Tâlcuirea Sf. Teofilact al Bulgariei la Epistola soborniceasca a Sf. Ap. Iacov

0
385

Nota redacției: Având în față aceste grele timpuri cu pizmuiri și certuri între frați, clevetiri și defăimări, care de multe ori nu sunt aduse pentru cuvântul Adevărului sau din cauza Lui, ci mai mult din mișcările sufletești proprii omului căzut, socotim de cuviință să ne amintim de izvoarele credinței noastre și să ducem aici un fragment din Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, tâlcuit de Sfântul Teofilact al Bulgariei. După părerea noastră acest fragment se potrivește cum nu se poate mai bine stării noastre și caracterizează cele ce se petrec astăzi între frați și acei ce mărturisesc aceeași credință.

Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, Cap. 3

  1. Nu fiţi mulţi dascăli, fraţii mei, ştiind că mai mare osândă vom lua.

După ce au zis mai sus şi au învăţat ca să nu aibă credincioşii credinţă deşartă de lucruri bune, s-au mutat către altă poruncă întocmai acesteia. Că se apucă oarecarii să înveţe, cele ce ei n-au lucrat. Şi zice că nimic nu câştigă şi împreună cu aceia mai mare osândă vor lua decât unii ca aceştia. Că cel ce învaţă cele ce nu le are, ca şi cum ar fi întru dânsul, osândit este, ca unul ce prin a sa limbă se alunecă. Şi întărind şi adeverind acest lucru din întâmplările cele de prin prejur zice: Că dacă şi întru alt fel limba din ne luare aminte are fire să alunece, cel ce o are pe aceasta, nu va scăpa de osândă pentru acele alunecate, precum Solomon ne învaţă. „Pentru păcatul buzelor cade păcătosul în cursă”. Precum dacă cândva cel ce pentru iconomie păcătuieşte învăţând cu limba, cele ce cu cercarea nu le-au învăţat, va scăpa de osânda cea ne scăpată.

  1. Că multe greşim toţi. Din ne luare aminte cu lenevire aflându-ne către viaţă. De nu greşeşte cineva în cuvânt acesta este bărbat desăvârşit, putând să-şi înfrâneze şi tot trupul.

Cum că nu se poate a vieţui cineva din oameni fără de păcat se încredinţează dintru lesne alunecarea limbii şi arată cum că dintru această cădere nimănui nu- i este cu putinţă să fie desăvârşit. Că cine este carele n-au greşit cu limba sa? Iar dacă lesne biruieşte alunecarea limbii, au nu şi pe tot trupul său oarecum acesta este vrednic să-l ocârmuiască bine? Că cel ce şi-a stăpânit pe mădularul cel lesnicios spre a greşi, cu mult mai vârtos pe cel mai slab îl va domni.

  1. Vedeţi că frâiele cailor în gurile lor le pune spre a-i supune pe dânşii nouă, şi pe tot trupul lor îl înfrângem.

Cu asemănări întăreşte aceasta care zice de la frâiele cailor, şi de la cârmele corăbiilor că este cu putinţă a înfrâna tot trupul. Şi este pus acest adică, i de, în loc de, vezi. Iar acest, frâiele cailor, aşa se cuvine a sintaxi, întorcând sintaxisul, în gurile cailor punem frâiele. Că dacă nu aşa se va sintaxi, neînţeles este cuvântul. Vezi frâiele cailor le punem, şi corbiile cu mică cârmă, precum şi pe caii cu mic frâu unde voim o întoarcem. Deci aşa şi limba întoarsă cu cuvânt drept, că măcar deşi este lume a nedreptăţii, ca şi către norul cel ţărănesc scoţându-se şi căutând. Că lume aicea pe mulţime o zice: ori că şi deşi podoabă este adică care împodobeşte pe firea omenească. Căci cu aceasta unii altora împărtăşim pe ale noastre noime, fiindcă şi aşa oarecarii voiesc pe lume să o ia la însemănare, dar însă către norodul cel prost aducându-se, face nedreptate, întinând uneori pe tot trupul, şi arzând pe toată roata facerii, şi arzându-se de gheena. Însă nu este greu lucru a o unelti pe aceasta spre a se mişca cu pricină binecuvântată, şi precum voieşte cel ce o unelteşte. Că dacă toată firea hiarelor, şi a târâtoarelor şi a păsărilor, şi a celor în mări înotătoare se împilă şi se domesticeşte de firea omenească, apoi pe limbă, că este rău ne ţinut, că este plină de venin de moarte purtător, nu aş fi crezut, că nimeni din oameni nu poate să o supună. Că dacă ne împilată ar fi şi către lucrul cel mai bun încă neîntoarsă şi neînfrântă, cum cu dânsa binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu cu dânsa blestemăm pe oameni, iată că după voia celui ce o unelteşte se întoarce. Ci nu se cuvine fraţii mei acestea aşa să se facă. Că dacă cu dânsa binecuvântăm, apoi pe oamenii cei după asemănarea lui Dumnezeu făcuţi, nu ne ruşinăm a-i blestema? Nedrept lucru este, ca dintru aceeaşi gură să iasă blagoslovenia şi blestemul. Deci mai mult decât lumina ochiului păzeşte-ţi limba. Cal împărătesc este limba. Deci dacă îi vei pune ei frâu, şi o vei învăţa să umble cu bună rânduială, se va odihni pe dânsa şi va şedea împăratul. Iar dacă ne înfrânată o vei lăsa, să se poarte şi să salte, trăsura a diavolului se face.

