Diaspora se trezește: Pr. Ioan Sîrbu din Oderzo, Italia a întrerupt pomenirea PS Siluan al Italiei

Scrisoare deschisă către Episcopul Siluan al Italiei

”De vei vedea sabia venind
și nu vei da de veste fratelui tău, din mâna ta
voi cere sângele lui.” (Ezechiel 33, 6-8)

Am ezitat vreme îndelungată până să iau această decizie, crezând că lucrurile se mai pot îndrepta, însă m-am înșelat.

PS Siluan al Italiei sărutîndu-se cu un cardinal papist pe care-l consideră biserică

După cum bine știți, anul trecut în luna iunie, a avut loc un eveniment întristător și păgubitor pentru Biserica lui Hristos, la care și dumneavoastră din păcate v-ați făcut părtaș.

Este vorba de așa-zisul ”Sfânt și Mare Sinod Panortodox” care, în loc să rezolve marile probleme bisericești, mai rău le-a agravat, confirmând și pecetluind ”sinodal” pan-erezia ecumenismului pe care a introdus-o oficial în Biserică.

Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că toate Sinoadele Ecumenice și Locale s-au întrunit pentru întărirea dogmelor bisericii și pentru condamnarea ereziei. Însă acest ”sinod” nu a statornicit nicio dogmă și nu a combătut nicio erezie, ci dimpotrivă a legiferat erezii, iar ereticii cei vechi, anatematizați de Biserică, au participat ca și ”observatori” alături de ereticii cei nou apăruți, ecumeniștii ”ortodocși”.

După cum arată hotărârile finale ale documentelor de la Kolimbari, acest ”sinod” nu a fost unul ortodox, ci a fost un sinod mincinos, eretic și tâlhăresc, după cum a fost caracterizat de mulți ierarhi, clerici, monahi și teologi. Și acest lucru pentru că:

  1. A dizolvat sinodalitatea ortodoxă, deoarece episcopii din delegațiile Bisericilor Locale au avut doar drept de semnătură, nu și drept de vot, pe care l-au avut numai întâi-stătătorii acestora.

  2. Nu au participat toate Bisericile Locale, lipsind astfel patru dintre ele.

  3. A acceptat ” căsătoriile mixte” între ortodocși și eretici, ceea ce este condamnat de Sfintele Canoane.

  4. A acceptat denumirea ”istorică” de ”biserici” ereziilor, negând astfel unicitatea Bisericii Sobornicești.

  5. A acceptat ideea eretică a participării Bisericii Ortodoxe la efortul ”de restabilire a unității creștinilor” ca membră în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor.

  6. A desființat hotarul dintre Ortodoxie și erezie, necondamnând nicio erezie, pentru care își află justificarea un Sinod Pan-Ortodox.

  7. Au participat ca ”observatori” eretici condamnați deja de Sinoade Ecumenice, lucru nemaiîntâlnit în istoria Bisericii.

Cunoscând faptul că toți Sfinții Părinți atunci când apărea o erezie, până la condamnarea sinodală, întrerupeau pomenirea și comuniunea cu cei care aduceau inovații în credință și pentru că dumneavoastră nu ați luat nicio atitudine împotriva acestui sinod eretic, ci l-ați acceptat prin însăși semnătura dumneavoastră, vă aduc la cunoștință că în temeiul Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră la toate Slujbele pe care le săvârșesc, încă din luna octombrie a anului trecut.

Dacă aș fi continuat să vă pomenesc ar fi însemnat că și eu sunt ecumenist și eretic pentru că, după cum spune părintele profesor Theodoros Zisis, pomenirea numelui episcopului înseamnă identitate de credință între pomenitor și pomenit. De aceea am întrerupt pomenirea numelui dumneavoastră, pentru că nu vă mai consider un episcop ortodox până când veți declara public că respingeți și osândiți sinodul din Creta și toate ereziile papismului, monofizitismului și protestantismului.

Iar în cazul fericit în care veți conștientiza faptul că vă aflați cuprins de această erezie înfricoșătoare și veți voi să vă pocăiți, atunci și eu cu toată dragostea voi relua pomenirea numelui dumneavoastră.

Data 17.09.2017

Preot Ioan Sîrbu
Parohia Oderzo-Treviso

Enoriașii bisericii ortodoxe din Oderzo au semnat după slujba de duminică, o listă de susținere a părintelui Ioan întru mărturisirea Dreptei Credințe împotriva ecumenismului și a pseudo-sinodului din Creta. Vă prezentăm semnăturile mai jos:

Surse: OrtodoxInfo, Strana Ortodoxă

Ieromonahul Lavrentie Carp de la mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași s-a îngrădit de ecumenism

Scrisoarea Ieromonahului Lavrentie Carp de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași către Mitropolitul Teofan

Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit,

Poziția mea cu privire la Sinodul din Creta v-am făcut-o cunoscută de la început. Am avut încredere că doriți lămurirea situației și v-am expus obiecțiile mele teologice. Am trecut cu vederea atitudinea clară publică pe care o aveți de a susține necondiționat deciziile semnate și am încercat să vă arăt și eu personal unele aspecte greșite. Totuși constat că susțineți atât de ferm că nu există greșeli dogmatice, încât nici nu acceptați măcar exprimarea unei opinii contrare sau o dezbatere onestă. În această situație, de impunere în Biserică a unei dogme străine de ortodoxie „cu capul descoperit”, nu pot reacționa decât prin dezicere categorică, adică prin întreruperea pomenirii la slujbe.
Pentru a-mi face mai bine înțeleasă poziția, voi dezvolta în scrisoarea de față motivele care mă îndeamnă la această decizie.
Dorința mea este de a-mi păstra credința dreaptă și de a avea posibilitatea să mi-o exprim. Atâta vreme cât ați semnat unele hotărâri sinodale cu caracter dogmatic neortodox, ele devin normative și pentru mine. Pe lângă aceasta, nu aduceți argumente pertinente, prin glasul întregului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române (BOR) sau personal, în privința ortodoxiei deciziilor din Creta și nici nu lăsați posibilitatea unei dezbateri sincere pe această temă, pentru a fi lămurită. Drept dovadă, singurele articole publicate pe site-ul „Doxologia” și în general în mass-media oficială bisericească sunt doar cele pro-Sinod. În aceste condiții, mă văd nevoit să mă dezic de o astfel de manifestare a unei credințe greșite pentru a putea trăi și susține pe cea autentică a Bisericii.
Scopul meu este de a-mi exprima delimitarea față de asumarea tacită sau activă a ecumenismului în Biserică.
Concret, poziția Înaltpreasfinției Voastre pe tema Sinodului din Creta este publică și o consider greșită. Mi-aș fi dorit să aveți dreptate teologic și să răspundeți eventualelor critici sau măcar să permiteți expunerea tot publică a obiecțiilor pe acest subiect ca dovadă că păstoriți apostolește turma credincioșilor, nu prin îndoctrinare. Dar nici măcar în particular nu mi-ați răspuns mulțumitor la obiecțiile pe care vi le-am adus. Aceasta când am primit o audiență după 6 luni de așteptare. Iar astăzi, după mai bine de 3 luni de zile de când v-am trimis printr-o scrisoare punctele pe care le consider greșite, nu ați binevoit să-mi mai acordați vreo explicație, cum mi-ați trinsmis dinainte prin Părintele Stareț, Arhim. Nichifor. Practic înțeleg că aveți aceeași poziție neschimbată, cea exprimată oficial în diferite ocazii, nefundamentată pe credința ortodoxă. Așadar, nu-mi mai rămâne vreo nădejde că ați avea de gând să revizuiți în vreun fel mărturisirea de credință pe care o dați.
În această situație, nu doar că mă pot prevala de canoanele 15 I-II și 31 apostolic, care permit și chiar recomandă întreruperea pomenirii, dar nici nu-mi rămâne altă opțiune. Ba chiar înțeleg că în toată țara este aceeași interdicție a vreunei critici la adresa Sinodului din Creta. Câtă vreme este vorba de o erezie încă necondamnată sinodal, aș fi folosit orice alt mijloc de împotrivire față de ea, dar nu mi-a mai rămas nici unul la îndemână.
Canoanele menționate prevăd posibilitatea întreruperii pomenirii a) înainte de o cercetare sinodală a episcopului care b) susține o erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți c) în mod deschis și fără rezerve („cu capul descoperit”) d) cu scopul îngrădirii de erezie și izbăvirii Bisericii de erezie sau schisme. e) Aceasta nu este o atitudine schismatică, ci izbăvitoare de schismă și de întărire a unității Bisericii. Deci cel ce aplică aceste canoane nu iese în afara Bisericii, ci în afara unui mediu bisericesc dominat de erezie. Aceasta înseamnă că este vizat nu doar episcopul, ci și toți cei care au o cugetare la fel cu a lui. Trebuie făcută și precizarea că ruperea comuniunii cu episcopul nu presupune ruperea de Biserică pentru că Biserica îl investește pe episcop, nu episcopul instituie Biserica, deși el întrunește plinătatea harului preoțesc. Episcopul depinde de Biserică și ea îl poate revoca, nu Biserica depinde de episcop. Așadar:
a) Nu este necesar să aștept o condamnare sinodală a ecumenismului legiferat în Creta. Chiar și Cuviosul Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora, alături de aproape întreg Sfântul Munte, între anii 1969-1973 tot pe motivul unor declarații de natură ecumenistă.
b) În scrisoarea anterioară v-am prezentat pe larg, cu argumente de la Sfinții Părinți și din Sfânta Scriptură, greșelile dogmatice cuprinse mai ales în documentul 6. Reiau aici pe scurt doar câteva aspecte mai importante:
– aderarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, for ce are la bază o concepție dogmatică neortodoxă și care este astfel validată;
– pe lângă renumitul paragraf 6, mai există o serie de afirmații în documentul legat de ecumenism, care induc o ecleziologie eretică, „teoria ramurilor”, sub diferite forme: unitatea pierdută a Bisericii, existența mai multor Biserici, recunoașterea unor elemente ecleziale în celelalte Confesiuni, Biserica văzută și nevăzută. Pe lângă numeroase (vreo 15) expresii teologice confuze, neclaritatea fiind și ea semnul unei învățături greșite, se remarcă existența a 5 teorii evident eretice. Amintesc aici teoria unității nedepline din paragraful 1, în care se afirmă că Biserica Ortodoxă, deși ea este cea una, sfântă, este pusă în slujba unei „unități creștine” la nivel dogmatic. În paragraful 18 se face referire la „unitatea Bisericii” „urmărită în cadrul CMB”, fiind vorba de Biserica nevăzută, care este „interconfesională”. Aceeași idee se regăsește în următorul paragraf (19), care menționează un principiu din cadrul CMB, de a „pune Bisericile într-o legătură vie” „cu privire la unitatea Bisericii”. Dacă se mai adaugă interpretarea eronată a unor pasaje scripturistice în ultimul paragraf și în al 8-lea, se întregește tabloul unei concepții neortodoxe despre Biserică;
– paragraful 22 legiferează o viziune episcopocentristă prin concentrarea deciziilor exclusiv, discreționar și represiv în mâinile ierarhilor;
– utilizarea unor concepte ce țin de teologia persoanei, îndeosebi în Enciclica Sinodului și în documentul despre Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană;
– prezența unei viziuni despre Împărtășanie care ține de „ecleziologia euharistică”;
– alterarea unor prescripții canonice mai vechi prin permiterea unor derogări fără temei de la post și a oficierii cununiilor mixte cu eterodocșii.
c) Cu toate că în particular nu acceptați teoriile ecumeniste, adeziunea neschimbată la cele semnate în Creta reprezintă adevărata mărturisire de credință pe care o dați „cu capul descoperit”. Așteptarea exprimată de Sinodul BOR de a fi convocat un alt Sinod, ce va clarifica confuziile din documentele cretane, nu este una de natură să scuze eventualele greșeli dogmatice, ci prin aceasta se auto-condamnă. Nu a mai existat și nu poate exista o astfel de situație, ca un Sinod tâlhăresc să fie trecut cu vederea. Ba chiar refuzul ierarhilor de a oferi explicații pe marginea textelor pentru că aceasta ar fi doar de competența unui alt Sinod cu adevărat Panortodox sporește confuzia în materie de credință. Ca și cum nu-și cunosc credința, este secretă sau aceasta mai necesită clarificări.
d) Prin acest gest nu intenționez să mă despart de Biserică sau să produc în sânul ei schisme, ci dimpotrivă, să rămân fidel Bisericii și să atrag atenția asupra devierilor eretice care se împământenesc periculos de tare, chiar prin decizii sinodale.
e) Întreruperea pomenirii în condițiile date nu constituie schismă și, deci, nu poate fi sancționată ca atare. Chiar canonul 15 I-II prevede că cel ce-l aplică „nu este supus certărilor canonice”, adică, dacă se întâmplă să fie sancționat, nu cade sub incidența acestor sancțiuni. Lucrul acesta este întărit de canonul 3 al Sinodului III Ecumenic, care prevedea readucerea la locurile lor pe cei caterisiți pe nedrept pentru opoziția lor față de erezii. Mai mult, în cazul în care veți renunța public la a mai susține deciziile luate la Sinodul din Creta înainte de vreo condamnare sinodală, sunt gata să reiau comuniunea deplină.
Menționez totodată că în istoria Bisericii practica întreruperii pomenirii nu este una nouă, ci apostolică. Comuniunea de credință era observată pe criterii mult mai riguroase, chiar la nivelul trăirii, pe când astăzi s-a ajuns să fie considerată ca fiind o formalitate, deși de multe ori clericii nici măcar nu-și cunosc bine credința, darmite să o și manifeste în viața și slujirea lor. Canonul apostolic 8 dă mărturie de faptul că refuzul unui cleric de a se împărtăși la Liturghia săvârșită de altul poate fi semn de nerecunoaștere a slujbei săvârșită de acela, lucru ce putea produce tulburare. Există, de asemenea, în istoria Bisericii numeroase relatări despre Sfinți Părinți care au întrerupt comuniunea cu ierarhul lor. Dintre ei sunt: Sf. Vasile cel Mare (cf. Epistola 51), Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Marcu Eugenicul și Sf. Paisie Aghioritul. Cum, de altfel există cazuri de episcopi care și-au retras semnătura de la Sinoade care s-au dovedit a fi tâlhărești, de exemplu tatăl Sf. Grigorie Teologul, Grigorie cel Bătrân.
Închei această scrisoare menționând atitudinea cerută de Însuși Mântuitorul față de eretici și învățătorii mincinoși. El cerea vigilență: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16:6), „feriți-vă de proorocii mincinoși” (Mt. 7:15), „vedeți să nu vă amăgească cineva, … căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Mt.24:4,24). Biserica dintotdeauna și-a păzit unitatea prin condamnarea acestora și a învățăturilor lor, nu urmărind unitatea cu ei. Dialogul și deschiderea Ortodoxiei față de cei din afara ei este o necesitate, dar trebuie făcut cu prudență, de reprezentanți capabili, pe baze temeinice și sincere, în acord cu tradiția canonică și patristică. Pentru că Biserica nu este o simplă instituție, iar credincioșii nu formează un corp social prin coeziunea întreolaltă, ci formează Trupul lui Hristos prin credința în El. Ceea ce ne unește trebuie să fie înrudirea noastră cu Domnul prin credința curată, nu supunerea omenească față de ierarhie. Episcopul trebuie să fie garantul acestei credințe pentru a păstra unitatea Bisericii în jurul lui Hristos, nu în jurul său prin idealuri umane de pace și liniște. Toleranța și corectitudinea politică se pot transforma și chiar devin apostazie dacă sunt aplicate în mediul bisericesc.

 

Data: 08 august 2017

Cu smerenie,

Ierom. Lavrentie Carp

Sursa: Strana Ortodoxă

Situația actuală de la schitul românesc Prodromu

MĂRTURISIREA CREDINȚEI ORTODOXE A MONAHILOR DIN SCHITUL ROMÂNESC PRODROMU, CARE S-AU ÎNGRĂDIT DE EREZIA ECUMENISMULUI

3.09.2017

„…Așa cum pescarii ascund cârligul în momeală și prind fără de veste  peștii, la fel și viclenii părtași ai eresurilor își acoperă răutățile lor prin cuvinte frumoase, și-i prind în undiță pe cei mai simpli, ducându-i la moarte”. (Cuviosul Isidor Pelusiotul, Epistola 102 – cartea întâi, P.G. – 78, 252 C.)

Tu, Doamne, Care cunoști inimile tuturor” (F. Ap. 1,24) vezi obștea noastră și situația în care suntem, și Te rugăm să ne întărești întru adevărul Tău, ajutându-ne să păstrăm curată credința cea dreaptă predată nouă prin Sfinții care s-au nevoit și și-au vărsat sângele pentru numele Tău. Amin.

Această scrisoare deschisă are ca scop restabilirea adevărului celor întâmplate în legătură cu reacția obștii Schitului Românesc Prodromu împotriva patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, după ce acesta a contribuit la legiferarea ereziei Ecumenismului prin așa zisul Sfânt și Mare Sinod care a avut loc în iunie 2016 în Creta, pe care acesta l-a și prezidat. Nu am scris nimic public până acum, despre aceste întâmplări, nădăjduind ca „…frica de Dumnezeu să biruiască frica de oameni” în cei ce chivernisesc acum această obște și să înțeleagă pericolul pe care-l reprezintă comuniunea bisericească cu „lupii cei mâncători de suflete”, așa cum au fost numiți ereticii de către Sfântul Ioan Gură De Aur. Însă printr-un comunicat publicat de Schitul Românesc Prodromu, prin Biroul de Presă al Patriarhiei Române, pe pagina oficială de internet, sunt negate în mod grosolan atât întâmplările petrecute în Schit, legate de îngrădirea obștii de erezie după momentul Kolimbari, cât și amestecul ilegal al Sinaxei Mănăstirii Marea Lavră în viața internă a Schitului Românesc Prodromu. Acesta este unul din motivele care ne-au determinat să aducem la cunoștința fraților noștri ortodocși adevărul despre cele petrecute în schitul nostru, ca unii ce l-am trăit – și încă îl trăim – la fața locului. Un alt motiv este dorința de a arăta acestora modul în care este folosită minciuna pentru a înrădăcina erezia în Biserică. Implicațiile teologice și dogmatice ale acestui eveniment în viața Bisericii vor fi explicate într-un capitol separat al acestei scrisori.

