Iubind de mic dreapta credință, Sfântul Leon a ajuns să fie conducător al creștinilor, reușind să lupte împotriva ereticilor printr-o scrisoare pe care însuși Sfântul Apostol Petru o îndreptase, printr-o minune. De neam din Italia, crescut și învățat în faptele bune creștinești, Sfântul Leon a ales să pășească pe calea cea duhovnicească, fiind mai întâi arhidiacon, iar apoi episcop al Romei. Rugându-se cu lacrimi și postind, a reușit să-l prefacă pe tiranul Atila din lup în oaie, convingându-l să nu atace Italia, ci să se întoarcă la locul său, căci și Sfinții Apostoli Petru și Pavel s-au arătat, pentru rugăciunile lui Leon. Luptând împotriva eresurilor lui Eutihie și Dioscor, a trimis scrisori împăraților și a reușit să adune cel de-al IV-lea Sinod în Calcedon, iar acolo s-a citit o epistolă a Sfântului Leon pe care însuși Sfântul Apostol Petru o îndreptase, scrisoarea fiind pusă înainte pe mormântul lui. Fiind adresată Sfântului Flavian, episcopul Constantinopolului, epistola îi rușina pe eretici, iar Evloghie, Patriarhul Alexandriei, îndrăgea mult cele scrise. După ce a trecut la cele veșnice, Sfântul Leon s-a arătat în vedenie patriarhului și i-a mulțumit pentru lupta lui cea bună, căci susținuse epistola și astupase gura ereticilor. Sfântul Leon și-a încheiat viața pe acest pământ, după ce 40 de zile a stat în post și rugăciune lângă mormântul Sfântului Apostol Petru, încuviințat fiind că i s-au iertat păcatele.

Sfântul Iacob Netsvetov din Alaska a fost primul preot creștin ortodox născut în America de Nord. S-a născut în 1802, în Insula Atka din Alaska, fiind fiul unui tată rus și al unei mame aleute. A fost ucenicul Sfântului Inochentie, Mitropolitul Moscovei, luminător al Siberiei și Americii. Sfântul Iacob Netsvetov din Alaska a fost primul preot creștin ortodox născut în America de Nord. S-a născut în 1802, în Insula Atka din Alaska, fiind fiul unui tată rus și al unei mame aleute. A fost ucenicul Sfântului Inochentie, Mitropolitul Moscovei, luminător al Siberiei și Americii. A urmat seminarul din Irkutsk, Siberia, Rusia, apoi s-a mutat înapoi în Alaska. Călătoria de la Irkutsk la Atka a durat un an de zile. La întoarcere și-a început lucrarea misionară în Insulele Aleutine, care se întindea pe distanţe de peste trei mii de kilometri. A călătorit îndelung, propovăduind Evanghelia lui Hristos în condiții foarte grele, clima dificilă, boală, foame şi oboseală. Sfântul Iacob a tradus Sfânta Scriptură și a pregătit eşantioane botanice din Alaska pentru muzeele din Sankt-Petersburg. A fost un neobosit traducător și educator, contribuind continuu la traducerea de texte în limbile din Alaska. De asemenea, a fondat școli bilingve. După moartea soției sale din 1836 s-a gândit să intre în monahism, dar Sfântul Inochentie l-a convins să nu facă acest pas. Astfel a fost trimis în călătorii misionare, oficiind Sfânta Liturghie în corturi și catehizând și botezând un număr nenumărat de nativi din Alaska. În 1994 a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA), ca „luminitorul poporului din Alaska”.

Îndurând traiul alături de un soț rău și necredincios, după moartea acestuia Sfânta Filoteia a construit două mănăstiri, luptând împotriva robiei și salvând oamenii din mâinile turcilor. În cele din urmă, sfânta a fost prinsă și torturată, la scurt timp trecând la cele veșnice. Născută după multele rugăciuni ale mamei sale către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Sfânta Filoteea a fost crescută în dreapta credință, iar la vârsta de 12 ani a fost dată spre căsătorie. Soțul ei, un om rău și necredincios, o bătea adesea, dar ea le-a îndurat pe toate, rugându-se pentru el. După trei ani, soțul ei a murit, iar Cuvioasa a înființat o mănăstire de maici, fiind prima tunsă în monahism, cu numele de Filoteea. Atenienii fiind sclavi turcilor pe atunci, sfânta făcea tot ce putea pentru a-i elibera pe frați din robie, așa că a adăpostit patru femei care reușiseră să fugă. Turcii s-au năpustit atunci în mănăstire și au bătut-o pe sfântă, au închis-o, după care au eliberat-o, amenințând-o că dacă nu se leapădă de Dumnezeu, va fi tăiată în bucăți. Dar cuvioasa și-a urmat drumul, construind încă o mănăstire într-o suburbie a Atenei, în Patesia, petrecând în post și rugăciune, împreună cu surorile duhovnicești. În cele din urmă, a fost prinsă de turci și torturată, iar la scurt timp și-a dat sufletul în mâinile Domnului, sfintele sale moaște fiind duse în catedrala din Atena.

Sfântul Ioan Kochurov a fost preot misionar în Statele Unite, ajutând la înființarea multor parohii din zona Chicago. Sfântul Ioan Kochurov a fost un misionar ieromartir din America, un preot mucenic al Revoluţiei Ruse. Ioan Kochurov s-a născut la 13 iunie 1871. Tatăl său a fost preot. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Ryazan, apoi cursurile Academiei Teologice din Sankt Petersburg. După ce a absolvit, în 1895, Sfântul s-a căsătorit cu Alexandra Chernisheva. A fost hirotonit diacon, iar la 27 august 1895 a fost hirotonit preot la Lavra „Sfântul Alexandru Nevski” din Sankt Petersburg de către Episcopul Nicolae (Ziorov) al Episcopiei Aleutinelor și Alaska. După ce și-a exprimat dorința de a fi preot misionar în Statele Unite, Sfântul Ioan a fost în curând transferat și a devenit primul preot la Biserica Sfântului Vladimir din Chicago. Această parohie urma să devină mai târziu Catedrala Sfânta Treime. Întrucât parohia Sfântul Vladimir nu avea încă o clădire proprie, primul său proiect major a fost construirea clădirii bisericii. Construcția bisericii a început în aprilie 1902 și a fost finalizată în anul următor pentru sfințirea de către episcopul Tihon, mai târziu Sfântul Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii. Sfântul Ioan Kochurov a ajutat la înființarea multor parohii din zona Chicago. Împreună cu Sfântul Alexis Toth a oferit sprijin numeroșilor imigranți din America, traducând de asemenea numeroase texte religioase în engleză pentru credincioși. Sfântul Ioan s-a întors în Rusia în 1907, unde a fost repartizat la Narva (în Estonia de astăzi). Aici a pus în practică abilitățile pe care le învățase în Statele Unite, predând catehismul în școli. Apoi, în 1916, a fost transferat la Catedrala „Sfânta Ecaterina” din Tsarskoye Selo, chiar lângă Sankt Petersburg. La 31 octombrie 1917, bolșevicii au intrat în forță în Tsarskoe Selo și l-au arestat pe Sfântul Ioan Kochurov. A fost scos de bolșevici din oraș unde a fost împușcat, devenind astfel primul ieromartir al Revoluției Sovietice. Sfântul Ioan Kochurov a fost înmormântat câteva zile mai târziu în cripta Catedralei „Sfânta Ecaterina”. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1994.

Obișnuit să trăiească în această lume de parcă ar fi fost în Cer, Sfântul Visarion s-a retras din tinerețe în pustie și tot restul vieții sale I-a slujit Domnului. A mers pe apă, a oprit soarele, a chemat ploile și a prefăcut apa de mare în apă de băut, pe toate acestea făcându-le cu rugăciune și însemnarea cu Sfânta Cruce. Născut în Egipt, Sfântul Visarion și-a păstrat curăția și credința, încât de la o vârstă fragedă s-a suit într-un loc pustiu și a început să trăiască acolo, de parcă nici nu ar fi avut trup. Pentru el lumea nu mai exista la fel ca pentru ceilalți oameni, cele materiale fiind cu totul lipsite de importanță. Odată, pe când mergea cu ucenicul său, li se făcuse foarte sete, fiind arșiță mare, și ca să nu moară, Sfântul Visarion a prefăcut apa mării în apă dulce, de băut, prin semnul Crucii. Cu altă ocazie, învățându-i pe ucenici cele necesare pentru a-I sluji Domnului, s-a rugat și a oprit soarele, până a terminat să le transmită ceea ce avea în plan. Și pe Nil a trecut de parcă nu ar fi fost pe apă, punând cojocul și făcând semnul Crucii, iar atunci când pământ era secat, făcea rugăciuni și ploile se coborau din nori. Și a trăit Sfântul Visarion viață îngerească până la capătul zilelor lui.

Viețuind din copilărie bineplăcut Domnului, Sfântul Martinian a dus luptă grea cu diavolul, căci era fecior și frumos și, chiar dacă s-a nevoit în pustie, vrăjmașul a găsit căi prin care să îi trimită femei, cu gând să-l amăgească la păcat. Dar Sfântul Martinian nu doar că s-a aruncat în foc și în mare ca să scape de ele, ci le-a și condus pe acele femei la viață sfântă, surpând împreună cursele vrăjmașului. Copil fiind, Sfântul Martinian se diferenția față de cei de vârsta lui, căci nu își umplea timpul cu jocuri și distracții, ci petrecea în rugăciune și cu inima curată. La 18 ani a plecat în muntele Corabiei, în apropiere de Cezareea Palestinei, loc în care a slujit în pustnicie Domnului vreme de 25 de ani. Pentru hotărârea și dragostea lui, Domnul i-a dat darul vindecărilor și al izgonirii duhurilor viclene, așa că sfântul era căutat de mulți oameni aflați în suferință și care aveau nevoie de ajutorul și rugăciunile lui. Auzindu-se peste tot de măreția tânărului, o desfrânată din cetate, pe nume Zoe, și-a pus în gând să-l ispitească, pentru a vedea dacă este într-adevăr așa de curat precum pare. Și deghizându-se într-o femeie săracă și rătăcită, l-a rugat să o primească în chilia lui, peste noapte. Sfântul, văzând primejdia, dar fiindu-i și milă de ea, a fost de acord ca femeia să doarmă o seară acolo, lăsând-o în chilia din față, iar el mergând în cea din spate. Femeia, vicleană, a doua zi și-a schimbat hainele, împodobindu-se, și îl îndemna pe sfânt să cadă în păcat cu ea. Deși acesta s-a tulburat și plănuia să facă acest lucru, Domnul nu l-a lăsat, ci i-a dat gândul de a se arunca în foc, pentru a-și convinge trupul că asta îl aștepta, focul veșnic, de va cădea în păcat. Și văzându-l femeia cum se pocăiește, s-a trezit din plasa vrăjmașului și cerându-i iertare cu lacrimi, a plecat la Betleem și s-a nevoit 12 ani în mănăstire, postind aspru, până când Domnul i-a dat darul vindecării și apoi a luat-o la El. După șapte luni, timp în care rănile s-au vindecat, Sfântul Martinian a decis să plece de acolo în largul mării, pe o piatră, unde să nu mai poată ajunge vreodată femeile la el. Ajutat de un corăbier, a ajuns pe piatra unde a stat șase ani, primind doar de două-trei ori pe an apă și pâine, în schimbul coșurilor pe care le împletea. Diavolul nu se lăsa însă, căci după ce l-a speriat cu niște valuri uriașe și tot nu a reușit să îl întoarcă pe sfânt din calea lui, i-a gătit altă ispită, înecându-i pe toți oamenii de pe o corabie, afară de o femeie care îi cerea Sfântului Martinian să o urce pe piatra pe care stătea el, ca să o scape de la moarte. Sfântul, înțelegând capcana, a ajutat-o pe femeie, după care s-a aruncat în mare, cu gândul că îi e mai bine să moară, decât să păcătuiască. Dar au venit doi delfini și l-au purtat pe spatele lor, până când a ajuns la țărm. Sfântul a umblat din cetate în cetate, fugind de ispită, iar după 164 de cetăți a ajuns în Atena, acolo unde Domnul i-a descoperit episcopului cine este Sfântul Martinian și care fusese nevoința lui. Și imediat sfântul s-a îmbolnăvit și a căzut în biserică, chemându-l pe episcop să îi citească ultimele rugăciuni. Așa și-a dat Cuviosul Martinian sufletul în mâinile Domnului, fiindu-i luminată fața și zâmbind ca unul care luase cununa biruinței. Trupul său a fost îngropat cu cinste în biserică. Iar Fotinia, fecioara rămasă pe piatră în locul Sfântului, l-a rugat pe corăbier să îi aducă haine bărbătești și a viețuit pe stânca aceea încă șase ani, în rugăciune, până când Domnul a luat-o și pe ea la El. Venind corăbierul peste două luni de la moartea ei, i-a găsit trupul luminat și l-a dus în Cezareea Palestinei, unde episcopul l-a îngropat, de asemenea, cu cinste.

