Numele meu este Silvia, sunt din București, și vă scriu pentru că i-am promis Maicii Domnului că voi da mărturie despre ajutorul său minunat. În luna mai a acestui an am aflat că sunt însărcinată şi, din acel moment, a început să îmi fie foarte frică să nu pierd sarcina, întrucât ne dorim foarte mult să avem copii. Eram cuprinsă de o mare teamă şi nelinişte şi mergeam mereu să mă închin la Biserica Rusă – Paraclis Universitar, din Bucureşti, une se află o copie a icoanei Maicii Domnului Pantanassa adusă de la Mănăstirea Vatoped din Grecia. Citeam şi acasă acatistul icoanei în fiecare zi, împreună cu acatistul şi paraclisul Sfântului Efrem cel Nou, grabnicul ajutător şi făctăor de minuni, ocrotitorul copiilor născuţi şi nenăscuţi. De câte ori mergeam acolo să mă închin, simţeam că mă liniştesc şi căpătam multă încredere în ajutorul Maicii Domnului. Momentele de nelinişte reveneau, însă, şi adeseori plângeam ca să mă liniştesc. Într-o zi, fiind la serviciu, am început să plâng şi să o rog din inimă pe Maica Domnulu să nu mă lase, să fie bebeluşul bine şi să ne bucurăm de el. Strigam, efectiv, în gândul meu, cu toată puterea: „Măicuța Domnului, să nu mă lasi!”. Și de fiecare dată auzeam o voce care îmi răspundea, parcă: „N-am să te las!”. La început nu am mi-am dat seama pentru că eu strigam în durerea mea, dar după câteva minute am realizat că primeam acest răspuns la fiecare strigare. Înainte de ecografia din primul trimestru am mers iarăşi să mă rog la icoana Maicii Domnului de la Biserica Rusă şi i-am promis că, dacă totul va fi bine, voi aduce flori la icoana sa şi voi scrie către redacţia dumneavoastră pentru ca toţi cei care au nevoie de ajutor să se roage din inimă, iar Maica Domnului şi sfinţii la care au evlavie îi vor ajuta. La ecografie, domnul doctor mi-a spus că nu am de ce să îmi fac griji pentru că, atât eu, cât şi bebeluşul, suntem bine. De atunci şi eu m-am liniştit şi am încredere că Măicuţa Domnului şi Sfântul Efrem, al cărui nume bebeluşul nostru îl va purta, ne vor ajuta în continuare, alături de ceilalţi sfinți cărora ne rugăm (Sfântul Spiridon, Sfântul Visarion, Sfânta Parascheva, Sfântul Stelian şi Sfinții Părinţi Ioachim şi Ana). „Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese ruşinat, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ci cerând dar bun, primeşte dăruirea după cererea cea de folos”, se spune în Paraclisul Maicii Domnului. Îndrăzniţi în rugăciune către Maica Domnului şi către Sfântul Efrem, mai ales cei care vă doriţi copii, iar rugăciunile voastre nu vor rămâne fără răspuns! (Mărturie trimisă redacției Doxologia de Silvia din Bucureşti)
Povestire despre mireasma răspândită de Sfânta Mână Dreaptă a Cinstitului Înaintemergător
Copleșit de această umbrire a harului Înaintemergătorului, au căzut în genunchi toți și au sărutat cu multă evlavie și bucurie Sfintele Moaște. În anul 1961, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august, când mănăstirea noastră săvârşeşte, după obicei, priveghere de toată noaptea, au participat, împreună cu noi, arhimandritul Heruvim Karabelas, ierodiaconul Pavel şi doi teologi, toţi din Pireu. Spre sfârşitul privegherii, când se cântă exapostilariile (exapostilarie – tropar care se canta inainte de „Laude”), se scoate de obicei prin uşa diaconească de miazănoapte Sfânta Mâna Dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, ţinută pe cap de preotul de rând. De data aceasta, preotul de rând era ieromonahul Pavel, înaintea căruia mergea paracliserul cu o lumânare aprinsă şi diaconul care o cădea. În acest timp, toţi cei patru amintiţi mai sus au simţit o bună mireasmă cerească, care se răspândea în valuri de la Sfânta Dreapta şi care le-au îndulcit sufletele şi inimile. Copleşit de această umbrire a harului Înaintemergătorului, au căzut în genunchi toţi şi au sărutat cu multă evlavie şi bucurie Sfintele Moaşte, mulţumindu-i şi proslăvindu-l din adâncul sufletelor lor pe cel mai mare născut din femei, pe slăvitul Înaintemergător şi Botezător al Domnului nostru. Fie ca, prin mijlocirile lui, să ne învrednicească Domnul de Împărăţia Sa cea cerească! Amin. (Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu–Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 158-159)
Minunea cu bărbatul care a cerut naștere de fii
După un an a venit iarăşi la mănăstire împreună cu soţia sa, ducând în braţe un băieţel şi spunându-le tuturor că acel prunc i l-a dăruit Dumnezeu pentru rugăciunile Cuviosului Părinte Alexandru, Făcătorului de minuni. Un anume Iacov, care locuia într-un oraş finlandez şi se distingea printr-o fire cucernică şi milostivă, nu avea copii (deoarece soţia lui nu născuse niciodată) şi, de aceea, se ruga neîncetat Domnului Dumnezeu să-i dăruiască un prunc de parte bărbătească pentru a moşteni întreaga lui avuţie. Auzind multe despre slăvitele şi nespusele minuni săvârşite la mormântul Cuviosului Părinte Alexandru, s-a gândit în sinea lui, zicând astfel: „Voi merge şi eu să mă închin înaintea sfântului şi minunatului său mormânt”. Era încredinţat că Dumnezeu, pentru rugăciunile plăcutului Său, îl va ajuta să dobândească cele dorite. Şi astfel, luându-şi toate cele necesare, a pornit pe drumul către Mănăstirea Preasfintei Treimi. Sosind la Mănăstirea Preasfintei Treimi, a căzut la mormântul Cuviosului şi cu lacrimi s-a rugat lui, zicând: „Miluieşte-mă, o, Cuvioase Părinte, robule cel ales al lui Hristos, Dumnezeului nostru, căci ştiu că ai dobândit har înaintea Lui şi toate câte le voieşti poţi să le ceri de la El şi nici un om care vine la tine nu pleacă ruşinat. Fă acum şi pentru mine o rugăciune să-mi dăruiască rod din pântecele neroditor al soţiei mele”. După aceea a sărutat cu cinste, cu frică şi cu evlavie icoana Cuviosului, care se afla la mormântul lui. Şi imediat s-a convins în sinea lui de ajutorul neîndoielnic al Sfântului, deoarece inima lui s-a umplut de credinţa şi de nădejdea că cererea lui nu a fost făcută în zadar şi, săvârşind un maslu, s-a întors cu bucurie la casa sa. După un an a venit iarăşi la Mănăstire împreună cu soţia sa, ducând în braţe un băieţel şi spunându-le tuturor că acel prunc i l-a dăruit Dumnezeu pentru rugăciunile Cuviosului Părinte Alexandru, Făcătorului de minuni. După ce au săvârşit un maslu de mulţumire şi au rânduit pentru obşte un mare ospăţ şi au făcut milostenie, s-au întors cu bucurie la casa lor, dând slavă şi mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Cuviosului Părinte Alexandru. (Sfântul Alexandru din Svir, Proorocul Sfintei Treimi, Editura Egumenița, 2009, p. 110)
Minunile Sfântului Nou Mucenic Ignatie
Monahul a atins pe cei doi suferinzi cu fesul Sfântului, chemându-l în rugăciune, şi de îndată – o, minune! – paraliticul s-a ridicat, iar demonizatul a scăpat de chinul său, spre slava lui Dumnezeu şi cinstirea Noului Mucenic. Amintim aici mărturiile unor scriitori iubitori de Dumnezeu din Constantinopol, care, din surse sigure, au cules informaţii despre minunile pe care le-a săvârşit Sfântul. Astfel, un oarecare creştin evlavios, înaintea sfârşitului mucenicesc al lui Ignatie, i-a dat acestuia o pungă cu galbeni, bani pe care Sfântul să-i folosească pentru nevoile lui. Când Ignatie a fost spânzurat, cine şi-ar fi închipuit că aceia care l-au chinuit nu-i vor găsi şi lua punga cu galbeni? Dar, minune! Punga s-a aflat deodată chiar la creştinul care i-o dăduse Sfântului. Acela a început a împărţi banii săracilor şi, vreme de mai multe zile, a văzut că oricât ar fi dat din pungă, aceasta nu se golea deloc. Alt creştin, atunci când Sfântul era spânzurat de copac, din multă evlavie, a intrat în tabăra paznicilor într-o noapte, când aceia dormeau şi, împungând cu un ac picioarele Sfântului, a îmbibat o batistă cu scumpul său sânge. După câteva zile, a observat cu mare uimire că urma de sânge de pe batistă era sub formă de cruce. A arătat batista mai multor creştini, toţi minunându-se de acel semn. În Galata, anume pe colina de pe partea de miazănoapte a Cornului de aur din faţa Constantinopolului, la Mănăstirea Kykkou, era un altar închinat Maicii Domnului. Într-o zi, doi bărbaţi au mers la acel altar – un demonizat şi un paralitic. Monahul care slujea acolo purta fesul Sfântului Ignatie, cel pe care Sfântul îl purtase în drumul său spre locul de execuţie şi pe care îl cumpărase de la unul dintre paznicii care-i păzeau trupul. Monahul a atins pe cei doi suferinzi cu fesul Sfântului, chemându-l în rugăciune, şi de îndată – o, minune! – paraliticul s-a ridicat, iar demonizatul a scăpat de chinul său, spre slava lui Dumnezeu şi cinstirea Noului Mucenic. Fie ca prin rugăciunile Sfântului Mucenic Ignatie să fim izbăviţi şi noi de toate ispitele şi să ajungem în Împărăţia Cerurilor, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. Amin. (Sinaxarul mare al lunii octombrie, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 188)
Sfântul Leon, episcopul Romei ‒ drumul spre sfințenie
Iubind de mic dreapta credință, Sfântul Leon a ajuns să fie conducător al creștinilor, reușind să lupte împotriva ereticilor printr-o scrisoare pe care însuși Sfântul Apostol Petru o îndreptase, printr-o minune. De neam din Italia, crescut și învățat în faptele bune creștinești, Sfântul Leon a ales să pășească pe calea cea duhovnicească, fiind mai întâi arhidiacon, iar apoi episcop al Romei. Rugându-se cu lacrimi și postind, a reușit să-l prefacă pe tiranul Atila din lup în oaie, convingându-l să nu atace Italia, ci să se întoarcă la locul său, căci și Sfinții Apostoli Petru și Pavel s-au arătat, pentru rugăciunile lui Leon. Luptând împotriva eresurilor lui Eutihie și Dioscor, a trimis scrisori împăraților și a reușit să adune cel de-al IV-lea Sinod în Calcedon, iar acolo s-a citit o epistolă a Sfântului Leon pe care însuși Sfântul Apostol Petru o îndreptase, scrisoarea fiind pusă înainte pe mormântul lui. Fiind adresată Sfântului Flavian, episcopul Constantinopolului, epistola îi rușina pe eretici, iar Evloghie, Patriarhul Alexandriei, îndrăgea mult cele scrise. După ce a trecut la cele veșnice, Sfântul Leon s-a arătat în vedenie patriarhului și i-a mulțumit pentru lupta lui cea bună, căci susținuse epistola și astupase gura ereticilor. Sfântul Leon și-a încheiat viața pe acest pământ, după ce 40 de zile a stat în post și rugăciune lângă mormântul Sfântului Apostol Petru, încuviințat fiind că i s-au iertat păcatele.
Viața Sfântului Iacob Netsvetov din Alaska
Sfântul Iacob Netsvetov din Alaska a fost primul preot creștin ortodox născut în America de Nord. S-a născut în 1802, în Insula Atka din Alaska, fiind fiul unui tată rus și al unei mame aleute. A fost ucenicul Sfântului Inochentie, Mitropolitul Moscovei, luminător al Siberiei și Americii. Sfântul Iacob Netsvetov din Alaska a fost primul preot creștin ortodox născut în America de Nord. S-a născut în 1802, în Insula Atka din Alaska, fiind fiul unui tată rus și al unei mame aleute. A fost ucenicul Sfântului Inochentie, Mitropolitul Moscovei, luminător al Siberiei și Americii. A urmat seminarul din Irkutsk, Siberia, Rusia, apoi s-a mutat înapoi în Alaska. Călătoria de la Irkutsk la Atka a durat un an de zile. La întoarcere și-a început lucrarea misionară în Insulele Aleutine, care se întindea pe distanţe de peste trei mii de kilometri. A călătorit îndelung, propovăduind Evanghelia lui Hristos în condiții foarte grele, clima dificilă, boală, foame şi oboseală. Sfântul Iacob a tradus Sfânta Scriptură și a pregătit eşantioane botanice din Alaska pentru muzeele din Sankt-Petersburg. A fost un neobosit traducător și educator, contribuind continuu la traducerea de texte în limbile din Alaska. De asemenea, a fondat școli bilingve. După moartea soției sale din 1836 s-a gândit să intre în monahism, dar Sfântul Inochentie l-a convins să nu facă acest pas. Astfel a fost trimis în călătorii misionare, oficiind Sfânta Liturghie în corturi și catehizând și botezând un număr nenumărat de nativi din Alaska. În 1994 a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA), ca „luminitorul poporului din Alaska”.
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, dacă vrei, fă o minune! Ajută-mă!”