Comunicatul, adresat „Către dreptslăvitorii români de pretutindeni”, a fost semnat de către „Starețul Schitului Românesc Prodromu Arhimandritul Atanasie Prodromitul și frații în Hristos cei dimpreună cu mine”, având nr. de înregistrare 169 din 26 iunie 2017.

Pe data de 9 iulie 2017[1], ieroschimonahul Paisie Prodromitul, epitropul I în Sinaxa schitului, dezminte public autoritatea acestui comunicat: „Ca membru al Sinaxei Schitului Românesc Prodromu pot afirma că nu am avut nici o știință despre publicarea acestui comunicat ca venind din partea Schitului Românesc Prodromu, ceea ce constituie o abatere de la Regulamentul de funcționare a schitului care prevede că orice document de valoare excepțională, ca cel emis de părintele stareț, trebuia întâi aprobat de Sinaxa schitului și semnat de părintele stareț și de cei doi epitropi aleși anual. Acest fapt denotă că Sinaxa nu a fost luată în considerare și că actul este ilegal și nul. Ceea ce confirmă faptul afirmat mai sus că se vrea cu tot dinadinsul ștergerea oricărei urme de protest împotriva sinodului și patriarhului”. Câteva zile după publicarea acestei dezmințiri, în ședința Sinaxei Schitului Românesc Prodromu din data de 14 iulie 2017, se ia hotărârea de îndepărtare a părintelui Paisie, din epitropie, din Sinaxă, i se interzice să mai spovedească pe cineva din obște și este trimis să facă ascultare la grădina de zarzavaturi.

Între timp, Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România a trimis o delegație la hramul Icoanei Maicii Domnului Prodromița (care se prăznuiește în data de 12 iulie), prin care, starețului Mănăstirii Marea Lavră i-a conferit Ordinul „Sfântul Ioan Gură de Aur”, iar starețului Schitului Românesc Prodromu, Ordinul „Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena”.

Istorisirea întâmplărilor din Schitul Românesc Prodromu legate de „Sinodul” din Creta

În luna august a anului trecut, într-o discuție care a avut loc la arhondaricul din schitul nostru, părintele stareț Atanasie a fost solicitat de monahul Sava Lavriotul să-l însoțească în România, la o serie de conferințe pe tema ereziei ecumenismului și a așa zisului Sinod din Creta, care urmau să se desfășoare în toamnă, nefiind stabilită încă o dată precisă. Părintele arhimandrit Atanasie, motivând că nu poate lipsi mult timp din schit datorită lucrărilor de renovare în desfășurare la acea dată, a cerut monahului Efrem să meargă, împreună cu monahul Gherasim ca translator. Din păcate, părintele Gherasim nu a mai dat curs acestei ascultări, atunci când a fost solicitat de monahul Efrem, justificându-se cu faptul că nu i-a fost transmisă direct de către părintele stareț. Acesta la rândul său, nu a mai recunoscut că-i atribuise monahului Efrem ascultarea de a-l înlocui chiar pe el, însoțindu-l pe monahul Sava Lavriotul în România, pentru conferințele mai sus menționate, lăsându-l pe monah descoperit atât în fața oficialităților bisericești din România, cât și ale celor din Sfântul Munte Athos.

După frământările interne ale obștii legate de evenimentul care s-a desfășurat în Creta, din iunie 2016, în timpul discuțiilor care au avut loc în cadrul Sinaxei schitului la data de 4 decembrie 2016, s-a luat următoarea hotărâre, cu o majoritate de cinci voturi la unu:  în Schitul Românesc Prodromu s-a întrerupt pomenirea la slujbe a numelui patriarhului Bartolomeu – chiriarhul locului, datorită căderii sale în erezie, până la hramul principal al schitului nostru – Botezul Domnului, prăznuit pe 6 ianuarie. Urma ca în acest timp, de o lună de zile, să fie întocmită toată documentația necesară pentru justificarea acestui act, nădăjduindu-se ca, prin luarea la cunoștință a argumentelor prezentate în această documentație să fie convins și părintele stareț Atanasie – singurul care nu a fost de acord cu îngrădirea de erezie – de necesitatea păstrării acestei hotărâri și după expirarea termenului fixat, până la rezolvarea problemei în mod sinodal. Menționăm aici că ieromonahul Daniel a lipsit de la această ședință, datorită dezacordului său cu opinia celorlalți membri ai Sinaxei schitului lăsând o scrisoare prin care a adus la cunoștința celorlalți, intenția de a se opri din liturghisire, spunând că se retrage din Sinaxă, și chiar din schit dacă părinții acceptă să-i elibereze o adeverință scrisă pentru perioada cât a stat în Schitul Românesc Prodromu.

Așadar, începând cu data de 4 decembrie 2016, toți preoții care intrau de rând la biserică, respectând decizia Sinaxei schitului, nu mai pomeneau numele patriarhului eretic la slujbe. Ca martori îi aducem chiar pe slujitorii de la Sfântul Altar, respectiv: ieromonahii Paisie, Ioil, Calinic și ierodiaconul Matei, ei fiind singurii slujitori la acea dată, dacă avem în vedere faptul că părintele stareț Atanasie nu a mai slujit în acea perioadă, așa cum făcea în mod obișnuit.

O săptămână mai târziu aflăm de la ieromonahul Calinic că starețul Atanasie face presiuni asupra sa pentru a relua pomenirea numelui patriarhului Bartolomeu, fără a se fi consultat cu Sinaxa schitului. Întrebat fiind, părintele stareț Atanasie a răspuns că: „dacă află Lavra că nu mai pomenim patriarhul, ne va scoate pe toți din schit!”

Pe data de 15.12.2016 a venit în Schitul Românesc Prodromu epitropia Mănăstirii Marea Lavră, compusă din: egumenul Prodromu, ieromonahul Nicodim, care este și reprezentantul Mănăstirii Marea Lavră în Sfânta Chinotită și monahul Avraam. Cu această ocazie a avut loc o discuție de patru ore și jumătate cu Sinaxa schitului apoi și cu toată obștea, timp în care, nereușind părinții lavrioți să convingă obștea prodromită, prin argumentele aduse, să reia comuniunea cu patriarhul eretic Bartolomeu, prin pomenirea numelui său, au început să amenințe cu dizolvarea Sinaxei schitului și canonisirea celor care au contribuit la hotărârea de încetarea pomenirii a chiriarhului locului și chiar cu izgonirea lor din schitul nostru. Solicitându-se părerea ieroschimonahului Iulian Prodromitul în legătură cu tema în discuție, bătrănul a răspuns că ține și el cum au ținut sfinții, făcând trimitere la Sfântul Iustin Popovici care a numit Ecumenismul panerezie, pronunțându-se pentru continuarea nepomenirii numelui patriarhului de Constantinopol. Părinții lavrioți au constatat cu această ocazie numărul mare al monahilor prodromiți care se împotrivesc reluării pomenirii numelui patriarhului, cu excepția părintelui stareț Atanasie și încă a doi-trei frați mai noi, ucenici ai acestuia. Pe data de 18.12.2016 a fost primită o scrisoare din Mănăstirea Marea Lavră, prin care le-au fost aduse la cunoștință părinților din Sinaxa schitului nostru, sancțiunile (de ordin administrativ) aplicate Schitului Românesc Prodromu, până la prezentarea în Mănăstirea Marea Lavră a tuturor membrilor Sinaxei prodromite care au votat întreruperea pomenirii numelui patriarhului, pentru a pune metanie și a restabili comuniunea cu patriarhul printr-o cerere de iertare scrisă. În caz contrar, i s-a cerut starețului Atanasie prezentarea listei cu membrii noii Sinaxe prodromite, după demiterea celor care au votat întreruperea pomenirii numelui patriarhului.

Acesta este momentul în care Sinaxa Mănăstirii Marea Lavră, nesocotind prevederile Cartei Statutare a Sfântului Munte Athos cu referirea la chivernisirea obștilor athonite, a concentrat toată puterea de decizie în persoana starețului – arhimandritul Atanasie Prodromitul, care are o atitudine obedientă față de unii dintre membrii Sinaxei Mănăstirii Marea Lavră – uzurpând astfel dreptul Sinaxei Schitului Românesc Prodromu de a decide asupra problemelor existente în propria curte. Amestecul Mănăstirii Marea Lavră în treburile interne ale schitului a fost contestat printr-o scrisoare semnată de toți membrii Sinaxei prodromite, inclusiv de părintele stareț Atanasie, și înmânată arhimandritului Prodromu – starețul Mănăstirii Marea Lavră – prin care s-a atras atenția asupra abaterilor de la actul normativ menționat, încălcându-se astfel drepturile obștii prodromite de care se bucură toate obștile Sfântului Munte.

De menționat aici că toate obștile athonite – fie obștile mănăstirilor fie ale schiturilor declarate chinoviale așa cum este și Schitul Românesc Prodromu, conform Cartei Statutare a Sfântului Munte Athos, se administrează de către stareț doar împreună cu Sinaxa (echivalentul Consiliului Administrativ și Duhovnicesc), mănăstirea chiriarhală neputându-se amesteca din proprie inițiativă în treburile interne ale schitului anulând Sinaxa sau privilegiile acestuia.

Opinia exprimată a părintelui stareț Atanasie cu toții o cunoșteam, atât din afirmațiile particulare cât și din cele făcute în fața obștii, anume că patriarhul este eretic, Sinodul din Creta este tâlhăresc pentru că a legiferat erezii și chiar că nu mai scoate mirida patriarhului la Sfânta Proscomidie. Însă, după primirea scrisorii din Mânăstirea Marea Lavră menționată mai sus, acesta a început să acționeze în mod constant, contrar opiniei cunoscute, surprinzând pe  părinții și pe frații din obștea schitului nostru în timpul privegherii Praznicului Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos când el însuși, ca preot slujitor, a pomenit numele patriarhului eretic Bartolomeu, nesocotind decizia Sinaxei schitului care era încă în vigoare.

Datorită presiunilor Sinaxei Mânăstirii Marea Lavră, pe de o parte, care impunea reluarea pomenirii numelui patriarhului eretic, iar pe de alta a imposibilității de a-i convinge și pe ceilalți membri ai Sinaxei prodromite să accepte acest lucru, părintele stareț Atanasie, își dă demisia din stăreție, în ședința Sinaxei din data de 28.12.2016. Neacceptându-i obștea demisia și chemându-l înapoi, prin cei doi epitropi, ieroschimonahul Paisie și ieromonahul Ioil, care fuseseră delegați de Sinaxă să aducă la cunoștința părintelui Atanasie refuzul obștii, aceștia au adus ca răspuns, anunțat obștii în trapeză, faptul că părintele Atanasie a pus, ca și condiții pentru reacceptarea stăreției, printre altele, reluarea pomenirii numelui patriarhului Bartolomeu (pe care însuși la caracterizat ca eretic), prin slujirea împreună cu starețul Mănăstirii Marea Lavră, arhimandritul Prodromu, la praznicul schitului nostru care se apropia, și îndepărtarea din Sinaxă a monahului Efrem. A sugerat celor doi epitropi să-i explice acestuia să-și dea demisia, aceasta ar putea trece drept „pedeapsa dată de Mânăstirea Marea Lavră pentru însoțirea monahului Sava Lavriotul la conferințele din România”, prin această demisie putându-și recăpăta liniștea în schit din partea Mânăstirii Marea Lavră. Motivul real, însă, era faptul că părintele Efrem nu putea fi convins de părintele stareț Atanasie, în Sinaxă, că „pentru binele schitului trebuie să accepte comuniunea cu patriarhul căzut în erezie. Toate argumentele aduse împotrivă de către părintele stareț Atanasie se refereau doar la frica de represiunile Mânăstirii Marea Lavră, după ce vor afla de întreruperea pomenirii numelui patriarhului: „ … Dacă află Lavra ne izgonește pe toți din schit!”… „Să mai oprească pomenirea măcar două-trei mănăstiri!” … „Cine suntem noi să ieșim primii în față?”, etc.

Cei doi epitropi au căzut de acord cu aceste condiții fără să se fi consultat cu toți membrii Sinaxei, ci doar cu părintele Iulian, care și el a acceptat îndepărtarea monahului Efrem din Sinaxă, cerându-i să-și dea singur demisia „pentru binele schitului, prin cuvintele: „…dacă nu-ți dai demisia, tu singur vei distruge schitul!”. Monahul Efrem a atras atenția celor trei părinți că adevăratul motiv pentru care se cere atât de insistent eliminarea lui din Sinaxă este dorința părintelui Atanasie de a impune în Schitul Românesc Prodromu voința Mănăstirii Marea Lavră, adică reluarea pomenirii numelui patriarhului eretic, cu care părintele Efrem nu era de acord. Pe de altă parte, acest act putea fi interpretat ca o acceptare a canonului impus acestuia de către Sinaxa Mănăstirii Marea Lavră, pentru însoțirea monahului Sava Lavriotul la conferințele din România.

Prin presiunile la care a fost supusă obștea, începute cu cele exercitate de epitropia venită din Mănăstirea Marea Lavră în data de 15.12.2016 menționată anterior, și prin unele informații cu caracter amenințător venite atât dinspre Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, cât și din Mănăstirea Marea Lavră – cu ajutorul părintelui Atanasie – s-a creat o atmosferă confuză, în care era nesocotită de unii frați însăși autoritatea Sinaxei.

O astfel de informație a fost transmisă chiar în timpul Sinaxei convocate în 13 ianuarie 2017, în care se discuta problema acceptării condițiilor starețului demisionat, când schimonahul Mihail – ucenicul apropiat al acestuia – intrând, a anunțat că aduce o informație „de ultimă oră, venită acum două minute din sursă sigură: Patriarhia Română a pregătit deja un grup de călugări pe care este gata în orice moment să-l trimită la Prodromu”. Ieromonahul Damaschin Popa, economul schitului la acea dată și unul dintre membrii Sinaxei ce aprobase decizia de întrerupere a pomenirii, dar care între timp și-a schimbat opinia, susținea că a auzit și el despre acest grup, că ar fi condus de arhimandritul Clement Haralam fost viețuitor în Schitul Românesc Prodromu, etc. Mai spunea că nu are nici un rost să ne împotrivim voinței Mănăstirii Marea Lavră pentru că … „oricum, dacă Lavra va vrea să schimbe obștea chiar și cu una grecească, așa cum va vrea Lavra se va întâmpla”. Nici până astăzi nu s-a mai aflat în mod sigur dacă Patriarhia Română a avut sau nu pregătit acel grup de călugări.

Monahul Efrem a anunțat în Sinaxa schitului nostru că nu-și poate da demisia, întrucât în acest mod ar renunța la tot ce a făcut pentru a se delimita de erezie, avertizând pe ceilalți părinți că acceptarea pretențiilor părintelui Atanasie, aceleași cu ale Mănăstirii Marea Lavră, cu implicațiile explicate deja mai sus, reprezintă intrarea oficială a Schitului Românesc Prodromu în erezie. A încheiat spunând că nu se supără dacă va fi demis de ceilalți membri ai Sinaxei, cu condiția eliberării motivației scrise a demiterii, cu număr de protocol.

Ieroschimonahul Paisie a anunțat că s-a răzgândit și nu mai este de acord cu promisiunile făcute părintelui Atanasie: „ …nu pot sluji cu starețul Lavrei la hram și nici cu demiterea lui Efrem nu mai sunt de acord!”. Auzind acestea ieromonahul Ioil și atrăgându-i atenția părintelui Paisie de nerespectarea angajamentului luat de comun acord cu părintele Atanasie „pentru binele schitului”, manifestându-și nemulțumirea prin cuvintele „…dacă ieri una am vorbit, azi facem altfel…!” a pus metanie și s-a retras din ședință spunând că-și dă și el demisia din Sinaxă, provocând astfel începutul dizolvării acesteia. Această dizolvare a fost dusă la capăt de ieromonahul Damaschin Popa – economul schitului – puțin mai târziu, când și acesta a anunțat că demisionează din Sinaxă.

În această situație de criză în conducerea schitului, provocată de cei care au demisionat chiar în pragul luării unei decizii cu impact major asupra întregii obști – acceptarea condițiilor puse de arhimandritul Atanasie în care era inclusă reluarea pomenirii numelui patriarhului eretic Bartolomeu – s-a hotărât de către cei ce au mai rămas în Sinaxa schitului, transferul acestei decizii către adunarea obștii cu drept de vot. Tulburările și dezinformările provocate și întreținute între frații și monahii obștii de către unii dintre ucenicii părintelui Atanasie, au făcut imposibilă explicarea adevăratei mize a votului la care urmau să participe aceștia și conștientizarea lor asupra pericolului real pe care-l reprezintă comuniunea oficială cu un episcop eretic, așa cum este și patriarhul Bartolomeu. La această atmosferă a contribuit și monahul Clement, prin tulburarea pe care o producea la orice discuție a obștii pe tema ecumenismului sau a „Sinodului” din Creta, încât făcea imposibilă continuarea dezbaterilor, problema rămânând de fiecare dată fără rezultat, din cauza acestor tulburări. La unul dintre aceste episoade s-a împotrivit și bătrânului monah Serafim, fără să se rușineze de bătrânețile acestuia, care nemaiputând suporta neorânduiala creată de el, luându-l de mânecă îl trăgea către ieșire. De menționat că părintele Serafim nu-și face cunoscută opinia în astfel de cazuri, de obicei, decât atunci când este întrebat personal.

Drept urmare, cei mai mulți dintre părinții din obște, percepând acest act ca pe o eschivare de la responsabilitățile care le revin membrilor Sinaxei prodromite din calitatea de proistamen (întâistătător), au refuzat să-și spună opțiunea prin vot. Iar datorită schimbării atenției de pe adevărata intenție a părintelui Atanasie, care era de fapt reluarea pomenirii numelui patriarhului eretic Bartolomeu, așa cum impunea Mănăstirea Marea Lavră, pe necesitatea eliminării monahului Efrem din Sinaxa schitului, invocând imposibilitatea colaborării cu acesta, s-a creat o diversiune, prin care i s-a dat obștii să înțeleagă că are de votat doar demiterea din Sinaxă a părintelui Efrem, lăsându-se impresia că numai astfel se poate restabili ordinea în schitul nostru. De fapt lipsa de colaborare dintre cei doi avea la acea dată doar un singur subiect: pomenirea numelui patriarhului de Constantinopol căzut în erezie, în cadrul slujbelor din schit, cu care monahul Efrem nu era de acord. Așadar, cu o „majoritate” de opt voturi pentru, șase împotrivă – restul abținându-se – cea mai mare parte a obștii știe, până la această dată, că s-a votat doar demiterea monahului Efrem din Sinaxa prodromită, pentru a se putea reîntoarce în stăreție arhimandritul Atanasie. Odată acceptate condițiile, acesta a revenit în funcția de stareț cu acceptul tuturor celorlalți membri ai Sinaxei.