Pe 10 aprilie 1821, în noaptea de Paști, după ce a oficiat Sfânta Liturghie a Învierii Domnului împreună cu alți opt ierarhi, Patriarhul Grigorie al V-lea a fost arestat și întemnițat. În aceeași zi, la ora trei după-amiază, fiind îmbrăcat în veșmintele arhierești, a fost spânzurat de poarta din fața Patriarhiei Ecumenice. Trupul său a rămas timp de trei zile în acel loc. Poarta aceea a rămas închisă de atunci. Sfântul Patriarh Grigorie, cunoscut în lume ca și Gheorghe Angelopoulos, s-a născut în 1745 în localitatea Dimitsana din Peloponez, din părinți evlavioși și virtuoși, Ioan și Asimina. Și-a început educația în școlile din sat, deoarece tatăl său nu își permitea să-l trimită la școli mai bune. În 1765 a plecat la Atena pentru a studia la renumitul profesor Demetrios Vodas. În 1767 s-a dus la Smirna, lângă unchiul său, eclesiarhul Meletios, urmând cursurile la Școala Evanghelică. Apoi a urmat cursurile de filosofie la Patmos sub îndrumarea lui Daniel Kerameas. După studii, a venit la mănăstirea Schimbarea la Față a Insulelor Strofades, unde a fost tuns călugăr, luând numele Grigorie. De acolo, mitropolitul Procopie al Smirnei l-a chemat și l-a hirotonit arhidiacon. După ce a fost hirotonit preot, s-a întors la Dimitsana, dând 1500 de groşi pentru găzduirea elevilor săraci. În 1785 a fost sfințit ca episcop și a fost ales Mitropolit al Smirnei. Pe 19 august 1785 a fost ales Patriarh Ecumenic, rămânând în tronul patriarhal până în decembrie 1798, atunci când a fost exilat în Sfântul Munte. Patriarhul a fost un ascet care ținea posturile și s-a dedicat Rugăciunii neîncetate a inimii. Nevoințele sale au atras invidia multor episcopi care l-au calomniat, rezultând îndepărtarea și exilarea lui pe Muntele Athos din 1798-1806. În 1818 a fost ales pentru a treia oară în tronul ecumenic, în care a rămas până în ziua morţii sale martirice. A înființat un fond pentru a ajuta săracii din Constantinopol și a reorganizat tipografia patriarhală, publicând multe cărți spirituale. În 1818, Patriarhul Grigorie a devenit membru al Filiki Eteria care pregătea o revoltă împotriva ocupației turcești. Grecia suferea sub jugul turcesc, deși mulți patrioți greci sperau să-și recapete independența. Au găsit sprijin de la Sfântul Patriarh, ale cărui legături cu patrioții greci au fost dezvăluite abia după ce Alexandru Ipsilantis a trecut râul Prut cu armata sa împotriva sultanului Mahmud. Pe 10 aprilie 1821, în noaptea de Paști, după ce a oficiat Sfânta Liturghie a Învierii Domnului împreună cu alți opt ierarhi, Patriarhul Grigorie al V-lea a fost arestat și întemnițat. În aceeași zi, la ora trei după-amiază, fiind îmbrăcat în veșmintele arhierești, a fost spânzurat de poarta din fața Patriarhiei Ecumenice. Trupul său a rămas timp de trei zile în acel loc. Poarta aceea a rămas închisă de atunci. A fost luat apoi de către un grup de evrei ce l-au purtat prin oraș și l-au aruncat în Bosfor. Trupul patriarhului a fost recuperat din mare de către un marinar grec, Nicolae Sklavos. A fost dus pe ascuns în Odessa și înmormântat în biserica greacă a Sfintei Treimi, la 19 iunie 1821. Sfântul Patriarh al V-a a fost proclamat în rândul sfinților de către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei la data de 10 aprilie 1921. În prezent, moaștele Sfântului Grigorie al  V-lea, patriarhul Constantinopolului se găsesc în Catedrala Mitropolitană din Atena.

Pe data de 25 martie 1196, Ştefan Nemanja şi Anna au primit tunderea în monahism din partea episcopului Calinic, luând numele de Simeon, respectiv Anastasia. Ştefan Nemanja s-a născut în jurul anului 1113, în localitatea Ribnica, din regiunea Zeta, actuala Podgorica, din Muntenegru ca fiu al prinţul Zavida de Zahumlje. Deoarece această regiune se afla sub jurisdicţia Bisericii din Apus, copilul a fost botezat de un preot romano-catolic, însă, când Zavida s-a întors în Raska, el şi-a dus copilul la episcopul Calinic de Ras, care l-a primit în Biserica Ortodoxă, după rânduială canonică; slujba a avut loc în Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Ras. Sfânta Anastasia s-a născut în anul 1125, fiind fiica împăratului bizantin Roman Diogenes (1068-1071). Numele ei la naștere a fost Anna, iar la călugărie a fost tunsă cu numele de Anastasia. Ctitori de biserici şi mănăstiri Ştefan Nemanja şi Anna s-au căsătorit în jurul anului 1150. Prin această căsătorie s-au consolidat atât legăturile politice cât și religioase între Regatul Serbiei și Imperiul Bizantin. Ştefan Nemanja era foarte iubit de poporul sârb, el fiind un conducător drept şi iubitor de Dumnezeu. În anul 1165, împreună cu soţia sa, a construit două mănăstiri: Mănăstirea Maicii Domnului, la confluența râurilor Kosanica-Toplica şi Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Kursumlija. Vrând să mulţumească Sfântului Gheorghe care l-a hrănit în peşteră, prinţul a zidit în apropiere de Ras Mănăstirea Sfântul Gheorghe,  numită mai târziu Durdevi Stupovi. El mai este numit ctitor şi al următoarelor locaşuri: Mănăstirea Sfântul Nicolae din Kazanovici; Mănăstirea Maicii Domnului din Ras; Biserica Maicii Domnului, de pe râul Bistrica. În calitate de domnitor peste Skopje şi Niş, el a reconstruit Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, din Skopje şi Mănăstirea Sfântul Pantelimon, din Niş. În anul 1190, în semn de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care l-a ajutat să adune la un loc poporul sârb şi să iasă biruitor în lupta cu ereticii, prinţul Nemanja a terminat de zidit Mănăstirea Studenica, închinată Maicii Domnului, pe malul râului Studenica, păstrată până astăzi. Biserica mănăstirii, zidită din marmură albă, este considerată, până astăzi, „mama tuturor bisericilor sârbeşti”. Totodată, el a răspândit Ortodoxia în regiunea Duklja, tot atât de puternic precum în Raska. De-a lungul domniei sale, Ştefan Nemanja a dăruit mari daruri către următoarele biserici: Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim; Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, din Ierusalim; Mănăstirea Sfântul Teodosie, de lângă Betleem; Biserica Sfânta Sofia, din Constantinopol; Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Roma; Mănăstirea Maicii Domnului numită „Evergethide”; Biserica Sfântul Dimitrie, din Tesalonic; Biserica Sfântul Nicolae, din Bari. Familie binecuvântată Ştefan şi Anna Nemanja au avut doi fii, Vukan şi Ştefan (născut în 1165). După a doua naştere, regina s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut da naştere la copii. Deşi stăpâneau un regat şi aveau multe avuţii, ei au cerut cu umilinţă de la Bunul Dumnezeu să le mai dăruiască un copil. Domnul a ascultat rugăciunile lor şi le-a dăruit un al treilea copil, pururea pomenitul Rastko sau Sava, după numele primit la tunderea sa în monahism. Aceasta se întâmpla în 1170 sau 1175. Încă din cea mai fragedă copilărie, Rastko a primit mai întâi o sfântă educaţie, fiind iniţiat în tainele Sfintelor Scripturi. Un biograf medieval scria că pe vremea când Rastko împlinise 15 ani, Nemanja i-a dăruit o provincie pe care el urma s-o administreze, aflată la hotarele de apus ale statului (Hrim sau Herţegovina). Tânărul cel evlavios a condus treburile provinciei vreme de doi ani. Apoi, la vârsta de 17 ani, întrucât iubea fecioria, el s-a rugat la Dumnezeu să-i dăruiască o viaţă prin care să-I urmeze lui Hristos. Bunul Dumnezeu avea să împlinească dorinţa inimii sale la vremea cuvenită. Intrarea în monahism Numeroasele seminţe ale evlaviei şi credinţei pe care Sava le-a pus în ogorul sufletelor mamei şi tatălui său, Dumnezeu le-a făcut să rodească. Aşa s-au hotărât Ştefan și Anna Nemanja să intre în cinul monahal. Tatăl Sfântului Sava, Ştefan Nemanja a abdicat din tronul regal în martie 1196, în favoarea lui Ştefan, cel dintâi născut, iar lui Vukan i-a oferit conducerea provinciei Zeta. Acesta din urmă a stăpânit aceste teritorii în calitate de rege al Dalmaţiei şi Diocleii. Pe data de 25 martie 1196, Ştefan Nemanja şi Anna au primit tunderea în monahism din partea episcopului Calinic, luând numele de Simeon, respectiv Anastasia. Maica Anastasia a dus o viaţă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu în mănăstirea Kurshumlija de lângă Toplica. A trecut la Domnul în data de 21 iunie 1200. Simeon s-a dus la mănăstirea ctitorită de el, Studenica, vieţuind acolo timp de 18 luni, timp în care a pus bazele unei solide activităţi pe terenurile donate mănăstirii, l-a numit stareţ pe ieromonahul Dionisie şi şi-a pregătit şi mormântul. După ce a rânduit toate acestea, în noiembrie 1197, bătrânul monah Simeon, la vârsta de 84 de ani, a sosit la Vatoped unde a fost întâmpinat cu mare bucurie şi respect de către obştea mănăstirii. Cei doi cuvioşi, Simeon şi Sava, au rămas şi au vieţuit împreună destul timp, ducând o viaţă minunată, de mare înălţime duhovnicească. Virtuţile lor i-au făcut pe mulţi sârbi să li se alăture în viaţa monahala, aşa încât zi de zi grupul sârbesc athonit creştea văzând cu ochii. Curând, a devenit limpede faptul că aceştia aveau nevoie să-şi construiască propria lor mănăstire. Prin descoperire dumnezeiască, noul mare voievod Ştefan al II-lea le-a cerut părinţilor de la Vatopedu să le dăruiască tatălui şi fratelui său monirionul părăsit Hilandar, aflat la nord-vest de Vatoped, nu departe de coasta nordică a peninsulei. Darul a fost întărit printr-un hrisov al împăratului Alexie al III-lea (1197), hotărând ca ea să fie un dar făcut sârbilor pentru vecie. De îndată ce tatăl şi fiul s-au stabilit la Mănăstirea Hilandar, prin iulie 1198, ei au pornit reconstrucţia şi lărgirea clădirilor existente. Bătrânul avva Simeon avea acum 86 de ani. El a dus o viaţă monahală curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Trecerea la Domnul Cunoscându-şi sfârşitul grabnic, el îi spuse fiului său să-l îngroape, la vremea socotită, în mormântul pe care el îi pregătise de mai înainte de

Sfântul Ierarh Platon Kulbusch a fost ales în data de 31 decembrie 1917 ca drept primul episcop al Estoniei, angajându-se cu mult efort în numeroase activități pentru sprijinirea parohiilor ortodoxe. Sfântul Sfințit Mucenic Platon s-a născut la 13 iulie 1869 în localitatea Pootsi din regiunea Pätnu, Estonia, primind la botez numele Pavel. După ce a urmat diverse școli teologice a fost hirotonit preot. Sfântul Platon a călătorit îndelung prin țară, propovăduind Cuvântul lui Dumnezeu în bisericile ortodoxe din Estonia. La 31 decembrie 1917 a fost ales ca drept primul episcop al Estoniei, angajându-se cu mult efort în numeroase activități pentru sprijinirea parohiilor ortodoxe. La mai puțin de două luni de la numirea sa, Estonia a fost ocupată de armata germană. Pe atunci era foarte greu să călătorești, dar asta nu l-a împiedicat pe episcop să viziteze aproape toate parohiile ortodoxe din Estonia în timpul verii respective. În 1919, Sfântul a fost arestat de regimul ateu de la Moscova și, după ce a fost torturat a fost împușcat la 14 ianuarie 1919. Sfintele sale moaștele se află în Catedrala „Schimbarea la Față” din Tallinn. Sfântul Ierarh Platon a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică în anul 2000.