În ziua următoare am mers din nou la biserică și m-am închinat Cinstitului Brâu. Am vorbit cu un preot despre tot ceea ce trăisem, despre minunea pe care am simțit-o. Uimitor pentru mine era că atâta timp cât vorbeam cu acel preot, plângeam. Plângeam ca un mic copil. Nu m-am simțit niciodată astfel. Auzisem în trecut de minuni, însă nu dădeam nici o importanță, iar acum trăiam eu însumi una! Aș dori să vă povestesc o minune ce mi s-a întâmplat în timpul venirii și șederii Cinstitului Brâu al Maicii Domnului în Edessa. De mai bine de 10 ani sunt chinuit de o problemă de sănătate, pe care medicii o numesc fistulă arteriovenoasă în afara carotidei. Această boală a dus la un anevrism de sânge care s-a canalizat pe partea dreaptă a feței. Astfel că a ajuns să se creeze o umflătură ce depășea 10 centimetri. Doctorii au caracterizat această boală ca fiind unică în periodicele internaționale de medicină și nimeni dintre ei – cel puțin în Grecia – nu și-a asumat operația. De curând am găsit medici dispuși să mă opereze, într-un spital în America, însă operația este foarte scumpă. Când a venit Brâul Maicii Domnului în Edessa, am mers să mă închin cu toată credința pe care-o aveam în suflet. Doar ce am ajuns în fața raclei și am spus înlăuntrul meu: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, dacă vrei, fă o minune! Ajută-mă!”. M-am închinat și am atins locul unde aveam acea problemă. Apoi, am stat în picioare pentru a urmări Sfânta Liturghie arhierească. La un moment dat, am simțit contracții în partea dreaptă a feței. Le simțeam pentru prima oară și erau atât de blânde, încât imploram să continue, pentru că, oricât ar părea de exagerat, simțeam că mă ajută ceea ce se întâmplă. Primul meu gând a fost: „Oare o fi ascultat Maica Domnului rugăciunea mea?”. Imediat am simțit o blândă destindere în acel loc al feței. Când am ajuns acasă am constatat un lucru uimitor. Pentru prima oară după trei ani, ochiul meu drept nu mai era presat de umflătură. Îl țineam cu totul deschis, nu cum era până atunci. Umflătura se micșorase și puteam să vorbesc mai bine; mai mult, nici gura nu mai era atât de strâmbă ca înainte. În același timp, nodul ce exista în afara carotidei acum dispăruse. Am discutat cu soția mea care a constatat și ea schimbarea. Am mulțumit Maicii Domnului și am vorbit despre minunea ce mi se întâmplase. În ziua următoare am mers din nou la biserică și m-am închinat Cinstitului Brâu. Am vorbit cu un preot despre tot ceea ce trăisem, despre minunea pe care am simțit-o. Uimitor pentru mine era că atâta timp cât vorbeam cu acel preot, plângeam. Plângeam ca un mic copil. Nu m-am simțit niciodată astfel. Auzisem în trecut de minuni, însă nu dădeam nici o importanță, iar acum trăiam eu însumi una! Am întâlnit mai apoi un prieten medic, care a observat diferența. I-am spus: „Este normal ca o formațiune care crește dintr-odată să dea înapoi, chiar și cu puțini centimetri?”. Mi-a răspuns că nu, arătându-se în mod special impresionat. Din punctul său de vedere, ca doctor, mi-a spus: „Este posibil ca organismul să dea un impuls pentru a se coagula punctul în care există problema”. După ce i-am explicat însă ceea ce se petrecuse, a rămas fără glas. Am continuat să merg în fiecare zi să mă închin Cinstitului Brâu al Maicii Domnului. Astăzi, când vă scriu, umflătura s-a micșorat și mai mult. Nu știu care va fi evoluția ei. Cu toate acestea întâmplarea pe care am trăit-o a fost o minune pentru mine și o voi spune totdeauna, slăvind harul Cinstitului Brâu. Nu m-a schimbat doar în privința problemei mele de sănătate, ci și ca om. Am simțit cum mă cuprind brațele Maicii Domnului. Mare este harul dat ei! Cu prețuire, Simeon și Sofia Slatinis
Degeaba eşti în pace cu toată lumea, dacă nu ai linişte în casa ta!
Unei familii cunoscută mie i s-a întâmplat următorul lucru: Soţia era însărcinată în ultimele luni. Odată, venind soţul de la muncă şi fiind obosit, s-a culcat. După câteva minute, soţia l-a trezit ca să o ajute la ceva. Atunci el s-a înfuriat că l-a trezit din somn şi a împins-o cu violenţă. Ea a căzut şi s-a lovit cu burta de pat. Din cauza durerii, a început să plângă în hohote, ţinându-se de burtă. Plângea şi se ruga. Soţul, nebăgând-o în seamă, s-a culcat înapoi. Nu după mult timp s-a trezit din nou, având dureri foarte mari la gât. Durerea îl lua din spate şi cobora spre umeri şi se mărea din ce în ce mai mult. Nu a putut dormi toată noaptea. Soţia îi făcea masaj ca să-i mai potolească durerile. În ziua următoare, nu a putut merge la muncă şi se simţea foarte rău. Din rânduiala lui Dumnezeu, în casa lor se afla un monah care era în trecere pe acolo. Cunoscând situaţia, l-a sfătuit pe soţ să se poarte mai blând cu soţia şi să-şi ceară iertare de la ea. Într-adevăr, seara, înainte de culcare, şi-a cerut iertare de la soţie, iar în ziua următoare a putut să plece liniştit la muncă fără să-l mai doară nimic. Aţi văzut cum Dumnezeu l-a pedepsit imediat pe soţ pentru nemilostivirea lui? Aici îmi amintesc de părintele Paisie Aghioritul care i-a zis unui om oarecare, ce dorea să audă un cuvânt de folos: „Îţi dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, dar cu soţia ta niciodată!”. Degeaba eşti în pace cu toată lumea, dacă nu ai linişte în casa ta! Părintele Pimen Vlad : Povestiri duhovnicești, Vol. I., Ed. Axa
În noaptea aceasta sunt 1 million de femei care plâng (Pr. Savatie Baștovoi)
Într-o reflecție profundă și emoționantă, Părintele Savatie Baștovoi aduce în atenția cititorilor o realitate adesea ascunsă în tăcerea nopții – suferința discretă a milioane de femei. În volumul său „Cartea despre femei”, autorul așterne cuvinte care tulbură și trezesc conștiințe, descriind cu sensibilitate durerea nevăzută care bântuie casele lumii. Părintele Savatie Baștovoi afirmă: „În noaptea aceasta sunt un million de femei care plâng. Pentru multe dintre ele plânsul a devenit ceva obișnuit. Unele tocmai au citit o carte, altele s-au despărțit de un suflet drag, unele tocmai au născut. Cineva, pe care l-au iubit, astăzi a ieșit din viața lor, lăsând în urmă o dâră de amărăciune. Sunt un milion de case, cu un milion de paturi, în care plâng în fiecare noapte un milion de femei. Pentru unele luna abia răsare, pentru altele soarele a asfințit. Pentru că pământul e rotund și lumina alunecă peste el ca o apă înceată, picurând pe creștetul celor un milion de femei care plâng. Mă veți întreba de unde știu de taina celor un milion de femei care plâng, mă veți întreba dacă știu asta cu adevărat. Știu, vă voi spune, pentru că m-am furișat de după pernă, pentru că am zburat în jurul pământului, pentru că n-am putut să dorm în acea noapte în care un milion de femei plângeau cu luminile stinse și pentru că una dintre ele este mama mea.” Prin această mărturisire lirică și duhovnicească, Părintele Savatie Baștovoi nu doar că scoate la lumină suferința tainică a femeilor, ci o înnobilează cu tandrețe și recunoaștere. Cuvintele sale devin o rugăciune nerostită pentru fiecare lacrimă vărsată în întuneric, pentru fiecare inimă frântă care, în tăcerea nopții, continuă să bată, neștiută de lume.
Rugăciune pentru bolnavul căzut în deznădejde
Doamne, Dumnezeule al părinţilor noştri, Care dăruieşti pace multă celor ce iubesc legea Ta, ai grijă de robul Tău cel bolnav care este greu încercat de deznădejde. Nori negri s-au abătut asupra sufletului său şi nu mai vede razele iubirii Tale. Cugetul său s-a întunecat şi nu se mai împărtăşeşte de lumina Ta. O, amară deznădejde! Crudă fiară care se năpusteşte asupra sufletului ca asupra unui pui lipsit de apărare! Numai Tu ştii, Atotştiutorule, câţi şi-au pus capăt zilelor din această pricină, câţi oameni au fost aruncaţi de acest duh rău în adâncurile iadului. Să nu îngădui ca făptura Ta să fie înghiţită de moarte, ci să fie ridicată prin puterea Ta. Dăruieşte şi lui şi nouă, Doamne, roadele Duhului Tău cel Sfânt, care sunt pacea, dragostea, îndelunga răbdare, credinţa, blândeţea, înfrânarea şi curăţia, ca atunci când vom părăsi această lume să intrăm în odihna Ta cea cerească. Amin!
Nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu
La 14 ianuarie 2009, în liniștea de iarnă a Munților Stânișoarei, în chilia sa de la Mănăstirea Petru Vodă, părintele arhimandrit Iustin Pârvu a rostit un cuvânt cu o greutate profetică, adresat poporului român aflat, potrivit spuselor sale, „în pragul vremurilor de mucenicie”. Vorbele sale au sunat ca o chemare la trezvie, la curaj și la apărarea valorilor ortodoxe în fața noilor realități tehnologice și politice, pe care le-a interpretat ca făcând parte dintr-un plan global de control și depersonalizare. Cu o luciditate de martor al suferințelor din temnițele comuniste și cu o iubire arzătoare pentru neamul românesc, părintele Iustin a tras un semnal de alarmă asupra pericolelor pe care le vedea în noile măsuri legate de supravegherea biometrică și însemnarea cetățenilor. Lucrarea acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea (fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” (Apocalipsa 13, 16-17). Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”. (Faptele Apostolilor 5, 29) De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii? „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, şi tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe. Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care
Sfânta Muceniță Filoteea din Atena ‒ drumul spre sfințenie
Îndurând traiul alături de un soț rău și necredincios, după moartea acestuia Sfânta Filoteia a construit două mănăstiri, luptând împotriva robiei și salvând oamenii din mâinile turcilor. În cele din urmă, sfânta a fost prinsă și torturată, la scurt timp trecând la cele veșnice. Născută după multele rugăciuni ale mamei sale către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Sfânta Filoteea a fost crescută în dreapta credință, iar la vârsta de 12 ani a fost dată spre căsătorie. Soțul ei, un om rău și necredincios, o bătea adesea, dar ea le-a îndurat pe toate, rugându-se pentru el. După trei ani, soțul ei a murit, iar Cuvioasa a înființat o mănăstire de maici, fiind prima tunsă în monahism, cu numele de Filoteea. Atenienii fiind sclavi turcilor pe atunci, sfânta făcea tot ce putea pentru a-i elibera pe frați din robie, așa că a adăpostit patru femei care reușiseră să fugă. Turcii s-au năpustit atunci în mănăstire și au bătut-o pe sfântă, au închis-o, după care au eliberat-o, amenințând-o că dacă nu se leapădă de Dumnezeu, va fi tăiată în bucăți. Dar cuvioasa și-a urmat drumul, construind încă o mănăstire într-o suburbie a Atenei, în Patesia, petrecând în post și rugăciune, împreună cu surorile duhovnicești. În cele din urmă, a fost prinsă de turci și torturată, iar la scurt timp și-a dat sufletul în mâinile Domnului, sfintele sale moaște fiind duse în catedrala din Atena.
Toţi aceia pe care îi numim astăzi „morţi” nu sunt deloc morţi
În scrierile sale despre taina luminii care izvorăște în fiecare Sâmbătă Mare din Mormântul Domnului, cercetătorul Haralambie K. Skarlakidis aduce în prim-plan o viziune profundă și duhovnicească asupra morții și vieții veșnice. Într-un fragment extras din volumul „Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos”, autorul dezvoltă ideea că ceea ce noi numim moarte este, de fapt, o trecere firească spre o altă etapă a existenței, în care sufletul omului își continuă călătoria și ucenicia spre îndumnezeire. „În ziua cea slăvită a celei de a Doua Veniri a lui Hristos, va avea loc învierea tuturor morţilor, pentru ca după aceea să urmeze Judecata cea de Apoi a întreg neamului omenesc. Aşa cum a înviat Hristos împreună cu Trupul Său, tot astfel şi morţii vor învia împreună cu trupurile lor. Însă aceste trupuri nu vor mai fi supuse niciunei stricăciuni, pentru că vor avea ca model Trupul lui Hristos cel Înviat. Toţi aceia pe care îi numim astăzi „morţi” nu sunt deloc morţi. Toţi cei care au plecat din această viaţă, fie în zilele noastre, fie în trecutul îndepărtat, sunt cu adevărat vii, mult mai vii decât suntem noi. Lumea morţilor nu este a lor, ci a noastră, deoarece omul care trăieşte fără valori şi idealuri, fără dragoste şi virtute, este în esenţă un viu mort. Dimpotrivă, lumea lor, lumea celor păruţi morţi este plină de viaţă şi lumină. După moarte, trupul omului se descompune şi elementele lui materiale se întorc în pământ, însă sufletul lui călătoreşte tocmai în direcţie opusă. Continuă călătoria lor şi ucenicia lor în următoarea clasă a şcolii care se numeşte Viaţă. Aşa cum sămânţa este îngropată în pământ ca să răsară o nouă plantă, tot astfel şi omul venind pe lume „este îngropat” ca să răsară după moartea lui un om nou nestricăcios în Cer. Cel mort plecând din această viaţă nu are dreptul să ia cu el absolut nimic, ci le lasă pe toate aici. Numai un lucru ia cu el: faptele lui. Aceste fapte vor constitui „materialele” din care se va construi viitoarea sa locuinţă. De aceea şi Iisus îi îndeamnă pe oameni să-şi facă vistierii în ceruri: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6. 19-21). În locul unele sunt duşi „morţii” după moartea lor, ei continuă să înveţe şi să lucreze duhovniceşte şi, desigur, să mijlocească pentru cei rămaşi pe pământ. În acest loc ceresc există „difuzoare” foarte bune şi gândurile noastre îndreptate spre ei se aud foarte clar. La fel şi tânguirile şi suspinele care atunci când sunt prelungite şi necurmate, îi fac să sufere. Locul în care se află este întotdeauna corespunzător şi potrivit cu faptele lor şi după ce trec printr-o primă judecată, aşteaptă Judecata de Apoi, care va fi şi pentru ei şi pentru noi şi se va petrece la a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci toţi drepţii vor fi răsplătiţi din nou. Mormântul fiecărui mort constituie, în esenţă, o uşă prin care omul trece de la moarte la viaţă. Şi în acest fel viaţa dobândeşte un sens diferit. Nu ne-am născut ca să murim şi nu trăim ca să murim, ci trăim ca să participăm, după moarte, la o viaţă veşnică. Trăim ca să dobândim o moştenire nestricăcioasă care se păstrează în Ceruri. Pentru că omul nu moare niciodată, ci călătoreşte de la moarte spre adevărata viaţă.” Privind moartea nu ca pe un sfârșit, ci ca pe o poartă către o existență mai profundă, Haralambie K. Skarlakidis oferă cititorilor o perspectivă în care fiecare viață își păstrează sensul și valoarea și după despărțirea de trup. Trupul se întoarce în pământ, dar sufletul își urmează drumul spre lumină, purtând cu el doar faptele pe care le-a săvârșit. Iar acestea devin temelia unei locuințe veșnice, construite în Ceruri, în așteptarea Judecății de Apoi, când întreaga omenire va fi chemată la viața care nu mai cunoaște moarte.
