Serghianismul – o erezie eclesiologică ( partea întâi)

0
367

De Vladimir Moss

 În 16/29 iulie 1927, adjunctul de locum tenens al patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolitul Serghie Stragorodsky, a dat infama să ‘‘Declarație’’, în care mai mult sau mai puțin condiționat a plasat Biserica Rusă în ascultare de ateiştii urâtori de Dumnezeu, declarând că bucuriile statului Sovietic sunt bucuriile Bisericii și tristețile sovieticilor sunt tristețile Bisericii. Acest act a fost evaluat din mai multe puncte de vedere de mărturisitorii Dreptei Credințe. Unii l-au definit ca o apostazie în timp de persecuție (Mitropolitul Antonie Khrapovitsky şi Sfântul Mucenic Arhiepiscopul Victor de Glazov); alții ca o încălcare a canoanelor ori uzurpare a drepturilor canonice ale întâiului ierarh (Sfântul Mitropolit Mucenic Cyril al Kazanului); alții că o schisma (Sfântul Mucenic Episcop Alexis de Voronezh); în timp ce alţii ca o erezie ecleziologică (Sfântul Arhiepiscop Mucenic Dimitrie de Gdov şi Sfântul Episcop mucenic Nicolae de Suzdal).

Toate  aceste definiții sunt corecte și conduc la o judecată comună privind statutul trupului extra-bisericesc cunoscut astăzi ca ‘‘Patriarhia Moscovei’’. Cu atât mai mult, cu cât sunt unii care refuză să accepte că Patriarhia Moscovei este în afara bisericii lui Hristos până când nu se demonstrează care anume erezie a îmbrățișat Moscova, este poate util să analizez problema naturii eretice a patriarhatului din două puncte de vedere : (A) din punct de vedere al dezvoltării istorice a serghianismului şi (B) definirea unei erezii și cum o astfel de definiție se aplică Serghianiştilor Patriarhiei Moscovei.

(A)   Dezvoltarea istorică a serghianismului

Serghianismul este similar cu erezia sa soră –ecumenismul-, în care a trecut după o anume evoluție în timp. Să examinăm pe scurt câteva faze prin care a trecut din 1927 până în prezent.

1) De la ‘‘Declaraţia’’ lui Serghie şi până la ‘‘întronizarea’’ sa ca ‘‘patriarh’’ (1927-1943)

Acest prim stadiu în dezvoltarea Serghianismului este caracterizat prin caracterul său cvasi-schismatic. Pentru primii 10 ani, și Adevărații Ortodocși şi Serghianiştii au recunoscut conducerea Mitropolitului Petru, locum tenens patriarhal, şi au rămas formal în comuniune cu el.

Trădarea vădită din ‘‘Declaraţia’’ din 1927 este foarte clară pentru cine are ochi să vadă; dar formal vorbind, Mitropolitul Serghie a rămas adjunctul Întâistătătorului Bisericii Ruse şi nu a fost îndepărtat de Mitropolitul Petru şi nici nu ar fi putut să o facă atât timp cât Mitropolitul Petru a rămas în exil dincolo de Cercul Polar de Nord.

Au oare vreo scuză ierarhii Serghianişti în perioada 1927-1937? Într-o scrisoare datată 1934, Sfântul Mitropolit Cyril a scris că Serghianiştii ar putea avea o scuză doar dacă ei ar fi fost cu adevărat sinceri, cu adevărat ignoranți de realitatea serghianismului. El a scris că în timp ce preoții serghianişti administrează taine valide, creștinii care au părtășie cu ei știind de uzurparea puterii înfăptuită de Serghie și de ilegalitatea Sinodului său, le primesc spre a lor condamnare.

Adevărata ignoranţă este acceptată ca o scuză de Evanghelie (Luca 23, 24; Ioan 9, 41; 1 Timotei 1, 13). Totuşi, ea trebuie să fie reală, nu voită, nu din dorința de a ascunde deliberat o parte din adevăr de sine însuși. Deși adevărata ignoranţă nu este în întregime nevinovată sau lipsită de pedeapsă (Luca 12, 48), fiindcă înțelepciunea se dă în mod liber oricui o cere (Iacob 1,5), astfel o lipsă de înțelepciune denotă o imperfecțiune a creștinului, o lipsă a zelului sau pentru adevăr și o lipsă a credinței în rugăciune.