Sfânta Ita L-a iubit pe Hristos de mică și a urmat calea monahismului. A dus o viață ascetică, în post, studiu și rugăciune. Sfânta Cuvioasă Ita era originară din Irlanda. S-a născut în secolul al V-lea, în regiunea Waterford, părinții ei nobili fiind creștini devotați. Sfânta Ita L-a iubit pe Hristos de mică și a urmat calea monahismului. A întemeiat Mănăstirea Killeedy și a adunat în jurul ei multe fecioare evlavioase. A dus o viață ascetică, în post, studiu și rugăciune. A înființat o școală unde copiii învățau despre credința ortodoxă și a insuflat în inimile lor dragostea pentru Hristos. Sfânta Ita s-a odihnit în pace, în anul 570, în mănăstirea ei. Ziua sa de prăznuire este pe 15 ianuarie.

Purtând în el un dor de Dumnezeu mai mare decât iubirea pentru frumusețea lumii acesteia, Sfântul Isidor s-a retras din tinerețe în Muntele Pelusiului, fiind călugăr și preot iscusit. Cunoscut de toată lumea pentru asprimea pe care o avea față de trupul său și pentru viața îngerească pe care o trăia, era adesea rugat să ofere sfaturi și îndrumări, scriind aproape zece mii de epistole. Originar din Egipt, Sfântul Isidor era copilul unor oameni iubitori de Dumnezeu, astfel încât a fost crescut în dreapta credință. Dorul de cele sfinte insuflat în el era atât de mare, încât, fără a trece prea multă vreme, a hotărât să lase toate cele bogate și frumoase ale lumii și să se retragă în Muntele Pelusiului. Acolo a fost călugărit, a ajuns preot și egumen, și principala lui grijă era aceea de a-și osteni trupul, pentru ca sufletul său să fie liber. Pentru asprele sale nevoințe și pentru că era limpede că duce o viață îngerească era cunoscut de toată lumea, lăsând moștenire duhovnicească aproape zece mii de epistole în care îi povățuia pe oameni și le explica din Sfânta Scriptură. Susținător al Sfântului Ioan Gură de Aur, cel care fusese izgonit de pe scaun pe nedrept, l-a convins pe Sfântul Chiril Alexandrinul să îl treacă pe Sfântul Ioan în rândul sfinților mărturisitori. Iar pe împăratul Teodosie l-a sfătuit să adune al treilea Sinod Ecumenic în Efes, împotriva ereticilor. Învățându-i pe toți, până la finalul vieții sale, să fie smeriți și să fugă de păcat, căci și piatra este spartă de picăturile de apă, și-a dat sufletul în pace în mâinile Domnului, mergând în Împărăția pe care o „gustase” încă de pe pământ.

Luptând împotriva eresurilor lui Arie, Sfântul Eustatie a fost atacat și izgonit pe nedrept, încât sufletul său s-a mutat cu totul din această lume. Iar femeia desfrânată care mințise că luase în pântece de la el a fost cuprinsă de boală, până când a recunoscut nedreptatea pe care o făcuse. Bărbat vrednic de cârmuire, Sfântul Eustatie a fost ales episcop al Antiohiei și a luptat contra eresurilor lui Arie, atrăgând asupra lui felurite atacuri. După ce a fost îndepărtat din funcție pe motive mincinoase, cum că ar fi eretic, de fapt, sau că ar fi lăsat însărcinată o femeie desfrânată, a fost trimis în surghiun. Și, fiind izgonit, sfântul a plecat cu totul din această lume, sufletul lui urcând la Cer. Iar femeia desfrânată care mințise că luase în pântece de la el a căzut în boală grea, așa că a recunoscut că aceasta era o pedeapsa pentru nedreptatea pe care o făcuse. După 100 de ani trupul Sfântului Eustatie a fost adus în Antiohia, cu mare cinste.

Sfântul Preot Mărturisitor Alexie s-a născut în Imperiul Austro-Ungar în 1854. Ajunge în SUA în 1889, unde și-a dedicat timpul celor bolnavi și infirmi, ajutându-i mereu pe cei nevoiași. A publicat numeroase articole pentru catehizarea credincioșilor. Sfântul Alexie s-a născut în Imperiul Austro-Ungar în 1854. Tatăl lui a fost preot greco-catolic, iar unchiul său era episcop. După o pregătire intensă a fost hirotonit preot greco-catolic în 1878. A predat Istoria Bisericii și Dreptul Canonic la Seminarul Catolic din Presov. Sfântul ajunge în SUA în 1889 și servește ca pastor la Biserica greco-catolică „Sfânta Maria” din Minneapolis. În 1891, împreună cu credincioşii bisericii, sunt primiți în Biserica Ortodoxă de către Episcopul Vladimir, mitropolitul Insulelor Aleutine. Sfântul Alexie și-a dedicat timpul celor bolnavi și infirmi, ajutându-i mereu pe cei nevoiași. A publicat numeroase articole pentru catehizarea credincioșilor săi. În 1893, Sfântul Alexie s-a mutat din Minneapolis în Wilkes-Barre, Pennsylvania, unde a adus mulți greci-catolici înapoi la credința ortodoxă. Sfântul Preot Mărturisitor Alexie s-a mutat la Domnul la vârsta de 56 de ani, pe data de 7 mai 1909. Şapte ani mai târziu, sfintele sale moaște au fost mutate la Mănăstirea „Sfântul Tihon” unde se află până astăzi. Sfântul Alexie a fost canonizat şi trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe în luna mai a anului 1994.

Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus a fost stareț al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, fiind recunoscut de credincioși ca unul dintre cei mai mari duhovnici ai acelor timpuri. Cuviosul Serafim s-a născut în 27 octombrie 1912, în satul Totoi, din județul Alba, primind la botez numele Sfântului Dimitrie. Părinții săi, Nechifor și Catalina, oameni simpli și mult trudiți, i-au fost primii dascăli întru cele bineplăcute lui Dumnezeu, chipul maicii sale având să îi rămână întipărit ca „floare a bunătății” și icoană a dragostei iertătoare. Încă din pruncie, plin de dragoste pentru Hristos, căuta cele dumnezeiești, încălzindu-și inima cu sfânta rugăciune și hrănindu-și mintea cu știința de carte. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu i-a îndrumat pașii către Academia Teologică Andreiană de la Sibiu, unde avea să fie remarcat ca „unul dintre cei mai distinși studenți (…), la bună purtare, ca și la carte” , „un student foarte bun și foarte sărac”. La finalizarea studiilor teologice, văzând lucrarea cea bună a studentului său, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, rector al Academiei în acea vreme, avea să îl recomande în postul de secretar. Astfel, a intrat în atenția mitropolitului Nicolae Bălan, căruia îi va mărturisi dorința sa de a căuta mai cu fierbinte dragoste pe Hristos, prin asumarea îngerescului chip monahal, zicându-i: „M-a preocupat de mult timp problema monahismului și m-am silit să mă formez eu însumi pentru această mare chemare, încă fiind student în Academie. În acești din urmă doi ani mi-am pus adeseori întrebarea dacă pot să fiu întreg, cu trup și suflet, pentru această jertfă. M-am frământat singur cu această întrebare, fără să dau voie oamenilor să intervină în preocupările intime ale sufletului meu. I-am lăsat să creadă ce vor.” În noiembrie 1938 a primit, prin mâna ierarhului său, harul hirotoniei întru diacon și, la scurt timp, a fost trimis în Sfântul Munte Athos. Însoțit de Cuviosul Părinte Arsenie Boca, s-a așezat la Chilia Sfântul Ipatie, unde s-au nevoit vreme de șase luni, sub ascultarea ieroschimonahului Teodosie Domnariu, starețul Chiliei, luând sfat duhovnicesc și de la marele nevoitor isihast român Cuviosul Antipa Dinescu. Mult folos duhovnicesc a câștigat în urma acestei șederi în Athos, văzând chipul de viețuire aghiorit, disciplina monahilor, râvna și jertfa acestora pentru cunoașterea și trăirea dreptei credințe. Cu binecuvântarea mitropolitului său, a mers apoi, pentru un an, la Atena, spre a deprinde limba greacă și a audia cursurile Facultății de Teologie. Rodul acestei ascultări a fost traducerea unor pagini din scrierile Sfinților Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare, precum și ale unor Părinți filocalici. Întorcându-se în țară, s-a așezat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, ctitoria Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, lucrând la rezidirea acesteia, împreună cu Sfântul Cuvios Arsenie, în vremurile tulburi ale celui de al Doilea Război Mondial. În 15 ianuarie 1941 a primit hirotonia întru preot și, la scurt timp, de praznicul Izvorului Tămăduirii, tunderea în monahism. Din ascultare față de ierarhul său, a mers pentru un an în Germania și Austria, unde a învățat limba germană. În anul 1944, a fost numit stareț al Mănăstirii brâncovenești de la Sâmbăta de Sus, nevoindu-se în această ascultare timp de 10 ani, în vremurile de început ale regimului comunist potrivnic Bisericii. Pe lângă buna chivernisire a celor din afară ale mănăstirii, Cuviosul Serafim a așezat în bună rânduială și cele dinlăuntru ale monahilor și ale fiilor săi duhovnicești. Ca un blând povățuitor, odihnea sufletele cu dulceața cuvintelor sale și stingea arșița necazurilor cu apa cea vie a rugăciunilor sale. Îndemna pe toți, prin cuvânt și prin faptă, ca „din toate ale noastre să se arate că Hristos este între noi și în noi”. Așa se face că mulțime mare de credincioși îl căutau pentru spovedanie, rugăciune, îndrumare și binecuvântare. Astfel, s-a arătat ca icoană a smereniei și a iubirii de Hristos, chip al blândeții, iubitor de aproapele și cald povățuitor, daruri izvorâte din lucrarea cea tainică a rugăciunii în inima sa. Cu statornicie, s-a jertfit, vreme de jumătate de veac, în Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus până la trecerea sa la Domnul, în 20 decembrie 1990. Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin. Citește despre: Sfinți români