Viața Sfântului Preot Mărturisitor Ioan Kochurov
Sfântul Ioan Kochurov a fost preot misionar în Statele Unite, ajutând la înființarea multor parohii din zona Chicago. Sfântul Ioan Kochurov a fost un misionar ieromartir din America, un preot mucenic al Revoluţiei Ruse. Ioan Kochurov s-a născut la 13 iunie 1871. Tatăl său a fost preot. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Ryazan, apoi cursurile Academiei Teologice din Sankt Petersburg. După ce a absolvit, în 1895, Sfântul s-a căsătorit cu Alexandra Chernisheva. A fost hirotonit diacon, iar la 27 august 1895 a fost hirotonit preot la Lavra „Sfântul Alexandru Nevski” din Sankt Petersburg de către Episcopul Nicolae (Ziorov) al Episcopiei Aleutinelor și Alaska. După ce și-a exprimat dorința de a fi preot misionar în Statele Unite, Sfântul Ioan a fost în curând transferat și a devenit primul preot la Biserica Sfântului Vladimir din Chicago. Această parohie urma să devină mai târziu Catedrala Sfânta Treime. Întrucât parohia Sfântul Vladimir nu avea încă o clădire proprie, primul său proiect major a fost construirea clădirii bisericii. Construcția bisericii a început în aprilie 1902 și a fost finalizată în anul următor pentru sfințirea de către episcopul Tihon, mai târziu Sfântul Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii. Sfântul Ioan Kochurov a ajutat la înființarea multor parohii din zona Chicago. Împreună cu Sfântul Alexis Toth a oferit sprijin numeroșilor imigranți din America, traducând de asemenea numeroase texte religioase în engleză pentru credincioși. Sfântul Ioan s-a întors în Rusia în 1907, unde a fost repartizat la Narva (în Estonia de astăzi). Aici a pus în practică abilitățile pe care le învățase în Statele Unite, predând catehismul în școli. Apoi, în 1916, a fost transferat la Catedrala „Sfânta Ecaterina” din Tsarskoye Selo, chiar lângă Sankt Petersburg. La 31 octombrie 1917, bolșevicii au intrat în forță în Tsarskoe Selo și l-au arestat pe Sfântul Ioan Kochurov. A fost scos de bolșevici din oraș unde a fost împușcat, devenind astfel primul ieromartir al Revoluției Sovietice. Sfântul Ioan Kochurov a fost înmormântat câteva zile mai târziu în cripta Catedralei „Sfânta Ecaterina”. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1994.
Promisiunea Sfintei Matrona, către doi soți care nu puteau deveni părinți ‒ „Vei naște o fetiță!”
În 1997 am visat că o voce de femeie îmi spune: „Vei naște o fetiță…”. Acest lucru s-a întâmplat la începutul anului… M-am gândit: „Aici ceva nu e în regulă. Cum să se întâmple una ca asta, câtă vreme eu nu pot naște…?!”.Tot în vis am aflat că voi naște spre sfârșitul anului, prin noiembrie-decembrie. I-am povestit soțului. Am așteptat un an întreg, dar nu s-a întâmplat nimic. M-am gândit că nu înțelesesem eu bine. Eu și soțul meu vrem să povestim cum ne-a ajutat nouă Maica Matrona. De 17 ani trăiam cununați doar civil, iar în anul 1997 Dumnezeu ne-a înțelepțit să ne cununăm și religios. Copii nu aveam. Mulți ani am urmat un tratament, însă în zadar. Din cauza păcatelor noastre, Dumnezeu nu ne dădea copii. Iar în 1995 am suportat o operație grea și am fost clasată cu invaliditate de grupa a II-a. În 1997 am avut a doua operație. În 1996 mi s-a povestit despre văzătoarea cu duhul maică Matrona. Am început să merg la ea, la cimitirul Danilovsk. Mă rugam pentru sănătate, pentru mine și pentru apropiații mei, și pentru copii. La drept vorbind, nici nu eram sigură dacă aș fi putut crește copii, căci cu sănătatea stăteam prost. Mi-am spus însă: „În toate e voia lui Dumnezeu”. În 1997 am visat că o voce de femeie îmi spune: „Vei naște o fetiță…”. Aceasta s-a întâmplat la începutul anului. M-am gândit: „Aici ceva nu e în regulă. Cum să se întâmple una ca asta, câtă vreme eu nu pot naște…?!”. Tot în vis am aflat că voi naște spre sfârșitul anului, prin noiembrie-decembrie. I-am povestit soțului. Am așteptat un an întreg, dar nu s-a întâmplat nimic. M-am gândit că nu înțelesesem eu bine. A mai trecut un an. Și pe 22 noiembrie Dumnezeu ne-a dăruit o fetiță! Am numit-o Maria. Eu, păcătoasa, uitasem de ziua de naștere a Matronușkăi. Îi spun soțului: „Stai un pic, să mă uit în viața Matronușkăi”. Și mie, și soțului ni s-au umplut ochii de lacrimi. Matronușka s-a născut pe 22 noiembrie, fetița noastră ‒ la fel, pe 22 noiembrie. Mijlocitoarea noastră în fața Domnului și a Maicii Domnului este Maica Matrona! (Anatoli și Tatiana, Moscova) (Viața și minunile Sfintei Matrona din Moscova, Editura Sophia, București, 2003)
Nici un lucru să nu faci, până nu te însemnezi cu Sfânta Cruce!
Nici un lucru să nu faci, până nu te însemnezi cu Sfânta Cruce! Când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi, pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau de descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului. Părintele Cleopa Ilie : Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 62
Să nu spui niciodată: „Îi va judeca Dumnezeu”, pentru că acesta este un blestem
Maică, e bine să spun despre cineva care mi-a făcut o nedreptate: „Îl va judeca Dumnezeu”? -Oricine spune aşa este păcălit de diavol şi nu înţelege că în felul acesta blesteamă politicos. Sunt unii care spun că sunt sensibili şi au iubire, că se poartă cu delicateţe şi că sunt toleranţi cu nedreptatea suferită din partea celorlalţi, dar spun: „Îi va judeca Dumnezeu”. În viaţa acesta toţi oamenii avem încercări, astfel încât să putem trece în viaţa de dincolo, în Paradis. Gândul meu îmi spune că blestemul politicos este sub demnitatea spirituală şi e interzis creştinilor, pentru că Hristos nu ne-a învăţat felul acesta de dragoste (răzbunătoare), ci dimpotrivă: „Iartă-I, Doamne, că nu ştiu ce fac.” De asemenea, cea mai bună rugăciune dintre toate, când ai fost în mod nedrept blestemat, este să rabzi în tăcere şi cu blândeţe. Când suntem acuzaţi pe nedrept sau ameninţaţi în mod nejustificat de oameni frivoli sau de vrăjitori care au intenţii murdare şi distorsionează adevărul, dacă putem, ar fi bine să nu căutăm să ne justificăm când nedreptatea ne priveşte doar pe noi. Nici să spunem: „Îi va judeca Dumnezeu”, pentru că acesta este un blestem. E bine să-i iertăm din toată inima şi să-L implorăm pe Dumnezeu să ne întărească, să suportăm greutatea falselor acuzaţii şi să continuăm viaţa noastră duhovnicească (în taină, pe cât este posibil). Lasă-i pe cei care au obiceiul să judece şi să critice mereu, să continue să facă aceasta, să fie nedrepţi cu tine, pentru că ei continuă în felul acesta să pregătească pentru noi cununi de aur pentru viaţa adevărată. Bineînţeles, cei care sunt cu Dumnezeu nu vor înjura/blestema niciodată, pentru că ei nu au intenţii rele, ci sunt plini de bunătate, şi orice rău este aruncat asupra lor, aceşti oameni înduhovniciţi îl vor sfinţi (transformă în bine) şi vor simţi o mare, tainică bucurie. Maica Gavrilia Papaianni
Cum ne păzește Dumnezeu și noi nu pricepem!
Bunul Dumnnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una. Astăzi, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește precum mama pe pruncul ei atunci când începe să pășească. Astăzi mai mult decât odinioară ne ajută Hristos, Maica Domnului, Sfinții, dar noi nu înțelegem. Unde ar fi fost lumea dacă ei n-ar fi ajutat!… Cea mai mare parte a oamenilor iau medicamente și sunt într-o stare… Unul este beat, altul deznădăjduit, altul amețit, iar altul nedormit de dureri. Și îi vezi pe toți aceștia cum conduc mașini, motociclete, fac munci periculoase, mânuiesc utilaje primejdioase. Dar oare toți aceștia sunt în stare să conducă? Lumea de mult ar fi putut fi distrusă de unii ca aceștia. Cum ne păzește Dumnezeu și noi nu pricepem! Sfântul Paisie Aghioritul : Cuvinte duhovnicești, vol. 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București, 2003, pag. 33
Rugăciunea bolnavului înainte de operație
Doamne, Dumnezeul meu, mărturisesc înaintea feţei Tale neputinţele şi slăbiciunile mele cele multe. Frică mare m-a cuprins înaintea acestei încercări, în loc să mă cuprindă încrederea în pronia Ta şi în grija pe care o porţi oamenilor. Dacă nu m-ar fi acoperit harul Tău, furtuna deznădejdii m-ar fi doborât la pământ. Nu am, Atotputernice Doamne, curajul pe care îl au aleşii Tăi înaintea încercărilor vieţii, dar tot ce pot să fac este să cad cu frângere de inimă înaintea Ta şi să Te rog să nu mă laşi fără ajutor. Tu, Doamne, Cela Ce eşti doctor ceresc, tămăduieşte-mă prin mâna doctorului pământesc, ca să Te laud în toate zilele vieţii mele. Amin.