Este evident că o biată bătrână din provincie care știe foarte puțin despre afacerile bisericești este într-o poziție foarte diferită de un ierarh aflat în capitală , care se afla în situația de a ști orice este important. Şi e foarte posibil ca Domnul să întârzie Judecata Sa asupra păstorilor pentru a da timp oilor să discearnă Adevărul. Din această perspectivă, cei zece ani scurşi de la ‘‘Declaraţia’’ Mitropolitului Serghie din 1927 până la moartea sfântului Mitropolit Petru în 1937, 10 ani în care ierarhii serghianişti au păstrat o comuniune formală cu Întâistătătorul canonic al Bisericii Ruse, pot fi priviți ca timpul oferit de Domnul turmei serghianiste să discearnă schimbarea de duh a presupușilor păstori, la fel ca și roadele ‘‘ințelepciunii’’ lui Serghie.

Acesta este timpul pe care L-a dat Dumnezeu, de care spune în Apocalipsă: ‘‘Si i-am dat ei timp să se pocăiască de curviile sale; și nu s-a pocăit’’ (2,21). Dar la finalul acestui timp era doar o singură cale de salvare: ‘‘Ieşiţi din ea, poporul Meu, pentru a nu vă face părtași la păcatele ei, și să nu primiți o dată cu ea pedepsele ei […]’’ (Apoc. 18, 4). Conducătorii orbi sunt cu siguranța mai responsabili decât supușii lor orbi; dar și unii și ceilalți, conform cuvintelor Domnului, vor cădea în groapă. (Matei 15, 14).

Referitor la cele discutate mai sus, este relevantă o scrisoare a Sfântului Cyril al Kazanului, recent descoperită şi publicată, datată martie 1937:

‘‘Privind nelămuririle tale vis-à-vis de Serghianism, eu pot să spun că aproape aceeași întrebare în aceeași formă mi-a fost adresată mie cu 10 ani în urmă în Kazan, şi eu le-am răspuns afirmativ, deoarece consideram că Mitropolitul Serghie a făcut o greșeală de care era conștient şi pe care dorea să o corecteze. Mai mult, printre simplii credincioși erau mulți oameni care n-au avut suficient timp să cerceteze ce s-a întâmplat, şi era imposibil să le cerem din partea lor o acțiune de condamnare a evenimentelor. De atunci multă apă s-a scurs pe sub pod. Aşteptările conform cărora Mitropolitul Serghie se va îndrepta nu sunt justificate, dar de atunci şi până azi a fost suficient timp pentru membrii ignoranți ai Bisericii să se informeze, au fost suficiente dezbateri și oportunități de a investiga ceea ce s-a întâmplat; și mulți în urma cercetărilor efectuate au înțeles că Mitropolitul Serghie a părăsit biserica ortodoxă pe care Sfântul Patriarh Tihon ne-a încredințat-o să o păzim, și că nu poate fi nici o comuniune din partea unui Orthodox cu Serghie.

 Evenimentele recente au făcut clară natura renovaţionistă a Serghianismului. Noi nu putem ști dacă acei credincioși care rămân în serghianism se vor mântui, deoarece mântuirea este lucrarea veșnica a milei și Harului lui Dumnezeu. Dar pentru aceia care văd și simt nedreptatea Serghianismului (despre care tu mă întrebi) nu poate fi iertată închiderea ochilor la nedreptate și în același timp să cauți bucurii duhovnicești și mântuire având dubii în materie de credință, având dubii în posibilitatea primirii mântuirii. Fiindcă orice nu este din credința este păcat…’’[1]

 

Acesta este un document important, pentru că arată ca în 1937 Sfântul Mitropolit Cyril considera trecut suficient timp pentru ca credincioșii obișnuiți să fi ajuns la concluzia corectă privind natura renovaţionistă, eretică a serghianismului. Astfel că din 1937, după opinia Sfântului Cyril, ‘‘scuza ignoranței’’ nu mai este validă.

Începând cu 1937, Patriarhia Serghianistă a Moscovei a intrat într-o nouă etapă. Ultima sa legătură cu Adevărata Biserică s-a rupt  o dată cu moartea martirică  a Mitropolitului Petru în octombrie 1937. Totuşi, ultimii conducători ai Bisericii în afară Mitropolitului Petru, Mitropoliţii Cyril şi Iosif, au murit la foarte scurt timp după el, în noiembrie, aşa că Biserica Rusă a rămas fără o conducere recunoscută care să aibă posibilitatea să pronunțe o judecată autoritară asupra Serghianiştilor.

