schismă trebuie să se întoarcă mai întâi către Credința Ortodoxă și să dovedească ascultare față de Sfânta Biserică, și apoi, prin pocăință, sa poată fi acceptaţi în Biserică.
  • Trebuie remarcat faptul că Biserica Ortodoxă Sfântă, care este unica, nu si-a pierdut niciodată unitatea în credință și părtășia în Duhul Sfânt, aşa încât aceasta va dăinui până la sfârșitul lumii, după cum Domnul a spus: „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18).
  • În afara Bisericii Ortodoxe nu există alte Biserici, ci numai erezii și schisme; iar numirea lor ca „Biserici”, este din punct de vedere teologic, dogmatic și canonic complet greșită.
  • Punctul în care se spune că „dialogurile teologice au ca obiectiv comun, al tuturor, restaurarea finală a unității credinței și a dragostei adevărate„, este complet greșit și inacceptabil, deoarece trebuie să fie clarificat și subliniat faptul că revenirea la adevărata credință se referă la eretici și schismatici, și în niciun fel la Biserica Ortodoxă.
  • Mulțumim lui Dumnezeu că Biserica Ortodoxă Bulgară, în 1998, la Consiliul Mondial al Bisericilor, şi-a exprimat dezacordul față de desfășurarea activității acestuia, din moment ce nu poate fi membra a unei organizații în care este considerată „una dintre multele – sau ca ramură a unei Biserici care caută și lupta pentru restaurarea ei prin intermediul acestui Consiliu Mondial al Bisericilor„.
  • Exista un singur Domn, o singură Biserică, se spune în Crez.

Amintim că anterior Sinodul Bisericii Georgiei de asemenea a respins documentul ecumenist. Conform regulamentului de desfăşurare a „Sfântului şi Marelui Sinod”, un document poate fi adoptat doar dacă este susţinut de toate cele 14 biserici ortodoxe locale.

BORu din Diaspora (Patriahia Moscovei) critică documentele pregătitoare pentru Marele Sinod

„Cercetând documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” noi nu putem să trecem cu vederea o incoerenţă vizibilă, atât din punct de vedere terminologic, cât şi conceptual, ci cu o mare tristeţe remarcăm inconsistenţa acestui document din punct de vedere al mărturisirii adevăratei ecleziologii ortodoxe în măsura necesară pentru proclamarea Adevărului lui Hristos într-o lume dezbinată” – se afirmă în „Adresarea Sinodului Arhieresc al BORu din Diaspora către cler şi turmă”.

În continuare în adresare se afirmă că acest document este „cel mai controversat din toate documentele pregătitoare, iar pentru a căpăta o formă acceptabilă el trebuie prelucrat şi corectat esenţial la sesiunile Marelui Sinod […] Nouă cu adevărat ni se cuvine anume acum, folosindu-ne de situaţia în care se elaborează un document sinodal, să declarăm că astăzi adevărata lipsă de unitate între creştini este pierderea unităţii neortodocşilor cu biserica Ortodoxă; iar calea spre tămăduire, pe care o poate oferi omenirii adevărata unitate, este pocăinţa pentru schisme şi erezii şi întoarcerea în Biserica cea Una, unitatea căreia nu a fost pierdută niciodată”.

În adresare se critică şi alte proiecte de documente, precum şi însăşi structura şi modul de organizare şi de luare a deciziilor, menţionându-se în special: „Consultarea pan-ortodoxă planificată pentru acest an nu va fi, în esenţa sa, un Sinod”.

Amintim că BORu din Diaspora a fost una din cele mai aprige luptătoare împotriva ecumenismului în sec. XX, iar în 1983 sinodul condus pe atunci de Sf. Filaret de New-York a pronunţat anatema asupra acestei erezii şi a celor ce cu bună ştiinţă se află în comuniune cu ecumeniştii [1]. În anul 2007, în ciuda multor controverse, o mare parte a BORu din Diaspora s-a unit cu Patriarhia Moscovei, cu care a întrerupt comuniunea în anul 1927, ca urmare a declaraţiei de susţinere a regimului sovietic emisă de viitorul patriarh Serghie (Stragorodski).

[1] „Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!”