Timpul său era împărțit între rugăciune și slujirea aproapelui. Cu înțelepciunea și dulceața cuvintelor sale, izvorâte din rugăciunea neîncetată, adăpa sufletele cele însetate după Dumnezeu. Cuviosul Părintele nostru Cleopa de la Sihăstria s-a născut în 10 aprilie 1912, în comuna Sulița, județul Botoșani, în familia lui Alexandru și Ana Ilie, țărani dreptcredincioși, binecuvântată de Dumnezeu cu zece copii. Casa acestora era ca o biserică, toți având o adâncă chemare spre cele sfinte, așa încât mama și cinci dintre copii au îmbrățișat, mai apoi, viața monahală. Părintele Cleopa a fost al cincilea dintre copii și a primit la Botez numele Constantin. La scurt timp după naștere, el s-a îmbolnăvit grav, iar mama sa, la sfatul unui părinte bătrân, l-a hărăzit Maicii Domnului, închinându-l la icoana făcătoare de minuni a acesteia din Schitul Cozancea, aflat nu departe de satul lor. Pruncul s-a vindecat în mod minunat, păstrând până la sfârșitul vieții o evlavie deosebită pentru Preacurata Fecioară, care îi salvase viața. Încă din fragedă copilărie, Constantin a fost păstor la oi împreună cu frații săi mai mari, Vasile și Gheorghe. Fiind plini de râvnă pentru Dumnezeu și pentru cele duhovnicești, ei mergeau adesea la Schitul Cozancea, unde l-au cunoscut pe Cuviosul Paisie Olaru, care le-a îndrumat, mai apoi, pașii spre viața monahală. În 1929, la vârsta de 17 ani, tânărul Constantin a intrat în obștea Schitului Sihăstria, aflat sub povățuirea Părintelui Ioanichie Moroi, un stareț încercat și nevoitor. S-a ostenit aici împreună cu frații săi, Vasile și Gheorghe, cel din urmă devenit monah, cu numele Gherasim. Aceștia au plecat la Domnul, fiecare la vârsta de 26 ani, împlinindu-se și în viața lor cuvântul Înțelepciunii lui Solomon: „Ajungând curând la desăvârșire, dreptul a apucat ani îndelungați. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutății”. Pășind pe treptele desăvârșirii monahale, fratele Constantin a trecut prin multe ascultări, însă cel mai mult s-a ostenit ca păstor la oile schitului. Acolo a fost adevărata sa școală, unde a învățat cum să se roage de la pustnicii pe care i-a întâlnit în pădurile din împrejurimi și a dobândit o cunoaștere adâncă a scrierilor Sfinților Părinți. Dăruit cu o memorie deosebită, a reținut cu ușurință atât Sfânta Scriptură, cât și multe alte cărți duhovnicești, încât Părintele Dumitru Stăniloae, care tradusese Filocalia, spunea că Părintele Cleopa o cunoaște mai bine decât el. În anul 1937, fratele Constantin a primit prin mâinile egumenului Ioanichie Moroi chipul îngeresc al călugăriei, deprinzând în puțini ani, de la părinții bătrâni, meșteșugul luptei duhovnicești și al smereniei întru ascultare, înfrânându-și pornirile firii prin post și înălțându-și mintea către Mirele ceresc, prin rugăciune neîncetată. În anul 1942, în urma îmbolnăvirii, bătrânul egumen Ioanichie l-a numit urmaș al său la conducerea schitului. Astfel, a trecut de la păstorirea celor necuvântătoare la cea a oilor cuvântătoare, devenind un adevărat părinte duhovnicesc pentru obștea sa și pentru nenumărații pelerini care îl căutau. Într-o perioadă de câțiva ani, sub noul egumen, care a continuat lucrarea vrednicului său înaintaș, numele Schitului Sihăstria ajungând cunoscut în toată țara. Atrași de cuvintele și viața pilduitoare ale Cuviosului Cleopa, mulți tineri s-au alăturat obștii care ajunsese să numere peste 50 de viețuitori. De aceea, în anul 1947, schitul a fost înălțat la rang de mănăstire, tânărul stareț fiind hirotesit arhimandrit. Patriarhul Justinian Marina, văzând darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Cleopa, l-a numit în anul 1949 stareț al mănăstirii voievodale Slatina, dându-i sub ascultare, în același timp, alte șapte mănăstiri și schituri: Sihăstria, Rarău, Moldovița, Sihla, Cămârzani, Râșca și Orata. La Mănăstirea Slatina Cuviosul Părinte Cleopa s-a arătat un om hărăzit de Dumnezeu, transformând un lăcaș aproape părăsit într-o mănăstire pilduitoare pentru toată țara. În acei ani, darurile sale de povățuitor duhovnic și propovăduitor al Cuvântului au atras mulțime de oameni către Biserică, îndreptându-i pe calea mântuirii, motiv pentru care a început să fie prigonit de luptătorii împotriva credinței. În repetate rânduri, a fost cercetat și amenințat, viața fiindu-i pusă în primejdie. A urmat o perioadă grea în care, de mai multe ori, s-a retras în pădurile din jur pentru a nu fi închis. Acolo s-a nevoit precum marii pustnici din vechime, rugându-se neîncetat, înfruntând multe ispite și năluciri de la diavol, dar dobândind și mai multe daruri de la Dumnezeu. În anul 1954, Patriarhul Justinian Marina l-a chemat din pustie și l-a trimis pentru a întări viața duhovnicească din mai multe mănăstiri din țară. S-a reîntors la Mănăstirea Sihăstria în anul 1956, unde a stat până în 1959, anul când a început o aspră prigoană împotriva călugărilor. Cuviosul Cleopa a luat din nou calea munților și a pădurilor, viețuind vreme de cinci ani departe de prigonitorii atei. În această vreme, a dus o viață de rugăciune curată și a scris unele dintre cele mai însemnate cărți ale sale. În anul 1964, după aproape zece ani de viață pustnicească, odată cu slăbirea prigoanei comuniste, înduplecat de cererile părinților din Sihăstria, s-a reîntors la mănăstire. După revenirea în mănăstire și până la sfârșitul vieții sale, a avut o perioadă rodnică de propovăduire prin cuvânt, cu fapta și prin scris. Dragostea, milostenia, răbdarea, rugăciunea și darul său de a răspunde pe înțeles întrebărilor atrăgeau necontenit pelerinii la chilia sa. Numele Cuviosului Părinte Cleopa s-a făcut cunoscut repede, prin ucenicii săi, și peste hotarele țării, fiind căutat de tot mai mulți credincioși de pretutindeni. Timpul său era împărțit între rugăciune și slujirea aproapelui. Cu înțelepciunea și dulceața cuvintelor sale, izvorâte din rugăciunea neîncetată, adăpa sufletele cele însetate după Dumnezeu. Predica, sfătuia și spovedea ore în șir, dar găsea timp și pentru a scrie lucrări folositoare pentru credincioși, precum: Călăuză în credința ortodoxă, Predici la duminici, Predici la praznice împărătești și la sfinți de peste an, Urcuș spre înviere, Valoarea sufletului, Despre vise și vedenii și Despre Sfânta Împărtășanie ș.a. Prin scrierile sale a urmărit să întărească dreapta credință în inimile cititorilor și să aducă în sânul Bisericii pe cei rătăciți. Aceste cărți s-au răspândit în număr foarte mare, de la credincios la credincios, ajutând la păstrarea dreptei credințe și a

Era vestit pentru puterea sa harismatică, prin care pătrundea în sufletul și în conștiința oamenilor, pentru mila și iubirea cu care primea pe toți la orice oră din zi și din noapte, pentru smerenia sa unită cu blândețea, prin care cucerea și întorcea la pocăință. Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Sihăstria s-a născut în anul 1897, la 20 iunie, în satul Stroiești din ținutul Botoșanilor, în familia binecredincioșilor creștini Ioan și Ecaterina Olaru, care au fost binecuvântați de Dumnezeu cu zece copii. Fiind născut în preajma praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pruncul a primit la botez numele Petru. A urmat școala primară în sat, fiind, în fiecare an, întâiul dintre colegii săi și primind ca premiu cărți cu Viețile Sfinților, care l-au făcut să îndrăgească viața monahală. În octombrie 1921, la vârsta de 24 de ani, a intrat în obștea Schitului Cozancea, din apropierea satului natal. Aici a deprins rugăciunea, ascultarea, smerenia și dragostea de aproapele, arătându-se dintru început sârguincios în ajutorarea celor din obște și a tuturor pelerinilor. Nu după mult timp, s-a învrednicit de dorita schimă a călugăriei, fiind tuns în monahism la 9 iunie 1922, primind numele Paisie. Încă din primii ani de mănăstire a fost recunoscut ca un iscusit povățuitor de suflete, căutat de mulți credincioși. Unii dintre aceștia au ucenicit pe lângă el și au sporit foarte mult în viața duhovnicească, printre ei numărându-se și fratele Constantin Ilie, viitorul Arhimandrit Cleopa. În anul 1931, iubind foarte mult viața de liniște, Cuviosul Paisie a ridicat în pădurea din apropierea schitului o mică chilie cu un paraclis de lemn, unde se retrăgea adesea, nevoindu-se în post și rugăciune. Din această vreme, a fost cunoscut cu numele de Părintele Pustnic. În anul 1933, a luat asupra sa o rânduială de viață și mai aspră, îmbrăcând schima cea mare. În anul 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit ierodiacon, iar ieromonah la 4 aprilie 1947 și, apoi, numit egumen al Schitului Cozancea, pe care l-a condus aproape un an de zile. În anul 1948, a primit binecuvântarea să se retragă la Mănăstirea Sihăstria, un loc mai pustnicesc de nevoință, unde era stareț ucenicul său din tinerețe, Cuviosul Cleopa Ilie, și unde se păstrau tradițiile moștenite de pe vremea Sfântului Paisie de la Neamț. Blând și smerit întru toate, Cuviosul Paisie a fost rânduit să povățuiască și să mărturisească pe credincioșii care veneau în număr tot mai mare la Sihăstria, atrași de viața aleasă a Părintelui Pustnic. În anul 1949, Cuviosul Paisie l-a urmat pe ucenicul său, Cuviosul Cleopa, la Mănăstirea Slatina din județul Suceava, unde acesta fusese numit stareț. În primăvara anului 1954, a revenit la Mănăstirea Sihăstria, unde era mai multă liniște, îndeplinind ascultarea de duhovnic al obștii și a sute și mii de credincioși din toată țara, timp de peste 35 de ani, până la sfârșitul vieții sale. Îndeletnicindu-se cu rugăciunea stăruitoare, cu postul aspru și cu spovedania zilnică a călugărilor și a mirenilor, Cuviosul Paisie a ajuns unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici din întreaga țară, pentru nevoința sa și dragostea jertfelnică față de aproapele și pentru multele daruri duhovnicești. Era vestit pentru puterea sa harismatică, prin care pătrundea în sufletul și în conștiința oamenilor, pentru mila și iubirea cu care primea pe toți la orice oră din zi și din noapte, pentru smerenia sa unită cu blândețea, prin care cucerea și întorcea la pocăință. Celor ce îl cercetau, Cuviosul Paisie nu le spunea cuvinte mari, ci se ruga, iar rugăciunea și dragostea sa le dădea oamenilor bucurie și îi făcea să reînvie duhovnicește. Adesea, i se descoperea starea duhovnicească a celor care îl căutau, precum și a ucenicilor săi răspândiți în toate colțurile țării. Cunoștea de departe nevoile și ispitele prin care treceau aceștia și le dădea ajutor, prin rugăciune și bună povățuire. Pe unii, prin darul înainte – vederii pe care îl avea, îi îndruma să se ferească de primejdiile care îi amenințau, în timp ce altora le descoperea voia lui Dumnezeu. Nici darul tămăduirilor și al izgonirii duhurilor necurate nu i-a lipsit, mulți dobândind sănătate sufletească și trupească în urma binecuvântărilor și rugăciunilor sale. În perioada prigoanei monahale de după decretul din 1959, care i-a îndepărtat pe majoritatea călugărilor tineri din mănăstiri, Cuviosul Paisie, ca un adevărat păstor dreptcredincios și jertfelnic, a întărit duhovnicește pe mulți dintre cei care au fost siliți să plece în lume, până când aceștia au putut reveni la mănăstirile lor de metanie. Astfel, Cuviosul Paisie a avut un rol însemnat în perioada cea mai grea a secolului al XX-lea, aceea de luptă fățișă a comunismului ateu împotriva credinței. În acele vremuri, prin înțelepciunea sa și prin sfaturile insuflate de Dumnezeu, Cuviosul Paisie s-a remarcat ca un iscusit călăuzitor duhovnicesc. Între anii 1972-1985, fiind iubitor de singurătate, s-a nevoit într-un loc mai retras, la Schitul Sihla, aproape de Peștera Sfintei Teodora. Însă, cei care îl iubeau l-au căutat și acolo, știind că binecuvântarea Cuviosului îi ușura sufletește și le dădea putere să biruiască ispitele vieții. Cu toate acestea, în puținele momente când nu era asaltat de credincioși, Cuviosul a găsit răgaz să scrie pagini pline de duh și multe versuri de pocăință, dar și să lucreze în grădină făcând-se pildă de hărnicie și slujire smerită. În ultimii ani ai vieții sale pământești, Cuviosul Paisie a fost încercat de multe suferințe trupești, pe care le-a primit cu multă credință, arătând îndelungă și pilduitoare răbdare pentru ucenicii săi. În anul 1985, a revenit la Sihăstria, unde a continuat să poarte de grijă fiilor săi duhovnicești, dându-le sfaturi până în ultimele zile ale vieții sale. În toamna anului 1990, la 18 octombrie, în vârstă de 93 de ani, Cuviosul Paisie și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, numărându-se în ceata Sfinților Cuvioși Părinți.