Un alt factor important în acea perioadă este gradul acceptării regimului sovietic de către serghianişti. Întrebarea care se pune este: ei chiar au rămas alături de Serghie de dragul unității Bisericii, aşa cum sincer dar greșit gândeau, sau de ‘‘frica iudeilor’’ sau alt motiv nevrednic? Sau ei au rămas cu el fiindcă ei sincer erau de acord cu politica  lui bisericească şi în particular cu supunerea faţă de sovietici?

Confuzia creată privind aceste aspecte este dată de faptul că serghianiştii şi unii ierarhi de catacombă pretindeau a fi loiali puterii sovietice. Aşa că argumentul pare să nu fie nimic mai mult decât o simplă chestiune de administraţie bisericească şi de relative privilegii ale unor episcopi diferiţi. dar nu este aşa.

Începând cu 1923, aproape toţi ierarhii, de toate orientările (cu câteva excepţii rare, ca de exemplu sfântul Ierarh martir Vasile de Priluky şi sfântul Ierarh martir Amfilohie de Krasnoyarsk), au urmat pe patriarh în abandonarea atitudinii de condamnare dură a puterii sovietice, caracteristica Sinodului din 1917-1918. Toţi au profesat ‘‘loialitate civica’’ faţă de regim. Totuşi loialitate însemna ceva diferit pentru serghianişti şi pentru ortodocşi.

Pentru Serghianişti era un concept pozitiv, însemna acceptarea regimului sovietic ca fiind nu doar îngăduit de Dumnezeu, ci stabilit de Dumnezeu. Pentru adevăraţii Ortodocşi, loialitatea nu avea această conotaţie pozitivă; însemna puţin mai mult decât acceptarea de a nu binecuvânta o revoltă armată contra sovieticilor.

În timp ce serghianiştii erau chiar bucuroşi să pomenească autorităţile la Dumnezeiasca Liturghie, acest lucru era anathema pentru Ortodocşi.

Şi iarăşi, Serghianiştii identificau propriile lor bucurii şi tristeţi cu bucuriile şi tristeţile sovieticilor. Pe scurt, serghianiştii săvârşeau o slujire activă pentru puterea sovietică, în timp ce ierarhii de catacombă doar refuzau să participe activ, adică deschis şi politic, contra lor. Sau, aşa cum spunea Sfântul Arhiepiscop mucenic Varlaam de Perm : ‘‘în timp ce Biserica NU POATE să conducă un război fizic contra comunismului, Ea trebuie să poarte un război spiritual contra lui.’’

Şi în ce constă acest război spiritual? Pe de o parte, în întărirea Adevăratului Creştinism printre credincioşi, iar pe de altă parte, în rugăciuni pentru răsturnarea puterii sovietice şi îndepărtarea lor, aşa cum Sfântul Vasile cel Mare s-a rugat pentru îndepărtarea şi moartea Împăratului Iulian Apostatul. Aşa cum scria Sfântul Ierarh Marcu, Episcop de Novoselov:

‘‘eu sunt un vrăjmaş al puterii sovietice – si ceea ce e şi mai mult, tine de convingerile mele religioase, atât timp cât puterea sovietică este o putere atheista şi chiar anti-theista.Ca un Adevărat Creştin, eu cred că nu pot să susţin sau să întăresc această putere prin nici un mijloc.[…] Este o rugăciune pe care Biserica ne-a cerut s-o rostim în fiecare zi în condiţiile pe care le cunoaştem cu toţii. Aceasta este o rugăciune de îndepărtare a puterii infidele lui Dumnezeu. […] Această rugăciune nu înseamnă ca simplii credincioşi să ia măsuri active de răsturnare a acestei puteri, ci doar să se roage pentru îndepărtarea ei, ca una ce a căzut de la Dumnezeu…’’[2]

 

  1. De la “întronizarea patriarhului” serghie şi până la intrarea patriarhiei moscovei în consiliul mondial al bisericilor (1943-1961)

Marea majoritate a ierarhilor, nu doar dintre Adevăraţii Ortodocşi ci şi dintre Serghianişti, au murit în lagărele de prizonieri înainte de al II-lea război mondial. Practic, în 1939 doar 4 episcopi ‘ortodocşi’- prin ‘ortodocşi’ însemnând deopotrivă Adevăraţi Ortodocşi şi Serghianişti- au mai rămas în libertate de-a lungul întregii Uniuni Sovietice.