„Nici una din aceste ipoteze nu sunt în contradicţie cu învăţăturile bisericilor membre” – Declaraţia de la Toronto, elogiată în proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod

Analizând reacţiile la proiectele de documente pentru „Sfântul şi Marele Sinod„, putem observa că majoritatea dintre ele se axează pe critica ideilor şi exprimărilor conţinute acolo, în special în ce priveşte documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine„.

Acest proiect de document afirmă pe faţă recunoaşterea existenţei altor biserici, având şi alte încălcări grave ale ecleziologiei ortodoxe. Dar un lucru foarte important, care a fost foarte puţin luat în seamă în criticile acestui document până acum, este faptul că în acesta se face referire la unul din documentele de temelie ale Consiliului Mondial al bisericilor (CMB): „Ele [Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.] au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, Bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor’” sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acel consiliu” [Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, p. 19].

Dar care sunt premisele ecleziologice ale Declaraţiei de la Toronto? Citind textul veţi observa că aceste premise într-adevăr stau la baza mişcării şi a ereziei ecumeniste, că ele, fiind emise în 1950, au fost în ultimii 65 de ani călăuza ecumeniştilor, fie ei de rit ortodox sau făcând parte din alte confesiuni.

Propunem cititorilor conţinutul paragrafului IV din acest document, textul original fiind preluat de pe site-ul oficial al CMb. Traducerea şi sublinierile aparţin redacţiei lumea-ortodoxa.ro.

Declaraţia de la Toronto (1950): Biserica, Bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor

[…]

IV. Ipotezele ce stau la baza Consiliului Mondial al bisericilor

Acum trebuie să încercăm să definim ipotezele pozitive ce stau la baza Consiliului Mondial al bisericilor şi implicaţiile ecleziologice ale calităţii de membru al acestuia.

1. Bisericile membre ale Consiliului cred că dialogul, cooperarea şi mărturia comună a bisericilor trebuie să se bazeze pe recunoaşterea în comun că Hristos este Capul Sfânt al Trupului.

Baza Consiliului Mondial este recunoaşterea actului central, acela că „nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos”. Aceasta este expresia convingerii că Domnul Bisericii este Dumnezeu-între-noi care continuă să-şi adune copiii şi să-şi zidească El Însuşi Biserica.

Prin urmare nici o relaţie între biserici nu poate avea conţinut şi speranţă dacă nu porneşte de la supunerea bisericilor conducerii lui Iisus Hristos în Biserica Sa. Având diferite puncte de vedere, bisericile întreabă: „Cum pot nişte oameni cu viziuni opuse să facă parte din aceeaşi federaţie de credincioşi?” Un răspuns clar la această întrebare a fost dat de delegaţii Ortodocşi la Edinburgh în 1937, când au spus: „În ciuda tuturor diferenţelor dintre noi, Stăpânul şi Domnul nostru este unul – Iisus Hristos, care ne va conduce spre o colaborare tot mai strânsă şi mai strânsă pentru zidirea Trupului lui Hristos.” Conducerea lui Hristos asupra poporului Său îi obligă pe toţi cei ce Îl recunosc să intre în relaţii reale şi apropiate unii cu alţii – chiar dacă ei au diferenţe în multe puncte importante.

2. Bisericile membre ale Consiliului Mondial cred, în baza Noului Testament, că Biserica lui Hristos este una.

Existenţa mişcării ecumeniste se datorează faptului că acest articol al credinţei a venit iarăşi cu o forţă inevitabilă în casele bărbaţilor şi femeilor din multe biserici. Dat fiind că ele se confruntă cu discrepanţa dintre adevărul că este şi poate fi doar o singură Biserică a lui Hristos şi faptul că există atât de multe biserici care pretind a fi biserici ale lui Hristos, dar nu trăiesc în unitate unele cu altele, ele simt o sfântă nemulţumire faţă de această situaţie. Bisericile înţeleg că este o problemă de elementară datorie creştinească pentru fiecare biserică de a face tot posibilul pentru manifestarea Bisericii în unitatea ei şi să lucreze şi să se roage ca scopul lui Hristos pentru Biserica Sa să fie atins.

3. Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul lor trup bisericesc. Ele caută, prin urmare, să stabilească un contact viu cu cei din afara rândurilor lor care Îl mărturisesc pe Hristos ca Domn.

Toate bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, consideră că nu există o identitate completă între apartenenţa la biserica lor şi apartenenţa la Biserica Universală. Ele recunosc că există membri ai bisericii în afara zidurilor ei [extra muros], că aceştia aparţin Bisericii în mod egal [aliquo modo], sau chiar că există biserică în afara bisericii [ecclesia extra ecclesiam]. Această recunoaştere îşi are expresia în faptul că, cu foarte puţine excepţii, bisericile Creştine acceptă botezul administrat de alte biserici ca fiind valid.

Dar apare problema consecinţelor care rezultă din această învăţătură. Cel mai des în istoria bisericii, bisericile au susţinut consecinţa negativă, cum că ele ar trebui să nu aibă nici o legătură cu cei ce nu sunt membrii lor. Ipoteza de bază a mişcării ecumeniste este că fiecare biserică are o sarcină pozitivă de îndeplinit în acest domeniu. Această sarcină constă în căutarea comuniunii cu toţi cei care, nefiind membri ai aceluiaşi trup vizibil, aparţin împreună trupului mistic în calitate de membri. Şi mişcarea ecumenistă este locul unde are loc această căutare şi descoperire.

4. Bisericile membre ale Consiliului Mondial consideră că relaţia altor biserici cu Sfânta Biserică Universală pe care o mărturisesc Crezurile este un subiect de consideraţie reciprocă. Cu toate acestea, calitatea de membru nu implică faptul că fiecare biserică trebuie să considere alte biserici membre drept biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului.

În Consiliul Mondial este loc atât pentru bisericile care recunosc alte biserici ca fiind biserici în sensul deplin şi adevărat, cât şi pentru cele care nu fac acest lucru. Dar aceste biserici divizate, chiar dacă încă nu se pot accepta unele pe altele ca biserici adevărate şi pure, cred că ele nu ar trebui să se izoleze una de alta şi, prin urmare, s-au asociat în Consiliul Mondial al bisericilor.

Ele ştiu că există diferenţe de credinţă şi constituţie, dar se recunosc una pe alta ca slujind unui singur Domn şi doresc să cerceteze diferenţele dintre ele cu respect reciproc, crezând că în acest fel ele ar putea fi conduse de Sfântul Duh spre manifestarea unităţii lor în Hristos.

5. Bisericile membre ale Consiliului Mondial recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate. Ele consideră că această recunoaştere reciprocă le obligă să intre în dialoguri serioase una cu alta cu speranţa că aceste elemente de adevăr vor duce la recunoaşterea întregului adevăr şi la unitate bazată pe întregul adevăr.

Diferite biserici în general învaţă că alte biserici au anumite elemente ale Bisericii adevărate, fapt numit în unele tradiţii ca „vestigia ecclesiae”. Asemenea elemente sunt predicarea Cuvântului, învăţarea Sfintelor Scripturi şi administrarea tainelor. Aceste elemente sunt mai mult decât doar nişte umbre palide ale vieţii adevăratei Biserici. Ele sunt un semn de speranţă reală şi oferă oportunitatea de a tinde, printr-o relaţie sinceră şi frăţească, spre realizarea unei unităţi mai depline. Mai mult decât atât, Creştinii de toate viziunile ecleziologice din întreaga lume, predicând cuvântul Evangheliei, au adus bărbaţi şi femei la mântuire în Hristos, la înnoirea vieţii în El şi la comuniune Creştină unul cu altul.

Mişcarea ecumenistă se bazează pe convingerea că aceste „piste” trebuie urmate. Bisericile nu trebuie să le dispreţuiască şi să le considere drept doar nişte elemente de adevăr, ci să se bucure de acestea ca fiind semne pline de speranţă ce arată o unitate reală. Ce sunt de fapt aceste elemente? Ele nu sunt rămăşiţe moarte ale trecutului, ci mijloace puternice prin care lucrează Dumnezeu. Întrebări cu privire la validitatea şi curăţia învăţăturii şi a vieţii sacramentale pot şi trebuie să apară, dar nu se poate pune la îndoială că asemenea elemente dinamice ale vieţii bisericeşti justifică speranţa că bisericile care le păstrează vor fi conduse spre adevărul deplin. Anume prin dialogurile ecumeniste se facilitează această recunoaştere a adevărului.