Viața Sfântului Evmenie Saridakis, ucenicul Sfântului Nichifor cel lepros
Sfântul Evmenie Saridakis s‑a născut în satul Ethia din insula Creta, în prima zi a anului 1931. Părinții lui, Gheorghe și Sofia Saridakis, erau oameni credincioși. Ei au avut opt copii, cel mai mic dintre ei fiind Constantin, care mai apoi a ajuns Sfântul Evmenie. Încă din pruncie, Constantin a arătat că era acoperit de harul lui Dumnezeu. În zilele de miercuri și vineri nu primea să fie alăptat de mama lui, ci dormea toată ziua. Pentru că la doi ani după nașterea lui Constantin tatăl lui a trecut la Domnul, mama lui s‑a ostenit mult pentru a‑și crește cei opt copii orfani. Constantin a avut o copilărie foarte grea, plină de lipsuri, dar credința în Dumnezeu i‑a dat putere să înfrunte greutățile. De multe ori, în loc să se joace cu copiii de vârsta lui, prefera să meargă la bisericuțele din împrejurimile satului, ca să se roage și să aprindă candelele. În satul său erau două biserici, una închinată Maicii Domnului, iar a doua închinată Sfântului Ilie – în care se afla și o icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Copilul a crescut cu evlavie față de Maica Domnului. Și aceasta i s‑a arătat într‑o zi, îmbrăcată în negru, când Constantin aprindea candelele în biserica ei, și i‑a spus: „Tu vei deveni într‑o zi preot.” Odată, când arhiepiscopul Cretei a făcut o slujbă în satul Ethia, copilul a văzut o lumină nepământească, harul arhieriei, acoperindu‑l pe ierarh. Deși, din cauza diferitelor lipsuri de care s‑a lovit, Constantin nu a putut să facă mai mult de trei clase primare, având o minte ageră și o memorie foarte bună putea face calcule matematice dificile. Uneori oamenii din sat apelau la el, pentru a face diferite socoteli. Cu o zi înainte să împlinească 14 ani, Constantin a avut parte de o cercetare dumnezeiască, și a văzut o lumină orbitoare care a intrat în sufletul său. Atunci i‑a spus surorii sale, Evghenia, care era lângă el, că va deveni călugăr. După trei ani, în care dorința de a îmbrăca haina monahală nu l‑a părăsit, tânărul a plecat la Mănăstirea Sfântului Nichita, în sudul insulei Creta. Acolo împreună cu părintele stareț mai trăiau doi părinți bătrâni și orbi, pe care râvnitorul frate i‑a îngrijit cu jertfelnicie. După alți trei ani, sfântul a fost călugărit și a primit numele Sofronie. Ziua se nevoia făcând diferite ascultări, iar noaptea se ostenea priveghind. Mergând într‑o zi aproape de mare, a auzit‑o pe Maica Domnului spunându‑i: „Copilul meu, să nu‑ți fie teamă și eu nu te voi lăsa să te pierzi.” Cu atât de multă evlavie o cinstea pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, încât altă dată, pe când avea 29 de ani, a simțit cum ea l‑a îmbrățișat în chip minunat, umplându‑i sufletul de bucurie. Deși părintele Sofronie nu voia să petreacă nicio noapte în afara mănăstirii, totuși odată a fost nevoit să rămână în casa părintească. Atunci Sfânta Mare Muceniță Marina i s‑a arătat, ieșind din icoana ei și ținând un diavol de coarne, și i‑a spus: „Acesta îți dă gânduri de tot felul, părinte. Să nu‑l asculți și să priveghezi în slujbe. Într‑o zi, tu vei învia un mort.” La vârsta de 23 de ani, părintele Sofronie a fost chemat în armată. Acolo a fost un exemplu de nevoință, de virtute și de rugăciune pentru ceilalți soldați și pentru superiorii săi. De aceea, duminicile și în sărbători avea voie să meargă la biserică, pentru a se ruga și pentru a‑I cânta Domnului. La începutul anului 1956, când era încă în armată, părintele Sofronie s‑a îmbolnăvit foarte grav. Făcea febră mare și vedea mii de diavoli care se apropiau de patul lui, pentru a‑l speria. A fost o încercare foarte grea. Doctorii nu reușeau să găsească pricina pentru care sfântul suferea. Într‑o zi, i s‑a arătat în chip minunat un om care i‑a spus că are lepră și i‑a spus să meargă în Atena, la Spitalul Sfânta Varvara. După ce a fost internat în mai multe spitale din Atena, când s‑a confirmat că avea lepră, el a fost trimis la leprozeria din Atena. Suferințele părintelui Sofronie erau greu de suportat. El însuși mărturisea că durerile aduse de boala leprei erau mucenicești: „Este ca și cum cineva ți‑ar rade spatele cu o perie de sârmă groasă, trăgându‑ți pielea cu tot cu carne de pe spate. Această grozăvie aș vrea să nu o trăiască nimeni: să îți tragă cineva bucăți de carne, să îți intre în carne dinți de fier și să zici: «Dă jos tot, ca să terminăm odată!» Cumplită este durerea leprei, adevărată mucenicie!”. Dar Dumnezeu l‑a întărit cu harul Său și a luat cununa răbdării sale. După un tratament îndelungat, părintele Sofronie s‑a vindecat. Dar nu a vrut să părăsească spitalul, pentru că acolo erau mai mult de cinci sute de bolnavi care aveau nevoie de ajutorul său. Chiar dacă apăruse tratamentul pentru lepră, din cauza bolii unii bolnavi nu mai aveau mâini sau picioare, iar alții deja orbiseră. Erau și unii bolnavi care se vindecaseră trupește, dar rămâneau suferinzi sufletește. Acestor suferinzi părintele Sofronie le‑a dedicat o mare parte din viața sa. Conducerea spitalului de boli infecțioase i‑a dat părintelui o cameră aproape de biserică. În această chilie el a trăit până la sfârșitul vieții sale. Biserica era închinată Sfinților Doctori fără de arginți, care l‑au ajutat de multe ori de‑a lungul anilor. Părintele Sofronie picta icoane. În toate saloanele spitalului pusese icoane făcute de el. Părintele picta icoane, dar picta și icoana lui Hristos în inima sa, sporind în rugăciune și nevoință. Sfântul a primit un mare ajutor în viața duhovnicească atunci când Sfântul Antim din Hios l‑a trimis la el pe Sfântul Nichifor cel lepros, cu o scrisoare de recomandare în care scrisese: „Ai grijă de comoara pe care ți‑a trimis‑o Maica Domnului, pentru că te vei folosi mult de viața lui. Este un monah foarte încercat, și nu doar încercat, ci desăvârșit, și te vei desăvârși și tu, dacă îl vei sluji până la sfârșitul vieții tale.” Sfântul
Arhimandritul Sofronie (Saharov) despre concepțiile neo-papiste ale Constantinopolului în lumina triadologiei ortodoxe
Capul Bisericii Ortodoxe Universale este Hristos În zilele noastre, ne confruntăm cu o agravare a problemei intrabisericeşti ce poate fi definită ca „autopoziţionarea” Patriarhiei Constantinopolului drept aşa-zis cap al Bisericii Ortodoxe Universale/Ecumenice. De fapt, problema nu datează din ultimul deceniu, ci îşi are rădăcinile în adâncul istoriei Bisericii. Bineînţeles, ea are legătură cu aplecarea generală a omului spre păcatul mândriei, o luptă fără sfârşit şi care uneori se intensifică odată cu investirea cuiva într-un cin sfânt. Înfricoşătorul caz al lui Iuda, care fusese părtaş lui Hristos la Cina cea de Taină, ca şi la multe alte mese, rămâne pildă vie pentru toate veacurile şi neamurile. Potrivit mărturiei multor Sfinţi Părinţi, păcatul mândriei este cauza tuturor căderilor. Şi acest păcat face cumplit de mult rău trupului Bisericii, întregului popor al lui Dumnezeu, care este de fapt condus de smeritul şi blândul nostru Domn Iisus Hristos. Conceptul speculaţiei teologice contemporane a Patriarhiei Constantinopolului potrivit căreia Patriarhul Constantinopolului ar fi „conducătorul tuturor ortodocşilor” a fost dat în vileag de marii Sfinţi din trecut – Întâi-stătători ai acestui tron. Da, orice Patriarh este „Întâi-stătătorul”, iar nu „capul/conducătorul” Bisericii. Sfinţii Grigorie Cuvântătorul-de-Dumnezeu şi Ioan Gură-de-Aur dau mărturie, în temeiul Sfintelor Scripturi, că avem un singur cap al Bisericii – Hristos[1]. „Alcătuim o singură Biserică, mădulare în conglăsuire ale unui singur Cap” – Domnul Iisus Hristos[2]. Conceptul neo-papismului în secolul al XX-lea Conceptul neo-papismului răsăritean a reapărut în Biserica Constantinopolului în secolul al XX-lea. Încă din 1950, cu aproape şaptezeci de ani în urmă, Arhimandritul Sofronie (Saharov) dădea mărturie despre tendinţele periculoase ce luau avânt în Patriarhia Constantinopolului: „În vremea de acum, s-a ivit în sânul Sfintei noastre Biserici o mare primejdie, cea de scâlciere a învăţăturii dogmatice despre Ea, şi prin urmare de scâlciere a însăşi fiinţării Sale, pentru că conştiinţa dogmatică este într-o legătură organică cu întreaga curgere a vieţii duhovniceşti lăuntrice. Schimbă orice în conştiinţa dogmatică – şi se va schimba inevitabil chipul fiinţării tale duhovniceşti. Şi deopotrivă: ocolirea adevărului în viaţa duhovnicească lăuntrică va duce la o schimbare în conştiinţa dogmatică. Pierderea adevărului dogmatic va avea ca urmare de neînlăturat pierderea putinţei unei adevărate cunoaşteri a lui Dumnezeu, a cărei plinătate ne-o dă Biserica. […] Deformarea în orice [aspect] particular va afecta negreşit întregul. De vom scâlcia acum învăţătura Bisericii, şi astfel […] [vom scâlcia] şi chipul fiinţării Sale, cum îşi va mai putea Ea sluji fiii pe calea către Adevăr? Vă veţi întreba: În ce se vede acum această scâlciere? Răspundem: În neo-papismul Constantinopolului, care încearcă să treacă grabnic dintr-o fază teoretică într-una practică”[3]. Aşa cum accentuează Arhimandritul Sofronie, în lumea căzută, „tendinţele papiste” sunt cât se poate de naturale. Şi, din nefericire, „nu sunt specifice doar vechii Rome, ci şi Răsăritului, unde s-au născut din nou în Bizanţ. Însă Dumnezeu a păzit Biserica Răsăritului, şi aceste tendinţe s-au stins fără să tulbure adânca pace a Bisericii”[4]. Un exemplu viu de „scânteie” incendiară, provocată de păcatul mândriei, ar putea fi îndelunga dispută asupra posibilităţii de a acorda întâi-stătătorului Bisericii Constantinopolului titlul de „ecumenic/universal”! Slabele încercări de a îndreptăţi însuşirea acestui titlu, care aparţine plinătăţii Bisericii, întreprinse de către întâi-stătătorul uneia dintre Bisericile Locale prin asimilarea „ecumenei/universului” unei împărăţii ortodoxe, în particular Imperiului Bizantin, nu-şi găsesc nici un temei serios. Astfel, A. V. Kartaşev citează „mărturia lui Anastasie Bibliotecarul (sec. IX), care a slujit şi de apocrisiar Papei în Constantinopol”, că în Bizanţ folosirea titlului de „ecumenic” de către Patriarhii Constantinopolului era justificată prin restrângerea înţelesului termenului la „al Împărăţiei de Răsărit, a tot ce este grecesc, a tot ce este bizantin”[5]. Totuşi, potrivit tot lui Kartaşev, care observa caracterul nejustificat al acestei „restrângeri”, practica titlului Patriarhilor Ecumenici este în nemijlocită legătură cu o „tendinţă de înălţare”[6]. Nu întâmplător el citează dovezi istorice ale dezacordului, ba chiar indignării Sfântului Grigorie cel Mare în privinţa adoptării şi aprobării în Răsărit a unor astfel de practici. Până la urmă, însăşi Evanghelia defineşte precis ecumena/universul ca fiind întreaga lume, în care trebuie să fie propovăduită: „Şi se va propovădui Evanghelia aceasta a Împărăţiei în toată lumea/ecumena (ἐν ὅλῃ τῇ οἰκουμένῃ)” (Matei 24:14). Aceasta nu are nici cea mai mică legătură cu graniţele politice ale unei sau altei entităţi statale, care susţine sau nu Biserica Ortodoxă şi care acceptă sau nu consfinţirea activităţii sale prin rugăciunea Bisericii. Scrierile Sfinţilor Părinţi folosesc cu precădere termenul de „ecumenic/universal” nu cu înţelesul restrâns de lume „bizantină”, ci pentru a desemna întreaga lume a oamenilor. Astfel, Sfântul Chiril al Ierusalimului, în „Catehezele” sale, spune că „Iisus a luat asupra Sa păcatele lumii/ecumenei (τἀς οἱκουμενικἀς ἁμαρτίας)”[7], pe când Adam cel dintâi a adus „moartea lumii/ecumenei (οἰκουμενικὀν θάνατον)” cu păcatul său[8]. Sinoadele pe care Biserica le-a numit şi le-a recunoscut ca „Ecumenice/A-toată-lumea” n-au fost nicidecum un fenomen strict „bizantin”, ci au avut, au şi acum, şi vor avea mereu o însemnătate universală, fiind cea mai înaltă autoritate omenească a Bisericii noastre! De aceea, preluarea de către una dintre Bisericile Locale a titlului corespunzător plinătăţii Bisericii Soborniceşti (ecumenicitatea/universalitatea este unul din atributele Bisericii Soborniceşti celei Una a lui Hristos) nu poate fi înţeleasă decât ca o uzurpare de către „ipostasul” unei singure Biserici, o Biserică Locală, a acelei proprietăţi ce aparţine împreună tuturor ipostasurilor Bisericii – fiind, de fapt, un atribut natural, nu ipostatic. Această linie de uzurpare a unui atribut comun al Bisericii de către o singură Biserică Locală a fost continuată mai apoi de romano-catolici, care au asimilat bisericii lor locale titlul paneclezial de „catholic”, adică sobornicesc. În zilele noastre, titlul de „ecumenic/universal”, care a fost păstrat (în esenţă, ilegitim) de către Întâi-stătătorii Bisericii Locale a Constantinopolului, a început să se transforme treptat dintr-unul strict formal într-unul cu semnificaţie, acordând aparent deţinătorilor săi dreptul la un primat de autoritate şi putere. Dogma Sfintei Treimi ca temei al învăţăturii despre Biserică Una din reacţiile la intensificarea unor astfel de curente a fost articolul Arhimandritului Sofronie „Unirea Bisericii după chipul unirii Sfintei Treimi”. La baza sa stă afirmaţia că temeiul învăţăturii despre Biserică – ecleziologia ortodoxă – îl reprezintă învăţătura
Sfântul Visarion ‒ drumul spre sfințenie
Obișnuit să trăiească în această lume de parcă ar fi fost în Cer, Sfântul Visarion s-a retras din tinerețe în pustie și tot restul vieții sale I-a slujit Domnului. A mers pe apă, a oprit soarele, a chemat ploile și a prefăcut apa de mare în apă de băut, pe toate acestea făcându-le cu rugăciune și însemnarea cu Sfânta Cruce. Născut în Egipt, Sfântul Visarion și-a păstrat curăția și credința, încât de la o vârstă fragedă s-a suit într-un loc pustiu și a început să trăiască acolo, de parcă nici nu ar fi avut trup. Pentru el lumea nu mai exista la fel ca pentru ceilalți oameni, cele materiale fiind cu totul lipsite de importanță. Odată, pe când mergea cu ucenicul său, li se făcuse foarte sete, fiind arșiță mare, și ca să nu moară, Sfântul Visarion a prefăcut apa mării în apă dulce, de băut, prin semnul Crucii. Cu altă ocazie, învățându-i pe ucenici cele necesare pentru a-I sluji Domnului, s-a rugat și a oprit soarele, până a terminat să le transmită ceea ce avea în plan. Și pe Nil a trecut de parcă nu ar fi fost pe apă, punând cojocul și făcând semnul Crucii, iar atunci când pământ era secat, făcea rugăciuni și ploile se coborau din nori. Și a trăit Sfântul Visarion viață îngerească până la capătul zilelor lui.
Mitropolitul Athanasie de Limassol: „Știu că el nu a spus nimic din toate acestea. Sfântul Paisie nu era un terorist.”
Cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, Mitropolitul Athanasios al Limassol a vorbit la Biserica Sfântul Dimitrie din Thessalonic, răspunzând întrebărilor credincioșilor prezenți. Printre lucrurile despre care a vorbit au fost și anumite „profeții” puse pe seama Sfântului Paisie Aghioritul care circulă în lumea orthodoxă, în special în perioade de suferință și dezastru. Iată un extras din ceea ce a spus el cu privire la o sursă specifică a acestor profeții cu care într-o vreme era familiar: „Aud și eu multe și diverse lucruri pe care chipurile Părintele Paisie le-ar fi spus celor care îl cercetau… și acea persoană… și altă persoană. Vă mărturisesc că el nu a spus nimic din tot ceea ce spun ei. Spun acest lucru cu toată responsabilitatea și onestitatea. Cu toată puterea sincerității mele din poziția de arhiereu. Am trăit 16 ani alături de acest bătrân. Un anumit frate care spune din când în când ‘Părintele Paisie mi-a spus asta… mi-a spus și asta…’, vă asigur că el nu i-a spus niciodată acele lucruri. Am fost cu el când l-a întâlnit. L-am dus acolo. L-a văzut de 3 sau 4 ori. Am fost mereu prezent. Părintele Paisie nu a spus nimic din toate acestea. Nu a spus nimic din toate acestea. Lucrurile care circulă pe YouTube și în toate aceste locuri, oamenii mi le arată și mie. Toate sunt minciuni. Sofisme. Nu a spus nimic din toate acestea.” Când a fost întrebat de ce se întâmplă acest lucru, Mitropolitul a spus: „Unii fac asta pentru a-și atrage adepți. Alții pentru că sunt bolnavi ei înșiși, în timp ce alții pentru că le place. Nu știu. Știu că el nu a spus nimic din toate acestea. Sfântul Paisie nu era un terorist. Adică, timp de 16 ani știm foarte bine ce spunea Bătrânul și care era duhul lui, și ei mă scot pe mine ca fiind cel care ar bate câmpii. Mănăstirea în care a trăit și a plecat la Domnul, surorile de acolo sunt foarte echilibrate, au o atitudine foarte bună. Și totuși, cu toții am greșit calea și toți copiii duhovnicești ai Sfântului Paisie au greșit calea?”