La cele două hramuri de iarnă ale schitului nostru, Botezul Domnului pe 6 ianuarie 2017  respectiv Sfântul Antipa Athonitul (de la Calapodești) pe 10 ianuarie, a fost pomenit numele patriarhului eretic Bartolomeu chiar de către egumenul Mănăstirii Marea Lavră – arhimandritul Prodromu, care fusese invitat de arhimandritul Atanasie. Cu toate acestea unii slujitori au continuat să liturghisească fără să pomenească numele patriarhului căzut în erezie, cu permisiunea părintelui Atanasie, permisiune pe care acesta o promisese celor doi părinți – Paisie și Ioil – încă de când aceștia i-au acceptat condițiile revenirii lui în stăreție. Bineînțeles că această învoială a expirat, după cum era de așteptat, arhimandritul Schitului Românesc Prodromu obligând toată obștea să reia comuniunea cu patriarhul, prin impunerea slujitorilor Sfântului Altar de a relua pomenirea numelui chiriarhului locului, în data de 18 ianuarie 2017, că dacă vor să mai slujească, să pomenească numele patriarhului, iar dacă nu se supun să nu mai slujească. Din momentul apariției acestei obligativități părinții Paisie, Ioil și Matei nu mai slujesc, însă participă la tot programul liturgic al schitului, iar ieromonahul Ioil slujește în sobor, atunci când nu este el obligat să pomenească numele ereticului (…). Scopul, însă, al întreruperii pomenirii numelui episcopului eretic la slujbe este întreruperea comuniunii bisericești cu acest ierarh pentru a ne îngrădi de erezie. Părinții mai sus menționați, prin participarea la rugăciune cu cei ce pomenesc ereticul ca păstor, întrețin în rândul fraților, prin exemplu personal, o confuzie care-i împiedică pe aceștia să înțeleagă cum se face corect îngrădirea de erezie, după învățătura Bisericii. Cu toate acestea, chiar și cu această formă de „îngrădire”, acești părinți sunt și în prezent o mărturie vie, o reminiscență a hotărârii Sinaxei din Schitul Românesc Prodromu din data de 4 decembrie 2016, de oprire a pomenirii numelui patriarhului căzut în erezie, care a antrenat toată obștea schitului.

Sub presiunile arhimandritului Atanasie, majoritatea obștii și-a schimbat opinia atât în legătură cu modul de percepere al evenimentului din Creta și al raportării la patriarhul eretic, cât și a modului de percepere a hotărârii Sinaxei prodromite prin care s-a încercat îngrădirea întregii obști de erezie. Cei puțini care păstrăm această hotărâre, fiind acum minoritari, suntem considerați a fi noi cei care ne-am rupt din trupul obștii, și catalogați acum în diferite feluri de către toți cei care își sprijină dreptatea și totodată își găsesc siguranța doar în opinia majorității. În realitate cei care reprezintă oficial obștea schitului (starețul și restul membrilor Sinaxei), îndepărtându-se de învățătura Bisericii, prin intrarea în comuniune cu patriarhul eretic, au târât după ei majoritatea obștii în afara gândirii Bisericii, din acel moment rămânând în mod samavolnic la conducerea unui lăcaș al Bisericii de vreme ce nu mai funcționează după principiile Ei. Așadar nu noi ne-am „…rupt din trupul obștii Schitului…” așa cum, afirmă comunicatul prodromit – de vreme ce noi am rămas în trupul Bisericii Sobornicești prin păstrarea adevărului de credință mărturisit de Aceasta, adevăr pe care și restul obștii l-a mărturisit până la un moment dat – ci trupul obștii Schitului a fost dezbinat de la învățătura Adevărului propovăduit de Biserică, de către cei ce administrează oficial Schitul Românesc Prodromu astăzi.

Conștientizarea de către unii dintre membrii obștii a pericolului pe care-l reprezintă erezia strecurată în Biserică și eventuala poziționare a acestora împotriva ereziei fiind percepută de noua conducere a schitului ca motiv al dezbinării fraților din obște, pentru a se evita această „dezbinare”, s-a declanșat un proces de izolare a obștii de la realitatea bisericească a vremii, una dintre măsurile luate fiind și restricționarea contactului cu noi, cei care am întrerupt comuniunea cu patriarhul eretic al Constantinopolului.

În ziua hramului Sfântului Antipa Athonitul, 10 ianuarie a anului 2017, s-au împărțit ascultările (atribuțiunile) tuturor membrilor obștii pentru perioada întregului an care tocmai începuse, după obiceiul obștilor athonite, eveniment prezidat, în lipsa arhimandritului Atanasie, de primul epitrop – ieroschimonahul Paisie. S-a constatat cu această ocazie că cei care nu am fost de acord cu noua linie adoptată de Sinaxa Schitului Românesc Prodromu în noua ei formulă, am fost excluși din rânduiala obștii: ieroschimonahul Damaschin Răus Prodromitul, monahul Efrem Prodromitul și schimonahul Nicodim Prodromitul, nouă nemaiatribuindu-ni-se ascultări. Părinții care am întrerupt ulterior comuniunea bisericească cu patriarhul eretic fiind de asemenea excluși din rânduiala obștii și opriți – din ascultarea de bucătar schimonahul Varsanufie Prodromitul în data de 16 Ianuarie 2017 și din ascultarea de secretar monahul Marcu Prodromitul în 24 ianuarie 2017 – aceasta fiind și ziua în care, ultimilor doi părinți li s-au interzis să mai intre în trapeză pentru a lua masa de seară de către însuși arhimandritul Atanasie, deși părintele Marcu stătuse toată ziua lângă el, făcându-și ascultarea de secretar. După masă atât bucătarii cât și trapezarii au primit dispoziție direct de la arhimandritul Atanasie să nu le mai dea nimic de mâncare celor cinci părinți care fuseseră scoși din rânduiala obștii datorită întreruperii pomenirii numelui patriarhului de Constantinopol căzut în erezie. După o săptămână, părintele Dometie l-a informat pe părintele stareț Atanasie că monahul Marcu este bolnav. Auzind aceasta, părintele Atanasie a dat dispoziție să i se ducă mâncare, apoi a anulat pentru toți dispoziția dată, permițându-ni-se a mânca după masa de obște.

În perioada Postului Mare schimonahul Nicodim a părăsit schitul, pentru a-și găsi liniștea, stabilindu-se în Kareya. După ce au văzut că restricționarea accesului obștii la informarea în legătură cu „Sinodul” din Creta și cu ereziile aprobate de acesta poate ajunge până și la interzicerea citirii unor cărți cu conținut apologetic, au mai părăsit Schitul Românesc Prodromu și alți frați de-ai noștri, precum rasoforul Rafail, fratele Ioan Olaru, și fratele Alexandru, care înțelegând că nebucurându-se de protecția asigurată de cetățenia athonită nu au nici un drept oficial de a-și mărturisi credința, au fost nevoiți să părăsească Sfântul Munte Athos pentru a-și putea păstra credința ortodoxă.

Părinții scoși din rânduiala obștii de către Sinaxa schitului care am început în mod voluntar să fim de ajutor la spălatul vaselor sau la curățatul zarzavatului am fost opriți de Părintele Atanasie a mai ajuta, prin cuvintele: „nu mai faceți parte din obște”. De asemenea au fost opriți duhovnicii de către părintele stareț a ne mai primi la spovedanie. La data de 1 mai 2017, fratele Lucian care era trapezar a adus la cunoștința părinților Damaschin și Varsanufie, dispoziția primită de la părintele Atanasie de a nu ne mai primi în trapeză pe nici unul dintre cei patru părinți excluși din obște, nici să ne mai dea ceva de mâncare, nici măcar pâine. Mărturisim că au mai fost și frați din obște care, spre cinstea lor, nu au dat curs acestor dispoziții care sunt încă în vigoare. Bineînțeles că adevăratul ajutor l-am avut din afara schitului, gesturile prodromiților având mai mult valoare de simbol al dragostei de adevăr și de aproapele, deși uneori acestea ne-au fost de un real folos.

Toate cele descrise mai sus sunt forme de presiune impuse de arhimandritul Atanasie și noua conducere a schitului, la recomandarea Mănăstirii Marea Lavră, pentru a ne determina să plecăm din Schitul Românesc Prodromu „de bună voie”, dorind a se ascunde astfel orice formă de împotrivire față de erezia Ecumenismului legiferată prin „Sinodul” din Creta.

Acesta este adevăratul motiv pentru care am fost rupți de restul obștii cu hotărâre luată de  Sinaxa schitului nostru prin excluderea noastră de la ascultările de obște, de la masa de obște și în general a fost interzis frățimii orice fel de amestec cu noi. Apoi, pentru ca și continuarea îngrădirii noastre de erezie, prin neparticiparea la slujbele la care se pomenește oficial acum episcopul eretic, să rămână fără vreun impact asupra frățimii, am fost arătați acestora ca înșelați și dezbinători ai obștii, dezbinarea care a fost săvârșită, însă, chiar de actuala conducere a schitului prin adoptarea ereziei, cu care cei mai mulți la început nu erau de acord. Apoi conducerea, după ce și-a asigurat majoritatea în obște prin diferite forme de constrângere pe care le-am arătat deja, își argumentează comuniunea cu patriarhul ereticul prin afirmația: „episcopul nostru nu a fost condamnat încă de un Sinod, ca fiind eretic”. Prin această explicație nu fac decât să-și adoarmă conștiințele, atât ale lor cât și ale fraților, cu ideea că se păzesc de schismă, ei de fapt ținând obștea în erezia pierzătoare de suflet.

Principalele motive care ne impun la întreruperea comuniunii cu episcopii părtași la erezia legiferată sinodal, în Creta

Dreptarul de veacuri al monahismului ortodox, dar și al creștinismului în general, a fost și este păstrarea poruncilor Sfintei Evanghelii prin care ni se face cunoscută voia lui Dumnezeu – baza mântuirii noastre. Evanghelia naște sfinți dintre cei ce o trăiesc în mod autentic, și în același timp se și oglindește în tot ce fac sau spun sfinții. Nimic nu întâlnim în viața lor, din afara Evangheliei. Tocmai acest lucru îi și deosebește atât de ceilalți creștini cât și de toți cei ce ni se prezintă ca sfinți, deși nu sunt. La păzirea voii lui Dumnezeu, și a Evangheliei în întregul ei, se ajunge prin ascultarea față de poruncile Mântuitorului Hristos, dar și a urmașilor săi credincioși – Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți. De fapt este ascultarea de Sfânta Tradiție care ne arată mijloacele prin care putem ajunge la sfințenia la care cu toții suntem chemați.

Un adevărat urmaș al Părinților și al Tradiției, păstrător al poruncilor evanghelice în aceste vremuri tulburi este și Sfântul Iustin Popovici, care a caracterizat Ecumenismul ca panerezie. Acesta, deși a întrerupt comuniunea bisericească cu sinodul ecumenist al Patriarhiei Serbiei încă din anul 1971 (vezi ziarul Ὀρθόδοξος Τῦπος nr. 144, 15-7-1971), nu a încetat să atragă atenția ierarhiei asupra pericolului legiferării acestei erezii în mod sinodal. În 1977 scria către episcopii Bisericii Serbiei, în legătură cu pregătirile care se făceau pentru organizarea Sinodului Panortodox: „ … dacă acest Sinod, Doamne fereşte, va avea loc, de la acesta putem să ne aşteptăm doar la un singur lucru: schisme, erezii şi pieirea multor suflete. Ieşind din practica istorică, apostolică şi patristică a Bisericii, un astfel de Sinod, în loc să vindece, va săpa noi plăgi în trupul Bisericii şi va izvodi noi suferinţe şi năpăstuiri”. Din reacțiile post-sinodale ne putem da seama de caracterul profetic al cuvintelor celui care a fost numit cel mai mare teolog al secolului XX.

Referitor la cele mai catastrofale decizii ale așa zisului Sinod din Creta, vom aminti următoarele:

  1. A fost recunoscută oficial teologia baptismală (în documentul despre căsătorie), conform căreia este recunoscută validitatea „tainei” tuturor creștinilor care sunt botezați în numele Sfintei Treimi, indiferent de dogmă. Cu alte cuvinte, toți „creștinii” au același Botez. Urmează recunoașterea preoției și a „tainelor” așa ziselor biserici ale ereticilor…!
  2. În același text, nesocotind Sfintele Canoane ale Bisericii, sunt permise căsătoriile mixte între ortodocși și eretici, recunoscându-se astfel de facto caracterul eclesiologic al ereziilor. Canonul 72 al Sinodului V-VI Ecumenic, interzice cu desăvârșire căsătoriile ortodocșilor cu neortodocșii, Sfântul Nicodim Aghioritul explicând că o astfel de căsătorie nu este validă, cei doi trebuind să se despartă.
  3. A fost recunoscută una dintre învățăturile eretice de bază ale mitropolitului Pergamului Ioanis Ziziulas, conform căreia Biserica este icoană a Sfintei Treimi. Acesta introduce apoi în mod eretic ierarhizarea, iar ca o rezultantă, și primatul, în sânul Prea Sfintei Treimi, transmițând acest model de ierarhizare și în Biserică. Această teologie greșită nu are nici un temei în Sfânta Scriptură sau în învățăturile Sfinților Părinți, fiind însă în deplin acord cu Personalismul care este originea filozofiei eretice a papismului despre persoană.
  4. În numele unei așa zise „iconomii iubitoare de oameni”, este anulată obligativitatea postului, după modelul Apusului.
  5. Au fost recunoscute toate ereziile (Papismul, Monofizitismul, Protestantismul) ca „biserici”, conform cerințelor Consiliului Mondial al Bisericilor validând și din punct de vedere „panortodox” toate cele ce fuseseră deja validate în cadrul acestui Consiliu. Faptul că „Sinodul” a fost constituit în baza prevederilor C.M.B. care vorbește despre „dragostea” și „unitatea” dintre „biserici”, este dovedit de prezența reprezentanților oficiali ai papistașilor, protestanților și monofiziților, ca observatori la „Sinod”.
  6. A fost recunoscut și validat în mod sinodal Ecumenismul prin încuviințarea rolului important pe care îl au deciziile care se iau în cadrul C.M.B.
  7. A fost recunoscut și oficializat dialogul „teologic” bilateral, având în vedere în primul rând pe cel cu Papismul, prin acceptarea tuturor textelor teologice comune care au rezultat din acest dialog, și prin acestea, noua și în același timp eretica eclesiologie euharistică, prin care se dă un nou înțeles rolului episcopului în Biserică, fără a se raporta la Sfinții Părinți sau la Sfânta Tradiție. Din păcate, această nouă învățătură despre episcop care, fără teama de a greși o putem numi antipatristică, a acaparat conștiința dogmatică a tuturor credincioșilor Bisericii, cărora le este acum imposibil să înțeleagă care este învățătura patristică privitoare la datoria turmei de a înfrunta în mod ortodox erezia, atunci când aceasta ne este impusă de propriul episcop (ne referim aici la îngrădirea de erezie prin întreruperea pomenirii).
  8. Din însăși constituirea „Sinodului”, așa cum putem vedea în Regulamentul de Organizare și Funcționare al acestuia, a fost distrus în mod brutal principiul sinodalității după care de veacuri s-a chivernisit Biserica, care se bazează, nu pe o „reprezentativitate” selectivă, ci pe prezența tuturor episcopilor[2]care, contrar „regulamentului” valabil al pseudo-sinodului, trebuie să aibă libertate de opinie, de cuvânt și de vot.
  9. Deși pseudo-adunarea din Creta se numește „panortodoxă”, au lipsit, după cum se știe, patru Biserici locale, așa încât i se anulează – formal – și caracterul panortodox. Trebuie menționată totuși insistența Bisericilor participante asupra caracterului obligatoriu al „Sinodului”, lucru pe care acestea nici nu îl mai pun în discuție.