6. Bisericile membre ale Consiliului doresc să se consulte împreună, căutând să cunoască mărturia pe care Domnul Iisus Hristos o aşteaptă de la ele în faţa lumii, în numele Său.

Din moment ce însăşi raţiunea de a fi [raison d’être] a Bisericii este să mărturisească pe Hristos, bisericile nu se pot aduna împreună fără a căuta de la Domnul lor comun o mărturisire comună în faţa lumii. Asta nu va fi întotdeauna posibil. Dar când se dovedeşte a fi posibil să vorbească sau să acţioneze împreună, bisericile pot accepta asta cu mulţumire ca pe un dar preţios al lui Dumnezeu, că în ciuda lipsei lor de unitate El le-a dat posibilitatea de a face una şi aceeaşi mărturisire şi că ele pot să manifeste astfel ceva din această unitate, scopul căreia este întocmai „ca lumea să creadă” şi ca ele să poată mărturisi „că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii”.

7. O altă implicaţie practică a participării comune la Consiliul Mondial este că bisericile membre ar trebui să recunoască solidaritatea lor una cu alta, să ofere ajutor una alteia în caz de nevoie şi să se abţină de la acţiuni ce sunt incompatibile cu o relaţie frăţească.

În cadrul Consiliului bisericile caută să se trateze reciproc cu grijă frăţească. Asta nu exclude o comunicare extrem de sinceră între ele, prin care, în cadrul Consiliului, bisericile îşi pun reciproc întrebări minuţioase şi înfruntă diferenţele dintre ele. Dar asta trebuie făcut pentru zidirea Trupului lui Hristos. Asta exclude o atitudine pur negativă a unei biserici faţă de alta. Afirmarea pozitivă a învăţăturii fiecărei biserici trebuie salutată, dar acţiunile incompatibile cu o relaţie frăţească faţă de alte biserici membre distrug însuşi scopul pentru care a fost creat Consiliul. Dimpotrivă, aceste biserici trebuie să se ajute reciproc în înlăturarea tuturor obstacolelor pentru exercitarea liberă a funcţiilor normale ale Bisericii. Şi oricând vreo biserică este în dificultate sau e persecutată, ea ar trebui să poată conta pe ajutorul altor biserici prin Consiliu.

8. Bisericile membre intră în relaţii spirituale prin care caută să înveţe unele de la altele şi să ofere ajutor reciproc pentru ca Trupul lui Hristos să poată fi zidit şi viaţa bisericilor să poată fi înnoită.

Este o învăţătură comună a bisericilor că Biserica, fiind templul lui Dumnezeu, este în acelaşi timp o structură ce a fost zidită şi care este zidită. Prin urmare, Biserica are aspecte ce ţin de însăşi structura şi esenţa ei şi nu pot fi schimbate. Dar ea are şi alte aspecte care sunt supuse modificărilor. Prin urmare viaţa Bisericii, aşa cum se exprimă ea în propria mărturie în faţa membrilor săi şi a lumii, are nevoie de înnoire constantă. Bisericile pot şi trebuie să se ajute unele pe altele în acest domeniu prin schimb reciproc de gânduri şi experienţe. Aceasta este importanţa lucrărilor de cercetare ale Consiliului Mondial şi a multe alte activităţi ale sale. Nu există nici o intenţie de a impune altor biserici un anume şablon de gândire sau viaţă. Dar orice viziune ar căpăta una sau mai multe biserici, ea trebuie să devină accesibilă tuturor celorlalte biserici de dragul „zidirii Trupului lui Hristos”.

Nici una din aceste ipoteze implicite pentru existenţa Consiliului Mondial nu sunt în contradicţie cu învăţăturile bisericilor membre. Prin urmare, noi credem că nici o biserică nu trebuie să se teamă că, prin aderarea la Consiliul Mondial, ea s-ar pune în pericolul de a-şi renega propria moştenire.

