Iconomia îi ajută pe cei neputincioși și smeriți să își îndrepte greșeala, dar când devine prilej de întinare nesfârșită cu erezia, se transformă în călcare de lege

0
628

Dacă vom fi atenți la modul în care Sfinții Părinți au aplicat iconomia, vom înțelege imediat că rezultatul aplicării iconomiei a fost îndreptarea în proporție foarte mare a acelora care se aflau în oarecare greșeală din cauza fricii sau a lipsei unei depline cunoașteri a învățăturilor de credință, care îi determinau să ezite în a se îndrepta sau să nu fie conștienți de starea lor.

În zilele noastre se vorbește foarte mult despre iconomie, dar din păcate de multe ori sunt date exemple din diferite perioade în care au trăit Sfinții, fără să existe însă identitate în conținut și în cugetare cu perioada de acum. Trebuie să urmărim întotdeauna dacă iconomia despre care discutăm își atinge scopul – de a-i întoarce cu totul la credință pe cei cărora li s- a aplicat iconomia.

Scrisorile Sfântului Teodor Studitul sunt pline de nenumărate exemple ce arată că nu este îngăduită comuniunea cu ereticii necondamnați, deoarece aceasta înseamnă despărțire de Hristos.

„Vă rog, păziţi-vă pe voi înşivă de erezia pierzătoare de suflet, comuniunea cu care este despărţire de Hristos.” [Epistola 60(119). Către fecioare]

„Eu i-am adus lui Dumnezeu o mare mulțumire pentru faptul că mirenii, în rând cu monahii, se străduie să fie bineplăcuți Domnului, ferindu-se de bezna ereziei. Într-adevăr, frate, aceasta e beznă şi cursă a diavolului. Pe cel ce nimerește în această cursă, comuniunea cu ereticii îl desparte de Hristos şi îl alungă departe de turma Domnului.” [Epistola 245(433). Curatorului Constantin]

Sfântul Teodor Studitul a menționat întotdeauna că iconomia se face pentru o vreme, pentru o perioadă de timp, astfel încât cei căzuți în greșeală dintr-o anume slăbiciune să nu fie părăsiți cu totul, ci în cele din urmă să se întoarcă și să mărturisească credința.

Acestea se fac până la o vreme, neavând nimic vrednic de învinuire, nici nu sunt cu ceva în afara legii, ci coboară ștacheta mai jos și nu țin de acrivia cea peste măsură. Căci aceasta este iconomia „pentru o vreme”Fiindcă nici doctorul nu este în stare să-l izbăvească mai degrabă pe cel ne­pu­tin­cios din boală, nici calul neînfrânat nu poate fi pus cu ușurință în frâu, nici lemnul tare nu poate fi ușor tăiat, dacă cel cu multă experiență în asemenea lucruri nu se folosește câte puțin de fluierături și lingușiri, de mângâieri și chemări blânde.” [Scrisoarea (49), Fiului Naucratie]

Sfântul Maxim Mărturisitorul a arătat că atunci când iconomia ajunge prilej de îndreptățire și pentru stăruirea în eres și comuniunea cea vătămătoare cu ereticii, ea nu mai trebuie aplicată, deoarece o astfel de iconomie ajunge călcare de lege, transformându-se într-o cursă a diavolului.

Apoi, văzând că această mărturisire a lor se îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a primit să semneze. Apoi a continuat:

– Dacă de dragul iconomiei credința mântuitoare (ortodoxă) se amestecă cu credința mincinoasă (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de Dumnezeu, nu unire. [Fragment din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul]

Pidalionul este plin de exemple în care se arată cum și în ce condiții trebuie aplicată iconomia. De cele mai multe ori ea se aplică în vreme de prigonire și împuținare a credinței, cu scopul ca prin oarecare pogorăminte și comuniune nedeplină cu cei prinși de curentul rătăcit al vremii respective, aceștia să se îndrepte și să se întărească în credința cea adevărată, lipsa iconomiei însemnând expunere la pericolul iminent de a fi cuprinși cu totul de erezie.

Să analizăm acum puțin fragmentul acesta din Epistola (49) către fiul Naucratie:

„Așa au făcut sfinții prin iconomii, după cum și marele Chirii în acest caz. […] Apoi, când au ajuns desăvârșiți la minte, atunci Sfântul s-a unit cu ei întru totul.

Oare nu și noi ne arătăm făcând același lucru? Când unii care sunt într-un cuget cu noi se deosebesc în ceva de noi iar faptul de a renunța la acrivie nu aduce multă întristare, și noi, de bună seamă, primim părtășia cu ei, ca nu cumva din cauza a ceva mic — ceva mic care mai pe urmă s-ar putea îndrepta — să nimicim totul. Dar acest lucru ține de cei neiscusiți, nu de iconomii tainelor lui Dumnezeu. Un asemenea fapt este a face pentru o vreme iconomie în cuvânt și purtare în ceea ce privește judecata și adevărul și legea, dar nicidecum în ce privește fărădelegea și minciuna.”

