Continuitatea mișcării nepomenitorilor, viziunea de perspectivă

0
1046

Vă propunem spre lectură acest articol întâi de toate cu scopul de a introduce în discuție deschisă și publică însuși conceptul continuității mișcărilor nepomenitorilor. Textul dat a fost scris acum un an în urmă dar se publică abia acum, după ce spiritele s-au mai calmat și subiectele referitoare la lucrarea nepomenirii pot fi abordate deschis fără ca să inducă interpretări personale. Dar totodată cele descrise mai jos nu trebuie privite mai mult decât o ipoteză luând în considerație că tot omul este mincinos și că nu este nimeni fără de greșeală, astfel poate greși și autorul acestui articol, pentru care lucru își cere iertare de la bun început.

Astăzi, la o oarecare distanță de timp după încetarea pomenirii ierarhilor ce propovăduiesc erezii (sau a celor ce se află în tacită comuniune cu dânșii), în Romania, Moldova, Grecia, Rusia, precum și în alte țări ortodoxe, în fața creștinilor și preoților care au ales această cale de mărturisire a credinței lor apare problema continuității sau a perspectivei lucrării pornite.

Atunci când dreptcredincioșii creștini din imboldul conștiinței lor au hotărât să purceadă pe calea întreruperii comuniunii cu ierarhii care învață neortodox și promovează ne-ortodoxia, practic nimeni din cei încadrați în mișcare nu s-a gândit sau cel puțin nu a abordat deschis continuitatea acestei lucrări în perspectivă lungă. Unii poate din naivitate iar alții din curățenie sufletească au nădăjduit la o rezolvare cât se poate de grabnică a problemei create, crezând că pasul pe care l-au întreprins nepomenitorii, prin caracterul lui de protest față de linia oficialităților bisericești, va stârni o revoltă masivă a creștinilor de rând, monahilor și a preoților, care lucru va conduce inevitabil, prin constrângerea ierarhilor de către popor, la condamnarea sinodală și chiar pan-ortodoxă a ecumenismului și a tuturor manifestărilor lui.

Cu părere de rău acesta nu s-a întâmplat și probabil nici nu se va întâmpla. Reieșind din starea lucrurilor și mișcarea (tendințele) lor putem ușor înțelege și chiar anticipa evenimentele ce vor urma, suntem în stare și chiar datori în fața propriei noastre mântuiri să conștientizăm starea de fapt a lucrurilor. Maturitatea de a înțelegere acest lucru este unul din componentele minime necesare pentru un om ce a pornit pe acestă cale a nepomenirii, și din acest motiv nu putem accepta așa zisa nădejdea pentru o rezolvare reactivă a problemei create, căci această nădejde năprasnică pare mai mult a fi doar o părere tendențioasă (afectivă sau pătimașă) a unora dacă nu chiar o înșelare, sau chiar o vădită ipocrizie a celor ce își doresc un trai mai comod – în prietenie cu lumea și stăpânitorii ei. Deci dacă ajungem să spunem lucrurilor pe nume atunci vom zice că la momentul de față nimeni din episcopii din structurile bisericești oficiale nu analizează  sau cel puțin nu arată intenția serioasă de a se îngrădi de eresul ecumenismului, iar creștinii dimpreună cu preoții care au întrerup pomenirea episcopilor au ajuns ca o turma fără de păstor.

Astfel, ajungând ca o corabie în largul mării fără de vânt, sau mai bine zis cu o mulțime de vânturi care o atrag în toate părțile posibile și în cele pe care poate că mintea omenească perversă încă nu le-a formulat în vreo învățătură mai nouă, creștinii ”nepomenitori” de azi se află în fața întrebării încotro să o apuce, care este continuitatea mișcării lor? Această întrebare tot mai des o poți desluși în scrierile și comentariile preoților și mirenilor nepomenitori, chiar dacă idea lipsei viziunii unii continuități clare nu este formulată expres încă aceasta se poate subînțelege din mesaje, formulări și mai ales din polemicile ce apar între nepomenitorii de azi.

La momentul de față în rândul celor ce au mers pe calea nepomenirii deja s-au format grupuri separate în baza viziunii diferite față de calitatea lucrării de nepomenire iar prin urmare și față de punctul final al acestei lucrări: unii sunt cei care văd lucrarea nepomenirii ca una facultativă, plasând accentul luptei în interiorul structurilor bisericești oficiale, alții sunt cei care o vad (nepomenirea) necesară dar totuși recunosc ”bisericitatea” și în structurile oficiale bisericești fie sub pretextul unei conlucrări pe frontul antiecumenist fie chiar și ca o poziție ecleziologică, alții care se delimitează complet de eretici și cei ce îi pomenesc sau conslujesc cu dânșii. Cei din urmă mai des sunt priviți de primele două grupări drept acriviști dar totuși fiind acceptați ca și poziție. Mai sunt și cei care după o perioada de aflare în starea ”nepomenirii” au hotărât totuși să se alipească de vreun sinod alternativ, tradiționalist și continuă viața și lucrarea sa acolo, acceptându-o și recunoscând-o ca Biserica lui Hristos.