„Îți cunosc boala, nu-ți face griji, te vei vindeca și va fi bine”
Maria citea cartea despre viața măicuței, iar când a aflat că am nisip de la mormântul ei, mi-a cerut să-i dau. Și iată, cum i-am dat nisipul, îi vine în vis măicuța. O mângâie cu mâna pe gât și-i spune: „Îți cunosc boala, nu-ți face griji, te vei vindeca și va fi bine”. Acum Maria nu mai are nevoie de operație. Prima dată am fost la mormântul maicii Matrona în toamna anului 1995. Atunci m-am rugat, am luat nisip și am plecat acasă, în Nijnevartovsk. La noi în biserică, măicuța este iubită de toată lumea și mulți, în timpul concediului, se duc la Moscova, pentru a ajunge la mormântul ei. Țineam nisipul de un an și jumătate, când sora mea Maria mi-a povestit despre boala ei. I se depistase o tumoare malignă la glanda tiroidă. Terapia trebuia să urmeze câteva etape: operația, tratamentul cu raze, cu preparate hormonale. Maria citea cartea despre viața măicuței, iar când a aflat că am nisip de la mormântul ei, mi-a cerut să-i dau. Și iată, cum i-am dat nisipul, îi vine în vis măicuța. O mângâie cu mâna pe gât și-i spune: „Îți cunosc boala, nu-ți face griji, te vei vindeca și va fi bine”. Acum Maria nu mai are nevoie de operație. Iată cum ne ajută măicuța. Chiar fiind la mare depărtare, ne ajută pe toți neputincioșii. (O enoriașă a Bisericii Nașterii Domnului orașul Nijnevartovsk, regiunea Tiumeni) (Viața și minunile Sfintei Matrona din Moscova, Editura Sophia, București 2003, p. 117)
Sfântul Martinian ‒ drumul spre sfințenie
Viețuind din copilărie bineplăcut Domnului, Sfântul Martinian a dus luptă grea cu diavolul, căci era fecior și frumos și, chiar dacă s-a nevoit în pustie, vrăjmașul a găsit căi prin care să îi trimită femei, cu gând să-l amăgească la păcat. Dar Sfântul Martinian nu doar că s-a aruncat în foc și în mare ca să scape de ele, ci le-a și condus pe acele femei la viață sfântă, surpând împreună cursele vrăjmașului. Copil fiind, Sfântul Martinian se diferenția față de cei de vârsta lui, căci nu își umplea timpul cu jocuri și distracții, ci petrecea în rugăciune și cu inima curată. La 18 ani a plecat în muntele Corabiei, în apropiere de Cezareea Palestinei, loc în care a slujit în pustnicie Domnului vreme de 25 de ani. Pentru hotărârea și dragostea lui, Domnul i-a dat darul vindecărilor și al izgonirii duhurilor viclene, așa că sfântul era căutat de mulți oameni aflați în suferință și care aveau nevoie de ajutorul și rugăciunile lui. Auzindu-se peste tot de măreția tânărului, o desfrânată din cetate, pe nume Zoe, și-a pus în gând să-l ispitească, pentru a vedea dacă este într-adevăr așa de curat precum pare. Și deghizându-se într-o femeie săracă și rătăcită, l-a rugat să o primească în chilia lui, peste noapte. Sfântul, văzând primejdia, dar fiindu-i și milă de ea, a fost de acord ca femeia să doarmă o seară acolo, lăsând-o în chilia din față, iar el mergând în cea din spate. Femeia, vicleană, a doua zi și-a schimbat hainele, împodobindu-se, și îl îndemna pe sfânt să cadă în păcat cu ea. Deși acesta s-a tulburat și plănuia să facă acest lucru, Domnul nu l-a lăsat, ci i-a dat gândul de a se arunca în foc, pentru a-și convinge trupul că asta îl aștepta, focul veșnic, de va cădea în păcat. Și văzându-l femeia cum se pocăiește, s-a trezit din plasa vrăjmașului și cerându-i iertare cu lacrimi, a plecat la Betleem și s-a nevoit 12 ani în mănăstire, postind aspru, până când Domnul i-a dat darul vindecării și apoi a luat-o la El. După șapte luni, timp în care rănile s-au vindecat, Sfântul Martinian a decis să plece de acolo în largul mării, pe o piatră, unde să nu mai poată ajunge vreodată femeile la el. Ajutat de un corăbier, a ajuns pe piatra unde a stat șase ani, primind doar de două-trei ori pe an apă și pâine, în schimbul coșurilor pe care le împletea. Diavolul nu se lăsa însă, căci după ce l-a speriat cu niște valuri uriașe și tot nu a reușit să îl întoarcă pe sfânt din calea lui, i-a gătit altă ispită, înecându-i pe toți oamenii de pe o corabie, afară de o femeie care îi cerea Sfântului Martinian să o urce pe piatra pe care stătea el, ca să o scape de la moarte. Sfântul, înțelegând capcana, a ajutat-o pe femeie, după care s-a aruncat în mare, cu gândul că îi e mai bine să moară, decât să păcătuiască. Dar au venit doi delfini și l-au purtat pe spatele lor, până când a ajuns la țărm. Sfântul a umblat din cetate în cetate, fugind de ispită, iar după 164 de cetăți a ajuns în Atena, acolo unde Domnul i-a descoperit episcopului cine este Sfântul Martinian și care fusese nevoința lui. Și imediat sfântul s-a îmbolnăvit și a căzut în biserică, chemându-l pe episcop să îi citească ultimele rugăciuni. Așa și-a dat Cuviosul Martinian sufletul în mâinile Domnului, fiindu-i luminată fața și zâmbind ca unul care luase cununa biruinței. Trupul său a fost îngropat cu cinste în biserică. Iar Fotinia, fecioara rămasă pe piatră în locul Sfântului, l-a rugat pe corăbier să îi aducă haine bărbătești și a viețuit pe stânca aceea încă șase ani, în rugăciune, până când Domnul a luat-o și pe ea la El. Venind corăbierul peste două luni de la moartea ei, i-a găsit trupul luminat și l-a dus în Cezareea Palestinei, unde episcopul l-a îngropat, de asemenea, cu cinste.
Puterea izvorâtă din Brâul Maicii Domnului
Când am îngenuncheat și Brâul Maicii Domnului s-a atins de capul meu, nu vă pot spune ce am simțit, nu vă pot descrie, iar voi nu veți putea înțelege. Puterea izvorâtă din Brâul Maicii Domnului Îmi aduc aminte că, înainte de anul 2000, mama mea a venit acasă și mi-a spus: – Măi Atanasie, puțin mai jos de noi este o familie, cu două fetițe care abia au început să meargă la școală și care trăiesc împreună cu bunica lor. Trăiesc cu toții însă o dramă, căci bărbatul, care este de vârsta ta, a căzut de mulți ani pradă drogurilor. Mama lui este o prietenă de-a mea. De aceea, te rog, mergi pe la ei și vezi ce poți face, pentru că soția, dar și mama lui mi-au spus că se stinge pe zi ce trece, se apropie de sfârșit. – Și ce pot face eu, mamă? Eu nu-mi pot spăla propriile rufe și să merg să-l ajut pe altul? – Hai, copilul meu, mergi, te rog, și nu mă mâhni! A doua zi am făcut ascultare, cu binecuvântarea mamei și a duhovnicului meu. Am făcut o scurtă rugăciune, zicând: „Maica Domnului, eu voi merge, dar tu înainte și eu după tine”. Când am ajuns acasă la ei, m-a întâmpinat mama lui, m-a îmbrățișat, m-a sărutat și m-a tras într-un colț, să-mi povestească despre calvarul ei, dar și despre crucea grea pe care o ducea întreaga lor familie de mai mulți ani. Îmi aduc aminte că, în timp ce-mi vorbea și-mi descria drama familiei sale, își ștergea deseori ochii cu șorțul. În toți acești ani, sărmana a fost bătută de multe ori pentru a alerga prin vecini și pe la magazine ca să împrumute bani pentru a-i asigura fiului ei doza de droguri. Cu adevărat, mare era durerea acestei mame! Ce Golgotă! Ce dramă trăiesc unele familii cu asemenea situații! Nu am putut suporta atâta durere. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o și i-am spus să aibă nădejde și credință în Hristos. Când am mers în cealaltă cameră și l-am văzut pe băiatul ei întins pe pat, adevărul este că m-am pierdut pentru puțin, am fost șocat. I-am întins mâna, dar el nu mi-a putut-o strânge, pentru că degetele lui se strâmbaseră; de aceea l-am prins de încheietura mâinii. Am încercat să-i vorbesc, dar când se pierdea, când articula câteva cuvinte. Însă cu puțină răbdare, am putut discuta puțin. – Fratele meu, eu sunt vecinul tău, i-am spus. Desigur, eu nu te cunosc, dar nici tu nu mă știi pe mine. Din moment ce ne-am cunoscut acum, ce spui, ne putem ajuta unul pe altul? – Cum, Atanasie? m-a întrebat el cu o voce stinsă. Eu sunt în ultimul stadiu și pentru mine nu există întoarcere, nici medicii nu mai pot face ceva. – Omenește da, sunt de acord, dar nu uita că există și harul lui Dumnezeu: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18, 27). – Eu cred în Dumnezeu, Atanasie, dar am căzut în groapa cu șerpi. De multe ori am încercat să fac dezintoxicare, ani la rând, însă toate au fost zadarnice. Știu că îi mâhnesc mult pe mama și pe soția mea și mai ales pe copiii mei, însă ce să fac? nu sunt eu de vină, ci lipsa heroinei. – Bine, de vreme ce crezi că ești într-o groapă cu șerpi, și bine crezi, întinde-ți mâna și cere ajutor de la Hristos, pentru că El este singurul Care te poate scoate din această înfundătură. – Cum? Ce trebuie să fac? Nu am apucat să-i răspund, că iarăși s-a pierdut și a trebuit să aștept câteva minute să-și revină. În acest timp mort, îmi aduc aminte că am făcut rugăciune și am spus: „Hristoase al meu, oare mă aude ce-i spun? Înțelege? Își aduce aminte? De aceea numai Tu, Doamne, ne poți ajuta pe amândoi și mai ales pe mine, mai întâi pe mine”. Peste puțin și-a revenit, a deschis ochii și am mai discutat câteva lucruri, cât a fost cu putință. La sfârșit, i-am spus: – Fratele meu, acum plec, dar, data viitoare când voi veni, dacă vrei, am să aduc un preot să-ți citească o rugăciune. Să știi că numai bine îți va face. – Da, Atanasie, te voi aștepta. Adu-mi și un preot, nu mă deranjează. Când am ieșit din cameră, le-am întâlnit pe hol, pentru prima dată, pe soția și pe copiii lui, două fetițe binecuvântate, cu ochii umflați și roșii, care, de îndată ce m-au văzut, și-au plecat capetele, poate de rușine. Nu știu cum, dar m-a durut mult pentru aceste copile și le-am iubit din prima clipă de când le-am văzut. Am discutat mult cu soția lui, care plângea tot timpul. Am plecat de la ei foarte abătut. A doua zi am mers cu un preot și i-a citit câteva rugăciuni de-ale Sfântului Vasile. Nu voi uita cum îl țineam de umăr să nu cadă. La sfârșit i-am spus că următorul pas este să meargă să se spovedească cu pocăință sinceră, să se poată împărtăși și astfel să-L primească pe Hristos și să se întărească. Slavă lui Dumnezeu, frații mei, a primit cu bucurie nu numai el, ci și întreaga familie, chiar și fetițele, care au mers și s-au spovedit la Părintele Triandafilos. Câtă bucurie simțeam pentru ei că au început o nouă viață! După ce s-a sfârșit spovedania, părintele m-a luat deoparte și mi-a spus: – Atanasie, să-l ajuți pe băiatul acesta cât poți mai mult, căci s-a încurcat urât și nu este într-o stare bună. Este păcat, pentru că are familie. Eu i-am dat binecuvântare să se împărtășească oricând va putea. – Părinte, este în cele mai de pe urmă ale lui, dar, cu harul lui Dumnezeu, am un gând. – Ce gând? Spune-mi! – Mă gândeam ca duminica viitoare să mergem cu familia la Mănăstirea Sfântului Nicodim din Gumenisa. Eu cu Glicheria și tânărul cu soția lui, dar vreau să-l iau cu noi și pe Sava, prietenul meu paralitic, numai ca să facă rugăciune. Iar luni, cu binecuvântarea sfinției
Viața Sfântului Grigorie al V-lea, Patriarhul Constantinopolului
Pe 10 aprilie 1821, în noaptea de Paști, după ce a oficiat Sfânta Liturghie a Învierii Domnului împreună cu alți opt ierarhi, Patriarhul Grigorie al V-lea a fost arestat și întemnițat. În aceeași zi, la ora trei după-amiază, fiind îmbrăcat în veșmintele arhierești, a fost spânzurat de poarta din fața Patriarhiei Ecumenice. Trupul său a rămas timp de trei zile în acel loc. Poarta aceea a rămas închisă de atunci. Sfântul Patriarh Grigorie, cunoscut în lume ca și Gheorghe Angelopoulos, s-a născut în 1745 în localitatea Dimitsana din Peloponez, din părinți evlavioși și virtuoși, Ioan și Asimina. Și-a început educația în școlile din sat, deoarece tatăl său nu își permitea să-l trimită la școli mai bune. În 1765 a plecat la Atena pentru a studia la renumitul profesor Demetrios Vodas. În 1767 s-a dus la Smirna, lângă unchiul său, eclesiarhul Meletios, urmând cursurile la Școala Evanghelică. Apoi a urmat cursurile de filosofie la Patmos sub îndrumarea lui Daniel Kerameas. După studii, a venit la mănăstirea Schimbarea la Față a Insulelor Strofades, unde a fost tuns călugăr, luând numele Grigorie. De acolo, mitropolitul Procopie al Smirnei l-a chemat și l-a hirotonit arhidiacon. După ce a fost hirotonit preot, s-a întors la Dimitsana, dând 1500 de groşi pentru găzduirea elevilor săraci. În 1785 a fost sfințit ca episcop și a fost ales Mitropolit al Smirnei. Pe 19 august 1785 a fost ales Patriarh Ecumenic, rămânând în tronul patriarhal până în decembrie 1798, atunci când a fost exilat în Sfântul Munte. Patriarhul a fost un ascet care ținea posturile și s-a dedicat Rugăciunii neîncetate a inimii. Nevoințele sale au atras invidia multor episcopi care l-au calomniat, rezultând îndepărtarea și exilarea lui pe Muntele Athos din 1798-1806. În 1818 a fost ales pentru a treia oară în tronul ecumenic, în care a rămas până în ziua morţii sale martirice. A înființat un fond pentru a ajuta săracii din Constantinopol și a reorganizat tipografia patriarhală, publicând multe cărți spirituale. În 1818, Patriarhul Grigorie a devenit membru al Filiki Eteria care pregătea o revoltă împotriva ocupației turcești. Grecia suferea sub jugul turcesc, deși mulți patrioți greci sperau să-și recapete independența. Au găsit sprijin de la Sfântul Patriarh, ale cărui legături cu patrioții greci au fost dezvăluite abia după ce Alexandru Ipsilantis a trecut râul Prut cu armata sa împotriva sultanului Mahmud. Pe 10 aprilie 1821, în noaptea de Paști, după ce a oficiat Sfânta Liturghie a Învierii Domnului împreună cu alți opt ierarhi, Patriarhul Grigorie al V-lea a fost arestat și întemnițat. În aceeași zi, la ora trei după-amiază, fiind îmbrăcat în veșmintele arhierești, a fost spânzurat de poarta din fața Patriarhiei Ecumenice. Trupul său a rămas timp de trei zile în acel loc. Poarta aceea a rămas închisă de atunci. A fost luat apoi de către un grup de evrei ce l-au purtat prin oraș și l-au aruncat în Bosfor. Trupul patriarhului a fost recuperat din mare de către un marinar grec, Nicolae Sklavos. A fost dus pe ascuns în Odessa și înmormântat în biserica greacă a Sfintei Treimi, la 19 iunie 1821. Sfântul Patriarh al V-a a fost proclamat în rândul sfinților de către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei la data de 10 aprilie 1921. În prezent, moaștele Sfântului Grigorie al V-lea, patriarhul Constantinopolului se găsesc în Catedrala Mitropolitană din Atena.