 

Din cele spuse până acum se poate înțelege destul de clar că miezul teologiei ecumeniste, pe care se construiește unitatea ecumenistă, nu doar că este prezent în hotărârile pseudo-sinodului din Creta, dar deja acestea se impun prin autoritatea panortodoxă a „Sinodului” în toate Bisericile locale, și credincioșilor acestora. Recunoașterea „sinodului” s-a finalizat deja în sinoadele locale ale Bisericilor care elogiază „Sinodul” din Creta, numindu-l continuare a celor șapte Sinoade Ecumenice – un exemplu recent îl constituie Biserica Ciprului. Au fost publicate enciclice episcopale în care se poruncește preoților din episcopii să aplice hotărârile „Sinodului” din Creta. În paralel, teologia oficială, așa cum este ea exprimată în periodicele bisericești episcopale, în congrese și în facultățile de teologie, este cea a pseudo-sinodului, pe care această teologie îl elogiază. Spațiul unde predomină noua „teologie” este, desigur, cel academic în care orice altceva în afara acestei teologii este caracterizat drept extremist sau fundamentalist. S-a ajuns la eliminarea desăvârșită a ortodoxiei tradiționale, iar dacă cineva dorește învățământ teologic academic, urmează să se (de)formeze pe baza unor noi „teologii” neortodoxe, de tip filosofic occidental. Un rezultat al tuturor acestora este formarea unei noi conștiințe „dogmatice”, de orientare ecumenistă, în sufletele tinerilor preoți sau monahi care studiază în facultățile de teologie și care, pentru că nu au învățat nimic care să nu fie pervertit de teologia ecumenistă, nu cunosc – dar nici nu înțeleg – nimic din teologia ortodoxă patristică. Pe baza tuturor acestora putem să înțelegem ce fel de cateheză urmează să facă ei poporului credincios ortodox…

Unii care înțeleg o parte a pericolelor ecumenismului – nu însă și întregul problemei – disting erezia de eretici, spunând că „ne luptăm împotriva ereziei, dar nu împotriva oamenilor”, ca și cum erezia ar fi un soi de molimă impersonală care există doar în aer…

Se cuvine să amintim aici că nu erezia, ci oamenii care își însușiseră gândirea eretică au fost cei care au decapitat sau au ars monahii aghioriți după acceptarea uniației de la Lion, în 1274, de către Patriarhul Ioanis Vecos care, după cum deja este cunoscut, a fost condamnat ca eretic de Sinod abia în 1282. Tocmai de aceea, totdeauna la Sinoadele Ecumenice erau condamnate nu doar ereziile, ci și ereticii care transmiteau ereziile către credincioși, spre pierzarea acestora. Sinodiconul Ortodoxiei, care se citește în biserici în fiecare an de Duminica Ortodoxiei, constituie o mărturie a anatematizării patriarhilor, episcopilor, monahilor și mirenilor eretici. De altfel, și azi când, din păcate, Biserica se confruntă iarăși cu erezia, întrebarea care se pune este: cine sunt cei care prigonesc, oare vreo erezie impersonală, sau episcopii și egumenii eretici? Sunt, de altfel, semnificative în acest sens hotărârile de condamnare, așa cum sunt acestea consemnate în actele Sinoadelor Ecumenice. De pildă, în Actele Sinodului III Ecumenic de la Efes, din 431, scrie: „Domnul nostru Iisus Hristos, cel blasfemiat de către acesta (adică de Nestorie) a stabilit prin prezentul preasfințit sinod că Nestorie este străin de demnitatea episcopală și de orice adunare preoțească”[3]. Și iarăși: Toți episcopii au strigat într-un glas: Cel ce nu îl anatemizează pe Nestorie să fie anatema. Pe acesta îl anatematizează dreapta credință, pe acesta îl anatematizează sinodul. Pe acesta îl anatematizează Sfântul Sinod. Cel ce are comuniune cu Nestorie să fie anatema. Toți anatematizăm epistola și dogmele lui Nestorie. Pe ereticul Nestorie toți îl anatematizăm. Pe cei ce au comuniune cu Nestorie toți îi anatematizăm. Credința cea necredincioasă a lui Nestorie toți o anatematizăm. Dogma cea necredincioasă a lui Nestorie toți o anatematizăm. Pe necredinciosul Nestorie toți îl anatematizăm. Întreaga Biserică anatematizează religia necredincioasă a lui Nestorie. Cel ce nu-l anatematizează pe acesta [pe Nestorie] să fie anatema. Pe acesta îl anatematizează dreapta credință. Cel ce are comuniune cu Nestorie să fie anatema”[4].

Încă un exemplu îl alcătuiește Sinodul VII Ecumenic (787 d.Hr.). La acest Sinod, între altele, a avut loc o combatere detaliată a hotărârii pseudo-sinodului tâlhăresc din 754, pe care, de remarcat, iconomahii îl recunoscuseră drept Sinodul VII Ecumenic. Cu toate acestea, Părinții Sinodului nu au spus că episcopii iconomahi, în Duhul Sfânt ar fi spus ce au spus, iar ei trebuie doar să îndrepte cumva sau să îmbunătățească textele, așa cum se aude azi cu referire la textele așa zisului Sinod din Creta. Nu, ci i-au condamnat în mod clar pe episcopii iconomahi că, deși „s-au îmbrăcat cu demnitatea preoției, (însă) au tăgăduit puterea acesteia” (Mansi[5] 401) și iarăși „doar numele le este de preoți, însă mintea le este pângărită și stricată… căci pe de o parte adevărul l-au falsificat, iar pe de alta cu minciuna s-au fălit” (Idem pagina 412) și nu au constituit un sfânt sinod, ci „un sinedriu al lui Caiafa”, în care, așa cum ne spun, „au zămislit învățături răucredincioase” (Idem) și au fost precum ereticii care „au pustiit și biserica, și adevărul” (Idem 324). La fel ca la „Sinodul” din Creta, pasajele patristice sau scripturistice le-au folosit după cum spune Sfântul Sinod VII Ecumenic: „în chip viclean și vătămător” (Idem 288) și „vrând să amestece adevărul cu minciuna, așa cum ar amesteca otrava cu miere” (Idem 333), au ajuns, deci, să fie „precum lupii îngrozitori pentru turma lui Hristos” (Idem 324). Pentru că, dacă, într-adevăr, „adunarea lor s-ar fi făcut după dumnezeiescul har”, ar fi fost împodobită „de cuvinte rostite cu harul lui Dumnezeu… și de adevăr” (Idem 209).

În cele din urmă, sinodul i-a anatematizat pe patriarhii iconomahi eretici ai Constantinopolului: „Lui Anastasie, Constantin și Nichita, celor care au prezidat succesiv tronul Constantinopolului, ca alți Arie, Nestorie și Dioscor, anatema. Ereziarhilor Ioan al Nicomidiei și Constantin al Nakoliei, anatema(Idem p. 416).

După ce au fost arătate cele de mai sus, trebuie să răspundem și nedumeririlor unor frați care, deși bine intenționați, au unele îndoieli cu privire la modul în care ne împotrivim ereziei, adică întreruperea pomenirii. De remarcat că multe dintre nedumeriri se datorează nu atât lipsei de informație, cât dezinformării, pe care o fac episcopii, duhovnicii, părinții și teologii, care încearcă, intenționat sau nu, să minimalizeze pericolele ce provin din erezie. Din păcate, este atât de denaturată învățătura în Duhul Sfânt a Purtătorilor de Dumnezeu Părinți, despre modul corect de înfruntare a ereziei, încât s-a ajuns la stigmatizarea și chiar condamnarea celor care folosesc corect această învățătură.

În primul rând, sunt acuzați toți cei care întrerup pomenirea, cum că ar provoca schismă în Biserică, sau că se îndreaptă către schismă. Acuzația se datorează neînțelegerii corecte a Canonului 15 al Sinodului I-II din timpul Marelui Fotie, din 861, sinod cu autoritate ecumenică. Acest canon menționează clar că, atâta timp cât cineva se desparte de comuniunea cu episcopul lui eretic (acesta este cuvântul exact care clarifică înțelegerea corectă a întreruperii pomenirii: „cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător al lor…, adică de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public”), nu doar că NU face schismă, ci dimpotrivă „s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”. Adică, nu doar că nu trebuie osândiți cei care întrerup comuniunea cu episcopul eretic, dar, așa cum explică însuși canonul, sunt vrednici de laudă, pentru că protejează Biserica de acțiunile episcopilor corupți: „unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune certării canonicești…, ci și de cinstea cuvenită celor ortodocși se vor învrednici”. Deci, vrednici de cinste din partea ortodocșilor sunt „cei ce se despart/îngrădesc” pe sine de eretici; iar „despărțirea”, sau „îngrădirea”, după cum se scrie în canon, este stavila, gardul – de unde vine și termenul de „îngrădire” – pus de ortodocși între ei și eretici, care îngrădire, este întreruperea comuniunii bisericești prin întreruperea pomenirii numelui episcopului eretic la slujbe. Când au loc toate acestea? Întrebăm, deoarece unii susțin că întreruperea comuniunii are loc doar DUPĂ condamnarea sinodală a ereticului! Însă, sfântul canon menționat ne lămurește foarte clar, ceea ce au făcut dintotdeauna și pretutindeni TOȚI cei ce azi sunt cinstiți ca Părinți mărturisitori și de Dumnezeu purtători: desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu (așa) numitul episcop (înțelesul grecesc al cuvântului este „așa zisul episcop”, chiar înainte de cercetarea sinodicească. Ar trebui ca cineva să fie în înșelare pentru a înțelege altceva din cuvintele atât de clare ale canonului! Așadar ÎNAINTE de condamnarea sinodală a episcopului eretic se întrerupe comuniunea bisericească. De ce ar mai fi nevoie să întrerupem comuniunea cu episcopul eretic, după condamnarea sinodală a sa, de vreme ce sinodul va hirotoni în locul lui un alt episcop? De altfel, în același punct ne este lămurit modul în care este înțeles episcopul căzut în erezie: „Căci ei nu au osândit episcopi, ci pseudo-episcopi și pseudo-învățători”. Deci, din momentul în care episcopul s-a făcut cunoscut ca eretic, nu mai este perceput ca episcop! Sfântul Grigorie Teologul scrie că, atunci când a mers în Constantinopol, „a găsit turma fără păstor”, deși exista episcopul eretic al vremii, în mâna căruia erau toate lăcașurile. Este de la sine înțeles că, dacă ar fi fost caterisit, nu ar mai fi putut deține toate lăcașurile Constantinopolului. Așadar, nefiind caterisit încă episcopul cetății, Sfântul Grigorie ne spune, cu alte cuvinte, că cetatea nu avea episcop!

Prin toate acestea se răspunde încă unei acuzații aduse împotriva celor ce s-au îngrădit: că orice fac, fac „fără motiv”, „tulburând Biserica”, de vreme ce episcopii încă nu au fost condamnați ca eretici. Ca și cum ar răspunde tuturor acestora, Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 8-9). Cunoscut este că în toate epocile în care ereticii ocupaseră pozițiile administrative ale Bisericii, aveau puterea să îi prigonească și să îi anatematizeze pe apărătorii Ortodoxiei, acuzându-i ca pe „unii ce tulbură și rup unitatea Bisericii”, câteva exemple (dintre multe altele) sunt anatemele sinodale date împotriva ortodocșilor de către sinodul patriarhal întrunit de către patriarhul unionist al Constantinopolului, Ioannis Vekkos[6], precum și anatema sinodală împotriva Sfântului Grigorie Palama dată de patriarhul eretic al Constantinopolului, Ioannis Kalekas[7]. La întrebarea: „de ce erau condamnați ortodocșii?, răspunsul ni-l dau chiar anatemele sinodale date împotriva ortodocșilor, pentru că aceștia întrerupseseră pomenirea ereticilor – prin urmare și orice comuniune bisericească cu ei – înainte ca acești eretici să fie condamnați de un Sinod ortodox. Acestea sunt prevăzute și în Canonul 15 al Sinodului I-II, așa cum s-a arătat mai sus.

Desigur, după ce Ortodoxia s-a impus, patriarhii și episcopii prigonitori au fost condamnați și sinodal, și ei au fost cei anatematizați, în timp ce ortodocșii erau cinstiți, după cum dă mărturie și Sinodiconul Ortodoxiei.

În sfârșit, cei ce s-au îngrădit de erezie sunt întrebați, pe care episcop îl pomenesc în locul celui a cărui pomenire au întrerupt-o. Chiar și simpla întrebare de acest tip dă la iveală două probleme, de o mare importanță, pe care le au cei ce întreabă. Pe de o parte, se dă la iveală totala ignorare a Canonului 15 al Sinodului I-II (care a fost analizat succint mai sus), atât a „literei” acestuia, cât și a bazei teologice pe care se sprijină. Sensul canonului, dincolo de referirea expresă pe care o face la întreruperea pomenirii „înainte de cercetarea sinodicească”, adică înainte de a fi condamnat episcopul care propovăduiește erezii, de către un sinod ortodox, NU stabilește înlocuirea pomenirii, adică introducerea pomenirii altui episcop, lucru pe care, altfel, ar trebui să-l fi spus clar. Asta se întâmplă pentru că, deși canonul îl numește pe eretic pseudo-episcop (datorită învățăturilor eretice pe care le propovăduiește), el trebuie să fie cercetat, să aibă posibilitatea de a se apăra și, dacă rămâne nepocăit, să fie condamnat de către un sinod ortodox. Doar după procedurile menționate și după caterisirea ereticului poate să fie votat un nou episcop, ortodox, pentru respectiva episcopie pe care preoții au datoria de a-l pomeni.

Pe de altă parte se dă expresie episcopo-centrismului, în acord cu poziția mitropolitului Pergamului Zizioulas, care constituie o învățătură profund anti-tradițională și anti-bisericească, care, după ce a ajuns să predomine mai întâi în facultățile de teologie, a trecut de-acum, popularizată, și la preoții, monahii și mirenii simpli. Potrivit acestei concepții, capul Bisericii nu este Hristos, ci episcopul, iar pomenirea numelui acestuia la dumnezeiasca Liturghie face ca Sfânta Liturghia să fie „validă”! Cu adevărat, nu s-a mai auzit până acum o mai mare blasfemie! Nu este Duhul Sfânt Cel care sfințește dumnezeieștile Taine, ci numele arhiereului, oricât de necredincios sau păcătos ar fi acesta! Această învățătură inedită, fără nici un fel de mărturii atât scripturistice, cât și patristice, își are rădăcinile în eclesiologia papistașă Communio (cunoscută în mediul teologic ca „Teologia Euharistică, pe baza căreia se întemeiază și se justifică, după Conciliul II Vatican, primatul papal, și pe care mitropolitul Zizioulas dorește să îl transfere și în Răsăritul nostru.

Încheind această scurtă referire istorico-teologică, ne rugăm ca această scrisoare a noastră să introducă neliniștea cea bună în rândul binecredincioșilor frați care rămân în comuniune cu ecumeniștii eretici, așa încât toți împreună să constituim marele front al rezistenței ortodoxe împotriva ereziei, care va conduce, prin harul lui Dumnezeu, la desființarea ereziei și la noua biruință a preaiubitei Ortodoxii. Amin!

Ieroschimonah Damaschin Răus Prodromitul

Monahul Efrem Prodromitul

Schimonah Varsanufie Prodromitul

Monahul Marcu Prodromitul

 

[1] Toate datele începând cu aceasta de acum până la sfârșitul acestei scrisori deschise vor fi după calendarul ținut în Sfântul Munte Athos.

[2]Vom menționa doar ilustrativ că până și aceste pseudo-biserici eretice convoacă „sinoade”, care adună totalitatea „episcopilor” lor; un exemplu este prezența celor 2500 de episcopi papistași la Conciliul eretic Vatican II. Ce diferență față de „Sfântul și Marele Sinod”…!

[3] Schwartz, E., „πόφασις ξενεχθεσα κατ Νεστορίου καθαιροσα ατν”, Acta Conciliorum Oecumenicorum (ACO) Ephesenum I,1,2 Berlin & Leipzig: Walter De Gruyter, 1927, p. 54

[4]Idem pp. 35-36

[5] Mansi, J. D., Sacrorum Conciliorum nova, et amplissima collectio, vol. 13, Florentiae, 1768.

[6]Semnificativ în acest sens, la sinodul din 1277, Vekkos și întregul sinod patriarhal au hotărât: „Dat fiind că și în virtutea puterii date nouă de Preasfântul Duh, împotriva celor ce au preoție în oricare treaptă s-ar afla, fie se bucură de mare cinstire pentru demnitatea arhierească, fie sunt în treapta preoților, fie a diaconilor, împotriva tuturor acestora hotărâm caterisire și afurisire și anatemă. Iar împotriva tuturor celorlalți doar… afurisire hotărâm și anatemă.”, Laurent, V. et Darrouzes, J., Dossier Grec de l’ Union de Lyon, Paris, 1976, p. 467

[7]Astfel, Patriarhul Ioannis Kalekas a hotărât: „Pe Palama și pe cei de un cuget cu el și toate dogmele necredincioase ale acestora, pe care să le numim mai degrabă absurdități, și pe cei care se revendică de la ei și primesc și acceptă cele din Tomos potrivit explicației acestora, mai degrabă vorbăria goală a acestora… (care au îndrăznit) în mod necanonic și fără judecată să întrerupă pomenirea mea, îi supunem legăturii de către începătoarea de viață și Sfânta Treime, și le trimitem anatema.PG, 150, 863D.

Cine este întemniţatul Patriarh al Ierusalimului, Irineu?

Atenţionare: Prezentul articol al redacţiei noastre este exclusiv spre informarea publicului ortodox românesc despre persoana şi poziţia de pînă în 2015 a întemniţatului Patriarh Irineu al Ierusalimului şi nu îndemnăm prin aceasta creştinii ortodocşi români ce s-au îngrădit de erezia ecumenistă, în special după desfăşurarea sinodului tîlhăresc din Creta şi întărirea oficială a ereziei ecumeniste, la pomenirea numelui de ierarh al acestuia la Sfintele Liturghii. Dat fiind că datele problemei se puteau schimba de atunci, iar despre persoana patriarhului Irineu se găsesc foarte puţine informaţii în limba română, prezentăm cîteva date din viaţa sa mai puţin cunoscute.

Precum se ştie din scrisoarea semnată de întemniţatul Patriarh Irineu al Ierusalimului la 20 iunie 2015, acesta:

  1. condamnă ecumenismul şi „biserica” ecumenistă ca una ce „nu este vie, ci moartă, căci minciuna ucide în sine tot adevărul”
  2. condamnă Consiliul Mondial al „bisericilor” şi susţine ieşirea din componenţa acestuia
  3. condamnă sinodul tîlhăresc din Creta, numindu-l „lipsit de har şi scîrbos în faţa lui Dumnezeu” pentru „revizuirea perfidă a teologiei şi antropologiei ortodoxe”
  4. mărturiseşte că „Sfîntul Duh lucrează doar în creştinii ortodocşi care stau în Adevăr. El nu poate conlucra cu faptele nelegiuiţilor”
  5. îndeamnă „episcopii puşi şi chemaţi de Dumnezeu pentru apărarea credinţei, … să adopte atitudinea mărturisitoare a Sfinţilor Părinţi în apărarea Ortodoxiei faţă de cei care o vând şi o supun pe placul lumii acesteia care zace în rău”
  6. cheamă „pe toţi membrii Bisericii-Mame a Sionului şi a întregii Ortodoxii, … să vină şi să ajute, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, la restabilirea ordinii canonice în Patriarhia” Ierusalimului.

Prezentăm mai jos un interviu realizat în 2015 şi ceva date din viaţa patriarhului

Patriarhul întemniţat

Cuviosul Patriarh al Sfîntului Oraş Ierusalim şi al întregii Palestine, (în lume Emanuil Scopelitis) s-a născut la 17 aprilie 1939 pe insula grecească Samos.