Aşa că atunci când a sosit timpul să ‘‘restabileasca’’ patriarhatul pe baze total staliniste, iar Serghie a fost făcut ‘‘patriarh’’ (sau compatriarh, patriarh comunist aşa cum îl numeau germanii) la invitaţia lui Stalin, el, Serghie, sau mai bine zis NKVD-ul, avea ierarhi doar de cea mai dubioasă calitate, care au fost chemaţi să umple locurile rămase goale în urma asasinărilor episcopilor de către bolşevici.

Şi astfel noii episcopi au fost consacraţi (hirotoniţi) aproape în totalitate dintre renovaţioniştii ‘‘pocaiţi’’ ( reeducaţi ) care, fiind prezentaţi pentru hirotonire de către autorităţile atheiste au fost primiţi cu un minim de formalităţi, încălcându-se toate canoanele date de sinodul din 1925 privind primirea renovaţioniştilor. Faptul că Patriarhia Moscovei a primit pe renovaţionişti chiar fără o minimă pocăinţă este mărturisit chiar de surse patriarhale (vezi Mitropolit Ioan Snychev de San Petersburg, ‘Mitropolit Manuil Semeshevsky’, St. Petersburg , 1993, p.185). Asta înseamnă că, chiar dacă ‘‘Patriarhul’’ Serghie şi succesorul său, ‘‘Patriarhul’’ Alexei I ar fi fost episcopi canonici, episcopii care i-au consacrat pe ei erau de o canonicitate foarte îndoielnică.

Aşa cum episcopul de catacomba ‘‘A’’ scria: ’’ Foarte puţin timp a trecut între septembrie 1943 şi ianuarie 1945. Este foarte greu să înţelegi de unde au apărut 41 de episcopi în locul celor 19. Această curiozitate ne este satisfăcută de ‘Jurnalul Patriarhiei Moscovei’ din 1944. Uitându-ne prin el, vedem că cei 19 episcopi existenţi în 1943, în 1944 repede au dat naştere la ceilalţi, devenind astfel membrii sinodului din 1945.

Din ‘‘Jurnalul P.M.’’ noi învăţăm că toate aceste hirotonii au fost făcute în majoritatea covârşitoare a cazurilor din protopopi renovaţionişti. Din septembrie ’43 până în ianuarie ’45, ca la un semn magic, toţi renovaţioniştii s-au ‘‘pocăit’’ în faţa Mitropolitului Serghie. Pocăinţă a fost simplificata, fără să existe posibilitatea ca să se ceară o oarecare epitimie celor ce au făcut atât de mult rău Bisericii. Şi în cel mai scurt timp, ‘renovaţioniştii pocăiţi’ au primit titluri ierarhice superioare, ranguri şi avantaje, în ciuda canoanelor bisericeşti şi a decretului privind modul de primire a renovaţioniştilor în Biserică  impus de Sfântul Patriarh Tikhon în 1925.

Aşa cum ‘J. P. M.’ ne informează, hirotoniile intru ‘episcopat’ făcute înaintea ‘sinodului’ din 1945 au avut loc astfel: un protopop recomandat de autorităţile sovietice anti-theiste, şi care provenea dintre renovaţionişti sau gregorieni, era imediat tuns în monahism- cu schimbarea numelui- şi apoi, după 2-3 zile era făcut ‘ierarh al Bisericii Ruse’ .’’[3]

Toate acestea nu l-au tulburat, bineînţeles, pe Serghie şi pe Alexei I, care erau amândoi nişte renovaţionişti ‘pocăiţi’. Dar asta înseamnă că nouă generaţie post-belica de episcopi ai Patriarhiei Sovietice, era foarte diferită de generaţia de dinaintea războiului, care oricum îşi dovediseră poziţia eretică, renovaţioniştă iar acum se întorseseră la patriarhia neo-renovaţionista aşa cum câinele se întoarce la borâtura sa (II Petru 2:22). Aceşti pseudo-ierarhi au format acum nucleul eretic al patriarhatului care a controlat toate rangurile inferioare în timp ce ei înşişi erau controlaţi pe deplin şi subordonaţi comuniştilor.

Aşa că, în timp ce era posibil, înainte de război, să arăţi un număr restrâns de episcopi serghianişti care probabil au minimul posibil pentru a promova cauza sovietică, generaţia postbelică era cu desăvârşire o adunătură de lachei aleşi de bolşevicii sovietici. Caracterul renovaţionist al patriarhatului postbelic este demonstrat prin roadele sale rele.