  1. Iată şi corăbiile, mari fiind şi de iuţi vânturi împingându-se, se întorc de o prea mică cârmă, încotro voieşte pornirea cârmaciului.

Încă acestea sun tot pentru că nu se cade precum s-ar întâmpla pe limbă să o pornim, ci spre cele mai bune să o întoarcem. Că pe a calului celui sireap cu frâu îi oprim, şi a corăbiei pornirea o întoarcem cu cârma aşa şi pe limbă datori suntem să o întoarcem spre cele bune. Pentru că acest, aşa şi limba, aceasta înseamnă. Că aşa şi limba datoare este a se întoarce cu cuvânt drept, că mică fiind, mari lucruri face, fiindcă ea este foc pentru aceea şi mare ardere ne aprinde nouă. Şi tari sunt acelea care le face limba împodobeşte pe nedreptate prin frumoasa vorbire a graiurilor şi a iscusinţei, întină pe trup, biruind pe femei cu apropierile vorbelor ei, ucideri lucrează prin amăgiri, cu jurăminte strâmbe pe cele străine le dobândeşte şi arde pe roata naşterii, şi se arde şi ea de gheena, după cum arătat este de la bogatul cel ce i se frigea limba de sete. Deci dacă, limba gheena, are, precum oarecarii din pre scrieri au, aşa se cuvine a descoperi cuvântul acesta. Vezi roata naşterii, acest fel de dezlegare are. Roată a naşterii, pe viaţa noastră o zice. Deci arde pe roata naşterii, întină viaţa. Că pe roata aceasta şi viersuitorul de Psalmi cunună a anului, zicând către Dumnezeu „blagoslovi-vei cununa anului bunătăţii tale”. Şi cununa şi roata nu se deosebesc de chipul cel rotitor. Roată, încă este şi viaţa, ca ceea ce întru sine se învârteşte.

  1. Aşa şi limba mic mădular este şi cu mari se laudă. Iată, puţin foc, câtă materie arde.

În loc de, întru acest chip şi limba datoare este să se mişte după socoteală. Că mic mădular este, dar mari lucrează, adică, rele, şi bune. Iar acest, mare se laudă, este pus în loc de mari lucruri are.

  1. Şi limba este foc, podoabă a nedreptăţii. Aşa limba este aşezată între mădularele noastre care întină tot trupul, şi arde pe roata naşterii, şi se arde de gheena.

Urmarea cuvântului aşa este. Deci aşa şi limba podoaba nedreptăţii foc este. Că precum focul pierde pe toate, aşa şi limba. Iar pe acest nume, cosmos, care înseamnă şi lume şi podoabă oarecarii aicea pe mulţimea oamenilor o zic precum şi în Evanghelie, zice: „Lumea pe Dânsul nu l-au cunoscut”. Deci lume este şi limba, adică, mulţime a nedreptăţii.

  1. Că toată firea hiarălor, şi a celor târâtoare, şi a păsărilor şi a celor din mare, se domesticeşte şi se îmblânzeşte de firea cea omenească.
  2. Iar pe limbă nimeni din oameni nu poate să o domolească; neînfrânată răutate, plină de otravă aducătoare de moarte.

Pe aceste graiuri ale pricinuirii acesteia (adică ale întăririi şi ale adeverire acesteia) la cele de sus zise se cuvine a le duce şi a le înţelege.