Iubitoare de feciorie și de Dumnezeu, Sfânta Agata a stat cu tărie împotriva închinătorilor la idoli, care încercau să o facă să se lepede de credință și să păcătuiască. Dacă nu au reușit să o ademenească, au încercat apoi să o chinuie, dar Sfântul Apostol Petru i-a vindecat rănile. După patru zile cât a stat întemnițată, când au vrut din nou să o tortureze, pământul s-a despicat și i-a înghițit pe cei care avuseseră această idee. Iar Sfânta Agata, rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la mormântul ei făcându-se multe minuni. Pe vremea când împăratul Deciu dăduse poruncă să fie uciși toți creștinii, Sfânta Agata, născută din neam bun și bogat și crescută în curăție, începuse să se pregătească pentru pătimire. Ighemonul o văzuse cât era de frumoasă și știa că este fecioară și iubitoare de Dumnezeu și nu numai că voia să o facă să se închine zeilor, dar voia să o și facă să păcătuiască. Fiind luată de ostași și dusă în cetatea Catana, pe drum a fost părăsită de toți credincioșii care o petreceau și, rugându-se la Dumnezeu să se facă o minune în acel loc, pentru necredința lor, a crescut acolo un măslin sălbatic, fără roade.  Ajungând în cetate, a fost dusă în casa unei femei care avea rolul să o amăgească pe sfântă și să o învețe ce e dragostea trupească, dar fecioara nici nu se uita la podoabele pe care le puneau înainte și nici nu auzea vorbele lor, ci mai mult stăruia în curăție, prin lacrimile pe care le vărsa. Atunci voievodul a poruncit să fie bătută și chinuită, încât și pieptul i-a fost tăiat cu un clește de fier și apoi a fost aruncată în temniță. Peste noapte, i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, care a vindecat-o de răni, iar străjerii, văzând lumina din celulă, au fugit. Tânăra însă a rămas acolo, pentru judecată, iar după patru zile, găsind-o vindecată, s-au gândit să o chinuiască și mai tare și să o ardă cu cărbuni aprinși. Dar s-a făcut cutremur și s-a despicat locul acela, înghițindu-i pe doi dintre oamenii care avuseseră ideea de a o chinui astfel pe fecioară. Fiind dusă din nou în temniță, Sfânta Agata s-a rugat să părăsească lumea aceasta, așa că sufletul ei a mers la Domnul Cel iubit, iar trupul i-a fost îngropat cu cinste, îngerii lui Dumnezeu venind pentru a-i pune piatră la mormânt. Iar voievodul care cugetase acum să ia averea sfintei, măcar, dacă pe ea nu a reușit să o aibă, a fost omorât de calul său, în drumul spre cetate. La un an după moartea Sfintei Agata, din muntele Etna, aproape de Catana, erupsese un foc mare care arunca pietre, iar oamenii au alergat la mormântul sfintei, pentru a-i cere ajutorul și au reușit să alunge și chiar să stingă focul, cu haina pe care o purtase sfânta.

Sfânta Bridgit era cunoscută pentru compasiunea ei față de săraci. Dăruia săracilor mereu mâncare, îmbrăcăminte și chiar bunurile tatălui ei. Sfânta Bridgit s-a născut în jurul anului 450 în Faughart, la aproximativ două mile distanță de Dundalk, în comitatul Louth, Irlanda. Potrivit tradiției, tatăl ei a fost un păgân numit Dubthach, iar mama pe numele Brocessa (Broiseach) una dintre sclavele sale. Chiar și din copilărie, Sfânta era cunoscută pentru compasiunea ei față de săraci. Dăruia săracilor mereu mâncare, îmbrăcăminte și chiar bunurile tatălui ei. Sfânta Brigid a fost tunsă în monahism de către Sfântul Mael din Ardagh (6 februarie). Curând după aceasta, ea a înființat o mănăstire pe pământul dat de regele Leinster. Pământul se numea Cill Dara (Kildare), sau „biserica stejarului”. Acesta a fost începutul monahismului cenobitic al femeilor din Irlanda. Sfânta Bridgit a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Într-o seară Sfânta stătea de vorbă cu o maica oarbă cu numele Dara. Toată noaptea au vorbit despre bucuriile Impărăției Cerurilor, pierzand noțiunea timpului. Răsărind soarele, Sfânta Bridgit a fost suprinsă de frumusețea pământului și cerului în lumina dimineții. Dându-și seama că sora Dara nu era în stare să aprecieze această frumusețe, a devenit foarte tristă. Apoi s-a rugat și a făcut semnul crucii peste ochii Darei. Deodată, ochii călugăriței oarbe s-au deschis și a văzut soarele în est, iar copacii și florile scânteind de rouă. S-a uitat o vreme, apoi s-a întors spre Sfânta Brigid și a spus: „Închide-mi iarăși ochii, Maică dragă, căci atunci când lumea este văzută de ochii trupești, atunci Dumnezeu este văzut mai puțin de suflet”. Sfânta Brigid s-a rugat din nou, iar Dara a devenit din nou oarbă. Sfânta Brigid a adormit în Domnul în anul 523 după ce a primit Sfânta Împărtășanie de la Sfântul Ninnidh din Inismacsaint (18 ianuarie). A fost înmormântată la Kildare, dar sfintele sale moaște au fost mutate la Downpatrick în timpul invaziilor vikingilor. Se crede că a fost înmormântată în același mormânt cu Sfântul Patrick (17 martie) și Sfântul Columba din Iona (9 iunie). Imediat dupa moartea sa, cinstirea Sfintei s-a răspândit în Anglia, Scoția și Țara Galilor, precum și în multe localități din spațiul german, chiar în Țările Scandinave, dar și în Franța, Italia și Portugalia. Tradiția de a face cruci ale Sfintei Brigid din papură și de a le agăța în casă este încă respectată în Irlanda, unde devotamentul față de ea este încă puternic. Mănăstirea din Kildare înființată de Sfânta Brigit a existat până în anul 1540 când a fost desființată de către regele Henric al VIII-lea (1491-1547).

Sfântul Cuvios Hristofor Papoulakos s-a născut în jurul anului 1780 în satul Armpounas, în zonele muntoase și pădurile luxuriante din provincia Kalavryta. Era un om pașnic, drept, altruist, simplu în maniere și foarte milos. De mic a iubit studiul, rugăciunea și monahismul. Sfântul Cuvios Hristofor Papoulakos s-a născut în jurul anului 1780 în satul Armpounas, în zonele muntoase și pădurile luxuriante din provincia Kalavryta. Era un om pașnic, drept, altruist, simplu în maniere și foarte milos. De mic a iubit studiul, rugăciunea și monahismul. Astfel a plecat spre Mănăstirea Marii Peșteri, unde a fost tuns călugăr. A propovăduit credința creștină într-o vreme dificilă pentru ortodoxia din Grecia. S-a întors în satul său și a construit o mănăstire închinată Maicii Domnului. Cu mai multe încercări a reușit să primească licența pentru a deveni predicator. Cu muncă asiduă și sacrificii și-a început misiunea, predând împotriva educației ateiste din Peloponez. S-a opus influențelor occidentale impuse de ocupația bavareză care demola bisericile bizantine. Deși a fost persecutat a continuat să predice. Sfântul Cuvios Hristofor a urmat calea unui mărturisitor, a unui martir și a unui ascet. De aceea, oamenii credincioși l-au iubit și l-au cinstit ca pe un sfânt. A trecut la Domnul pe 18 ianuarie 1861 și a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică pe 30 august 2024.

Sfântul Nou Mucenic Gheorghe este considerat ocrotitorul spiritual al Ioanninei. A rămas orfan de ambii părinți la vârsta de opt ani. A fost martirizat de către turci la 27 ianuarie 1838, la vârsta de treizeci de ani. Sfântul Noul Mucenic Gheorghe este considerat ocrotitorul spiritual al Ioanninei. Se trăgea din localitatea Tzourhli ce poartă azi numele Sfântului. Sfântul Gheorghe a rămas orfan de ambii părinți la vârsta de opt ani. Era un om sărac și neștiutor de carte. Trecând anii, s-a angajat ca îngrijitor de cai la un comandant turc. Turcii nu îl strigau după numele lui de creștin, ci îi spuneau ghiaur Hassan. Din motive economice, turcul la care lucra s-a mutat în 1836 în Ioannina. Acolo tănărul Gheorghe s-a logodit cu o fată creștină, Elena, săracă material, dar foarte bogată duhovnicește. Un turc care îl cunoștea pe Sfânt s-a mirat de logodna cu Elena și l-a acuzat că deși este musulman se căsătorește cu o creștină. În fața judecătorului, Sfântul a mărturisit că este creștin, însă nu a fost crezut și a fost trimis la vizir. Acolo Sfântul Gheorghe și-a mărturisit din nou credința ortodoxă, fapt pentru care vizirul a vrut confirmarea de la stăpânul Sfântului. Acesta a declarat că sluga sa este creștin și astfel Sfântul s-a căsătorit cu Elena. O vreme, Sfântul Gheorghe l-a însoțit pe stăpânul său în Prousa din Asia Mică, dar mai târziu s-a întors în Ioannina, unde s-a angajat tot ca îngrijitor de cai la un alt comandant. Plecând și acesta, Sfântul nu a vrut să-l mai urmeze, ci a rămas cu familia sa, deoarece între timp dobândise un fiu pe numele Ioan. Într-una din zile, pe când Sfântul Gheorghe mergea în târg să caute de lucru, s-a întâlnit cu acel turc care îl acuzase. Acesta l-a întrebat foarte serios pe Sfânt în legătura cu credința sa. Sfântul îl ruga să-l lase să plece și, în acel moment, trecând pe acolo și cumnatul său, încerca și el să-l scoată din mâinile turcului. Datorită scandalului iscat a fost dus în fața judecătorului care deși știa că este creștin și lucrul acesta este consemnat în acte a profitat de situație pentru a-l întemnița și a-l face să se lepede de credința ortodoxă. După multiple chinuri a fost condamnat la moarte de praznicul Sfântului Antonie. În timp ce călăii îl duceau la locul execuției, Sfântul dădea slavă lui Dumnezeu și se bucura că l-a învrednicit să-L mărturisească. Chipul său strălucea de bucurie. Ajungând la poarta cetății, a mărturisit pentru ultima oară: Sunt creștin și mă închin lui Hristos și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi, i-a rugat pe călăi să-i dezlege mâinile și, făcându-și semnul crucii, a stigat către creștini: – Iertați-mă, fraților și Dumnezeu să vă ierte! A fost spânzurat primind astfel cununa muceniciei pe 27 ianuarie 1838, în Ioannina, la vârsta de treizeci de ani. Sfintele sale moaște au rămas așa spânzurate trei zile și trei nopți. În fiecare noapte cobora o lumină cerească, care îl învăluia. La rugămintea asociației îngrijitorilor de cai, creștinii au primit permisiunea îngropării abia după trei zile. Astfel, moaștele au fost mutate în Biserica mitropolitană a Sfântului Atanasie, unde s-au adunat mitropoliți, clerici și mulți creștini. A fost înmormântat în curte, în partea de nord a Bisericii. Săvârșindu-se numeroase minuni, s-a construit un paraclis care includea la mormântul său. Dezgroparea moaștelor Sfântului Nou Mucenic Gheorghe a avut loc în anul 1975. Ele se găsesc în noua biserică din Ioannina ridicată în cinstea sa. În reprezentările iconografice, Sfântul Gheorghe poartă o fustă albă scurtă, largă și plisată sau creață, numită fustanelă, care face parte din costumul național al grecilor și al albanezilor. Fustanela este purtată și de membrii gărzii prezidențiale din Atena, Sfântul Gheorghe fiind considerat oficial ocrotitor al gărzii prezidențiale.