Existența acestor vectori sau tendințe în interiorul mișcării nepomenitorilor arată faptul că pentru rezolvarea acestei probleme sau mai bine zis pentru depășirea acestei stări nefirești de lipsă a unui episcop și a organizării bisericești adecvate, nu există încă un răspuns universal formulat și general acceptat. Nu există încă o soluție coagulată în mințile celor ce au pornit pe acest drum cu toate că o astfel de soluție cu siguranță poate fi găsită în istoria Bisericii, în practicile de rezistență și îngrădire a dreptcredincioșilor creștini față de eresurile ce au existat cândva.

Este adevărat și faptul că mișcările și discursurile celor aflați în nepomenire de multe ori sunt atrase în direcții ne-ortodoxe, fie în contextul unor relații personale, a unui limbaj neadecvat de comunicare sau a unor repere cu adevărat ne ortodoxe. Dar totuși făcând abstracție de extremele pe care le cunoaștem astăzi și depărtându-ne de ele putem încerca să definim conturul unor direcții cunoscute deja, a unor poziții deja formate și formulate expres. Noi le-am descrie in felul următor:

  1. Lucrarea nepomenirii este bună dar neobligatorie. Poziție susținută în special de către teologul grec Teodor Zisis. Acceptând fenomenul nepomenirii ca pe un protest personal față de ierarhul ce propovăduiește erezii, în limitele cunoscute de ne-părăsire a spațiului canonic teritorial, d-lui totuși nu acceptă ca ereticul să fie numit astfel decât după condamnarea lui nominală de către un sinod ortodox. Cel din urmă fiind așteptat să se petreacă poate chiar și în interiorul patriarhiilor oficiale.
  2. Lucrarea nepomenirii este necesară dar cei ce pomenesc încă, dacă au cuget ortodox, nu încetează a fi în Biserică și pot fi primiți la slujbe sau în comună rugăciune. Aceștia la fel așteaptă și contribuie la organizarea unui sinod din mediul patriarhiilor oficiale. La momentul de față de acestă poziție este împărtășită de către d-ul Mihai Silviu Chirilă și cei dimpreună cu dânsul preoți și mireni. În unele aspecte cei din prima și cea de a doua categorie au poziții comune și divizarea lor completă nu a avut loc încă. Considerăm totuși că criteriul de bază care va face distincția lor mai clară într-un viitor apropiat este poziția față de obligativitatea întreruperii pomenirii și atitudinea față de cei ce rămân în structurile oficiale încă.
  3. Aici sunt cei ce consideră aplicarea canonului obligatorie și tind să nu îi primească în comuniune pe cei ce pomenesc încă ierarhii lor eretici sau pe cei ce au părtășie la eres. Această poziție, după părerea noastră este reprezentată de către preotul Ciprian Staicu, în trecut ucenicul teologului grec Teodor Zisis, monahul Sava Lavriotul. Primul și al doilea grup îi abordează pe cei din urmă ca zeloți dar totuși nu încetează de a avea careva contacte și discuții la tema problematicii actuale.Primele trei poziții se aseamănă totuși în recunoașterea necesității participării unui episcop în lucrarea nepomenirii și mai ales cu scopul organizării unui eventual sinod. Totuși într-un fel sau altul rămâne în discuție criteriul eligibilității vreo unui episcop dacă eventual acesta ar dori să se alăture mișcării nepomenitorilor, reieșind din părtășia lui la eres și comuniunea cu ereticii.
  4. În această categorie sunt cei care au hotărât mai bine să se alipească la vreun sinod tradiționalist ca la o Biserică deja existentă, decât să rămână doar nepomenitor a ierarhilor ce propovăduiesc erezii. Exemplul preotului Ioan Miron din România. Deși această poziție nu este reprezentat de un grup ”voluminos” considerăm totuși că fenomenul dat nu trebuie trecut în tăcere și prezintă o poziție obiectiv alternativă primelor trei.

Considerăm că în cele din urmă aceste tendințe interioare ale mișcării nepomenitorilor vor determina și viitorul lor parcurs iar criteriile ce definesc anumite grupări în interiorul mișcării vor sta la baza delimitării clare a unor mișcări separate, independente. Iar persoanele care susțin una din pozițiile de mai sus în mod normal vor continua activitatea sa într-un făgaș consecvent. În cele din urmă admitem chiar și o schimbare radicală a poziției personale a fiecărui reprezentant a vreunui anumit grup, dar cu toate acestea deja putem desluși clar direcțiile unei eventuale dezvoltări a grupărilor în general, nelegat de vreo persoana, ca o continuitate logică a ideilor promovate de grup.