De aici deducem care sunt condițiile în care trebuie aplicată iconomia:

  1. dacă cei cărora li se aplică iconomia dau semne de supunere până se vor înțelepți cu totul și în cele din urmă vor renunța la părtășia cu erezia, moment în care vom avea deplină comuniune cu ei;
  2. dacă iconomia nu aduce întristare, adică nu se face prilej de îndreptățire în comuniunea cu ereticii care înseamnă despărțire de Hristos;
  3. dacă nu se face celor ce cu bună știință răspândesc minciuni și îndreptățesc fărădelegea.

Se face foarte mult caz de această scrisoare a Sfântului Teodor Studitul, dar nu sunt urmărite cu atenție toate detaliile din conținutul său, se trece cu vederea că iconomia este o mână întinsă celor cuprinși de frica cumplită a prigoanei sau rămași din neștiință în comuniune cu eretici ce propovăduiesc erezia cu capul descoperit, și se abordează foarte superficial aspectul că, în ceea ce-i privește pe cei ce pomeneau și erau în comuniune cu eretici, comuniunea era păstrată doar în cele nebisericești. Observăm că adepții iconomiei nesocotite nu citează aproape nimic din celelalte epistole ale Sfântului, iar Scrisoarea (49) către fiul Naucratie trebuie înțeleasă în contextul tuturor celorlalte scrisori.

Adepții compromisului se folosesc involuntar sau cu bună știință de anumite îndemnuri ale Sfântului Teodor Studitul, cum ar fi acela de a nu iscodi mai mult în cazul comuniunii nebisericești cu cei ce pomenesc episcopi căzuți în erezie, ci să ne oprim la a nu mânca cu cei care mănâncă cu ereticii necondamnați, pentru a generaliza subtil că în general nu trebuie deloc să îi cercetăm pe cei cu care ni se impune să venim în contact, deși această cercetare este necesară într-o anumită măsură, pentru a vedea dacă putem să avem sau nu o oarecare comuniune cu ei.

În vremea Sfântului Teodor Studitul se ajungea imediat la pierderea vieții, prigoana era atât de cumplită, încât cei care întrerupeau pomenirea episcopilor erau imediat prinși, torturați și chiar omorâți pentru mărturisirea lor:

„Și pentru ce a fost această schingiuire? Pentru a-l sili pe ascetul lui Hristos să-l pomenească pe el ca episcop.” [Epistola 51. Către fiul Naucratie]

„În aceste zile, când nu doar femeile de felul tău și cele tunse în monahism, ci aproape toți monahii și egumenii Bizanțului sunt ademeniți, tu cu puțini alții ai preferat să suferi pentru Hristos, dar să nu intri în comuniune cu ereticii, care desparte de Hristos. Căci oricine intră într-o astfel de comuniune, se desparte de Hristos, asemenea lui Iuda, și devine împreună părtaș cu cei ce L-au dat pe Hristos la răstignire.” [Epistola 256(444). Către egumenă]

Noi trebuie întotdeauna sa urmărim finalitatea, Sfinții întotdeauna, prin aplicarea iconomiei, au cântărit de la bun început dacă iconomia este potrivită pentru unii dintre cei cuprinși de tăvălugul apostaziei, și aplicau iconomia pentru că aveau cui și pentru ce să o aplice. O iconomie care e aplicată doar de dragul pogorământului, cu nepăsare, având pretenția să fie ridicată la rangul de dogmă infailibilă, prezintă riscul de a fi aplicată degeaba, fără niciun rezultat, decât acela că vor fi trași la răspundere tocmai cei care nu doresc altceva decât o viețuire neîntinată de erezie.

Iată un exemplu lămuritor, tot din epistolele Sfântului Teodor Studitul, care arată cât de veninoasă este o iconomie nelegiuită, făcută pentru a-i îndreptăți pe cei care iubesc comuniunea cu ereticii:

„Căci fie, [socotindu-i pe sfinți] ca pe unii care nu se supun legilor stăpânești [ale lui Hristos], au dogmatizat prin iconomiile lor că însoțirea adulteră și părtășia cu adulterul sunt egale și de aceeași cinste, punându-le pe aceeași treaptă cu iconomia [lui Hristos] – și de aceea au dat anatemei pe sfinți ca nelegiuiți și călcători ai poruncilor (și pentru aceasta desigur pot fi dați anatemei) – fie, mărturisind că sfinții sunt păzitori ai legii, s-au dat anatemei pe ei înșiși, iar nu pe sfinți, arogându-și ei, ticăloșii, numele sfinților în ceea ce privește așa numita de ei iconomie a însoțirii adultereȘi de aceea, iarăși, au dat anatemei pe sfinți, ca pe unii care nu sunt sfinți. Fiindcă sfinți sunt, după ei [după eretici], cei care au făcut și fac iconomii în ceea ce privește însoțirea adulteră și părtășia cu adulterul. Iar cei care nu primesc iconomia lor adulterină și care nu iconomisesc pe urmele ei, aceștia sunt, [după ei], străini de Dumnezeu și nelegiuiți și călcători ai poruncilor și dați anatemei de către ei [de către eretici]. Și de aici înțelege – căci ce altă dovadă a necuviințelor lor ai vrea să mai vezi? – și minunează-te tu, cel cu capul pe umeri, privind și cercetând îndeaproape adâncul cel mare al necredinței [lor].”  [SCRISOAREA 36 – Lui Euprepian și celor [aflați] dimpreună cu el]

Ori, foarte mulți au fost dezamăgiți, de exemplu, de compromisul în care a fost atras Prea Sfințitul Longhin, atunci când a fost ridicat la rang de arhiepiscop de întâi stătătorii săi ecumeniști din Patriarhia Moscovei, iar acum îl pomenește în sobor arhieresc pe ereziarhul Kirill, înțelegând că a ales să se afunde tot mai mult în înțelegeri cu stăpânirea iudeo-masonică decât să mărturisească până la capăt, dar conștiința le-a fost adormită repede de cei care cu bună știință amestecă adevărul cu minciuna pentru a disculpa niște greșeli grave.

Și foarte important, observăm cu durere că această iconomie nesocotită pe care adepții compromisului vor să o vadă însușită de cât mai mulți, are un efect dureros și exact opus dragostei de aproapele și dorinței de a mărturisi până la capăt.

Scopul acestei iconomii nesocotite nu este niciun altul, decât osândirea ortodocșilor! -iar nu întoarcerea ereticilor și a celor în comuniune cu ei. Cei care susțin asta nu își pun problema dacă cei aflați în situația de a face compromis cu erezia, de fapt nu vor să rupă în ruptul capului comuniunea cu ereticii; ei vor să rămână pe mai departe în deplină comuniune cu ereticii, aplicarea iconomiei, de fapt, nu are niciun substrat, întrucât se refuză constant de către cei ce se află în compromis, reducerea măcar într-un anumit grad a frecvenței înțelegerilor făcute cu ecumeniștii. Ei mai tare se adâncesc în această comuniune vătămătoare, îndreptățindu-se încontinuu pe sine și transformându-se în osânditori ai celor care se feresc de a avea părtășie cu erezia.

Dacă ar avea puterea sa fie sinceri, ar realiza ca unicul scop este acela de a-i osândi pe cei ce vorbesc despre menținerea în granițele statornicite de Sfinții Părinți, uitând aproape cu totul, că scopul real este mărturisirea credinței, și nu osândirea celor îngrădiți de erezie…

Ne-am dori tare mult să fie de folos aplicarea iconomiei, întrucât suntem întru totul de acord cu cele spuse de Sfântul Teodor Studitul în epistola către Naucratie, dar, din păcate, adepții compromisului, în loc să se arate smeriți și dornici de a urma celor ce nu au nicio părtășie cu erezia, prin atitudinea lor arată că de fapt doresc să rămână în continuare în comuniune cu ecumeniștii pe termen nelimitat, nu doar pentru o perioadă.

Cei care nu sunt de acord cu noi vor spune acum că poate și noi am osândit, din înfierbântare s-au mai făcut greșeli de purtare din cauză că suntem nedespătimiți, dar ne vom cere întotdeauna iertare. Scopul nostru nu este acela de a osândi, ci de a păstra puritatea credinței neîntinată, pentru care trebuie să subliniem că e nevoie de o iconomie roditoare, care să aibă finalitate – nu oricui i se aplică această iconomie, ci celor smeriți și dornici de îndreptare, dar dacă aplicarea iconomiei nu dă roade, atunci vom ține scumpătatea acriviei, pentru a ne feri să dăm prilej de întinare și călcare de lege.

Să nu uitam că Sfinții au fost categorici când au spus ca nu încape iconomie în problemele de credință, pentru ca nu cumva să îi atragă și pe cei credincioși în comuniune cu erezia. Astfel, foarte lămurit vedem cum Sfinții Părinți nu se contrazic niciodată pe ei înșiși, deoarece atât iconomia, cât și acrivia, au drept ultim scop biruința Dreptei Credințe asupra ereziei.

Print Friendly, PDF & Email