Petrecând în rugăciune și tăcere, Sfântul Varsanufie cel Mare și Sfântul Ioan Profetul, ucenicul său, au fost îndrumători duhovnicești pentru toți călugării din mănăstire și mirenii aflați în nevoie de un sfat. Epistolele lor sunt redate în volumul XI din Filocalia românească, fiind parte a moștenirii pe care au lăsat-o pentru cei care nu au avut șansa de a-i întreba ceva în vremea în care au trăit, dar pentru care răspunsurile se aplică și astăzi. Postitori și rugători, erau înzestrați cu darul înainte vederii, Sfântul Ioan Profetul fiind denumit astfel pentru darul înainte vederii, de care se învrednicise. Trăind în secolul al VI-lea, într-o mănăstire din Palestia, lângă Gaza, cei doi sfinți erau oameniii prin care Dumnezeu le vorbea călugărilor și celor aflați în nevoie de o îndrumare duhovnicească. Fiind îmbrăcați cu dragostea de Dumnezeu, cei doi stăteau adesea în chiliile lor pentru a petrece în rugăciune și în tăcere, iar în rest scriau răspunsurile la întrebările ce le erau adresate, dar nu se întâlneau cu oamenii, ci transmiteau răspunsurile prin starețul mănăstirii, Serid. De altfel, ușa chiliei Sfântului Varsanufie cel Mare o deschideau doar egumenul Serid și Sfântul Ioan Profetul, acesta din urmă fiind ucenic al Sfântului Varsanufie și următor în toate cele sfințitoare, fiind numit Profetul pentru darul înainte vederii, de care se învrednicise. Spre exemplu, Sfântul Ioan știa că avea să moară la o săptămână după trecerea la cele veșnice a starețului, dar pentru rugăciunile noului egumen, care era foarte tânăr, a mai rămas în viață două săptămâni, pentru a-l învăța cele de folos conducerii mănăstirii. Sfântul Varsanufie cel Mare a refuzat să mai dea răspunsuri oamenilor, după moartea starețului și a ucenicului său, rămânând în tăcere. Pentru multele sale virtuți, era supranumit „Marele Bătrân” și a trecut la Domnul în chip minunat. Sfinții Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul au lăsat moștenire iubitorilor de Dumnezeu lucrarea intitulată Îndreptar de viață spirituală: răspunsuri la întrebările discipolilor. De altfel, o sută dintre epistolele transmise celor care ceruseră sfaturi se află redate în Filocalia românească, volumul XI, în traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae.

Aprins fiind de dragostea Domnului încă din copilărie, Sfântul Auxenție a părăsit lumea și s-a retras pe o stâncă din Muntele Oxia, loc din care a făcut multe minuni pentru toți cei aflați în nevoie. Izgonea duhuri rele, vindeca bolnavi, are darul înainte-vederii, dedicându-și toată viața pentru a-I sluji Domnului, construind mănăstiri și având grijă de copiii săi duhovnicești. Născut în Constantinopol și trăind în preajma călugărilor, Sfântul Auxenție a râvnit să fie și el ostaș al Domnului, așa că s-a lepădat de lume și, după a fost călugărit și preoțit, dobândind darul izgonirii diavolilor, și-a făcut locaș pe o stâncă, în Muntele Oxia. Venind la el un păstor care își pierduse turma de oi și aflând, prin rugăciunile sfântului, unde se găsește aceasta, au prins de veste și au început să îl caute toți cei bolnavi și nevoiași, până când i-au zidit o chilie în vârful muntelui și vorbeau cu el printr-o fereastră. Sfântul dobândise și darul vindecărilor, făcând sănătoasă o femeie oarbă, dar și pe cel al înainte-vederii, căci nu i-a vorbit unui om rău credincios care îl hulise, dar îndată omul acela s-a întors rușinat, căci pe fiica lui începuse să o chinuie diavolul, iar Sfântul Auxenție, milostiv fiind, s-a rugat și i-a izbăvit pe amândoi. Ba și despre moartea Sfântului Simeon Stâlpnicul știuse înaintea tuturor, anunțându-i cu mâhnire pe ucenici că s-a petrecut aceasta, deși era în chilia din muntele său și nu putea ști decât prin vedenie. Ajuns la bătrânețe, după ce a întemeiat multe mănăstiri, a plecat în Cer, la Domnul pe care Îl iubise mai presus de orice.

Acesta s-a născut în satul Mirihovo, regiunea Agrafa, Grecia, din prinţi evlavioşi. Fiind atras încă din fragedă pruncie de viaţa monahală, a mers în Sfântul Munte Athos la Mănăstirea Filothéou. Mai târziu, întemeind o mănăstire în Kissavo, a primit cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei la 14 februarie 1568. Sfântul Nou Mucenic Damian s-a născut în satul Mirihovo, regiunea Agrafa, Grecia, din prinţi evlavioşi. Fiind atras încă din fragedă pruncie de viaţa monahală, a mers în Sfântul Munte Athos la Mănăstirea Filothéou. Mai târziu, căutând o vieţuire mai aspră, a mers la o sihăstrie unde spori duhovniceşte. Mai târziu, se simţi chemat să părăsească mănăstirea pentru binele celorlalţi şi al său. Deci, mergând în ţinutul îndepărtat al Muntelui Olimp, a început a propovădui în sate şi în târguri, îndemnând oamenii la pocăinţă şi la ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Însă unii credincioşi nu l-au primit cu bucurie şi nici nu i-au primit cuvântul. Dimpotrivă, l-au învinuit că este un şartlatan şi l-au ameninţat cu bătaia. Deci, părăsind acel loc, Sfântul Damian a mers în ţinuturile Kissavo, Larissa şi Agrafa, unde a întâmpinat încercări asemănătoare. Din pricina acestor respingeri, se întoarse în Kissavo unde, împreună cu alţi călugări, a întemeiat o mănăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi a continuat acolo propovăduirea, căci cuvintele sale ajungeau la oamenii care veneau pentru slujbe şi sfat duhovnicesc. Într-o zi, pe când cuviosul mergea cu o ascultare spre un sat vecin, a fost oprit de nişte musulmani care îl învinuiră că îndeamnă la respectarea duminicii ca zi de odihnă şi că sprijină credinţa creştinilor ortodocşi. Pentru aceasta l-au luat şi l-au aruncat în temniţă, bătându-l tare şi punându-l în lanţuri. Când Sfântul Damian a fost dus dinaintea cadiului, a fost pus să aleagă între lepădarea de credinţă sau moarte. El însă s-a arătat neclintit în faţa oricărei încercări de a-l îndupleca, pricină pentru care primi osândirea la moarte. Deci, scoţându-l din temniţă, l-au spânzurat. Pe când atârna de ştreang, un musulman îl lovi în cap cu un topor, tăindu-i totodată şi ştreangul. Sfântul mucenic căzu la pământ, nefiind încă mort. Atunci, călăii l-au luat şi l-au aruncat în foc, iar cenuşa sa au presărat-o în râul Peneios. Astfel a primit sfântul Damian cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei la 14 februarie 1568. (Pr. Nomikos Mihail Vaporis, Mărturisitori ai lui Hristos: vieţile Noilor Mucenici ortodocşi din vremea stăpânirii turceşti (1437-1860), traducere de Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2002)

Sfântul Preot Mărturisitor Alexandru Hotovitzky a fost un misionar în America. A fost implicat în diverse activități misionare, jucând un rol esențial în înființarea multor parohii ortodoxe. Sfântul Preot Mărturisitor Alexandru Hotovitzky s-a născut la 11 februarie 1872, în orașul Kremenetz, în familia evlavioasă a protopopului Alexandru, care a fost rector al Seminarului Teologic Volhynia. Tânărul Alexandru a primit o bună educație creștină de la părinții săi, care i-au insuflat dragostea pentru Biserica Ortodoxă și pentru poporul lui Dumnezeu. Sfântul Alexandru a urmat studiile Seminarului Volhynia și ale Academiei Teologice din Sankt Petersburg. După absolvirea Academiei, a fost trimis misionar în Eparhia Aleutenilor și Americii de Nord, fiind repartizat ca citeț la nou înființata Biserică Ortodoxă Sfântul Nicolae din New York City. După căsătoria cu Maria Scherbuhina, absolventă a Institutului Pavlovsk din Sankt Petersburg, Sfântul a fost hirotonit diacon, iar la scurt timp, pe 25 februarie 1896, a fost hirotonit preot de către episcopul Nicolae (Ziorov) al Aleutenilor. Hirotonirea sa a avut loc la catedrala din San Francisco. O săptămână mai târziu s-a întors la New York ca slujitor la Biserica Sfântul Nicolae. În anii următori s-a implicat în diverse activități misionare, jucând un rol esențial în înființarea multor parohii ortodoxe. Prin inițiativa și participarea sa activă, o nouă Catedrală a Sfântului Nicolae a fost construită pentru a înlocui mica biserică parohială din New York City. A călătorit mult în Statele Unite și chiar în Rusia, solicitând fonduri pentru construcția acesteia. După 18 ani a fost rechemat în Rusia, pe 26 februarie 1914. În Rusia l-a ajutat pe Patriarhul Tihon în administrarea diecezei Moscovei. La 4 septembrie 1924, Direcția Politică de Stat a recomandat exilarea administrativă a treisprezece clerici și lideri bisericești, inclusiv Sfântul Alexandru. După un interogatoriu suplimentar, Sfântul a fost exilat timp de trei ani în regiunea Turukhan din Siberia. În vara anului 1937, Sfântul Alexandru Hotovitzky a fost din nou arestat. A fost condamnat la moarte și împușcat pe 19 august 1937. A fost înmormântat în cimitirul Donskoye din Moscova.

Având dorul de a petrece în sihăstrie, Sfântul Limneu l-a căutat pe Sfântul Talasie, cel mai înțelept dintre bătrâni, și învățând de la el, s-a urcat apoi pe un munte unde a rămas vreme de 38 de ani. După ce a făcut minuni și i-a îngrijit pe cei bolnavi, Sfântul Limneu s-a mutat în Cer. Întrecându-i pe toți în înțelepciune și curăție, Sfântul Talasie locuia pe un munte oarecare, iar Sfântul Limneu, tânăr fiind, l-a căutat pentru a-i cere să îl învețe și pe el să ducă o asemenea viață. Și după ce a primit toată învățătura, Sfântul Limneu s-a urcat și el pe un munte, deasupra satului Targala și a petrecut acolo, fără casă sau peșteră, doar într-un țarc de pietre, vreme de 38 de ani. Având darul facerii de minuni, izgonea duhurile rele, îi vindeca pe bolnavi, iar pe cei fără vedere îi lua de la cerșit și îi punea în chilii, veghind asupra lor și hrănindu-i. Și împlinindu-se vremea, sufletul Sfântului Limneu s-a urcat la Cer, luând răsplata pentru viața îngerească pe care o dusese. 

Autor al Epistolei către Filipeni, Sfântul Policarp era cunoscut pentru înțelepciunea și darurile sale, avându-i prieteni pe Sfântul Apostol Ioan Teologul și Ignatie al Antiohiei Teoforul. Crescut de o văduvă și îngrijind bolnavi încă din tinerețea sa, sfântul nu s-a dat în lături de la a pătimi pentru Hristos, ci și-a mărturisit cu tărie credința, fiind persecutat pentru aceasta. Născut în secolul I, în Smirna, Sfântul Policarp a rămas orfan de mic și a fost crescut de o văduvă credincioasă, prin sfatul unui înger. După moartea acesteia, tânărul începe să se îngrijească de cei bolnavi, fără a mai lua seama la cele lumești. Apropiat fiind de Sfântul Vucol, ajunge să îl înlocuiască pe scaunul arhieresc al Smirnei, după moartea cuviosului, arătându-i-Se Însuși Mântuitorul. Ajungând împărat Marcus Aurelius, păgân care ordonase persecuția creștinilor, a poruncit ca Sfântul Policarp să fie prins. Adus la judecată, sfântul și-a mărturisit cu toată puterea credința, iar pentru acest lucru a fost condamnat să fie ars de viu. Flăcările, însă, nu l-au atins, ci s-au ridicat deasupra capului său în formă de boltă. Atunci a fost înjunghiat, iar șuvoiul de sânge a stins focul. Dându-și sufletul în mâinile Domnului, trupul său a fost incinerat, credincioșii din Smirna strângând rămășițele cu grijă și cinstindu-le.