Din decembrie 1953 el trece sub ascultare în Ierusalim. Din mărturiile personale al Patriarhului Irineu, devenirea sa duhovnicească întru monah şi primirea experienţei monahale s-a petrecut în Mănăstirea Eleonului a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diasporă (BORuD)[1]. De atunci el a întreţinut cele mai apropiate şi cordiale legături duhovniceşti cu clericii din Misiunea Rusă din Ierusalim şi monahii BORuD aflaţi în Ţara Sfîntă.

În anul 1958 a fost tuns monah cu numele Irineu, în cinstea Sfîntului Sfinţit Mucenic Irineu, episcopul Lyonului (prăznuit la 5 septembrie pe stil nou) şi peste un an, în 1959, a fost hirotonit diacon în Biserica Ortodoxă a Ierusalimului. În 1963 a absolvit Şcoala Patriarhală din Ierusalim. În 1965 a fost hirotonit în preoţie. În 1966 a fost înălţat la rangul de arhimandrit.

Arhimandritul Irineu a petrecut 4 ani în Atena, unde, în anul 1970, a absolvit Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena.

După ce s-a întors în Ierusalim a săvîrşit ascultarea de redactor-şef al revistei „Noul Sion” şi de Preşedinte al Judecăţii Supreme Bisericeşti. A fost desemnat reprezentant oficial al Patriarhiei Ierusalimului la şedinţele teologice şi bisericeşti de la întrunirile panortodoxe şi însoţea pe Patriarhii Benedict şi Diodor în vizitele lor oficiale, fiind cel mai apropiat consilier şi fiu duhovnicesc al Patriarhului Diodor.

În 1979 a fost numit Exarh al Bisericii Ortodoxe a Ierusalimului în Atena (precum a şi rămas pînă la înscăunarea sa ca Patriarh al Ierusalimului) şi responsabil pentru răspîndirea anuală în Grecia a Luminii Sfinte în Sîmbăta Mare.

La 27 februarie 1981 a fost ales, iar în martie al aceluiaşi an, în săptămîna Sfintei Cruci, a fost hirotonit arhiepiscop al Ierapolei. În 1983 a fost numit membru al Sfîntului Sinod al Bisericii Ierusalimului.

Printre alte iniţiative al Exarhului Patriarhal în Atena a fost susţinerea pelerinajului din Grecia în Ţara Sfîntă şi înfiinţarea revistei „Vocea Ierusalimului”. În 1994 a fost ridicat la rangul de mitropolit. Posedă limbile arabă, engleză, rusă şi ebraică.

La 13 august 2001 (31 iulie după calendarul bisericesc) în Biserica Sfîntului Mormînt a fost ales de către Sfîntul Sinod al 140-lea Patriarh al Ierusalimului, în acest cin urmînd după părintele său duhovnicesc, cuviosul Patriarh Diodor I, răposat în decembrie 2001. La 15 septembrie în Biserica Învierii Domnului a avut loc întronizarea lui.

Noul patriarh a avut o atitudine critică faţă de participarea ortodocşilor la ecumenism, a încercat să facă ordine în interiorul Patriarhiei şi să îndepărteze persoanele compromise. De asemenea, de la bun început şi-a declarat susţinerea sa în lupta pentru independenţa Palestinei, a întreţinut relaţii amicale cu conducătorul autonomiei palestiniene, Yasser Arafat, din care motiv autorităţile israeliene au refuzat să recunoască noul patriarh timp de 3 ani. Patriarhul Irineu, de asemenea, a contribuit la întărirea comunităţilor ortodoxe arabe în interiorul Patriarhiei Ierusalimului şi a hirotonit pentru acestea preoţi de origine arabă, fapt ce a trezit nemlţumirea altor arhierei greci, atît în Biserica Ierusalimului, cît şi în cea din Constantinopol. A întreţinut, tradiţional, strînse relaţii frăţeşti cu Biserica Ortodoxă Rusă din Diasporă (BORuD), fiind în comuniune euharistică cu ea.

Toate aceste fapte au servit drept motiv de apariţie a multor răuvoitori Patriarhului. Încheind tranzacţii frauduloase pe după spatele său cu bunuri imobile ale Patriarhiei, persoane din anturajul său (cu precădere cei pe care Patriarhul a vrut să-i îndepărteze) l-au învinuit de vînzarea terenurilor bisericeşti din Ierusalim, fapt ce ulterior nu s-a demonstrat în judecată. Presa israeliană şi greacă a declanşat o campanie de denigrare a Patriarhului, acuzîndu-l de încheierea tranzacţiilor frauduloase cu imobilele bisericeşti, chiar dacă dovezi în acest sens nu s-au prezentat.

În baza acuzaţiilor false, la 6 mai 2005, cu acordul Patriarhului Ecumenic al Constantinopolulului, Bartolomeu, Patriarhul legitim Irineu a fost îndepărtat din funcţie de către arhiereii greci ai Patriarhiei Ierusalimului. Tot atunci, la 11 mai 2005 site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei „patriarchia.ru”, citînd spusele Patriarhului Moscovei de atunci, Alexie (Ridigher), a scris deschis: „Ierusalimul are nevoie de un nou patriarh”. Deja la 24 mai 2005, sub preşedinţia Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, în Constantinopol a fost convocat un „Sinod panortodox” în cadrul căruia a luat parte activ Departamentul de Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei şi, în lipsa Patriarhului Irineu, a avut loc judecata sa în contumacie, stabilindu-se ştergerea numelui său din diptice şi interzicerea pomenirii sale.

Considerînd acuzaţiile nefondate, iar imixtiunea Patriarhiilor ca ilegală şi necanonică,  Patriarhul Irineu a refuzat să demisioneze şi a continuat să slujească ca Patriarh. La 07 iunie 2005 Sinodul Patriarhiei Ierusalimului a hotărît să aplice o mustrare Patriarhului retractat, astfel că el a fost „izgonit din cinul actual”. Patriarhul nu a recunoscut nici această ilegalitate.

După cum indică Patriarhul Irineu în mesajul său din 2/15 septembrie 2010: „Îndepărtarea Noastră silnică din scanul Patriarhiei Ierusalimului după Paştele anului 2005 a avut loc în urma  ameninţărilor şi agresiunilor din partea clericilor complotişti, ce au servit drept unealtă fără precedent în istoria Bisericii de imixtiune făţişă a politicii şi diplomaţiei greceşti, la presiunea căreia s-au şi produs cele întîmplate. Aceşti clerici au adunat un grup de opozanţi şi au comis o infracţiunie canonică”.

De menţionat, că însăşi membrii sinodului patriarhiei Ierusalimului ce l-au descăunat pe Patriarhul Irineu, bazîndu-se pe Regulamentul Bisericii şi sperînd că patriarhul Irineu benevol va abdica din scaunul patriarhal, în mod cinic declarau: „patriarhii demisionează benevol. Nimeni nu-l poate destitui sau rechema pe patriarh, cu atît mai mult cei care se  află în afara Bisericii (vezi site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei patriarchia.ru, 11 mai 2005).

„Declaraţia membrilor frăţiei Sfîntului Mormînt cu privire la situaţia din Patriarhia Ierusalimului” cu atît mai mult mărturiseşte netemeinicia acuzaţiilor contra Patriarhului şi descoperă toată mizeria calomniilor aruncate împotriva lui de către funcţionarii patriarhali şi de către presă.

După cum este cunoscut, acuzaţiile de bază contra Patriarhului Irineu se refereau la faptul că acesta ar fi vîndut patrimoniul Patriarhiei unor cetăţeni ai Israelului. Însă acest fapt niciodată nu a fost demonstrat şi Patriarhul nu a fost condamnat pentru comiterea acestui fapt. Pentru a da legitimitate înlăturării anticanonice a Patriarhului legitim al Ierusalimului, la 24 mai 2005, la Constantinopol, a fost convocat rapid aşa numitul „Marele Sinod”. În timpul acestuia împotriva Patriarhului Ierusalimului au votat Bisericile Constantinopolului, Alexandriei, Rusă (Patriarhia Moscovei – PM), Română, Eladei, Ciprului şi a Albaniei (de tot 7). În susţinerea Patriarhului Ierusalimului au votat Bisericile Antiohiei, Poloniei şi a Georgiei. Nu s-au prezentat la Sinod reprezentanţii Bisericilor Serbiei, Bulgariei şi a Cehoslovaciei, precum şi ai Bisericilor autonome locale ale Sinaiului, Finlandei şi Estoniei. Şapte voturi pentru înlăturare faţă de nouă voturi care au refuzat sau n-au luat parte la vot, de asemenea, mărturisesc fărădelegea săvîrşită la aşa numitul „Sinod Panortodox” şi deciziile luate în cadrul lui.

În semn de protest faţă de deciziile nelegiuite şi anticanonice Patriarhul Irineu, refuzînd să accepte îndepărtarea lui, a fost “zăvorît” în una din micile chilii ale clădirii Patriarhiei Ierusalimului, unde e închis de peste 10 ani.

Accesul la el din clădirea Patriarhiei a fost blocat prin zidirea unui perete de cărămizi, fiind lăsată doar o fereastră cu gratii. Patriarhul se află într-o mică chilie ce se învecinează cu un mic paraclis în care el săvîrşeşte regulat sfintele slujbe. În chilie nu e curent electric, accesul medicilor e limitat, iar hrana i se transmite cu funia prin acoperiş. De asemenea, are şi o mică curte de 3 x 4  metri înconjurată de ziduri. Cu un etaj mai sus de chilia patriarhului locuieşte o familie de arabi ce regulat îi transmite mîncarea cu funia. După 10 ani de temniţă, sănătatea patriarhului s-a înrăutăţit semnificativ, însă el continuă să-şi ducă crucea de mărturisitor, scoţînd la iveală ilegalităţile Patriarhiilor Constantinopolului, Ierusalimului, Moscovei şi a altora.

În pofida condiţiilor de întemniţare, din cînd în cînd susţinătorii patriarhului au posibilitatea de a comunica cu Preafericitul prin fereastra apartamentului arabilor.

Precum mărturiseşte F. Vinogradov din discuţia avută cu el, Patriarhul Irineu i-a povestit despre adevăratele motive de înlăturare din cinul său şi de izolare a lui. Motivul de bază a constat în tendinţa vladîcăi Irineu de a restabili ordinea canonică şi disciplina în mediul monahal – membrii frăţiei Sfîntului Mormînt. Obţinînd informaţii despre situaţii concrete de încălcare a jurămintelor monahale, de prezenţa între monahi a persoanelor de orientare sexuală netradiţională,  Patriarhul a început o anchetă. Trei răufăcători i-a alungat din Biserica Sfîntului Mormînt al Domnului, iar investigaţia a continuat. Vinovaţii au început să se plîngă pe Patriarh, învinuindu-l de infracţiuni contra proprietăţii bisericeşti.

Din informaţiile presei, Patriarhul Irineu îl consideră principalul vinovat în prigonirea lui pe şeful de atunci al Departamentului de Relaţii Bisericeşti Externe din Patriarhia Moscovei, Mitropolitul Kiril (Gundeaev), actualul Patriarh al BORu Patriarhia Moscovei. Anume el şi s-a înţeles cu întîistătătorii Bisericilor locale şi i-a convins să susţină şi să autorizeze îndepărtarea Patrirhului Irineu.

De altfel hotelul bisericesc, de vînzarea căruia autorităţile israeliene l-au acuzat pe Patriarhul Irineu, încă se mai află în proprietatea Patriarhiei Ierusalimului. Precum scrie F. Vinogradov, „evident că motivul principal de înlăturare a Patriarhului din cinul său – fostul chileinic şi ucenic al Patriarhului Diodor – a fost dorinţa de a-l înlătura pe Întîistătătorul Bisericii Ierusalimului, ce putea deveni o piedică în implementarea hotărîrilor ecumeniste de la aşa numitul Sobor Panortodox ce urmează a avea loc în viitorul apropiat” [e vorba de sinodul tîlhăresc din Creta ce deja s-a desfăşurat în iunie 2016 – n.red.]..

În Epistola sa din 2/15 septembrie 2010 Patriarhul Irineu scria: „Mucenicia conştiinţei Noastre – e mărturie în faţa fiecăruia şi a tuturor, că „acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12,31)”.

Cînd în 2007 a avut loc semnarea Actului de unire între BORuD(L)[2] şi Patriarhia Moscovei, întemniţatul Patriarh Irineu în discuţiile telefonice cu clericii BORuD a numit această acţiune necanonică şi i-a binecuvîntat pe ei să-i pomenească numele în locul arhiereilor BORuD(L) căzuţi în uniaţia ecumenistă.

Precum a spus Patriarhul Irineu de nenumărate ori, „Biserica a început în catacombe, în catacombe va sfîrşi”.

—————————————————————————————————

1 BORuD – Biserica Ortodoxă Rusă din Diasporă sau Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor Rusiei, cunoscută în engleză ca ROCOR sau în rusă ca РПЦЗ. Consolidată ca Sinod în anii ’20 ai secolului trecut după evacuarea din Rusia Sovietică a majorităţii ierarhilor ruşi supravieţuitori de către ofiţerii Armatei Albe. Ca reprezentanţi de vază ai acesteia, cunoscuţi în întreaga lume ortodoxă, sînt Sfîntul Ierarh Ioan Maximovici, fericitul cuvios Serafim Rose şi Arhiepiscopul Averchie Tauşev, Sfîntul Mitropolit Filaret Voznesenski al New Yorkului (cu sfinte moaşte, reîngropat la ordinul mitropolitului Lavru), sub conducerea căruia, Sinodul BORuD a condamnat ecumenismul ca erezie în 1983.

2 BORuD(L) – fracţiunea Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil care în 2007 sub conducerea Mitropolitului Lavru a semnat Actul de unire cu Patriarhia Moscovei, fără ca aceasta din urmă să renunţe la acţiunile sale ecumeniste condamnate de BORuD prin anatema împotriva ecumenismului din 1983.

Sursa

Vezi şi:

Patriarhul întemniţat al Ierusalimului, Irineu: „Biserica ecumenistă nu este vie, ci moartă, căci minciuna ucide în sine tot adevărul”

Replica Pr. Ciprian Ioan Staicu la comunicatul BOR: „Nu acceptăm adunarea eretică din Creta. Ecumenismul lucid este un SATANISM MASONIC VĂDIT!”

Ieri, 21 decembrie 2016, după publicarea comunicatului BOR „referitoare la evoluțiile recente din România privind receptarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 2016)” prima reacţie scrisă la acesta a difuzat-o Părintele Ciprian Ioan Staicu pe blogul său. Amintim că Pr. Ciprian Ioan Staicu a întrerupt pomenirea pseudoierarhului locului în această toamnă, „PS” Andrei al Covasnei şi Harghitei, din motiv de erezie ecumenistă, ulterior fiind „caterisit” de acesta. Redăm mai jos comentariul Părintelui Ciprian la comunicatul BOR:

După citirea lui primele gânduri care mi-au venit au fost:
1. Referitor la titlul lui, disting următoarele, pe care le voi și comenta:
a) ”orice lămurire privind credința” – nu cred că poporul român are nevoie de ”lămuriri”, de muncă de lămurire, dusă oficial cu blândețe, dar de fapt prin ”teologia bâtei”, ci are nevoie de ierarhi care să spună NU panereziei ecumeniste. Miroase de la o poștă a erezie când te gândești la ecumenism. Oare împărtășirea deja ”obișnuită” prin Germania și Italia a papistașilor și protestanților din potire ortodoxe – adică așa-numitul ecumenism popular – este ceva care mai are nevoie de lămuriri sau este pur și simplu batjocorirea Tainei Sfintei Împărtășanii? (în acest sens ca mărturii acuzatoare ale acestei practici blasfemiatoare, impusă de ”ierarhii” români, avem 2.000 de ani de Ortodoxie și de opere patristice). Credința noastră este clară, lămurită și sfântă, credința ecumeniștilor este antihristică, demonică și pierzătoare.
b) ”comuniunea bisericească” pe care noi o dorim este cea cu Sfinții Grigorie Teologul, Athanasie cel Mare, Ioan Damaschin, Fotie cel Mare, Grigorie Palama, Marcu Eugenicul etc, precum și cu sutele de milioane de mucenici de a căror jertfă pentru Hristos își bat joc cei care au scos Sfânta Ortodoxie la vânzare, nu pe 30 de arginți, ci chiar mai puțin.
c) ”dezbinarea” nu este lupta antiecumenistă, ci este viclenia ecumeniștilor, fățărnicia lupilor în piei de oaie care împing cât pot de tare neamul acesta în iad. Suntem în prag de a fi pusă ca prim-ministru o femeie musulmană, iar glasul ierarhilor BOR ne mustră pe noi pentru dezbinare? Țara noastră în halul acesta a ajuns? A avea un președinte neamț și posibil o viitoare prim-ministră musulmană este RUȘINEA acestui neam și dovada că ni se pregătește un praznic al Nașterii Domnului cum nu s-a mai văzut în istoria neamului nostru.
2. ”S-a luat act cu mâhnire de evoluția recentă în România a reacțiilor negative referitoare la receptarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 2016)”
Răspuns: ”S-a luat act”? Din nou aceeași formulă. Ce s-a întâmplat cu dulcele grai românesc? Alte expresii nu mai sunt? A se lua act înseamnă în limbaj juridic a accepta ceva hotărât deja. Deci, în traducere pe limba noastră cea frumoasă: ”s-a hotărât deja că singurii vinovați care există în B.O.R. sunt antiecumeniștii.”
Eu mi-am făcut datoria 25 de ani și, înainte de a fi judecat, episcopul meu a declarat public că ”atâta vreme cât sunt eu episcop în Covasna și Harghita, părintele Ciprian nu va mai fi preot.” Noi, antiecumeniștii, avem reacții negative? Dar citatul de mai sus cum s-ar traduce? Oare nu cumva samavolnicie?
NU receptăm deloc pozitiv Adunarea din Creta, pentru că a fost ERETICĂ ! Și ne vom ține de mărturia aceasta până la mormânt. Oare chemarea preoților la ”reînnoirea jurămintelor” și la acceptarea hotărârilor din Creta (vezi cazul Arhiepiscopiei Bucureștilor și al Eparhiei Buzăului) se înscrie în procesul normal de ”receptare”? Cum, cu pistolul la tâmplă? Cu amenințări? Cu declarații ca ale ierarhului Vrancei că dacă episcopul vă trage pe toți în iad, trebuie să mergeți după el?
3. ”Patriarhia Română a subliniat în mai multe rânduri faptul că „Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos” și a îndemnat constant la păstrarea păcii şi unității Bisericii cu toată responsabilitatea.”
Răspuns: Adunarea eretică din Creta se situează sub următoarele anatheme:
a) pentru că îi acceptă pe papistași ca ”biserici eterodoxe” (culmea blasfemiei), iar aceștia prin Filioque sunt și vinovați de arianism, Adunarea din Creta este sub ANATHEMA Sinodului I Ecumenic.
b) tot datorită ereziei Filioque, papistașii și cei de un gând cu ei (ecumeniștii) se află, ca niște luptători și blasfemiatori împotriva Duhului Sfânt, sub ANATHEMA Sinodului II Ecumenic.
c) datorită aceluiași adaos Filioque, papistașii și prietenii lor ecumeniști – trădători ai Ortodoxiei – se află și sub ANATHEMA Sinodului III Ecumenic, care a hotărât că Simbolul de credință (Crezul) nu poate fi în nici un caz modificat.
Unde este ”responsabilitatea” B.O.R.? Oare își asumă ierarhii noștri ”responsabilitatea” să ne închidă gurile, să ne alunge, să ne distrugă ”dintr-o semnătură” pe cei care nu ”receptăm pozitiv” EREZIILE cretane? Sunt cel puțin câteva zeci de argumente – ZECI – că adunarea din Creta a fost eretică. Iar sinodalii B.O.R. știu asta.
4. Se vorbește de ”ecumenism lucid”. Nu există așa ceva astăzi în rândul ecumeniștilor. Când în C.M.B. sărmana Ortodoxie este privită ca ULTIMA dintre confesiunile creștine, pentru că nu acceptă căsătoriile homosexuale și preoția pentru femei – despre ce mărturie de credință să mai vorbim? Ecumenismul lucid este un SATANISM MASONIC VĂDIT. Ecumeniștilor nu le pasă decât de huzur, de hoteluri scumpe, de cadouri și de îmbrățișări cu ”frații”, junghiind fără milă pe oile și mielușeii turmei lor. Comunicatul acesta a ținut loc de ”la mulți ani” pentru cel care domină printr-o furie și teroare ”responsabilă”, adică asumată și fără rețineri sau remușcări?
5. Comunicatul – de altfel nesemnat decât de un birou de presă (este ca și cum îi arunci cuiva o masă în cap și apoi afirmi că ea a zburat singură) – îi atacă pe vlădica Longhin și pe părinții athoniți: Sava, Efrem și Nicodim. Nu sunt vrednici ecumeniștii nici să le pomenească numele. Se tem și de numele lor, darămite de mărturia lor. Nu vă faceți griji, azi sunt ei și noi pe metereze, după anihilarea noastră vor fi alții. Hristos nu se lasă batjocorit și Hristos conduce istoria, nu iudele sau cozile de topor ale apusului.
6. ”În concluzie, orice lămurire privind expunerea credinţei ortodoxe trebuie făcută în interiorul comuniunii bisericeşti, nu în stare de răzvrătire şi dezbinare”
Răspuns: DE MII DE ORI NU ACCEPTĂM ADUNAREA ERETICĂ DIN CRETA. Pe chipul nostru veți vedea mereu un zâmbet, nu încrâncenare, dorință de unitate cu Biserica triumfătoare a Sfinților mărturisitori ai dreptei credințe, nu cu ereticii sau cu păgânii. Noi nu folosim violența, noi nu propovăduim dezbinarea. Pur și simplu, NOI NU ÎI LĂSĂM PE ECUMENIȘTI SĂ NE TRAGĂ ÎN IAD!

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu
21 decembrie 2016

P.S. – este binevenit oricine dorește să semneze alături de mine aceste gânduri izvorâte din conștiință și din responsabilitatea de a rămâne ortodox și a nu accepta panerezia ecumenismului.

Vezi şi:

Pr. Ciprian Ioan Staicu: „Cei care ați semnat trădarea Bisericii în Creta, cu semnătura voastră ați aruncat la gunoi harul primit la hirotonie”

„Să nu lăsăm tăcerea să se aștearnă peste țară! Cei care vor tăcea vor fi oricum sacrificați de trădătorii ecumeniști în final” Pr. Ciprian Ioan Staicu

Maicile de la mănăstirea Văratec se îngrădesc de ecumenism şi resping sinodul tîlhăresc din Creta

 Mărturisirea maicilor de la Văratec

care resping adunarea eretică din Creta

 

Subsemnatele, vieţuitoare ale obştii Mănăstirii Văratec, din Judeţul Neamţ, aducem la cunoştinţă conducerii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, conducerii Mănăstirii Văratec şi tuturor creştinilor ortodocşi din această ţară că am întrerupt participarea la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii participanţi la sinodul din Creta, preferând să participăm la slujbele unde aceştia nu sunt pomeniţi, deoarece considerăm sinodul din Creta eretic, iar pe cei ce l-au aprobat, părtaşi la erezia/panerezia ecumenismului, propovăduită de sinodul din Creta şi de către cei ce au participat la acesta şi l-au aprobat, prin luare de act, în cadrul sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Măsura neparticipării la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhi părtaşi la erezie este permisă de către canonul 31 Apostolic şi de către canonul 15 I-II Constantinopol, care permit preotului să se îngrădească de erezia propovăduită pe faţă de către episcop, înainte ca acesta să fie cercetat de către un sinod. Cum preotul are dreptul de a se îngrădi de erezia episcopului, rezultă clar că şi credincioşii au dreptul de a-l urma pe acel preot care se îngrădeşte de erezie.

Motivele pentru care considerăm că sinodul din Creta este eretic sunt:

  1. Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, dimpotrivă, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii. Pentru acest motiv, conform canonului 8 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, deciziile sale sunt nule, deoarece a luat decizii contrare sinoadelor anterioare.
  2. Nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, dimpotrivă, acceptându-le pe toate ca partenere de “dialog” ecumenic.
  3. Deşi apărătorii săi pretind că “nu a elaborat dogme şi canoane”, prin faptul că a atacat şi modificat dogme şi canoane vechi se poate spune că a creat dogme şi canoane noi, eretice.
  4. S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, prin faptul că mulţi episcopi nu au avut niciun drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.
  5. A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.
  6. A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii. După generaţii întregi de participare la mişcarea ecumenică şi de cedări pe tărâmul doctrinei ortodoxe, conducerea Bisericilor Ortodoxe a legiferat toate aceste trădări prin documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, care este un angajament de participare legitimă la ecumenism, ce nu poate fi “explicitat, nuanţat şi dezvoltat”, cum spune comunicatul Sfântului Sinod, din 29 octombrie, ci trebuie anulat de la un capăt la altul. Este evident că scopul acestui sinod a fost ratificarea unora dintre documentele semnate în ascuns, pentru ca delegaţiile ortodoxe să poată fi considerate, de către ceilalţi membri CMB, parteneri legitimi ai “dialogului teologic” ecumenist.
  7. A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.
  8. A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, cu care se laudă comunicatul Sfântului Sinod al BOR, prin faptul că a ratificat premisa din Declaraţia de la Toronto, care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, premisa IV.2), ceea ce înseamnă, pe cale de raţionament logic, că sinodul din Creta a fost de acord şi a ratificat faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, darămite să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Încercând să justifice acceptarea “denumirii istorice de biserici” acordate ereticilor şi schismaticilor, sinodalii au utilizat acest principiu din Declaraţia de la Toronto, prin care au dorit să arate că recunoaşterea denumirii de “biserici” nu îi obligă, conform documentelor CMB, să considere acele “biserici” ca fiind în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului (idee eretică în sine, deoarece nu există biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului şi biserică în neadevăratul şi nedeplinul sens al cuvântului, ci doar Biserică adevărată şi secte, erezii şi schisme). În realitate, au reuşit ca, prin ratificarea acestui principiu ecumenist, să recunoască dreptul celorlalte participante la dialogul CMB de a trata Biserica Ortodoxă ca pe una oarecare din CMB, de a nu o recunoaşte nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului. Acordul la această relativizare a eclesiologiei ortodoxe este erezie.
  9. Prin acceptarea premisei IV.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul a invalidat orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face simţit mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază în deschiderea Documentului 6, ca argumentare a participării la CMB. Dacă celelalte membre ale CMB nu sunt obligate să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului, oare cum vor fi convinşi credincioşii acelor comunităţi că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească?
  10. Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB, deoarece, dacă nicio comunitate eretică din CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia, atunci afirmarea eclesiologiei ortodoxe este inutilă în cadrul CMB, de vreme ce aceasta nu obligă la nimic pe partenerii de dialog ecumenic. Mai mult, devine greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă?
  11. Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii (art. 19 al Documentului 6). Oare despre ce Biserică este vorba în această premisă? Să fie vorba despre Biserica Ortodoxă? Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea? Sau este vorba de fapt despre “adevărata Biserică” (din premisa IV.5 a Declaraţiei de la Toronto), “Biserica Universală”, descrisă de premisa IV.3 a Declaraţiei de la Toronto ca “mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial”, sau “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”, despre care se vorbeşte în prima teză a premisei IV.2 a Declaraţiei de la Toronto, cea pe care sinodul a ratificat-o, adică despre “Biserica” pe care ecumenismul doreşte să o realizeze prin intermediul “contactului viu între biserici?
  12. Contrar părerii apărătorilor sinodului din Creta, art. 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto, care are o eclesiologie eretică. Dovada cea mai grăitoare a acestui fapt este forma presinodală a documentului, în care se spunea: Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950)…1 (s.n.), adică “premisele” la plural, în timp mai jos era citată doar premisa III.2. Premisa IV.2 a fost adăugată în timpul sinodului. De ce ar fi fost folosit pluralul, dacă sinodul ratifica doar premisa citată în text, aşa cum afirmă apărătorii sinodului din Creta? Este evident că în text este vorba despre toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto.
  13. În aceste condiţii, aprobând toate premisele acelui document ecumenist, Biserica Ortodoxă a fost de acord cu eclesiologia eretică a acestuia, despre care “are convingerea profundă că sunt de o importanţă capitală pentru prezenţa Bisericii Ortodoxe în CMB”. Prin urmare, sinodul din Creta a fost de acord cu faptul că “apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial” (premisa IV.3), că “toate Bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la propria Biserică” (ibidem) cu alte cuvinte sinodul este de acord că Biserica lui Hristos nu este Biserica Ortodoxă, ci o Biserică în care Biserica Ortodoxă este inclusă ca parte a aceleia, ceea ce este erezie. Mai mult, în acceaşi premisă se afirmă că membrele CMB, deci şi Biserica Ortodoxă, “recunosc că există membri ai Bisericii extra muros (în afara zidurilor Bisericii), că aceia aparţin aliquo modo (în mod egal) Bisericii, şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii)”. Toate aceste afirmaţii sunt eretice, iar sinodul din Creta le ratifică şi şi le însuşeşte şi le impune în cugetarea ortodoxă. În aceste condiţii, ne întrebăm cum se mai poate spune că “Sfântul şi Marele Sinod a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Sobornicească”, cum ia act în mod eronat comunicatul Sfântului Sinod al BOR, când de fapt acea “mărturisire” a fost făcută doar pentru liniştirea spiritelor ortodoxe, în timp ce prin acceptarea premiselor Declaraţiei de la Toronto s-a acceptat tocmai contrariul?
  14. Acceptând premisele Declaraţiei, sinodul este de acord că în alte “biserici” există “elemente ale Bisericii adevărate”, care, evident, nu este Biserica Ortodoxă, ci “Biserica nevăzută” a eclesiologiei protestante. Această idee este eretică, deoarece în afara Bisericii lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă, nu există decât grupări eretice şi schismatice.
  15. Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, idee cu totul străină cugetării ortodoxe. Afirmaţiilor de genul şi părintele Stăniloaie le numeşte biserici în scrierile sale” sau “termenul este folosit ca terminus technicus” sunt infirmate de Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»”2 (s.n.). Din acest text vedem că termenul “biserică” nu poate fi folosit pentru a numi ereziile, chiar şi atunci când îl folosim “propriu vorbind şi adevărat”, adică în sensul său literal (din limba greacă) de “adunare” sau, în limbajul unor membri ai Sinodului Bisericii Greciei, ca terminus technicus. Faptul că trebuie să întrebăm de “biserica sobornicească” (ortodoxă) înseamnă că termenul nu poate fi folosit nici măcar din eroare pentru erezii, pentru a nu induce în eroare pe cei nefamiliarizaţi cu doctrina creştină.
  16. Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic în relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ereticii şi schismaticii, ceea ce este inadmisibil. Spre deosebire de citarea pe care o oferă sinodul din documentul CMB, în Constituţia CMB nu se spune că pot fi membri ai CMB cei ce mărturisesc Sfânta Treime în conformitate cu Simbolul Niceo-Constantinopolitan”, ceea ce înseamnă că pot fi membri ai CMB şi parteneri de dialog teologic ai Bisericii Ortodoxe toţi cei ce au o concepţie oarecare despre Sfânta Treime, asta în condiţiile în care diferenţele de viziune despre Sfânta Treime au provocat ruperea Răsăritului de Apus şi căderea din ortodoxie a papistăşismului şi, în consecinţă, condamnarea sa la două sinoade ecumenice, cel organizat în 869-870 de către patriarhul Fotie şi cel din 1341, organizat de Sfântul Grigore Palama. După acest principiu al minimalismului dogmatic, până şi demonii din ţinutul gherghesenilor (Mt. 8,29; Mc. 5,7; Lc. 8, 28) ar putea fi membri ai CMB. Minimalismul dogmatic este principiul care stă la baza întregii construcţii ecumeniste, care vizează o unitate exterioară a lumii creştine, fără a pune accent pe adevărul de credinţă, viziune care este eretică.
  17. Art. 22 vorbeşte despre “condamnarea oricărei tentative de dezbinare a unităţii Bisericii din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice”. Această prevedere pare a fi făcută special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. În plus, ea exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, singura în măsură să spună dacă un sinod este sau nu este ortodox, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.
  18. În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a New-Age-ului. Documentul prezintă Sfânta Biserică Ortodoxă ca pe o instituţie omenească oarecare, angajată în procesul de realizare a paradisului terestru globalist.
  19. Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei. Patriarhia Georgiei a considerat această prevedere o încălcare directă a canonului 72 a Sinodului Quinisext, enumerându-o între motivele principale ale neparticipării sale la sinodul din Creta. Lăsarea la latitudinea Bisericilor locale a aplicării iconomiei referitoare la căsătoriile mixte afectează unitatea de practică canonică a Bisericilor Ortodoxe în această problemă, creând premisele unor grave dezordini cauzate de această decizie controversată. În plus, prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.
  20. Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Pentru toate aceste motive şi pentru multe altele, pe care teologi de specialitate, le pot reliefa mai cu precizie, considerăm sinodul din Creta o adunare eretică, iar acceptarea sa părtăşie la erezie. Din această cauză, am decis să ne îngrădim de erezie prin neparticipare la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii care s-au făcut părtaşi deciziilor sinodului din Creta.

Tâlcuirea canonului 31 Apostolic de către cei mai mari canonişti ai lumii ortodoxe spune: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor3. Iar ultimele două teze ale canonului 15 I-II prevăd: “Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri4.

Din acest motiv, considerăm că este o datorie de conştiinţă să ne îngrădim şi noi de erezie alături de preoţii nepomenitori, rămânând astfel în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română, nefăcând niciun pas în afara acesteia, nesusţinând niciun fel de schismă în Biserică, nemanifestând niciun fel de atitudine necuviincioasă faţă de conducerea acesteia. Pentru manifestarea acestei atitudini, permise de canoanele Sfintei Biserici, considerăm că nu se cuvine să fim supuse niciunei cercetări disciplinare sau represiuni.

02. 12. 2016                                                                                          Semnături

Monahia Grigoria Nicolau

Monahia Evpraxia Talabă

Monahia Salomeea Lucanu

Monahia Iuliana Butnaru

Monahia Calinica Formagiu

Monahia Xenia Velicu

Monahia Teodula Filip

Monahia Teodosia Curmei

Monahia Fanuria Buliga

Monahia Leontia Chirilă

Monahia Ecaterina Popa

Monahia Filoteia Filiţă

Rasofoare Iunia Burlacu

1 http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/.
2 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 335.
3 Pidalion, Editura Credinţa Strămăşească, 2007, p. 70.
4 Ibidem, p. 362.

Sinodul tîlhăresc din Creta reprezentat într-o icoană

„O mare crimă comit acei păstori moderni, care mai bine ar fi numiţi minciuno-păstori, ce sub pretextul unei false “iubiri” creştine şi “atotiertării”, în mod conştient sau inconştient, îşi învaţă păstoriţii “neîmpotrivirea la rău”, precum învăţa Lev Tolstoi. Cîtă viclenie groaznică şi întunecată! Cîtă făţărnicie fariseică!” – ÎPS Averchie (Tauşev) de Jordanville*

BarImaginea ce o vedeţi mai sus se află în Catedrala cu hramul Sfîntul cneaz Ioan (Iovan) Vladimir din oraşul Bar, Muntenegru, de pe ţărmul mării Adriatice, inaugurată recent la 25 septembrie 2016.

După cum se observă cu ochiul liber, în pictură sînt reprezentaţi participanţii de la aşa numitul „Mare şi Sfînt Sinod Panortodox” din Creta (lucru confirmat de scrierea în sîrbă deasupra imaginii), ce s-a desfăşurat în iunie 2016, şi anume întîistătătorii Bisericilor ortodoxe locale cu cîte 2 consilieri de fiecare întîistătător, respectiv: patriarhii Bartolomeu al Constantinopolului, Daniel al României, Irineu al Serbiei, Teofil al Ierusalimului, ş.a.m.d. sssÎnfăţişaţi fiind în mitre şi camilafce, în veşminte arhiereşti şi cu Evanghelia în mînă, asemănarea este izbitoare cu reprezentările iconice ale Sinoadelor Ecumenice.