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, înaintea icoanei sale „Tămăduitoarea”
Primeşte, Preabinecuvântată şi Preaputernică Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, aceste rugăciuni, pe care le aducem ţie acum cu lacrimi noi, nevrednicii robii tăi, ce înălţăm cu umilinţă cântare înaintea icoanei tale celei de tămăduiri purtătoare ca uneia ce eşti aici de faţă şi iei aminte la ruga noastră: că cererile le împlineşti, necazurile le uşurezi, celor bolnavi sănătate le dăruieşti, pe slăbănogi şi neputincioşi îi tămăduieşti, din îndrăciţi dracii izgoneşti, pe cei năpăstuiţi din necazuri îi izbăveşti, pe leproşi îi curăţeşti şi pe prunci îi miluieşti; încă, Doamnă Stăpână, din legături şi din temniţe slobozeşti şi patimile cele de multe feluri le vindeci, că toate sunt cu putinţă mijlocirii tale pe lângă Fiul Tău, Hristos Dumnezeul nostru. O, Maică Prealăudată, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu! Nu înceta rugându-te pentru noi nevrednicii robii tăi, care te slăvim şi te cinstim şi ne închinăm cu umilinţă preacuratului tău chip, având nădejde neclintită şi credinţă neîndoită în tine, Pururea Fecioară, Preaslăvită şi Neprihănită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
O, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Stăpână, cea care ești mai înaltă și mai presus decât îngerii și arhanghelii și mai cinstită decât toată făptura; mirarea cea mare a îngerilor, propovăduirea prorocilor, podoaba cea aleasă a arhanghelilor, întărirea cea tare a mucenicilor, lauda cea preamărită a apostolilor, povățuitoarea cea tare a călugărilor, înfrânarea cea tare a postitorilor, curăția și slava fecioarelor, veselia cea lină a maicilor, înțelepciunea și învățătura pruncilor, cârmuitoarea săracilor și a văduvelor; îmbrăcăminte celor goi, sănătate celor bolnavi, izbăvire celor robiți; liniște celor de pe mare, liman bun celor înviforați, povățuitoare neostenită celor rătăciți, mergere ușoară celor călători, odihnă bună celor osteniți, acoperământ și scăpare celor asupriți; nădejde celor fără de nădejde, ajutătoare celor lipsiți; celor săraci, bogăție neîmpuținată; celor întristați, de-a pururea mângâiere; celor pe care nu-i iubește nimeni, iubire cu smerenie; celor păcătoși, mântuire către Dumnezeu; tuturor creștinilor, ocrotire tare, ajutătoare nebiruită și folositoare. Prin tine Cel Nevăzut S-a făcut văzut, pentru care aducem rugăciune ție, noi robii tăi, Doamna noastră. O, Preamilostivă Împărăteasă a Luminii Celei înțelegătoare și preamărită, care ai născut pe Împăratul nostru, Hristos Dumnezeu, Cel Care dă viață tuturor, cea care ești slăvită de cele cerești, minte îngerească, stea cu totul luminoasă și mai sfântă decât toți sfinții; Împărăteasa împăraților, Stăpâna tuturor făpturilor, Fecioară încuviințată de Dumnezeu, Mireasă nestricată, palat al Preasfântului Duh, tron de foc al Împăratului Celui Nevăzut, chivot ceresc, purtător al Cuvântului lui Dumnezeu; căruța cea în chipul focului; odihna Dumnezeului Celui Viu, zămislirea negrăită a trupului lui Hristos, cuibul Vulturului Ceresc, turtureaua cea cu bună glăsuire, porumbița cea preabună, lină și fără de răutate; Maică iubitoare de fii, adâncul milelor, picătura care risipești mânia lui Dumnezeu, adâncimea cea nemăsurată, taina cea negrăită, minunea cea neștiută, minune nespusă; Biserică nefăcută de mână omenească a Însuși Împăratului tuturor veacurilor; tămâia cea cu bun miros, veșmânt cinstit, porfiră de Dumnezeu țesută, rai sufletesc, odrasla Pomului Celui de Viață purtător; floarea cea preafrumoasă, care ai înflorit nouă veselia cerească, strugurele mântuirii noastre, paharul Împăratului Ceresc, întru care s-a dres de la Duhul Sfânt vinul harului celui neîmpuținat; solitoarea legii, începătura credinței celei adevărate a lui Hristos, turnul cel neclintit, pieirea ereticilor, sabia mâniei lui Dumnezeu împotriva tuturor celor nelegiuiți; îngrozire diavolilor, biruință în războaie, păzitoare adevărată tuturor creștinilor și lumii încredințată mântuire. O, întru tot milostivă Doamnă Fecioară, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, auzi-ne pe noi, cei care ne rugăm ție, și arată mila ta poporului dreptcredincios; roagă-L pe Fiul tău să ne izbăvească de tot răul. Și păzește locașul acesta și toate orașele și satele creștinești și tot poporul cel binecredincios care scapă la tine și cheamă numele tău cel sfânt, de toate năpastele, de boală, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea altor neamuri asupra noastră și de războiul cel dintre noi, de toate durerile și tot necazul. Ca să nu fie împuținați robii tăi, nici cu răni, nici cu îngrozire, nici cu moarte, nici cu dreapta mânie a lui Dumnezeu; ci îi păzește și îi mântuiește cu mila ta, Doamnă, cea care te rogi pentru noi și pentru buna întocmire a văzduhului, spre vremi aducătoare de roadele cele de folos, pe care le dăruiești nouă. Izbăvește, ridică și miluiește, Stăpână preamilostivă, Născătoare de Dumnezeu prealăudată, din toate nevoile pe cei care sunt în primejdii. Adu-ți aminte de robii tăi și nu trece cu vederea lacrimile și suspinarea lor; ci ne înnoiește pe noi cu bunătatea ta, ca să ne mângâiem cu mulțumire, aflându-te pe tine ajutătoare. Milostivește-te, Doamnă Preacurată, spre ajutorul poporului celui binecredincios. Nădejdea noastră, adună pe cele risipite: pe cei rătăciți pe cale povățuiește-i, pe cei căzuți de la dreapta credință iarăși la credință întoarce-i, pe cei bătrâni sprijinește-i, pe cei tineri îi învață, pe prunci hrănește-i și preamărește pe cei care te preamăresc; dar mai ales păzește Sfântă Biserica Fiului tău și o ferește întru lungime de zile. O, milostivă și preaîndurată Împărăteasă a cerului și a pământului, Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară, miluiește cu mijlocirea ta poporul dreptcredincios și toată dreptcredincioasa creștinătate. Păzește-o sub acoperământul milei tale, apăr-o pe ea cu cinstitul tău acoperământ și roagă pe Hristos, Dumnezeul nostru, pe Care mai presus de fire L-ai întrupat, să ne încingă pe noi cu putere de sus, ca să ne putem apăra împotriva vrăjmașilor care se luptă împotriva noastră. Miluiește și mântuiește prin rugăciunile tale, Maică, pe Preafericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe (Înalt) Prea Sfințitul (Arhi-)Episcopul (și Mitropolitul) nostru (N) și pe toți ortodocșii arhierei, preoți și diaconi și pe tot clerul bisericesc și pe tot poporul dreptcredincios care se închină icoanei tale. Caută spre noi toți cu folosința ta cea preamilostivă, ridică-ne pe noi din adâncul păcatelor și ne luminează ochii inimii spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, iar la înfricoșătoarea Judecată, pe Fiul tău pentru noi roagă-L. Pe cei care s-au mutat întru dreaptă credință din această viață în cea veșnică, împreună cu îngerii, cu arhanghelii și cu toți sfinții împărtășește-i să stea de-a dreapta Fiului tău și Dumnezeu; și prin rugăciunea ta învrednicește pe toți ortodocșii creștini să viețuiască cu Hristos, și cu bucurie în locașurile îngerești să se desfăteze. Că tu ești, Doamnă, slavă a celor cerești și ajutătoare a pământenilor; tu ești nădejdea și folositoarea tuturor celor care aleargă la tine și cer ajutorul tău cel sfânt; tu ești rugătoarea cea fierbinte către Fiul tău și Dumnezeul nostru, că rugăciunile Maicii mult pot spre îmblânzirea Stăpânului. Și, cu a ta mijlocire, îndrăznim să ne apropiem de sfântul altar, de harul preasfintelor și de viață făcătoarelor Taine, deși suntem nevrednici. Pentru aceea, și pe icoană văzând chipul tău cel întru tot cinstit și pe Cel Atotțiitor cu mâna ținând, ne bucurăm noi păcătoșii și, cu umilință căzând, pe acesta cu dragoste și cu frică îl sărutăm, așteptând, Doamnă, prin sfintele și de Dumnezeu primitele tale rugăciuni, să ajungem la cele cerești ale vieții celei fără de sfârșit și să stăm fără de rușine în ziua Judecății de-a dreapta Fiului tău și Dumnezeului nostru, slăvindu-L pe El împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață
Rugăciune de mulțumire pentru însănătoșire
De binefacerile Tale ca un rob nevrednic învrednicindu-mă, mulţumire Îţi aduc Ţie, Dumnezeule al îndurărilor şi a toată milostivirea, că nu ai trecut cu vederea cererile mele, ci mi-ai arătat iubirea Ta de oameni. Grele au fost încercările prin care am trecut, şi teama m-a cuprins că nu voi şti să le stau împotrivă. Ştiam că neputinţa mea este mare, dar m-ai făcut să simt că mai mare este dragostea Ta faţă de tot omul care Te cheamă în ajutor. Preadulce Iisuse, aşa cum ai împlinit cererile mele, aşa întăreşte-mă să plinesc şi eu poruncile Tale cele sfinte. Precum nu ai şovăit a tămădui trupul meu, aşa nu şovăi a curăţi şi sufletul meu de toată întinăciunea. Căci ce folos voi avea dacă trupul va avea sănătate, dar sufletul va fi cuprins de boală? Sau ce folos voi avea dacă până la sfârşitul vieţii pământeşti trupul meu nu va cunoaşte boala, dacă după Înviere va fi pradă durerilor? O, să nu-mi pun nădejdea în sănătatea trupului, ca să nu fiu ruşinat. Căci cine se laudă cu sănătatea poate fi smerit de Dumnezeu prin amară suferinţă. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în numele Tău, Doamne, Dumnezeul meu. Îndrăznesc să Te rog, Preabunule Doamne, ca ori de câte ori furtuna încercărilor se va abate asupra sufletului meu, să mă ajuţi aşa cum m-ai ajutat şi de data aceasta. Pentru că în afară de Tine nu pot afla izbăvire. Mulţumindu-Ţi iară şi iară pentru facerile Tale de bine, pentru cele arătate şi cele ascunse, Te rog ocroteşte cu harul Tău pe tot poporul binecredincios, pe toţi cei ce iubesc Biserica Ta şi defăimează învăţăturile pierzătoare de suflet, ca să Te lăudăm şi să Te slăvim în vecii vecilor. Amin.
Rugăciunea părinților pentru copii
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce cu înțelepciunea Ta ai zidit pe om din țărână și ai suflat în fața lui suflare de viață și, binecuvântându-l, ai zis: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul; iar la Cana Galileii, prin Unul-Născut Fiul Tău, ai binecuvântat nunta și deci nașterea de fii, cu multă umilință rog marea Ta bunătate, ca neîncetat să reverși harul Tău și să Te milostivești asupra copiilor mei, pe care ai binevoit să mi-i dăruiești. Umple-i de înțelepciune și pricepere. Apără-i de toate cursele vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Poruncește îngerilor Tăi ca totdeauna să le fie călăuze și povățuitori spre toate faptele cele bune, ca de-a pururea să Te poată lăuda și preamări în veci. Amin.