Primul rod a fost decizia de a intra în deplină comuniune euharistică- conform sinodului moscovit din ’45- cu renovaţioniştii neo-calendaristi greci şi români, deşi anterior, şi sf. Tikhon şi chiar Serghie s-au ferit de comuniunea cu neo-calendaristii. Acum, trebuie să admitem că, formal vorbind, neo-renovaţioniştii ruşi nu au acceptat majoritatea inovaţiilor făcute de renovaţioniştii non-ruşi în timpul anilor  ’20: noul calendar, a doua căsătorie pt preoţi etc.

Patriarhia Moscovei chiar a condamnat erezia ecumenistă -in care grecii nou calendarişti erau deja adânc implicaţi- în cadrul sinodului de la Moscova din 1948, deşi acest lucru s-a făcut din motive politice. Că aşa stau lucrurile o dovedeşte intrarea patriarhatului Moscovei în Consiliul Mondial al Bisericilor, doar câţiva ani mai târziu în 1961, iarăşi din motive politice.

Al doilea rod  otrăvit este campania de violenţă şi intimidare îndreptată direct contra Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil ROCOR în diferite locuri din lume: China , Ierusalim, Europa de Vest, şi America  (şi chiar din muntele Athos unde mănăstirea Esfigmenu a fost şi este crunt prigonită , schitul Sfântul Ilie aparţinând de ROCOR a fost confiscat cu japca de „patriarhia” ecumenica si chinotita neo-atonita -organismul de conducere al Sfântului Munte Athos- a declarat ROCOR-ul schismatică si fără har) .

Al treilea rod, cel mai rău, este cultul bisericesc al lui Stalin, probabil cel mai mare persecutor al Bisericii din toate timpurile, care a fost portretizat de M.P. ca ‘‘noul Constantin cel Mare’’, ‘‘înţelept binecuvântat de Dumnezeu’’, ‘‘Conducatorul Suprem dat de Dumnezeu’’. Astfel, cu ocazia unei zile de naştere a lui Stalin, în 1949, toţi episcopii Patriarhiei Moscovei i-au adresat tovarăşului un cuvânt atât de mincinos şi idolatru, că a fost catalogat de un grup de clerici şi mireni din patriarhat ’’fara nici o ezitare, cel mai ruşinos şi scandalos document compus în numele bisericii din întreaga istorie de existenţa a creştinismului şi din istoria milenară a Bisericii Ruse’’ [4].

Chiar şi după moartea lui Stalin, patriarhatul nu şi-a împuţinat devoţiunea să către mult ‘iubitul’ tovarăş. Astfel, ‘patriarhul’ Alexei I l-a numit: ‘‘cel mai mare făuritor al fericirii popoarelor… Moartea sa a fost primită cu adâncă durere de către întreaga Biserica Rusă, care nu va uita atitudinea sa binevoitoare faţă de nevoile Bisericii. Memoria sa luminoasă nu va fi niciodată ştearsă din inimile noastre. Biserica noastră canta ‘vesnica pomenire’ pentru el cu un sentiment special de nesfârşită dragoste’’[5].

Să ne reamintim cuvintele Apostolului: ‘‘Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că dragostea lumii acesteia vrajbă este către Dumnezeu? Deci oricare va vrea să se facă prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face.’’ (Iacov 4:4). Posibilitatea mărturisirii publice a adevărului practic a diparut într-o eră în care toţi, de la mic la mare, de la cea mai fragedă vârstă erau forţaţi şi educaţi să mărturisească urâciunea ideologiei sovietice.

– Sfârșitul părții întâi –

Preluat de pe: https://ortodoxianecenzurata.wordpress.com/2011/10/25/serghianismul-o-erezie-ecleziologica/

[1] Scrisoarea Mitropolitului Cyril către Ieromonahul Leonid, din 23 feb/8 martie 1937, publicată în Pravoslavnaya Rus’, nr. 10, 15/28 august, 1997, p.7

[2] I. I. Osipova, ’’Istoriya Istino Pravoslavnoy Tserkvi po Materialam Sledstvennago Dyela’’, ‘Pravoslavnaya Rus’, nr.14/1587, 15/28 iulie 1997, p.5

[3] ’’Pis’mo 2-oye katakombnogo Episkopa A. K. F. M.’’, ‘Russkij Pastyr’’, 14, III-1992; ‘Russkoye Pravoslavije’, 1996, nr.2/2, pp. 10-11

[4] notat de Pr. Victor Potapov în ‘Molchaniem Prodayotsa Bog’, 1992, p.223

[5] ziarul IZVESTIA, 10 martie, 1953

Print Friendly, PDF & Email