Slujitor în taină al Domnului, Sfântul Tarasie a ajuns, la îndemnul împărătesei Irina, să fie patriarh, dar nu a primit acest lucru oricum, ci a pus condiția să fie întrunit Sinodul Ecumenic și să fie îndepărtată, astfel, erezia iconoclastă, ceea ce s-a și întâmplat.  Născut la Constantinopol, Sfântul Tarasie a urmat exemplul tatălui său și a ajuns la dregătoria de sfetnic împărătesc, dar în taină Îi slujea Domnului, fiind aprinsă inima lui de o puternică evlavie. Fiind o perioadă grea pentru Biserică, ereticii luptându-se împotriva cinstirii icoanelor, însăși împărăteasa Irina l-a îndemnat pe Sfântul Tarasie să accepte slujirea de patriarh. Acesta a făcut precum a fost îndemnat, dar a pus o condiție: aceea de a se întruni Sinodul, pentru a fi îndepărată erezia iconoclastă. Așa a fost convocat cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, care a stabilit faptul că nu se cinstește icoana, ci chipul înfățișat pe ea. După 22 de ani în care a condus Biserica, Sfântul Tarasie s-a mutat la cele veșnice, fiind în deplină pace.

Cunoscută drept cea care vorbit cu Domnul Iisus Hristos la puțul lui Iacov și a crezut în El, iar în ziua Cincizecimii a fost botezată de către Sfinții Apostoli împreună cu cei doi fii ai ei și cele cinci surori, Sfânta Fotini a urmat exemplul apostolicesc și a propovăduit din țară în țară, întorcându-i pe mulți de la păgânătate la creștinism. Fiind prigoană mare împotriva creștinilor din porunca împăratului Nero, Fotini și fiii săi, Iosi și Victor, nu s-au speriat de acest lucru, ci mergeau și propovăduiau dreapta credință. Aflând împăratul despre acest lucru, a cerut ostașilor să meargă la Roma și să îi aducă la el pe toți creștinii pe care îi găsesc acolo. Arătându-Se Domnul și schimbând numele lui Victor în Fotinos, ca unul care îi va lumina pe mulți, l-a văzut și Sfânta Fotini și a pornit spre Roma, pentru a mărturisi iubirea ei de Dumnezeu, alături de copiii ei și de mulțime. Și cum nu au dorit să se lepede de Dumnezeu, împăratul a poruncit să fie chinuiți, fiind loviți cu ciocanele, dar trupurile lor păreau neatinse și nici mâinile nu le-au putut fi tăiate, deși chinuitorii loveau de ore în șir și se schimbaseră în trei ture. Și nici cu întemnițarea sau cu bogățiile nu a reușit împăratul să le amăgească sufletele, așa că a poruncit să fie cu toții arși de vii, dar mucenicii au stat trei zile în cuptor și erau nevătămați. Atunci a vrut păgânul să îi otrăvească, dar până și vrăjitorul s-a întors la Hristos, văzând că aceștia nu au murit. Și au fost supuși la multe încercări de moarte, să li se taie venele, să fie arși cu plumb topit, să fie spânzurați și aruncați printre șervi veninoși, dar toate în zadar, căci Domnul li se arăta lor și îi îmbărbăta. Și după trei ani de stat în temniță era acolo o lumină și un miros de bună mireasmă, iar ei întregi și sănătoși, încât alergau la ei mulți oameni, ca să fie botezați. Mâniindu-se împăratul, i-a spânzurat cu capul în jos și i-a ținut așa vreme de șapte zile, iar când s-au dus să îi dezlege, slujitorii au orbit. Vindecându-le Domnul rănile mucenicilor, Sfintei Fotini i-a fost milă de slujitori și, prin rugăciunile ei, aceștia și-au recăpătat vederea și s-au întors la Hristos. Așa că mucenicilor le-a fost jupuită pielea și au fost rupți în două și aruncați, iar Sfânta Fotini, rămasă ultima, a răbdat cu vitejie jupuirea pielii, încât Domnul a făcut-o sănătoasă din nou. Iar după multe zile în care aceasta L-a lăudat, și-a dat sufletul în mâinile Lui.

Sfântul Rafail a rămas în New York învăţând, propovăduind, sfătuind şi săvârşind dumnezeieştile slujbe, până ce au început să curgă chemări şi invitaţii de la comunităţile de arabi creştin-ortodocşi, răspândite de-a lungul Statelor Unite şi Canadei. După ce a auzit chemarea lor – „vino şi ne ajută” (Fapte 16, 9) –, Sfântul Rafail a decis să facă prima dintre numeroasele sale călătorii misionare. În vara lui 1896 a părăsit New York-ul, însoţit de Abdou Lutfy, vicepreşedintele Societăţii de Binefacere, şi a vizitat treizeci de oraşe situate între New York şi San Francisco. De vreme ce mulţi dintre sirieni îşi schimbau domiciliul, părăsind casele mărginaşe ale Manhattanului de jos pentru apartamentele Brooklynului, Sfântul Rafail a ales să treacă de cealaltă parte a râului East River şi să trăiască în mijlocul oamenilor săi, închiriind o cameră de pe Strada Pacific nr. 120. Turma sa a devenit martorul său, „şi Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt şi cât de drept şi fără de prihană s-a purtat cu voi credincioşii; ca un părinte cu copiii săi” (I Tesaloniceni 2, 10-11). Cu adevărat, Evanghelia a fost la el „nu numai în cuvânt, ci şi întru putere şi în Duhul Sfânt şi în deplină încredinţare”, şi s-au făcut următori ai lui şi ai Domnului, „primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt” (I Tesaloniceni 1, 5-6). Mai important, chipul deosebit de evlavios în care Sfântul Rafail săvârşea dumnezeieştile slujbe a devenit mlădiţa în jurul căreia s-a înfăptuit sporirea duhovnicească a comunităţii siriene ortodoxe. Sfântul Rafail a rămas în New York învăţând, propovăduind, sfătuind şi săvârşind dumnezeieştile slujbe, până ce au început să curgă chemări şi invitaţii de la comunităţile de arabi creştin-ortodocşi, răspândite de-a lungul Statelor Unite şi Canadei. După ce a auzit chemarea lor – „vino şi ne ajută” (Fapte 16, 9) –, Sfântul Rafail a decis să facă prima dintre numeroasele sale călătorii misionare. În vara lui 1896 a părăsit New York-ul, însoţit de Abdou Lutfy, vicepreşedintele Societăţii de Binefacere, şi a vizitat treizeci de oraşe situate între New York şi San Francisco. Nu a rămas într-un singur loc pentru mai mult de patru zile şi adesea făcea popas mai puţin de douăzeci şi patru de ore înainte de a porni din nou la drum. În timp ce vizita aceste oraşe şi ajuta la întemeierea/ stabilirea comunităţilor de sirieni ortodocşi, Sfântul Rafail a săvârşit cununii, botezuri, mirungeri, pentru cei al căror botez fusese înfăptuit de neortodocşi, a spovedit, a săvârşit Sfânta Liturghie în încăperi pline de credincioşi care veniseră să primească Tainele de viaţă-făcătoare. După fiecare Liturghie rostea pentru poporul său flămând după cele duhovniceşti predici lungi, arzătoare, cuvintele sale având puterea să insufle nădejde şi curaj. În fiecare comunitate pe care a vizitat-o, se spune că „a fost întâmpinat ca şi cum ar fi fost Hristos Însuşi”. (Basil Essey, Episcop de Wichita, Sfântul Rafail, Episcop de Brooklyn, „Păstorul cel bun al oilor pierdute în America” (8 noiembrie 1860 – 27 februarie 1915), traducere de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 43-44)

Convertind neamul goților de la erezia lui Arie la credința în Dumnezeu, Sfântul Leandru era înzestrat cu o inteligență aparte, fiind de toți plăcut la cuvânt. S-a remarcat nu doar prin viața sa îngerească, ci și prin felul în care îi învăța pe cei rătăciți. Născut în Cartagina, Sfântul Leandru a ales să pășească pe calea călugăriei și să îi urmeze Domnului, fiind ridicat la rangul de episcop. Răspândind credința sobornicească în Apus, i-a convertit pe mulți dintre cei eretici, iar pe frații săi ‒ și ei ajunși tot sfinți, Isidor al Sevillei, Fulgențiu și Florentina ‒ i-a îndrumat spre monahism, fiindu-le exemplu. Deși a scris multe lucrări pentru cei care nu au avut șansa de a fi contemporani, nu s-au mai păstrat decât două: Despre rânduiala fecioarelor și disprețuirea celor lumești și Omilie despre biruința Bisericii. 

Călătorind împreună pe calea către Dumnezeu, Sfinții Gherman și Ioan Casian au învățat rugăciunea neîncetată de la părinții anahoreți din Egipt, iar apoi s-au călugărit la o mănăstire din Dobrogea. După aceea au propovăduit dragostea de Dumnezeu în Italia și Galia, învățându-i pe cei care abia pășeau pe același drum. Născuți în secolul I în nordul Dobrogei, în același sat, Sfântul Gherman și Sfântul Ioan Casian au pus bazele învățăturii în Casimcea și pe lângă Episcopia Tomisului. Apoi au plecat la Constantinopol și au ales calea monahismului, venind la una dintre mănăstirile din sudul Dobrogei. Iarăși plecând în Egipt, pe malul Nilului, au învățat de la anahoreți traiul, dobândind darul rugăciunii neîncetate. Închinându-se apoi la mormântul Mântuitorului, au petrecut o vreme într-o mănăstire din Constantinopol, fiind hirotoniți de Sfântul Ioan Gură de Aur, în apărarea căruia aveau să vină mai târziu. Sfântul Ioan Casian a devenit, astfel, diacon, iar Sfântul Gherman, preot. După ce a întărit credința în Dobrogea, Italia și Galia, Sfântul Gherman, ajuns în Roma, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Iar Sfântul Ioan Casian, hirotonit și el preot la Roma, a mers în sudul Galiei, unde a înființat Mănăstirea „Sfântul Victor”, pentru bărbați, și Mănăstirea Mântuitorului Hristos, pentru fecioare, povățuindu-i pe cei care îi cereau acest lucru. Stăruind în dreapta credință, a trecut cu pace la cele veșnice, sfintele sale moaște aflându-se în Mănăstirea „Sfântul Victor”.