Aflaţi toţi într-o „corabie a mîntuirii”, ce reprezintă arhi-eretica „biserică” ecumenistă, în centrul căreia se află o Evanghelie deschisă, iar deasupra sa, între patriarhii ecumenişti Teodor al Alexandriei şi Bartolomeu al Constantinopolului, stă „Sfîntul Duh” sub forma unui porumbel, sînt vegheaţi de sus de reprezentările Mîntuitorului, Maicii Domnului şi Înaintemergătorului Ioan Botezătorul.

Cît de îndrăzneaţă a ajuns obrăznicia ecumeniştilor, noii farisei!

Catedrala a fost sfinţită (ne întrebăm ce fel de sfinţiri pot săvîrşi îndărătnicii ecumenişti?) duminica, 25 septembrie, de patriarhii Teofil al Ierusalimului şi Irineu al Serbiei, împreună cu arhiepiscopul Anastasie al Albaniei şi Ioan al Ohridei. La ceremonie au participat reprezentanţi ai tuturor Bisericilor ortodoxe locale.

1Precum le stă în obicei deja, în seara precedentă, sîmbăta (să fi fost după sau în loc de vecernie?), în faţa catedralei au organizat un eveniment artistico-cultural, simţindu-se bine alături de prietenii lor, vrăjmaşii lui Dumnezeu, reprezentanţi ai altor credinţe şi „confesiuni creştine” (monofiziţi, papistaşi şi musulmani), desfăşurat cu ocazia a 1000 de ani de la martiriul Sfîntului cneaz Ioan Vladimir.

img_9744

Întrebare pentru toţi cei ce se numesc ortodocşi, dar care au rămas în comuniune cu ierarhii ecumenişti, dîndu-le, cu de la sine putere, „timp de pocăinţă” ecumeniştilor: Mai credeţi în îndreptarea îndărătnicilor? Oare fiii cărei biserici vreţi să fiţi – ai Bisericii lui Hristos sau ai „bisericii” lui Antihrist?

Nu vă mai lăsaţi amăgiţi de glasul înşelătorului şi tatăl minciunii din cauza propriei comodităţi pierzătoare de suflet!

*ÎPS Averchie Tauşev, „Creştinul în lumea contemporană” în capitolul „Iertarea păcatelor şi falsa iubire creştină şi atotiertare” [lucrare încă netradusă în română]

O delegaţie bisericească din Grecia s-a întîlnit cu Patriarhul şi ierarhi ai Bisericii Georgiei

Între 25 şi 28 iulie 2016 o delegaţie bisericească formată din clerici ai Bisericii Greciei a fost în vizită la Patriarhia Georgiei, fiind primiţi călduros de Preafericitul Catolicos-Patriarh al Întregii Georgii, Ilia al II-lea. Membri ai delegaţiei au fost: Pr. Theodoros Zisis, protopresbiter şi profesor emerit de Patrologie al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic, Dimitrios Ţelenghidis, profesor de Teologie dogmatică la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic, Pr. Anastasie Goţopulos, protopresbiter şi paroh al bisericii „Sf. Ier. Nicolae” din mitropolia Patrei, Pr. Peter Heers, protopresbiter şi paroh al bisericii „Sf. Proor. Ilie” din s. Petrokerasa, mitropolia de Ierissou şi a Sfîntului Munte, şi Pr. Matei Vulcănescu, protopresbiter şi paroh al bisericii „Icoana Maicii Domnului Odighitria”, dealul Vokos, mitropolia Pireului.

Un şir de întilniri au avut loc cu ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Apostolice a Georgiei responsabili de relaţiile interortodoxe, precum şi cu Patriahul Ilia al II-lea al Georgiei, pe care i-a întîmpinat cu ospitalitate la reşedinţa patriarhală de vară.

Discuţiile purtate s-au axat pe problemele iscate de „Sinodul din Creta” inovaţionist şi neortodox şi răspunsul ce trebuie dat bazat pe dogmele şi canoanele Bisericii şi ecleziologiei Ortodoxe. Delegaţia grecească a accentuat modul cum poate fi oferit răspunsul faţă de „sinod”: nevoia de respingere clară a metodologiei şi organizării „Sinodului”, precum şi a textelor inovaţioniste şi neortodoxe adoptate în cadrul lui şi convocarea unui Sinod Ortodox ca reacţie de răspuns la acesta. Patriarhul i-a încredinţat că „nu există multe biserici, ci o singură Biserică – Ortodoxă” şi că el şi Sfîntul Sinod „vor lucra pentru unitatea tuturor ortodocşilor” ce poate fi asigurată doar pe fundamentul credinţei transmise nouă de Sfinţii Apostoli. Reprezentanţii Bisericii Georgiei la conferinţele panortodoxe, Mitropoliţii Gherasim de Zugdidi şi Teodor de Ahalţihe, au accentuat alegerea Bisericii lor: respingerea presinodală a documentelor neortodoxe „Sfînta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta” şi „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”. Pe lîngă acestea, Patriarhul şi mitropoliţii au afirmat că documentele „Sinodului” vor fi traduse în georgiană şi vor fi cercetate, iar un răspuns oficial va fi dat la Soborul Arhieresc al Bisericii Georgiei în octombrie anul curent.

Atît oaspeţii cît şi gazdele şi-au asumat obligaţia de a continua cooperarea şi mărturisirea credinţei ortodoxe în faţa răspîndirii ecumenismului sincretic.

Sursa: Orthodox Ethos

Asociaţia ASTRADROM către ierarhii BOR despre „sinodul” din Creta: Scrisoare de mărturisire

Va spuneam data trecuta ca am facut o prima analiza a textelor sinodului din Creta. Revenim acum cu o noua analiza si o noua formula, complementara la textul initial dar si exhaustiva in acelasi timp, prin faptul ca sunt infatisate neajunsurile hotararilor acestui sinod si urmarile  pe care acestea le pot avea in Biserica noastra. Acesta este documentul final, conceput de catre membri ai asociatiei Astradrom, impreuna cu mai multi credinciosi care ni s-au alaturat, fiind consultati, pentru acuratetea dogmatica a textului, teologi si profesori de dogmatica. Am decis sa nu mai pretindem ierarhilor ceva in mod concret, punctual; daca isi vor asculta inima, vor sti ce au de facut. Tot ce le cerem este sa mediteze adanc asupra semnificatiei hotararilor luate la acest sinod si la consecintele pe care acestea le pot avea asupra Ortodoxiei. Ii rugam de asemenea, cu multa dragoste, sa-si urmeze constiinta si, in functie de modul in care o vor face, ii vom urma si noi ca pe niste adevarati pastori. Am dat ca exemplu pozitiv, pe parcursul textului, pe preasfintitul Longhin Jar, pe care dorim sa il sustinem si sa ii fim alaturi in marturisirea pe care o face. Credinciosii care vor dori sa semneze aceasta scrisoare, sa stie ca semnatura lor va constitui o astfel de marturisire in sprijinul credintei noastre ortodoxe. Consideram ca este momentul sa ne mobilizam cu totii, sa aratam ca suntem uniti si sa ne impotrivim influentelor relativizante ale ecumenismului ce incep sa patrunda din ce in ce mai mult in Sfanta noastra Biserica. Doamne, ajuta-ne!

Iubiți părinți, arhierei și preoți slujitori, iubiți frați dreptcredincioși

O stare de confuzie și de neliniște plutește în rândul credincioșilor creștini-ortodocși după finalizarea sinodului din Creta din luna iunie. S-a scris și încă se scrie mult pe această temă, ceea ce nu este un lucru rău, arată că Biserica este vie. După fiecare sinod din istoria Bisericii probabil a existat o perioadă de discuții și confruntări în privința celor hotărâte. Putem spune că în felul acesta s-au departajat sinoadele între ele, după importanța hotărârilor luate, unele fiind catalogate ca ecumenice sau mari și sfinte (însușiri neatribuite înaintea desfășurării sinodului propriu-zis), altele au rămas sinoade locale, importanța subiectelor fiind mai restrânsă, și altele, rămase în conștiința oamenilor ca sinoade tâlhărești sau mincinoase, datorită încercării în cadrul acestora de a se valida unele hotărâri neconforme cu canoanele Bisericii Ortodoxe.

Au fost mulți cei care au făcut analiza textelor din cadrul acestui sinod, cu siguranță mai avizată decât a noastră, și oricine este interesat poate să aprofundeze aceste comentarii pertinente. Noi ne vom mărgini aici doar asupra câtorva aspecte care ni se par esențiale și care considerăm că trebuie scoase în evidență cât mai mult pentru a se discuta asupra lor și a se evidenția pericolul pe care il reprezintă pentru Biserica noastră. Dacă aceste aspecte sunt luate în considerare și temerile noastre se dovedesc a fi reale, atunci întreg conținutul sinodului se descalifică, din punctul nostru de vedere.

Semnele de întrebare încep din capul locului, de la felul în care a fost organizat acest sinod, incluzand precipitarea cu care s-au grabit să-l numeasca, încă înainte de a avea loc, Sinod Mare și Sfânt. De asemenea s-a spus că este panortodox, deși din 15 biserici autocefale au participat doar 10, patru refuzând să participe (Patriarhiile Bulgară, Georgiană, Antiohiană și Rusă), iar una nefiind nici măcar invitată (Biserica Ortodoxă din America). Mai apoi faptul că nu au fost invitați toți episcopii, ci a fost făcută o selecție a celor care au fost invitați.

Rămânând tot în acest cadru al nedumeririlor legate de organizare, un alt lucru ce naște mari semne de întrebare, dacă nu chiar suspiciuni, este regulamentul prin care s-a hotărât modalitatea de votare a documentelor. Astfel nu toți ierarhii participanți au putut să voteze, ci fiecare Biserică Autocefală a avut dreptul la un singur vot. În acest mod, la terminarea lucrărilor sinodului, documentele erau semnate în unanimitate, desi au fost șapte episcopi care au ținut să menționeze după aceea că nu au fost de acord cu tot ceea ce s-a hotărât și că nu și-au pus semnătura pe unele documente. Să nu uităm că au fost cazuri în istoria Bisericii când un singur episcop s-a opus hotărârilor necanonice nesemnand aceste acte. Această modalitate de a vota, de exemplu, nu l-ar fi lăsat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul să se opună ereziei monoteliste pentru că nu ar fi fost nevoie de votul său, iar sinodalii nu ar fi avut nevoie să alerge la el pentru retractări. La fel, sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florența nu și-ar fi găsit pe singurul opozant în persoana Sfântului Marcu Evghenicul și unirea compromițătoare pentru Biserica Ortodoxă ar fi avut loc neîngrădit. Nu e cu putință ca un grup de ierarhi să impună, direct sau indirect, o cale nouă de înțelegere a doctrinei Bisericii și a Sfintei Tradiții unor alți ierarhi, această inovație în cadrul regulamentului unui sinod neputând fi decât necanonică. Mobilul unei astfel de modalități de a vota seamănă cu o încercare de a transforma  sinodul episcopilor într-un for decizional asemănător instituției papale de la Roma. Însă felul în care este instituită autoritatea în Biserica Ortodoxă diferă enorm de modul în care o vedem la catolici, iar prin această tentativă se pierde  însăși esența ortodoxiei deoarece se rupe comuniunea directă a Bisericii luptătoare cu capul Bisericii care este Hristos. Autoritatea în Biserica Ortodoxă vine din Cuvântul lui Dumnezeu, dar pentru că Hristos este iubire și autoritatea este una care nu oprimă, credincioșii Bisericii constituie în mod liber mădularele sale. În cadrul papalității găsim autoritatea omului-papă. Așa zisa infailibilitate a acestuia însă este falsă, iar istoria bisericii catolice e plină de derapaje ce survin din acest dezechilibru.

Nu putem să nu remarcăm până aici câteva detalii importante pentru înțelegerea hotărârilor sinodale: selecția episcopilor participanți la acest sinod, încercarea de “papalizare” asinodului prin modalitatea de a vota și ținerea la distanță a celor care se împotrivesc.

De asemenea, felul în care se lucrează în Consiliul Mondial al Bisericilor, ca institutie reprezentativă a Mișcării Ecumenice, credem că nu este spre folosul Bisericii Ortodoxe și a credincioșilor săi, pericolele pe care le reprezintă ecumenismul pentru ortodoxie fiind recent sintetizate de către episcopul Longhin Jar în cadrul unui simpozion:

“–  Ecumenismul substituie noțiunea corectă de biserică universală în sensul  Bisericii care apără adevărul lui Dumnezeu, prin definirea greșită a bisericii ca biserică mondială în sens geografic, universal.

– Preferă cantitatea și nu calitatea mărturisirii adevărului.

–  Impune învățături false, chipurile universale, în afara adevărului.

– Întărește pe neortodocși în convingerea că și ei ar aparține Bisericii.

– Împiedică pe sincerii căutători ai adevarului să găsească comuniunea cu Biserica adevărată a lui Hristos.

– Nu crede în existența Bisericii unice, sfinte, sobornicești și apostolești.

–  Subminează în chip eretic eclesiologia ortodoxă.

– Manifestă neîncredere în puterea cuvintelor lui Hristos, neschimbate până la sfârșitul lumii, despre invincibilitatea  Bisericii (Matei, 28-20).

– Propovăduiește o învățătură cu totul nouă despre Biserică, potrivnică credinței ortodoxe. Noi nu putem să renunțăm la dogmele, canoanele și tradițiile Sfintei Biserici Ortodoxe care ne întăresc în dreapta credință, conducându-ne către mântuirea veșnică pentru a prefera ecumenismul ce ne îndepărtează de ortodoxie și ne învață să neglijăm hotărârile dogmatice și canonice ale Bisericii.

– Ecumenismul contestă canoanele apostolice 10 și 45, îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii. Creștinul ortodox nu poate să ia parte la o mișcare ce-și propune prin spiritul său exclusivist să apropie pe ortodocsi de eretici, contestând sinoadele ortodoxe ecumenice și locale  pe temelia cărora s-a afirmat învățătura  ortodoxă.

– Fragmentează în mod eretic textele Cuvântului lui Dumnezeu.

– Pregătește Ortodoxia pentru abateri dogmatice în scopul unității ecumenismului.

Și multe altele asemenea. Nu putem vinde adevărul și credința și suntem foarte îngrijorați de ceea ce se petrece.”[1]

Pentru a înfățișa modul superficial în care tratează ecumenismul ideea de credință și de Biserică, vom exemplifica printr-un fragment de gândire al unuia care este considerat printre promotorii unui ecumenism sincretic – Papa Ioan Paul al II-lea. În enciclica sa din 4 martie 1979, numită Redemptor Hominis, afirmă următoarele: “credința fermă pe care adepții religiilor necreștine o au, este și ea, la rândul său, un efect al lucrării Duhului Sfânt dincolo de limitele vizibile ale Trupului Mistic…” Pe această linie, nu e de mirare ca planul ultim al ecumeniștilor este unirea tuturor religiilor într-o religie unică, fapt dovedit din plin de acest papă prin majoritatea inițiativelor pe care le-a avut în timpul vieții sale de a se apropia de religiile necreștine. Duhul Sfânt, care este Duhul Adevărului, trimis nouă la zece zile după înălțarea lui Hristos, în ziua Cincizecimii, reprezintă, în momentul venirii sale sub formă de limbi de foc, întemeierea Bisericii în chip văzut și începutul istoriei acesteia pe pamânt. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis pe Duhul Sfânt, ca Duh al Adevărului, și nu al compromisului, spre călăuzirea celor care vor crede în El, spre mântuire. Lucrarea Duhului Sfânt în Biserică este una, dar multiplă în roadele sale, și are ca ultim scop învierea trupurilor noastre. “Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Rom, 8-11). Deci nici într-un caz Duhul Sfant nu este un duh al minciunii, nu are mai multe lucrări, nu își face lucrarea în erezii și  în cadrul religiilor necreștine, nici înainte de venirea Sa, nici după venirea Sa din ziua Rusaliilor. “Dacă nu există înviere a morților, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e și credința voastră” (Cor. 15, 13-14).

Revenind la sinodul din Creta ne vom referi în continuare la cel mai controversat document din cadrul acestuia, cel numit “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”. La o primă lectură a hotărârilor din acest document remarcăm un duh tributar modului de gândire al Papei Ioan Paul al II-lea, exemplificat mai sus. Acest text a oprit o parte din episcopii prezenți să-și pună semnatura. Considerăm ca acest document, prin întreg conținutul său, încearcă să legitimeze Mișcarea Ecumenică și  participarea Bisericii Ortodoxe la aceasta. În susținerea acestei participări se folosesc în multe locuri din cuprinsul textului sintagme de tipul: “restaurarea unității”, “refacerea unității”, “unitatea pierdută”. În loc de restaurare sau refacere a unității, corect este să se vorbească de reîntoarcerea în Biserică a celor care s-au rupt de ea. Noi știm din Simbolul niceo-constantinopolitan și spunem împreună cu acesta că credem “întru una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Această Biserică una, în care credem, nu are cum să își fi pierdut unitatea ca sa fie nevoie să o caute. Oare îl putem privi pe Hristos ca pe un puzzle, care e nevoie sa fie restaurat din bucățele mai mult sau mai putin eretice?

Referitor la unitatea si unicitatea Bisercii să urmărim din nou mărturia Sfântului Petru Movilă din “Mărturisirea de credință ortodoxă”[2], care spune: “Biserica este una, după învățătura Apostolului, care spune “V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Corinteni 11, 2). Și, după cum Hristos este unul, tot așa și mireasa lui este una, cum se vede din al patrulea capitol al Epistolei catre Efeseni, care spune “Un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor (Efeseni 4, 5-6).”

Despre valoarea acestei mărturii “…teologii sunt de acord că Mărturisirea lui Petru Movilă a cunoscut cea mai largă circulație atât în Răsărit cât și în Apus, contribuind nu numai la luminarea credincioșilor și clericilor ortodocși în ale credinței, ci și la pregătirea și apariția gândirii teologice ortodoxe moderne (citat de Ion Vicovan în „Sinodul de la Iași și Sf. Petru Movilă”, 2012). De aceea, pe bună dreptate, ea este considerată a treia mărturisire de credință din Ortodoxie după Simbolul niceo-constantinopolitan și Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul” (Ion Vicovan în „Sinodul de la Iași și Sf. Petru Movilă”, 2012), iar despre importanța sinodului profesorul Milan Șesan citat în aceeași lucrare afirmă că “Sinodul de la Iași este un sinod deplin, un sobor, pentru că la discuții au participat cu vot decisiv și teologi prezbiteri, alături de episcopi, un sobor cu consecință în sine și cu un caracter și scop panortodox, iar decizia privitoare la Mărturisirea de credință a fost acceptată și aprobată la Sinodul local de la Constantinopol, la Sinodul de la Ierusalim, precum și la Sinodul endemic din Constantinopol, la care au participat și ceilalți trei patriarhi ortodocși”.

