Sf. Filaret de New York – Cuvânt la Duminica Iertării

0
779

Probabil mulți sau, cel puțin, mulți dintre voi cunosc că în una din mănăstiri, când se întâmpla o ceartă între cineva din frați, monah sau ascultător, atunci părintele duhovnic nu le mai permitea să citească rugăciunea Domnească. De ce? Pentru că în această rugăciune noi ne rugăm: „Ne lasă nouă datoriile noastre precum și noi lăsăm datornicilor noștri”. Adică iartă nouă greșalele noastre (datoriile sunt păcatele), pentru că și noi le lăsăm datornicilor noștri, sau întrucât și noi le lăsăm greșiților noștri. „Așadar,” – îi spunea părintele duhovnic fiului său duhovnicesc – „dacă nu îi ierți aproapelui tău păcatele sale, înseamnă că îl rogi pe Domnul ca nici El să nu-ți ierte păcatele tale. Iar eu nu vreau tu să te rogi pentru asta. De aceea să nu citești rugăciunea Domnească până nu te împaci”. Bineînțeles astfel îndată era pierdută pacea și tot timpul îți venea în gând: „Oare ce fel de creștin sunt eu, dacă nu am dreptul să citesc principala rugăciune creștină?”. Și asta te făcea repede să conștientizezi necesitatea împăcării.

Astfel Domnul pune mila Sa, mila iertării păcatelor noastre, într-o legătură deplină cu felul în care noi înșine îi iertăm pe cei ce sunt vinovați față de noi.

În această seară, seara Duminicii Iertării, după bunul obicei din Biserica noastră, credincioșii își cer iertare unii de la alții, pentru a ierta și a primi iertare pentru păcatele cele cu voie și cele fără de voie, cele știute și cele neștiute.

Adesea se întâmplă ca omul, mișcat fiind de această umilință, de solemnitatea ceremoniei, se închină cu râvnă aproapelui său, cerându-și iertare, chiar dacă s-ar părea că el nici nu s-a intersectat cu dânsul și aproape că nici nu l-a cunoscut. Pentru că se întâmplă întâlniri sau situații în care noi, fără să știm, poate l-am supărat cu ceva, l-am „zgâriat” pe suflet sau poate i-am pricinuit vreo ispită. Singur Domnul le vede pe toate acestea, iar păcatele noastre, într-adevăr, cele cu voie și cele fără de voie sunt nu doar împotriva Domnului nostru, dar și împotriva aproapelui nostru.

Și iată se întâmplă că omul se închină și cere cu smerenie iertare de la aproapele său, dar nu găsește în sine milă ca să se închine la fel cu smerenie și să-și ceară iertare de la cel cu care el într-adevăr s-a certat. Trebuie să ținem minte un lucru care mereu ușurează datoria împăcării în asemenea cazuri. Dragostea de sine îl împiedică pe om, ea se împotrivește cu hotărâre și îi șoptește că el are dreptate, iar celălalt e vinovat și că el de fapt nu are pentru ce să-și ceară iertare. Dar de fapt, după cum arată sfinții părinți și altfel nici nu poate să fie, de fiecare dată când noi avem astfel de ciocniri, sunt vinovate ambele părți. Asta trebuie bătut în cuie odată și pentru totdeauna! Pentru că dacă noi am fi cu adevărat creștini desăvârșiți, atunci nici certuri nu am avea, iar dacă ele se întâmplă, înseamnă că noi suntem creștini răi, iar asta se poate acoperi doar cu împăcare reciprocă. Iată de ce nevoitorii experimentați duhovnicește, când veneau la ei oamenii cu întrebări de genul: cum să mă împac, cum să normalizez relațiile, ei le răspundeau mereu: „Nu vă apucați să deznodați conflictul, căci vă veți încâlci și vă veți certa și mai mult, ci pur și simplu închinați-vă creștinește unul altuia și cereți iertare și veți vedea cum toate câte v-au despărțit și v-au tulburat se vor topi îndată, ca ceara de la fața focului”.

Postul Mare este timpul postului și al rugăciunii, timpul pocăinței, este timpul când omul se îngrijește în chip deosebit să primească iertarea păcatelor sale de la mila Dumnezeiască. Dar iată că Domnul na avertizat că dacă omul nu se va împăca cu aproape său, nu-l va ierta, atunci zădarnice sunt toate rugăciunile sale pentru iertare. Domnul îi răspunde: „Tu nu ai iertat și nu vei fi iertat”. Iată de ce, repet, datoria noastră este ca, smerindu-ne pe noi înșine, să ne împăcăm neapărat și în primul rând și mai cu seamă cu cei cu care noi într-adevăr am stricat relațiile și mai ales dacă ne dușmănim.

Vom încerca să facem asta din tot sufletul, căci încheind una din pildele Sale, Domnul a spus că Tatăl Ceresc va proceda cu noi cumplit și dur dacă noi nu vom ierta fiecare din toată inima. Trebuie nu doar o împăcare exterioară, ci anume din toată inima să iertăm aproapelui greșelile sale față de noi. De aceea să ne împăcăm, fraților, și mai ales noi, slujitorii altarului Dumnezeiesc, care din însăși treapta noastră putem oricând mai mult decât alții, oricine ar fi, să ducem în ispită printr-o oarecare faptă neatentă, sau cuvânt, sau altă faptă, să supărăm pe cineva din fiii noștri duhovnicești, din turma noastră duhovnicească. Bineînțeles în primul rând noi trebuie în această seară solemnă, îmbucurătoare și luminoasă să ne cerem iertare de la voi, turma noastră iubită. Iată și eu vă cer asta, din numele meu, din numele tuturor iubiților noștri împreună-păstori și slujitori și a întregului nostru cler. Fără îndoială suntem vinovați de multe lucruri. Dar rețineți că dragostea creștină acoperă totul și de aceea în numele acestei iubiri și după porunca Domnului, vă rugăm să ne iertați. Iertați-ne pe noi, păcătoșii!

Sursa: Проповѣди и поученія Высокопреосвященнѣйшаго Митрополита Филарета, Первоіерарха Русской Зарубежной Церкви. Томъ II. — Изданы Комитетомъ Русской Православной Молодежи при Русской Православной Зарубежной Церкви. — Нью-Іоркъ, 1989. — С. 37-39.

Print Friendly, PDF & Email