Că după ce au zis şi au învăţat prin frâu, prin cârmă, cari nici sunt adică, dar cari lucruri mari isprăvesc dacă bine sunt pornite şi mişcate, şi după ce au adus că, aşa şi limba datoare este să se întoarcă cu cuvânt drept, arată prin acestea de acum de faţă prin pildele şi asemănările cele înainte puse că nu porunceşte pe cele cu neputinţă. Ca şi cum ar fi zis: dar va zice cineva; că deşi mic mădular este limba dar însă mari lucruri şi bune şi rele lucrând, nu este lesne supusă întru cele ce voim, nu este nimic aceasta spre răspuns de îndreptăţire. Că dacă pe fiare cele străine de a sa fire le domesticeşte omul, cu mult mai vârtos pe al său mădular. Nimeni din oameni nu poate să o împileze. Nu după hotărâre se cuvine a ceti pe acest cuvânt ci după întrebare. Ca să fie aşa: dacă hiarăle cele ne domesticite omul le domesticeşte şi le face supuse, apoi pe limba sa nu o va împila şi domestici? Aşa se cuvine a-l ceti. Că dacă după hotărâre vei ceti, nu se va părea mergând înainte că bine mânuieşte sfătuirea. Zic adică aceasta, nu se cuvine fraţii mei acestea aşa să se facă. Poate să zică cineva că dacă cu neputinţă este pe limbă a o pune la bună rânduială cel ce se apucă să sfătuiască cele cu neputinţă, neîntemeiată o face pe sfătuire. Iar acest, ne ţinut rău este; plină de otravă aducătoare de moarte , după hotărâre şi arătare, se cuvine a-l înţelege.

  1. Cu dânsa binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl; şi cu dânsa blestemăm pe oameni, carii sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
  2. Dintru aceiaşi gură iese binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, acestea aşa să se facă.
  3. Au doară izvorul dintru aceiaşi vână izvorăşte dulce şi amar?
  4. Au doară poate, fraţii mei, smochinul să facă măsline? Sau viţa viei, smochine? Aşa nici un izvor poate a face apă sărată şi dulce.

Şi acest cuvânt după întrebare se cuvine a-l înţelege, că este al celui ce înfruntează pe auzitori, precum şi cel de aicea înainte adică, dintru aceiaşi gură iese şi blagoslvenia şi blestemul. Că dacă a binecuvânta tuturor ni s-au poruncit, „că ocărâtorii împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni,” apoi nu te ruşinezi, pe aceiaşi unealtă a o întrebuinţa slujitoare a răutăţii şi a bunătăţii? Nimeni din cei întregi înţelepţi cu aceeaşi unealtă va amesteca tină şi mir. Te rogi? Nu blestema pe vrăjmaşul tău, că rugăciunea şi blestemul multă depărtare au între dânsele. De nu vei lăsa greşeala celui ce te-a scârbit, nici ţie nu ţi se va lăsa; ci blestemând pe sine te vei prinde şi te vei afla, când te rogi „să se lase ţie greşelile, precum şi tu laşi greşiţilor tăi”.

  1. Cine este înţelept şi bine ştiutor între voi? Să-şi arate din viaţa cea bună faptele sale întru blândeţele înţelepciunii.
  2. Iar de aveţi râvnire amară şi prigonire întru inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici minţiţi împotriva adevărului.
  3. Nu este înţelepciunea aceasta de sus pogorându-se, ci este pământească, sufletească, drăcească.
  4. Pentru că unde este râvnire şi prigonire, acolo este ne aşezare şi tot lucrul rău.

Iubitori de stăpânire fiind oamenii, şi cu înţelepciunea lumii acesteia fălindu-se, propovădui-au pizmă şi prigonire asupra dascălilor celor drepţi, având zavistie asupra acelora, şi amestecând întru cele dumnezeieşti pe cele omeneşti, ca şi cu noima celor zise să tragă către sine pe auzitori de unde au ieşit şi eresurit. Deci după ce au împlinit cuvântul cel pentru obrăznicia şi ne înfrânarea limbii, se mută de aicea şi către zavistia ceea ce din asemenea nebunie răsare întru oameni, şi zice, cum că aceste învăţături nu sunt ale adevăraţilor dascăli. Ca cele ce nu sunt din înţelepciunea cea dumnezeiască, ci drăceşti. Şi acestea le-au zis, după ce mai înainte au lăudat pe dascălul cel bun. Şi de vreme că numele râvnii în mijlocul celor buni şi al celor răi se vede. Că este râvnă şi mişcare şi pornire a sufletului uimitoare spre ceva, cu oarecare asemănare a celuia către care îi este sârguinţa. Pentru aceasta are acest, amară, asupră l-au adus. Arătând către ce este râvna. Iar prigonirea este pricire prihănită, se zice încă şi clevetire cu grăire de rău.

  1. Iar înţelepciunea cea de sus, întâi este curată, apoi făcătoare de pace, blândă, bine supusă, plină de milă şi de roduri bune, fără de judecată, şi nefăţarnică.
  2. Iar rodul dreptăţii în pace se aseamănă celor ce fac pace.

Curată şi neîntinată este, de nici un lucru din cele trupeşti fiind lipită. Ne îndoită, nesocotind cu desluşire pândirile bucatelor, şi a felurilor de spălări. Şi cu de amănuntul pentru acestea întru cea către Colaseni vorbeşte Pavel.

SursaA Sfântului Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, tâlcuire la Epistolele cele Soborniceşti

Print Friendly, PDF & Email