Să vedem ce ne spune și părintele Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă:

“Unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite, sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viaţă, ontologicpnevmatică în Hristos şi în Duhul Lui cel sfânt. Această unitate cu Hristos şi în Hristos nu e bazată numai pe afirmarea unei credinţe comune, care poate avea un caracter subiectiv, ci ea se experiază în puterea identică ce le vine credincioşilor şi Bisericii de la Hristos aflător în ea… Biserica e una prin unitatea ei în toate cele trei laturi: în dogme, care exprimă în noţiuni şi cuvinte credinţa în prezenţa lui Hristos în Biserică, în cultul care prin Tainele ce le cuprinde comunică lucrarea lui Hristos prezent în ea, şi în lucrarea ierarhiei săvârşitoare a Tainelor şi propovăduitoare a credinţei în prezenţa lucrătoare a lui Hristos în Biserică … Numai o Biserică-una în dogme, în Taine, în organizarea şi comuniunea ierarhică, este o Biserică cu adevăratunitară şi numai Biserica ce păstrează acestea trei fără ştirbiri este Biserica unică.

În acelaşi timp Biserica în sensul de mai sus este Biserica unică în înţelesul deplin al cuvântului Biserică. Căci formaţiile creştine, care n-au pe Hristos sălăşluit intim în ele, nu pot fi nici corpul lui Hristos, nici mireasa Lui. Pe lângă aceea, Hristos nu poate avea mai multe corpuri extinse organic din corpul Lui personal şi mai multe mirese. Orice unire deplină a credincioşilor cu Hristos nu poate însemna decât o prezenţă intimă, integrală şi lucrătoare a Lui în sânul lor. Şi numai această unire e Biserica în sensul deplin al cuvântului.”[3]

Deci iată ce înseamnă unitatea Bisericii și cum trebuie văzută ea, spre deosebire de felul în care este descrisă în documentul sinodului din Creta. La paragraful 2 al documentului la care ne referim se dă urmatoarea definiție: “Biserica Ortodoxă își fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Sfintele Taine.” Nu este greșită, dar după cum am vazut, este incompletă, poate chiar evazivă. Si restul confesiunilor creștine își declară autenticitatea tot în felul acesta, ca fiind întemeiate de Hristos. Ne face să ne întrebăm dacă formularea aceasta nu a fost făcută intenționat, în spiritul ecumenist nivelator, care încearcă să găsească unitatea creștinilor în asemănări aparente  și nu întru Hristos.

Prin astfel de nivelări și relativizări, ascunse abil în formulări, se justifică participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor. Și ca totul să fie deplin și liniștea ierarhilor asigurată, citim la articolul 22 al documentului următoarele:

”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”.

IPS Atanasie de Limassol, unul dintre ierarhii prezenți la Sinod, care nu a semnat documentul, se referă la acest paragraf într-o scrisoare deschisă în care explică inconvenienţele pe care le-a intalnit la Sinod, spunând:

“Punctul de vedere că păstrarea credinței ortodoxe autentice este asigurată prin sistemul sinodal ca singurul <<judecător competent și ultim în privința temelor de credință>> are o doză de exagerare și se sustrage adevărului, pentru că în istoria bisericească multe Sinoade au învățat și au legiferat dogme eronate și eretice și poporul credincios le-a respins și a păzit credința ortodoxă și Mărturisirea Ortodoxă a triumfat. Nici Sinodul fără popor, plinătatea Bisericii, nici poporul fără Sinodul Episcopilor nu pot să se considere pe ei înșiși trup al lui Hristos și Biserică a lui Hristos și să exprime în mod corect viața și dogma Bisericii.”

Tot preasfinția sa, legat de subiectul unității Bisericii, face următoarele afirmații: “La punctul 12 se face referire că scopul comun al dialogurilor teologice este restabilirea finală a unității în dreapta credință și în dragoste. Se dă impresia că și noi, ortodocșii, căutăm restabilirea noastră în dreapta credință și în unitatea dragostei, ca și cum le-am fi pierdut cu neortodocșii. Consider că această concepție este neprimită teologic de noi toți. Referința textului la Consiliul Mondial al Bisericilor îmi dă prilejul să formulez împotrivirea mea la diferitele sincretisme care s-au făcut necanonic în cadrul lui, dar și la însăși denumirea acestui Consiliu, după care Biserica Ortodoxă este concepută ca „una dintre Biserici” sau ramură a Bisericii celei una, care caută și se luptă pentru realizarea ei în Consiliul Mondial al Bisericilor. Dar pentru noi una și singură este Biserica lui Hristos, pe care o mărturisim în Simbolul de credință și nu mai multe.”[4]

Însa, în articolul 22, vedem încă o dovadă prin care se încearcă să se acorde sistemului sinodal puteri depline, autoritate infailibilă în dauna Sfintei Biserici înțeleasă în mod plenar cași comuniune între ierarhi și credincioși întru Hristos.  Într-o lume a “drepturilor si libertăților omului” ironia este că oamenii parcă au din ce in ce mai puține drepturi si libertăți. Sfânta Mamă Biserica este ultimul bastion în care acestea mai sunt respectate neștirbit; oricât de lovită a fost Biserica de către diferite sisteme totalitare, nici unul nu a reuşit să suprime libertatea mărturisirii dreptei credințe. Ceea ce nu au reuşit cele mai sângeroase sisteme totalitare de-a lungul istoriei, să ia oamenilor libertatea de a-l mărturisi pe Hristos, se încearcă tocmai acum, sub ochii noştri, cu șanse de reușită mai mari ca oricând. Toate aceste lovituri din trecutul Bisericii au fost din exterior, și de aceea nu au avut șanse prea mari de reușită. Însă, din păcate, încercările prin care trece Biserica în aceste momente vin din interior iar pericolul este pe măsură. Poporul credincios este marginalizat, dat deoparte, în scopul integrării depline a Bisericii Ortodoxe în Consiliul Mondial al Bisericilor. Prin aceste acțiuni se poate ajunge foarte ușor în situația in care Consiliul Mondial al Bisericilor să capete autoritate în interiorul Bisericii Ortodoxe. Dacă ierarhii reușesc să ridice supremația sinodului episcopal, transformându-l într-o instituție cezaro-papistă, iar mai apoi, prin simpatiile ecumeniste și atitudinile supuse ale acestor ierarhi, se face un transfer de autoritate înspre Consiliul Mondial al Bisericilor, nu este greu să ne dam seama cine va lua deciziile în Biserica noastră. În acest context propunerea care a fost făcută, ca astfel de întâlniri sinodale să aibă loc mai des, nu face decât să întărească convingerea că acest scenariu e mai mult decât plauzibil. Dacă se ajunge acolo, oare mai putem numi cu adevărat această biserică – ortodoxă? Celor care vor să facă aceste lucruri le aducem aminte ce spune Hristos: “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 25-27).

Principiile pe care este fundamentată Biserica lui Hristos, care fac ca aceasta să fie un organism viu, în care lucrează Duhul Sfânt spre mântuirea oamenilor, sunt pe cale sa fie trădate. Astfel însă, ierarhii Îl trădează pe însuși Hristos și Biserica Sa pe care, ca păstori, ar fi trebuit să o aibă în grijă. În căutarea așa-zisei unitați pierdute, ei pun în pericol unitatea de fapt, existentă în Biserica Ortodoxă. În catehismul Sfântului Petru Movilă găsim următorul răspuns, clar, în legatură cu felul în care se face supunerea în Biserica Ortodoxă și despre rolul sinoadelor ecumenice:

“Acest articol (Într-una, sfântă, sobornicească si apostolească Biserică – n.n.) învață pe fiecare ortodox că trebuie să se supună Bisericii, după învățătura lui Hristos, care spune: Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ca un păgân și ca un vameș (Matei 18, 17). Și, pe lângă acestea, Biserica are puterea aceasta ca, prin sinoadele ecumenice, să cerceteze Scripturile, să judece pe patriarhi, pe papi, pe episcopi și să-i supună, dupa greșelile lor, pedepselor canonice și epitimiilor. Fiindcă este stâlpul și temelia adevărului, potrivit cu Apostolul, care spune: Ca să știi… cum să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului (I Timotei 3, 15)”

Iar părintele Stăniloae ne vorbește foarte limpede si elocvent despre ce înseamnă sobornicitatea Bisericii Ortodoxe:

Prin sobornicie se exprimă modul sinodal de păstrare a învățăturii Bisericii la nivel episcopal, dar si modul general comunitar al practiceării invataturii. Toată Biserica este un Sinod permanent, o comuniune, o convergenţă şi o conlucrare permanentă a tuturor membrilor ei, căci numai în această stare se păstrează şi se valorifică bunurile ei spirituale. În timpul nostru această sinodalitate generală e redată prin ideea de comuniune, care implică pe aceea de complementaritate.

Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin însuşirea sobornicităţii se arată de ce natură este această unitate. Ea e o unitate realizată şi menţinută prin convergenţa, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform. …

Biserica este un întreg organic, un organism, sau un corp spiritual, o plenitudine care are totul, iar acest tot, această plenitudine e prezentă şi eficientă în fiecare din mădularele ei, din actele ei, din părţile ei. Înţelesul acesta al Bisericii precizează înţelesul ei de „corp” al lui Hristos. Acest înţeles al Bisericii corespunde definiţiei date ei de Sfântul Apostol Pavel, ca „plinirea (plinătatea) Celui ce împlineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23)”

Așa arată unitatea și sobornicitatea Bisericii în toată plinătatea ei, în fiecare mădular al ei, iar încercarea de a submina aceste însușiri prin tendințele de “papalizare” ale celor care au formulat textele acestui sinod nu fac decât să aducă tulburare si dezbinare. Iar din partea celor care încearcă să se scuze și să se justifice nu putem accepta explicații de genul “au avut o prestație deosebită, competentă” dar au cedat și au semnat; s-au semnat si cu alte ocazii, documente cum au fost cu monofiziții dar “nu au existat consecințe“. Iar dacă unii se vor ridica spre apărarea Ortodoxiei autentice, aşa cum se tem sinodalii, o vor face provocați de toate aceste decizii subversive pe care le vedem sub ochii noștri.

Mai vrem să adăugăm în această scrisoare o nedumerire pe care o avem citind reglementările privitoare la capitolul Impedimente la căsătorie. Paragraful 5 al capitolului II din acest text sună astfel:

“5. Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau necreștini s-a hotărât:

  1. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).
  2. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite la sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.

iii.          Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.”

Textul este ambiguu și nu explică în mod clar ce e de facut; e interzisă căsătoria între ortodocși și neortodocși sau nu? Cum se aplică iconomia bisericeasca? De exemplu dacă în Biserica Ortodoxă Română s-ar  aplica această iconomie bisericească, iar în Biserica din Grecia, nu,  căsătoria dintre un ortodox și un neortodox oficiată în România este recunoscută în Grecia? Dacă ortodoxul nostru călătorește în Grecia și vrea să se împărtășească este sau nu este primit după spovedanie la Sfintele Taine? Asemenea ambiguități nu ar trebui să rămână nerezolvate de către un sinod care se definește panortodox și care își propune să găsească aceeași cale pentru toți. Mai mult, înainte de declanșarea lucrărilor acestui sinod lucrurile erau clare: interdicția căsătoriei între ortodocși și neortodocși, la care face referire și sinodul din Creta, era stipulată în canonul 72 al Sinodului Quinisext, iar înțelegerea acestei interdicții arăta că unitatea vieții de familie ortodoxă  se întemeia pe “viața în Hristos” (Sf. Nicolae Cabasila). După acest sinod, prin hotărârea luată la paragraful 5 al capitolului II, conceptul de familie este forțat. Este promovată astfel societatea cosmopolită, globalistă, în care familia nu mai duce o viață întru Hristos, ci în numele lui Hristos și acesta perceput ca un reper îndepărtat, cel mult moral, dar nu duhovnicesc. Oare doar potrivit acriviei canonice ortodocșii nu se pot căsători cu necreștinii (punctul iii.)? Dacă ne aflăm în faţa a două uşi şi pe una scrie „intrarea interzisă” iar pe cealaltă „intrarea absolut interzisă”, înseamnă că pe una putem intra câteodată iar pe cealaltă deloc?  Nu exprimă ambele același lucru, interdicţia de a intra? Conform “acriviei” gramaticale, “absolut interzisă” este greşit formulat deoarece adjectivul “interzis” nu acceptă grade de comparaţie, gradul superlativ existând deja în semantica sa. Care este, deci, diferența între punctul i. și punctul iii. când ambele interdicții sunt socotite conform acriviei, şi când rămâne posibilitatea aplicării iconomiei bisericeşti? Sfintele Canoane descriu idealul vieţii creştine într-un mod neechivoc, sub inspiraţia Duhului Sfânt, aici nefiind loc pentru astfel de formulări ce seamănă mai mult cu tertipuri avocăţeşti.

Este evident că şi prin aceste reglementări, privind impedimentele la căsătorie, se deschide poarta ecumenismului, panerezia tuturor timpurilor, așa  cum este calificată  de sfinții recenți ai ortodoxiei și de alți părinți și teologi trăitori, sinodul din Creta îndemnându-ne, din păcate, să mărturisim și noi acest lucru.

În toată această tulburare prin care trecem mai apare un pericol. Încep să fie din ce în ce mai folosite în acest context, avându-i ca țintă pe cei care se împotrivesc sau își manifestă dezacordul în legatură cu linia pe care o trasează ierarhia prezentă la sinod, cuvinte ca “fanatic”, “fundamentalist”, “extremist”, etc. În condițiile socio-politice prin care trece lumea în momentul de față, astfel de cuvinte au căpătat o încărcătură extrem de negativă care în cele mai multe cazuri trezesc frica în oameni sau pot să provoace chiar panică. A importa această încărcătură negativă în curtea Bisericii Ortodoxe este un lucru extrem de grav și poate face ca, în mintea omului de rând, sau mai bine zis a occidentalului de rând, linia de demarcație dintre un fundamentalist islamist și un așa numit “fundamentalist” creștin-ortodox să se estompeze până la dispariție. Nu suntem de acord și nu încurajăm manifestările exagerate ale unor oameni cu râvnă, să-i spunem necontrolată, însă îi considerăm la fel de vinovați și pe cei care vehiculează cu ușurință astfel de catalogări. E nevoie, în momentul de față, de tot discernământul și stăpânirea de sine de care putem da dovadă cu toții.

În urma analizei făcute, la o privire de ansamblu, remarcăm că tot scandalul provocat în jurul așa zisului “Mare” și “Sfânt” Sinod Ortodox, se reduce la problematica ecumenismului. Îi înțelegem pe unii ierarhi care au refuzat să semneze din motive de conștiință. De asemenea, având conștiința apartenenței noastre la Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, credem că preasfințitul părinte Longhin, pe care pe drept cuvant îl putem numi Părintele Orfanilor, mărturisește Adevărul.

În final dorim să îi invităm pe ierarhii noștri să citească cuvintele părintelui Bartolomeu Anania, în care face portretul unui Iuda modern, și îi rugăm să încerce să procedeze în așa fel încât să nu se recunoască și să nu îi recunoaștem pe ei înșiși în ele, iar noi îi vom urma întru toate ca pe nişte adevăraţi păstori:

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care rastoarnă valorile şi pervertește limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se întitulează program de sănătate antiSIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate. Isprava lui cea mai mare este aceea că, dintr’o singură Biserică, a făcut mai multe. Din mai multe a făcut o puzderie. Şi continuă s’o facă, prin ceea ce îi este propriu: lăcomie, invidie, orgoliu. Se adaptează uşor, şi-a rafinat metodele. Lucrează la lumina nopţii şi comunică prin unde herziene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurenţial pe piaţa bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Când nu lucreaza pe furiş, te invită la dialog frăţesc. Dacă-l refuzi sau dacă te aperi, te pomeneşti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaşte bine Biblia, are studii universitare, vorbeşte câteva limbi străine. El ştie că Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat şi memorat învăţătura lui Iisus. Dacă ar fi avut curăţie şi talent, putea să scrie o Evanghelie tot atât de bogată ca a lui Matei.

A scris-o postum, în cheia sărutării perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este şi patronul său din Qarantania, care Îi oferea lui Iisus citate din Scriptură.

Iuda e tot atât de zelos printre ai săi, de vreme ce instinctul dezbinării îl mobilizează peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai intâi sedus, dominat şi numai după aceea nimicit. Iuda îşi abordează semenul cu graţia cobrei care, întâlnind o viperă în junglă, o invită la un dans aerian, fascinant, ameţitor, pe durata căruia îşi calculează cu precizie secunda muşcăturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.[5]

[1]https://graiulortodox.wordpress.com/2016/03/24/11647/

[2] Sinodul de la Iasi și Sf. Petru Movilă, Ed. Trinitas, Iași 2002.

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2010, pg. 270,275.

[4]http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2016/07/01/ips-atanasie-de-limassol-explica-de-ce-nu-a-semnat-documentul-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-nu-exista-alte-biserici-ci-numai-erezii-si-schisme/

[5] http://www.crestinortodox.ro/editoriale/portretul-iuda-modern-118361.html

_________________________________________________________________________________

Pentru cei care doresc sa participe la strangerea de semnaturi, aveti mai jos formularul si scrisoarea care se pot descarca, precum si o petitie online pe care o puteti semna direct pe internet:

Scrisoarea: https://drive.google.com/file/d/0B9YAPM0IiWHTak54N1pNNGZNSUU/view?usp=sharing
Formularul: https://drive.google.com/file/d/0B9YAPM0IiWHTa2tDQUZZcXhtVE0/view?usp=sharing
Petitie online: http://www.petitieonline.com/scrisoare_de_marturisire
Informatii la telefon:

Oradea: 0744.531.748

Beius: 0766.868.892
e-mail: asociatia.astradrom@yahoo.com

Sursa: Astradrom