Într-o noapte, Sfântul Martirie a văzut în vis chipul Fecioarei Maria plutind pe apă. Sfântul Arhanghel Gavriil l-a chemat să meargă să găsească sfânta icoană. Într-adevăr, coborând spre lac a văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu plutind pe apă. A luat-o cu evlavie și venerație și a dus-o la locul său de asceză. Sfântul Cuvios Martirie s-a născut în orașul Veliki Luki, Rusia, în secolul al XVI-lea, primind la botez numele de Mina. Părinții lui, Cosma și Ștefanida, au murit când el avea doar zece ani. A fost crescut de tatăl său duhovnicesc, un preot al Bisericii Bunei Vestiri din orașul natal. Acesta s-a hotărât să se călugărească la Mănăstirea Sfintei Treimi. Sfântul și-a vizitat în mod regulat bătrânul și nu după mult timp intră și el în viața monahală în aceeași mănăstire, primind la călugărie numele de Martirie. Sfântul mânca doar o dată pe zi. După slujbele din biserică își făcea rugăciunea în chilie, apoi lucra în timpul nopții la măcinat porumb. După șapte ani de asceză și rugăciune, Cuviosul, cu binecuvântarea părintelui său duhovnic, a luat cu el Icoana Sfintei Treimi și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Tihvin și s-a retras pe Insula Zelenom (Insula Verde), trăind aici în deplină asceză. Pe insulă a întemeiat o mănăstire în cinstea Maicii Domnului. Aspră și dureroasă era viața călugărului în pustie, dar nici frigul, nici privarea, nici fiarele sălbatice, nici viclenia vrăjmașului nu au putut să-i zdruncine dorința de a sluji Domnului. Într-o noapte, Sfântul Martirie a văzut în vis chipul Fecioarei Maria plutind pe apă. Sfântul Arhanghel Gavriil l-a chemat să meargă să găsească sfânta icoană. Într-adevăr, coborând spre lac a văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu plutind pe apă. A luat-o cu evlavie și venerație și a dus-o la locul său de asceză. În anul 1570, Sfântul Martirie a fost hirotonit presbiter de către Arhiepiscopul de Novgorod și a fost numit stareț în anul 1582. Sfântul Martirie a adormit întru Domnul în anul 1603, strigând către Dumnezeu pentru ultima dată: „Doamne, dă pace tuturor creștinilor ortodocși”.

Luat în robie de către turci, Sfântul Agapie a fost eliberat în chip minunat de către Maica Domnului și înapoiat starețului său. Văzându-l în Sfântul Munte, bătrânul l-a certat aspru pentru că i-a părăsit în acest fel pe stăpânii lui și l-a trimis înapoi. Ascultând întocmai, Sfântul Agapie a mers la musulmani și, auzind aceștia cele povestite, s-au întors cu el în Sfântul Munte, călugărindu-se toți. Viețuind în secolul al XVIII-lea, alături de starețul său, în chilia „Sfânta Treime” a schitului athonit Colciu, Sfântul Agapie a fost luat în robie de către pirații turci, în urma unei incursiuni. Vreme de 12 ani a slujit stăpânilor săi musulmani precum Îi slujea lui Dumnezeu, așa că avea cea mai multă îngăduință din partea lor. Într-o zi, a fost eliberat în chip minunat de către Maica Domnului și adus înapoi la starețul său. Văzându-l în Sfântul Munte, bătrânul l-a certat aspru pentru că își părăsise în acel fel stăpânii și l-a trimis înapoi la turci. Fără să se împotrivească sau să cârtească, ucenicul a ascultat întocmai, așa încât, ajuns înapoi la turc, acesta s-a minunat de cele povestite și împreună cu toată familia sa a cerut să știe mai multe despre Dumnezeu. Dragostea pe care i-o purta Sfântul Agapie Domnului i-a cuprins și pe musulmani, încât sfântul s-a întors din nou la starețul său, dar de această dată cu tot cu stăpânul lui turc și cei doi fii ai săi, rămânând cu toții în Sfântul Munte, ca monahi, până la cea din urmă suflare.

Rămas văduv de tânăr, Sfântul Nicolae Planas a slujit Sfânta Liturghie vreme de 50 de ani în fiecare zi, iar apoi mergea din casă în casă, pentru a ajuta cu milostenie familiile sărace și mai ales pe văduvele tinere pe care voia, astfel, să le ferească de la căderea în păcate pentru bani. Adesea Dumnezeu făcea minuni prin el, dar Sfântul Nicolae, fără a avea o conștiință a sfințeniei sale, vărsa multe lacrimi pentru păcatele lui, ținându-și inima în durere, iar zâmbetul îl avea doar pentru bucuria celorlalți. Născut în insula Naxos în secolul XIX, Sfântul Nicolae Planas a crescut cu inima aprinsă de dragostea pentru Dumnezeu. Căci petrecea ore în șir într-un paraclis al Sfântului Nicolae aflat pe moșia părinților și cânta tot ce știa la vremea aceea, fără a ține cont de orele trecute, și nici de sete sau foame. După moartea tatălui s-a mutat cu familia la Atena și apoi s-a căsătorit, având un fiu. Mai târziu a fost hirotonit diacon și preot, iar după moartea soției a slujit timp de 50 de ani în fiecare zi, fără a se îmbolnăvi vreodată. După slujbe, propovăduia iubirea Domnului din casă în casă, iar seara și-o încheia la priveghere. Nu mânca decât la finalul zilei, „hrana” lui fiind miile de pomelnice pe care le purta la el mereu și pe care le pomenea la fiecare Proscomidie. Se îngrijea de familiile sărace și mai ales de văduvele tinere, ca să nu recurgă la păcate, pentru bani. Și cu toate că ducea o viață sfântă, în cea mai adâncă smerenie, ochii lui erau înlăcrimați adesea pentru păcatele sale, iar după jumătate de veac de slujire în inima Atenei a trecut la cele veșnice, trupul său fiind găsit apoi nestricat.

Și s-a făcut cutremur mare, iar sfinții erau dezlegați și nevătămați și li s-a arătat Domnul dimpreună cu îngerii și cu Sfântul Teodor, întărindu-i. Și iarăși s-a făcut cutremur, încât idolul Artemidei s-a sfărâmat în bucăți, iar glas din cer s-a auzit spunând că acel loc va fi de atunci biserică. Eutropiu și Cleonic, fiind prieteni apropiați ai Sfântului Mucenic Teodor Tiron, și Vasilisc, fiind nepot al sfântului, au rămas întemnițați după uciderea Cuviosului Teodor Tiron și au fost chemați la judecată de noul ighemon. Prin porunca împăratului Maximian, cei care refuzau să se lepede de Hristos erau chinuiți până la moarte. Și s-au bucurat sfinții și mergeau de parcă se duceau către nuntă, căci le grăise glas din cer, cum că nu se vor despărți, până ce nu vor veni toți lângă Mucenicul Teodor Tiron. Și întrebându-l mai întâi pe Sfântul Eutropiu dacă nu dorește a se închina zeilor, acesta a început să îi defaime pe idoli, încât a fost bătut cu putere peste gură, iar mâinile celor care l-au lovit au putrezit. Apoi Sfinții Cleonic și Vasilisc au fost bătuți încât bucăți din trupul lor cădeau pe pământ, dar ei răbdau totul cu vitejie. Și s-a făcut cutremur mare, iar sfinții erau dezlegați și nevătămați și li s-a arătat Domnul dimpreună cu îngerii și cu Sfântul Tedor, întărindu-i. Și iarăși s-a făcut cutremur, încât idolul Artemidei s-a sfărâmat în bucăți, iar glas din cer s-a auzit spunând că acel loc va fi de atunci biserică. Și fiind legați cei trei sfinți, singuri s-au dezlegat, cu puterea lui Dumnezeu, și și-au turnat căldările cu pucioasă fierbinte, dar aceasta curgea ca apa. În cele din urmă, i-au răstignit ostașii, iar glasul din cer i-a chemat în Împărăție, încât sfinții Eutropiu și Cleonic și-au dat sufletele în mâinile Domnului, iar Sfântul Vasilisc a murit tăiat de sabie, după ce a mai petrecut o vreme în temniță. Și fiind îngropate trupurile lor cu cinste de către creștini, se săvârșeau acolo multe minuni și vindecări.

După ce a murit Sfântul Gherasim, leul nefiind prezent, l-a găsit îngropat când s-a întors și a început să strige cu putere, încât nimeni nu îi putea alina durerea și a murit îndată deasupra mormântului starețului. Originar din părțile Lichiei, Sfântul Gherasim s-a născut în secolul al IV-lea și a pășit de mic pe calea către Dumnezeu, primind chipul îngeresc. A petrecut o vreme în pustia Tebaidei, după care s-a întors în patria sa, iar în cele din urmă și-a făcut locaș în pustia Iordanului. Înșelat fiind, a căzut din dreapta credință și a crezut în eresul lui Eutihie, dar, prin ucenicia la Cuviosul Eftimie, și-a dat seama de greșeala lui și s-a întors la Dumnezeu. Și avea 70 de călugări pe care îi învăța să Îi slujească Domnului, cinci zile pe săptămână petrecând în tăcere și lucrând cu mâinile, rugându-se și postind aspru, fără a face focul în chilii. Iar sâmbăta și duminica se întâlneau cu toții la slujbe și primeau hrană și vin din partea celor care veneau la mănăstire. Iar în Postul Mare, Sfântul Gherasim mergea împreună cu fericitul Chiriac în pustia Ruva, cea în care sălășluia și Cuviosul Eftimie uneori. În momentul în care Cuviosul Eftimie s-a mutat la Dumnezeu, Sfântul Gherasim a cunoscut acest lucru, văzând îngerii care îi duceau sufletul, așa că a mers și i-a îngropat trupul. Printre „ucenicii” Sfântului Gherasim se număra și o fiară, un leu care i-a slujit precum un om. Căci fiind leul rănit, a venit la sfânt să îi scoată spinul din picior, iar după ce a fost vindecat, nu l-a mai părăsit pe Cuviosul Gherasim. Într-o zi, leul a adormit la soare, iar catârul pe care i-l dăduse starețul în grijă a fost luat de un trecător. Întorcându-se mâhnit, leul a preluat de atunci sarcina catârului pe care Sfântul Gherasim credea că l-a mâncat, așa că i se punea pe spinare un vas mare cu care se aducea apă în mănăstire, până când un om s-a milostivit și a dat starețului bani să cumpere un alt catâr. La scurtă vreme, omul care furase primul catâr a trecut pe acolo și, recunoscând leul că acela e catârul pe care îl pierduse, a mugit, de l-a speriat pe om și a recuperat catârul, cu tot cu trei cămile. Mergând împreună la stareț, a văzut sfântul că îl ocărâse degeaba pe leu, căci nu mâncase catârul, și i-a pus de atunci numele Iordan. După ce a murit Sfântul Gherasim, leul nefiind prezent, l-a găsit îngropat când s-a întors și a început să strige cu putere, încât nimeni nu îi putea alina durerea și a murit îndată deasupra mormântului starețului.

Curat cu inima și iubitor de Dumnezeu, Sfântul Conon se ocupa doar de grădina sa, lucrând cu mâinile, și rugându-se. Chemat la judecată de ighemonul care dorea să-l facă să se lepede de Dumnezeu, sfântul nu a dorit să meargă, dar fiind dus cu forța, a fost chinuit până la moarte. Născut în Nazaretul Galileii, în secolul al III-lea, Sfântul Conon a venit în cetatea Carmila și și-a făcut aici gospodărie, îngrijindu-și cu mare drag grădina. Nu învățase carte, dar era nevinovat cu inima și se ruga neîncetat la Dumnezeu. Auzind ighemonul despre el, iar în acea vreme fiind dată poruncă pentru prigonirea creștinilor, l-a chemat la judecată. Dar sfântul nu a dorit să meargă, spunând că el nu are de ce să se adune cu cei care nu cred în Hristos. Fiind luat cu forța, i-au fost bătute piroane de fier în picioare și a fost obligat să alerge înaintea caretei ighemonului, până când a căzut în genunchi și și-a dat sufletul în mâinile Domnului. 

Fiind luați în sclavie de către musulmani, cei 42 de mucenici nu au cedat, vreme de șapte ani, ademenirilor și amenințărilor păgâne și nu s-au lepădat de Dumnezeu, motiv pentru care au fost uciși de sabie. Conducători ai armatelor împăratului bizantin Teofil din secolul al IX-lea, cei 42 de mucenici au fost luați în sclavie atunci când musulmanii au asediat orașul Amoreea. Întemnițați timp de șapte ani, vreme în care toți ceilalți creștini închiși au fost uciși, comandanții au rezistat la toate ademenirile și amenințările musulmanilor de a se lepăda de dreapta credință, dar nu au cedat. Prin urmare, li s-au tăiat capete și, fiindu-le aruncate trupurile în Eufrat, s-au găsit imediat pe lângă mal, de cealaltă parte, întregi, capul fiecăruia lipindu-se de trup, de parcă nici nu ar fi fost tăiat. Și le-au luat credincioșii și le-au îngropat cu cinste, dând slavă Domnului pentru biruința mucenicilor.