Astfel, reieșind din specificul fiecărei categorii-grup putem deduce ușor următoarele posibilități de desfășurare a evenimentelor:

  1. După o oarecare perioadă de timp se va ajunge la concluzia că mișcarea nepomenitorilor nu va aduce nici un efect în masă și din acest motiv (din perspectiva protestului reacționar) va dispărea necesitatea aplicării acestei măsuri. Reprezentanții acestui grup, cel mai probabil, satisfăcându-se de unele afirmații ortodoxe a ierarhilor lor, poate chiar privite ca o renunțare la provocarea ecumenismului, vor relua pomenirea episcopilor iar în cazurile unde aceasta nu va fi posibil vor trece sub ascultarea episcopilor pe care îi vor considera ortodocși, desigur cu respectarea procedurilor interioare de transfer dintr-o eparhie în alta. În cel mai rău caz reprezentanții acestui grup vor neglija diferențele de învățătură de credință între dânșii și episcopii lor și vor afirma că credința personală prezintă un factor independent de credința episcopului și că acest lucru este suficient mântuirii. În cele din urmă reprezentanții acestui grup nu se vor deosebi cu nimic față de acei credincioși din patriarhiile oficiale care nu au avut de afacere cu lucrarea nepomenirii.
  2. În cazul dat cel mai posibil nu se va găsi o soluție pentru rezolvarea problemei și lucrarea nepomenirii se va privi ca una auto-suficientă, chiar și în absența unui episcop. Unii din reprezentanți ai acestui grup vor trece în poziția descrisă în punctul a) sau c) astfel reducând esențial numărul celor ce vor rămâne aici. Cel mai probabil reprezentanții acestei poziții vor forma grupuri separate chiar între dânșii din diverse motive mai mult sau mai puțin obiective și vor considera caracterul catolicității – sobornicității Bisericii ca imposibil de îndeplinit în timpurile de azi. Slujirea în aceste grupuri se va reduce la perioada vieții preoților existenți sau a celor ce se vor alătura pe parcurs (cu toate că de la un moment de timp preoții din structurile oficiale nu vor mai fi primiți) iar la trecerea lor obștile se vor satisface de o slujire fără de preoți.
  3. În lupta sa împotriva ecumenismului această grupare nu va putea atinge un efect în masă la care se așteaptă și condamnarea ecumenismului de către toate patriarhiile oficiale, totuși câțiva dintre episcopii se vor arăta sensibilizați de mesajul luptei anti-ecumeniste. Astfel va fi organizat un sinod care va condamna eresul ecumenist, manifestările lui și nominal pe cei ce îl promovează, după care sinodul dat se va percepe pe sine ca și Biserică iar toți cei ce nu se alipesc lui și deciziilor lui se vor considera după o oarecare perioadă eretici sau schismatici. La început fără ca acest lucru să fie afirmat expres iar în cele din urmă necesitatea lămuririi acestui subiect va decădea complet. Pentru structurile oficiale acest sinod se va percepe ca încă un sinod în șirul multor sinoade tradiționaliste lăsând astfel existența lui fără deosebită atenție.
  4. Sinoadele tradiționaliste existente la care vor trece unii dintre nepomenitorii de azi își vor continua existența și lucrarea sa separat de celelalte structuri ecleziale, totuși unele dintre ele aflând similaritatea poziției și a credinței vor arăta dorința de unificare astfel îndeplinind criteriul sobornicității Bisericii pomenit mai sus, iar celelalte grupări vor degrada în tot mai multe mișcări separate fără o continuitate foarte clară.

Aceste posibilități de desfășurare a activității grupurilor de nepominitori ni se par adecvate pozițiilor și ideilor discutate astăzi. Totuși trebuie să înțelegem și faptul că scenariile descrise mai sunt o viziune de perspectivă din exteriorul fiecărui grup. Trăirea sau mai bine zis senzația adepților fiecărui grup în parte va fi cel mai probabil caracterizată prin credința mai mult sau mai puțin asumată și sinceră în faptul că calea aleasă de el este unica posibilă și adevărată. Nu vrem să punem la îndoială sinceritatea acestei credințe doar că ar trebui să menționăm că în unele din cazurile descrise mai sus această credință ar fi calitativ diferită de credința noastră ortodoxă, cea unica mântuitoare.

Prin urmare scenariile descrise ar trebui să ne ajute în înțelegerea fenomenului continuității lucrării de nepomenire și să ne sensibilizeze pe fiecare dintre noi spre o decizie cât mai înțeleaptă și o abordare constructivă în subiectele abordate, în făgașul învățăturii Bisericii și predaniei bisericești. Credem cu tărie în faptul că Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, pe care, după cuvintele nemincinoase a Mântuitorului nostru, nici porțile iadului nu o vor birui, există și va exista până în veac necondiționat de conjunctură, număr de credincioși, trecut lumesc sau prejudecăți personale a fiecăruia dintre noi. Deci unica ce avem a face e să râvnim spre ea, la care lucru să ne ajute Domnul!

15.02.18 – 28.01.19

Print Friendly, PDF & Email