Sfinții Simeon și Anastasia Nemanja – model de familie creștină
Pe data de 25 martie 1196, Ştefan Nemanja şi Anna au primit tunderea în monahism din partea episcopului Calinic, luând numele de Simeon, respectiv Anastasia. Ştefan Nemanja s-a născut în jurul anului 1113, în localitatea Ribnica, din regiunea Zeta, actuala Podgorica, din Muntenegru ca fiu al prinţul Zavida de Zahumlje. Deoarece această regiune se afla sub jurisdicţia Bisericii din Apus, copilul a fost botezat de un preot romano-catolic, însă, când Zavida s-a întors în Raska, el şi-a dus copilul la episcopul Calinic de Ras, care l-a primit în Biserica Ortodoxă, după rânduială canonică; slujba a avut loc în Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Ras. Sfânta Anastasia s-a născut în anul 1125, fiind fiica împăratului bizantin Roman Diogenes (1068-1071). Numele ei la naștere a fost Anna, iar la călugărie a fost tunsă cu numele de Anastasia. Ctitori de biserici şi mănăstiri Ştefan Nemanja şi Anna s-au căsătorit în jurul anului 1150. Prin această căsătorie s-au consolidat atât legăturile politice cât și religioase între Regatul Serbiei și Imperiul Bizantin. Ştefan Nemanja era foarte iubit de poporul sârb, el fiind un conducător drept şi iubitor de Dumnezeu. În anul 1165, împreună cu soţia sa, a construit două mănăstiri: Mănăstirea Maicii Domnului, la confluența râurilor Kosanica-Toplica şi Mănăstirea Sfântul Nicolae, din Kursumlija. Vrând să mulţumească Sfântului Gheorghe care l-a hrănit în peşteră, prinţul a zidit în apropiere de Ras Mănăstirea Sfântul Gheorghe, numită mai târziu Durdevi Stupovi. El mai este numit ctitor şi al următoarelor locaşuri: Mănăstirea Sfântul Nicolae din Kazanovici; Mănăstirea Maicii Domnului din Ras; Biserica Maicii Domnului, de pe râul Bistrica. În calitate de domnitor peste Skopje şi Niş, el a reconstruit Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, din Skopje şi Mănăstirea Sfântul Pantelimon, din Niş. În anul 1190, în semn de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care l-a ajutat să adune la un loc poporul sârb şi să iasă biruitor în lupta cu ereticii, prinţul Nemanja a terminat de zidit Mănăstirea Studenica, închinată Maicii Domnului, pe malul râului Studenica, păstrată până astăzi. Biserica mănăstirii, zidită din marmură albă, este considerată, până astăzi, „mama tuturor bisericilor sârbeşti”. Totodată, el a răspândit Ortodoxia în regiunea Duklja, tot atât de puternic precum în Raska. De-a lungul domniei sale, Ştefan Nemanja a dăruit mari daruri către următoarele biserici: Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim; Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, din Ierusalim; Mănăstirea Sfântul Teodosie, de lângă Betleem; Biserica Sfânta Sofia, din Constantinopol; Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din Roma; Mănăstirea Maicii Domnului numită „Evergethide”; Biserica Sfântul Dimitrie, din Tesalonic; Biserica Sfântul Nicolae, din Bari. Familie binecuvântată Ştefan şi Anna Nemanja au avut doi fii, Vukan şi Ştefan (născut în 1165). După a doua naştere, regina s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut da naştere la copii. Deşi stăpâneau un regat şi aveau multe avuţii, ei au cerut cu umilinţă de la Bunul Dumnezeu să le mai dăruiască un copil. Domnul a ascultat rugăciunile lor şi le-a dăruit un al treilea copil, pururea pomenitul Rastko sau Sava, după numele primit la tunderea sa în monahism. Aceasta se întâmpla în 1170 sau 1175. Încă din cea mai fragedă copilărie, Rastko a primit mai întâi o sfântă educaţie, fiind iniţiat în tainele Sfintelor Scripturi. Un biograf medieval scria că pe vremea când Rastko împlinise 15 ani, Nemanja i-a dăruit o provincie pe care el urma s-o administreze, aflată la hotarele de apus ale statului (Hrim sau Herţegovina). Tânărul cel evlavios a condus treburile provinciei vreme de doi ani. Apoi, la vârsta de 17 ani, întrucât iubea fecioria, el s-a rugat la Dumnezeu să-i dăruiască o viaţă prin care să-I urmeze lui Hristos. Bunul Dumnezeu avea să împlinească dorinţa inimii sale la vremea cuvenită. Intrarea în monahism Numeroasele seminţe ale evlaviei şi credinţei pe care Sava le-a pus în ogorul sufletelor mamei şi tatălui său, Dumnezeu le-a făcut să rodească. Aşa s-au hotărât Ştefan și Anna Nemanja să intre în cinul monahal. Tatăl Sfântului Sava, Ştefan Nemanja a abdicat din tronul regal în martie 1196, în favoarea lui Ştefan, cel dintâi născut, iar lui Vukan i-a oferit conducerea provinciei Zeta. Acesta din urmă a stăpânit aceste teritorii în calitate de rege al Dalmaţiei şi Diocleii. Pe data de 25 martie 1196, Ştefan Nemanja şi Anna au primit tunderea în monahism din partea episcopului Calinic, luând numele de Simeon, respectiv Anastasia. Maica Anastasia a dus o viaţă curată şi bineplăcută lui Dumnezeu în mănăstirea Kurshumlija de lângă Toplica. A trecut la Domnul în data de 21 iunie 1200. Simeon s-a dus la mănăstirea ctitorită de el, Studenica, vieţuind acolo timp de 18 luni, timp în care a pus bazele unei solide activităţi pe terenurile donate mănăstirii, l-a numit stareţ pe ieromonahul Dionisie şi şi-a pregătit şi mormântul. După ce a rânduit toate acestea, în noiembrie 1197, bătrânul monah Simeon, la vârsta de 84 de ani, a sosit la Vatoped unde a fost întâmpinat cu mare bucurie şi respect de către obştea mănăstirii. Cei doi cuvioşi, Simeon şi Sava, au rămas şi au vieţuit împreună destul timp, ducând o viaţă minunată, de mare înălţime duhovnicească. Virtuţile lor i-au făcut pe mulţi sârbi să li se alăture în viaţa monahala, aşa încât zi de zi grupul sârbesc athonit creştea văzând cu ochii. Curând, a devenit limpede faptul că aceştia aveau nevoie să-şi construiască propria lor mănăstire. Prin descoperire dumnezeiască, noul mare voievod Ştefan al II-lea le-a cerut părinţilor de la Vatopedu să le dăruiască tatălui şi fratelui său monirionul părăsit Hilandar, aflat la nord-vest de Vatoped, nu departe de coasta nordică a peninsulei. Darul a fost întărit printr-un hrisov al împăratului Alexie al III-lea (1197), hotărând ca ea să fie un dar făcut sârbilor pentru vecie. De îndată ce tatăl şi fiul s-au stabilit la Mănăstirea Hilandar, prin iulie 1198, ei au pornit reconstrucţia şi lărgirea clădirilor existente. Bătrânul avva Simeon avea acum 86 de ani. El a dus o viaţă monahală curată şi bineplăcută lui Dumnezeu. Trecerea la Domnul Cunoscându-şi sfârşitul grabnic, el îi spuse fiului său să-l îngroape, la vremea socotită, în mormântul pe care el îi pregătise de mai înainte de
Viața Sfântului Ierarh Platon Kulbusch
Sfântul Ierarh Platon Kulbusch a fost ales în data de 31 decembrie 1917 ca drept primul episcop al Estoniei, angajându-se cu mult efort în numeroase activități pentru sprijinirea parohiilor ortodoxe. Sfântul Sfințit Mucenic Platon s-a născut la 13 iulie 1869 în localitatea Pootsi din regiunea Pätnu, Estonia, primind la botez numele Pavel. După ce a urmat diverse școli teologice a fost hirotonit preot. Sfântul Platon a călătorit îndelung prin țară, propovăduind Cuvântul lui Dumnezeu în bisericile ortodoxe din Estonia. La 31 decembrie 1917 a fost ales ca drept primul episcop al Estoniei, angajându-se cu mult efort în numeroase activități pentru sprijinirea parohiilor ortodoxe. La mai puțin de două luni de la numirea sa, Estonia a fost ocupată de armata germană. Pe atunci era foarte greu să călătorești, dar asta nu l-a împiedicat pe episcop să viziteze aproape toate parohiile ortodoxe din Estonia în timpul verii respective. În 1919, Sfântul a fost arestat de regimul ateu de la Moscova și, după ce a fost torturat a fost împușcat la 14 ianuarie 1919. Sfintele sale moaștele se află în Catedrala „Schimbarea la Față” din Tallinn. Sfântul Ierarh Platon a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică în anul 2000.
Viața Sfintei Cuvioase Ita din Irlanda
Sfânta Ita L-a iubit pe Hristos de mică și a urmat calea monahismului. A dus o viață ascetică, în post, studiu și rugăciune. Sfânta Cuvioasă Ita era originară din Irlanda. S-a născut în secolul al V-lea, în regiunea Waterford, părinții ei nobili fiind creștini devotați. Sfânta Ita L-a iubit pe Hristos de mică și a urmat calea monahismului. A întemeiat Mănăstirea Killeedy și a adunat în jurul ei multe fecioare evlavioase. A dus o viață ascetică, în post, studiu și rugăciune. A înființat o școală unde copiii învățau despre credința ortodoxă și a insuflat în inimile lor dragostea pentru Hristos. Sfânta Ita s-a odihnit în pace, în anul 570, în mănăstirea ei. Ziua sa de prăznuire este pe 15 ianuarie.
Sfântul Isidor Pelusiotul ‒ drumul spre sfințenie
Purtând în el un dor de Dumnezeu mai mare decât iubirea pentru frumusețea lumii acesteia, Sfântul Isidor s-a retras din tinerețe în Muntele Pelusiului, fiind călugăr și preot iscusit. Cunoscut de toată lumea pentru asprimea pe care o avea față de trupul său și pentru viața îngerească pe care o trăia, era adesea rugat să ofere sfaturi și îndrumări, scriind aproape zece mii de epistole. Originar din Egipt, Sfântul Isidor era copilul unor oameni iubitori de Dumnezeu, astfel încât a fost crescut în dreapta credință. Dorul de cele sfinte insuflat în el era atât de mare, încât, fără a trece prea multă vreme, a hotărât să lase toate cele bogate și frumoase ale lumii și să se retragă în Muntele Pelusiului. Acolo a fost călugărit, a ajuns preot și egumen, și principala lui grijă era aceea de a-și osteni trupul, pentru ca sufletul său să fie liber. Pentru asprele sale nevoințe și pentru că era limpede că duce o viață îngerească era cunoscut de toată lumea, lăsând moștenire duhovnicească aproape zece mii de epistole în care îi povățuia pe oameni și le explica din Sfânta Scriptură. Susținător al Sfântului Ioan Gură de Aur, cel care fusese izgonit de pe scaun pe nedrept, l-a convins pe Sfântul Chiril Alexandrinul să îl treacă pe Sfântul Ioan în rândul sfinților mărturisitori. Iar pe împăratul Teodosie l-a sfătuit să adune al treilea Sinod Ecumenic în Efes, împotriva ereticilor. Învățându-i pe toți, până la finalul vieții sale, să fie smeriți și să fugă de păcat, căci și piatra este spartă de picăturile de apă, și-a dat sufletul în pace în mâinile Domnului, mergând în Împărăția pe care o „gustase” încă de pe pământ.
Sfântul Ierarh Eustatie ‒ drumul spre sfințenie
Luptând împotriva eresurilor lui Arie, Sfântul Eustatie a fost atacat și izgonit pe nedrept, încât sufletul său s-a mutat cu totul din această lume. Iar femeia desfrânată care mințise că luase în pântece de la el a fost cuprinsă de boală, până când a recunoscut nedreptatea pe care o făcuse. Bărbat vrednic de cârmuire, Sfântul Eustatie a fost ales episcop al Antiohiei și a luptat contra eresurilor lui Arie, atrăgând asupra lui felurite atacuri. După ce a fost îndepărtat din funcție pe motive mincinoase, cum că ar fi eretic, de fapt, sau că ar fi lăsat însărcinată o femeie desfrânată, a fost trimis în surghiun. Și, fiind izgonit, sfântul a plecat cu totul din această lume, sufletul lui urcând la Cer. Iar femeia desfrânată care mințise că luase în pântece de la el a căzut în boală grea, așa că a recunoscut că aceasta era o pedeapsa pentru nedreptatea pe care o făcuse. După 100 de ani trupul Sfântului Eustatie a fost adus în Antiohia, cu mare cinste.
Viața Sfântului Preot Mărturisitor Alexie Toth
Sfântul Preot Mărturisitor Alexie s-a născut în Imperiul Austro-Ungar în 1854. Ajunge în SUA în 1889, unde și-a dedicat timpul celor bolnavi și infirmi, ajutându-i mereu pe cei nevoiași. A publicat numeroase articole pentru catehizarea credincioșilor. Sfântul Alexie s-a născut în Imperiul Austro-Ungar în 1854. Tatăl lui a fost preot greco-catolic, iar unchiul său era episcop. După o pregătire intensă a fost hirotonit preot greco-catolic în 1878. A predat Istoria Bisericii și Dreptul Canonic la Seminarul Catolic din Presov. Sfântul ajunge în SUA în 1889 și servește ca pastor la Biserica greco-catolică „Sfânta Maria” din Minneapolis. În 1891, împreună cu credincioşii bisericii, sunt primiți în Biserica Ortodoxă de către Episcopul Vladimir, mitropolitul Insulelor Aleutine. Sfântul Alexie și-a dedicat timpul celor bolnavi și infirmi, ajutându-i mereu pe cei nevoiași. A publicat numeroase articole pentru catehizarea credincioșilor săi. În 1893, Sfântul Alexie s-a mutat din Minneapolis în Wilkes-Barre, Pennsylvania, unde a adus mulți greci-catolici înapoi la credința ortodoxă. Sfântul Preot Mărturisitor Alexie s-a mutat la Domnul la vârsta de 56 de ani, pe data de 7 mai 1909. Şapte ani mai târziu, sfintele sale moaște au fost mutate la Mănăstirea „Sfântul Tihon” unde se află până astăzi. Sfântul Alexie a fost canonizat şi trecut în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe în luna mai a anului 1994.