Odată ce dialogul dintre biserici se dezvoltă şi ele intră într-un contact mai apropiat una cu alta, fără îndoială ele vor avea de înfruntat noi decizii şi probleme. Consiliul există pentru a depăşi impasul dintre biserici. Dar în nici un caz nu se va putea şi nu se va dori ca vreo biserică să fie constrânsă să ia o decizie împotriva propriilor convingeri şi dorinţe. Bisericile rămân în totalitate libere, în baza convingerilor lor şi în lumina contactelor lor ecumeniste, de face sau nu o anumită acţiune.

La întâlnirile ecumeniste a fost descoperită o unitate foarte reală care, pentru toţi cei ce colaborează în Consiliul Mondial, este cel mai preţios element al vieţii acestuia. Ea există şi noi o primim iar şi iar ca pe un dar nemeritat de la Domnul. Noi Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru această pregustare a unităţii poporului Său şi, plini de speranţă, continuăm lucrarea spre care El ne-a chemat pe toţi. Consiliul există pentru a sluji bisericilor în pregătirea de a-L întâmpina pe Domnul lor care cunoaşte doar o singură turmă.

Confirmat: Biserica Georgiei totuşi a respins documentul ecumenist pentru „Sfântul şi Marele Sinod”

Noi detalii despre pregătirile pentru „Sfântul şi Marele Sinod” au ieşit la iveală în ultimele zile. Pe portalul amen.gr a fost publicat un text dur împotriva deciziei Bisericii Georgiei de a respinge documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine„, autorul textului fiind ecumenistul consacrat Giorgios Tsetsis, reprezentantul Patriarhiei Constantinopolului. Acesta acuză Biserica Georgiei de „comportament dur şi iritant„, „fundamentalism” şi „dorinţă de întoarcere în evul mediu„, transmite portalul apsny.ge.

Varianta iniţială a documentului a fost modificată în conformitate cu cerinţele delegaţiei georgiene şi a fost semnată de patriarhul Ilia II. Însă mai târziu Sfântul Sinod al Bisericii Georgiei a respins acest document, fapt ce a şi provocat reacţia dură a reprezentantului Patriarhiei Constantinopolului.

Mai mult decât atât, acesta a amintit că în 1962 Biserica Georgiei a intrat de bună voie în Consiliul Mondial al bisericilor şi l-a părăsit în 1997 sub influenţa cercurilor fundamentaliste, anume a 4 ierarhi şi 20 de stareţi-monahi aflaţi sub aripa Bisericii Ruse din Exil şi a vechi-calendariştilor greci. Tsetsis a concluzionat că „în ciuda tuturor dispoziţiilor fundamentaliste şi dorinţei de a întoarce ţara în evul mediu, nu poate fi numită drept frăţească decizia de a ţine ostatici 13 biserici şi 300 milioane de credincioşi„.

Episcopatul Bisericii Ortodoxe a Greciei va decide asupra documentelor pentru „Sfântul Marele Sinod” abia la sfârşitul lui mai

Episcopatul Bisericii Eladei se va întruni într-o sesiune extraordinară între 24-25 mai 2016, ca urmare a deciziei Sinodului Permanent, informează sedmitza.ru cu referire la romfea.gr.

În cadrul adunării vor fi puse în discuţie toate chestiunile legate de „Sfântul şi Marele Sinod Pan-ortodox„, inclusiv documentele pregătitoare. De asemenea va fi alcătuită delegaţia Bisericii Greciei, care va avea împuternicirea de vot asupra deciziilor sale.

Documentele pregătitoare pentru Marele Sinod au trezit multe controverse în Grecia, dar o hotărâre la nivel sinodal întârzie să apară şi, din câte se vede, va fi expusă cu doar 3 săptămâni înainte de întrunirea sinodului pan-ortodox.

Amintim că Soborul Arhieresc al Patriarhiei Moscovei a aprobat textele documentelor pentru „Sfântul şi Marele Sinod”, afirmând că acestea „nu încălcă puritatea credinței ortodoxe și nu se abat de la tradiția canonică a Bisericii„, fapt ce a provocat un şir de nemulţumiri şi chiar întrerupere a comuniunii cu ierarhia bisericească de către mai mulţi clerici din BORu.