Viața Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus
Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus a fost stareț al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, fiind recunoscut de credincioși ca unul dintre cei mai mari duhovnici ai acelor timpuri. Cuviosul Serafim s-a născut în 27 octombrie 1912, în satul Totoi, din județul Alba, primind la botez numele Sfântului Dimitrie. Părinții săi, Nechifor și Catalina, oameni simpli și mult trudiți, i-au fost primii dascăli întru cele bineplăcute lui Dumnezeu, chipul maicii sale având să îi rămână întipărit ca „floare a bunătății” și icoană a dragostei iertătoare. Încă din pruncie, plin de dragoste pentru Hristos, căuta cele dumnezeiești, încălzindu-și inima cu sfânta rugăciune și hrănindu-și mintea cu știința de carte. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu i-a îndrumat pașii către Academia Teologică Andreiană de la Sibiu, unde avea să fie remarcat ca „unul dintre cei mai distinși studenți (…), la bună purtare, ca și la carte” , „un student foarte bun și foarte sărac”. La finalizarea studiilor teologice, văzând lucrarea cea bună a studentului său, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, rector al Academiei în acea vreme, avea să îl recomande în postul de secretar. Astfel, a intrat în atenția mitropolitului Nicolae Bălan, căruia îi va mărturisi dorința sa de a căuta mai cu fierbinte dragoste pe Hristos, prin asumarea îngerescului chip monahal, zicându-i: „M-a preocupat de mult timp problema monahismului și m-am silit să mă formez eu însumi pentru această mare chemare, încă fiind student în Academie. În acești din urmă doi ani mi-am pus adeseori întrebarea dacă pot să fiu întreg, cu trup și suflet, pentru această jertfă. M-am frământat singur cu această întrebare, fără să dau voie oamenilor să intervină în preocupările intime ale sufletului meu. I-am lăsat să creadă ce vor.” În noiembrie 1938 a primit, prin mâna ierarhului său, harul hirotoniei întru diacon și, la scurt timp, a fost trimis în Sfântul Munte Athos. Însoțit de Cuviosul Părinte Arsenie Boca, s-a așezat la Chilia Sfântul Ipatie, unde s-au nevoit vreme de șase luni, sub ascultarea ieroschimonahului Teodosie Domnariu, starețul Chiliei, luând sfat duhovnicesc și de la marele nevoitor isihast român Cuviosul Antipa Dinescu. Mult folos duhovnicesc a câștigat în urma acestei șederi în Athos, văzând chipul de viețuire aghiorit, disciplina monahilor, râvna și jertfa acestora pentru cunoașterea și trăirea dreptei credințe. Cu binecuvântarea mitropolitului său, a mers apoi, pentru un an, la Atena, spre a deprinde limba greacă și a audia cursurile Facultății de Teologie. Rodul acestei ascultări a fost traducerea unor pagini din scrierile Sfinților Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare, precum și ale unor Părinți filocalici. Întorcându-se în țară, s-a așezat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, ctitoria Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, lucrând la rezidirea acesteia, împreună cu Sfântul Cuvios Arsenie, în vremurile tulburi ale celui de al Doilea Război Mondial. În 15 ianuarie 1941 a primit hirotonia întru preot și, la scurt timp, de praznicul Izvorului Tămăduirii, tunderea în monahism. Din ascultare față de ierarhul său, a mers pentru un an în Germania și Austria, unde a învățat limba germană. În anul 1944, a fost numit stareț al Mănăstirii brâncovenești de la Sâmbăta de Sus, nevoindu-se în această ascultare timp de 10 ani, în vremurile de început ale regimului comunist potrivnic Bisericii. Pe lângă buna chivernisire a celor din afară ale mănăstirii, Cuviosul Serafim a așezat în bună rânduială și cele dinlăuntru ale monahilor și ale fiilor săi duhovnicești. Ca un blând povățuitor, odihnea sufletele cu dulceața cuvintelor sale și stingea arșița necazurilor cu apa cea vie a rugăciunilor sale. Îndemna pe toți, prin cuvânt și prin faptă, ca „din toate ale noastre să se arate că Hristos este între noi și în noi”. Așa se face că mulțime mare de credincioși îl căutau pentru spovedanie, rugăciune, îndrumare și binecuvântare. Astfel, s-a arătat ca icoană a smereniei și a iubirii de Hristos, chip al blândeții, iubitor de aproapele și cald povățuitor, daruri izvorâte din lucrarea cea tainică a rugăciunii în inima sa. Cu statornicie, s-a jertfit, vreme de jumătate de veac, în Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus până la trecerea sa la Domnul, în 20 decembrie 1990. Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin. Citește despre: Sfinți români
Rugăciune către Maica Domnului pentru potolirea întristărilor
O, Maică Prealăudată, Cerească Împarateasă şi Stăpână, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, Ceea Ce ai născut pe Cuvântul mai Sfânt decât toţi Sfinţii! Primind prinosul nostru de acum, potoleşte întristările noastre şi ne izbăveşte de toate necazurile, nevoile, tristeţele şi ne scapă de osânda cea veşnică şi chinul care va să fie, şi ne învredniceşte a ne sălăşlui în veşnicile corturi ale Raiului pe noi, robii tăi care strigăm: Aliluia!
Viața Sfântului Cuvios Cleopa de la Sihăstria
Timpul său era împărțit între rugăciune și slujirea aproapelui. Cu înțelepciunea și dulceața cuvintelor sale, izvorâte din rugăciunea neîncetată, adăpa sufletele cele însetate după Dumnezeu. Cuviosul Părintele nostru Cleopa de la Sihăstria s-a născut în 10 aprilie 1912, în comuna Sulița, județul Botoșani, în familia lui Alexandru și Ana Ilie, țărani dreptcredincioși, binecuvântată de Dumnezeu cu zece copii. Casa acestora era ca o biserică, toți având o adâncă chemare spre cele sfinte, așa încât mama și cinci dintre copii au îmbrățișat, mai apoi, viața monahală. Părintele Cleopa a fost al cincilea dintre copii și a primit la Botez numele Constantin. La scurt timp după naștere, el s-a îmbolnăvit grav, iar mama sa, la sfatul unui părinte bătrân, l-a hărăzit Maicii Domnului, închinându-l la icoana făcătoare de minuni a acesteia din Schitul Cozancea, aflat nu departe de satul lor. Pruncul s-a vindecat în mod minunat, păstrând până la sfârșitul vieții o evlavie deosebită pentru Preacurata Fecioară, care îi salvase viața. Încă din fragedă copilărie, Constantin a fost păstor la oi împreună cu frații săi mai mari, Vasile și Gheorghe. Fiind plini de râvnă pentru Dumnezeu și pentru cele duhovnicești, ei mergeau adesea la Schitul Cozancea, unde l-au cunoscut pe Cuviosul Paisie Olaru, care le-a îndrumat, mai apoi, pașii spre viața monahală. În 1929, la vârsta de 17 ani, tânărul Constantin a intrat în obștea Schitului Sihăstria, aflat sub povățuirea Părintelui Ioanichie Moroi, un stareț încercat și nevoitor. S-a ostenit aici împreună cu frații săi, Vasile și Gheorghe, cel din urmă devenit monah, cu numele Gherasim. Aceștia au plecat la Domnul, fiecare la vârsta de 26 ani, împlinindu-se și în viața lor cuvântul Înțelepciunii lui Solomon: „Ajungând curând la desăvârșire, dreptul a apucat ani îndelungați. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutății”. Pășind pe treptele desăvârșirii monahale, fratele Constantin a trecut prin multe ascultări, însă cel mai mult s-a ostenit ca păstor la oile schitului. Acolo a fost adevărata sa școală, unde a învățat cum să se roage de la pustnicii pe care i-a întâlnit în pădurile din împrejurimi și a dobândit o cunoaștere adâncă a scrierilor Sfinților Părinți. Dăruit cu o memorie deosebită, a reținut cu ușurință atât Sfânta Scriptură, cât și multe alte cărți duhovnicești, încât Părintele Dumitru Stăniloae, care tradusese Filocalia, spunea că Părintele Cleopa o cunoaște mai bine decât el. În anul 1937, fratele Constantin a primit prin mâinile egumenului Ioanichie Moroi chipul îngeresc al călugăriei, deprinzând în puțini ani, de la părinții bătrâni, meșteșugul luptei duhovnicești și al smereniei întru ascultare, înfrânându-și pornirile firii prin post și înălțându-și mintea către Mirele ceresc, prin rugăciune neîncetată. În anul 1942, în urma îmbolnăvirii, bătrânul egumen Ioanichie l-a numit urmaș al său la conducerea schitului. Astfel, a trecut de la păstorirea celor necuvântătoare la cea a oilor cuvântătoare, devenind un adevărat părinte duhovnicesc pentru obștea sa și pentru nenumărații pelerini care îl căutau. Într-o perioadă de câțiva ani, sub noul egumen, care a continuat lucrarea vrednicului său înaintaș, numele Schitului Sihăstria ajungând cunoscut în toată țara. Atrași de cuvintele și viața pilduitoare ale Cuviosului Cleopa, mulți tineri s-au alăturat obștii care ajunsese să numere peste 50 de viețuitori. De aceea, în anul 1947, schitul a fost înălțat la rang de mănăstire, tânărul stareț fiind hirotesit arhimandrit. Patriarhul Justinian Marina, văzând darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Cleopa, l-a numit în anul 1949 stareț al mănăstirii voievodale Slatina, dându-i sub ascultare, în același timp, alte șapte mănăstiri și schituri: Sihăstria, Rarău, Moldovița, Sihla, Cămârzani, Râșca și Orata. La Mănăstirea Slatina Cuviosul Părinte Cleopa s-a arătat un om hărăzit de Dumnezeu, transformând un lăcaș aproape părăsit într-o mănăstire pilduitoare pentru toată țara. În acei ani, darurile sale de povățuitor duhovnic și propovăduitor al Cuvântului au atras mulțime de oameni către Biserică, îndreptându-i pe calea mântuirii, motiv pentru care a început să fie prigonit de luptătorii împotriva credinței. În repetate rânduri, a fost cercetat și amenințat, viața fiindu-i pusă în primejdie. A urmat o perioadă grea în care, de mai multe ori, s-a retras în pădurile din jur pentru a nu fi închis. Acolo s-a nevoit precum marii pustnici din vechime, rugându-se neîncetat, înfruntând multe ispite și năluciri de la diavol, dar dobândind și mai multe daruri de la Dumnezeu. În anul 1954, Patriarhul Justinian Marina l-a chemat din pustie și l-a trimis pentru a întări viața duhovnicească din mai multe mănăstiri din țară. S-a reîntors la Mănăstirea Sihăstria în anul 1956, unde a stat până în 1959, anul când a început o aspră prigoană împotriva călugărilor. Cuviosul Cleopa a luat din nou calea munților și a pădurilor, viețuind vreme de cinci ani departe de prigonitorii atei. În această vreme, a dus o viață de rugăciune curată și a scris unele dintre cele mai însemnate cărți ale sale. În anul 1964, după aproape zece ani de viață pustnicească, odată cu slăbirea prigoanei comuniste, înduplecat de cererile părinților din Sihăstria, s-a reîntors la mănăstire. După revenirea în mănăstire și până la sfârșitul vieții sale, a avut o perioadă rodnică de propovăduire prin cuvânt, cu fapta și prin scris. Dragostea, milostenia, răbdarea, rugăciunea și darul său de a răspunde pe înțeles întrebărilor atrăgeau necontenit pelerinii la chilia sa. Numele Cuviosului Părinte Cleopa s-a făcut cunoscut repede, prin ucenicii săi, și peste hotarele țării, fiind căutat de tot mai mulți credincioși de pretutindeni. Timpul său era împărțit între rugăciune și slujirea aproapelui. Cu înțelepciunea și dulceața cuvintelor sale, izvorâte din rugăciunea neîncetată, adăpa sufletele cele însetate după Dumnezeu. Predica, sfătuia și spovedea ore în șir, dar găsea timp și pentru a scrie lucrări folositoare pentru credincioși, precum: Călăuză în credința ortodoxă, Predici la duminici, Predici la praznice împărătești și la sfinți de peste an, Urcuș spre înviere, Valoarea sufletului, Despre vise și vedenii și Despre Sfânta Împărtășanie ș.a. Prin scrierile sale a urmărit să întărească dreapta credință în inimile cititorilor și să aducă în sânul Bisericii pe cei rătăciți. Aceste cărți s-au răspândit în număr foarte mare, de la credincios la credincios, ajutând la păstrarea dreptei credințe și a
Rugăciune către Maica Domnului la icoana „Despietrirea inimilor învrăjbite”
Despietreşte inimile noastre cele învrăjbite, Născătoare de Dumnezeu, iar năvălirile celor ce ne urăsc le potoleşte şi toată strâmtorarea sufletului nostru o conteneşte. Ridicând ochii la icoana ta cea sfântă ne umilim în faţa suferinţei şi milostivirii tale pentru noi şi rănile Ţi le sărutăm, iar de săgeţile noastre care te străpung ne înfricoşăm. Ci tu Maică prea-milostivă, nu ne lăsa să pierim în împietrirea noastră şi din pricina nemilostivirii celor apropiaţi, căci eşti cu adevărat despietrirea inimilor învrăjbite.
Viața Sfântului Cuvios Paisie de la Sihăstria
Era vestit pentru puterea sa harismatică, prin care pătrundea în sufletul și în conștiința oamenilor, pentru mila și iubirea cu care primea pe toți la orice oră din zi și din noapte, pentru smerenia sa unită cu blândețea, prin care cucerea și întorcea la pocăință. Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Sihăstria s-a născut în anul 1897, la 20 iunie, în satul Stroiești din ținutul Botoșanilor, în familia binecredincioșilor creștini Ioan și Ecaterina Olaru, care au fost binecuvântați de Dumnezeu cu zece copii. Fiind născut în preajma praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pruncul a primit la botez numele Petru. A urmat școala primară în sat, fiind, în fiecare an, întâiul dintre colegii săi și primind ca premiu cărți cu Viețile Sfinților, care l-au făcut să îndrăgească viața monahală. În octombrie 1921, la vârsta de 24 de ani, a intrat în obștea Schitului Cozancea, din apropierea satului natal. Aici a deprins rugăciunea, ascultarea, smerenia și dragostea de aproapele, arătându-se dintru început sârguincios în ajutorarea celor din obște și a tuturor pelerinilor. Nu după mult timp, s-a învrednicit de dorita schimă a călugăriei, fiind tuns în monahism la 9 iunie 1922, primind numele Paisie. Încă din primii ani de mănăstire a fost recunoscut ca un iscusit povățuitor de suflete, căutat de mulți credincioși. Unii dintre aceștia au ucenicit pe lângă el și au sporit foarte mult în viața duhovnicească, printre ei numărându-se și fratele Constantin Ilie, viitorul Arhimandrit Cleopa. În anul 1931, iubind foarte mult viața de liniște, Cuviosul Paisie a ridicat în pădurea din apropierea schitului o mică chilie cu un paraclis de lemn, unde se retrăgea adesea, nevoindu-se în post și rugăciune. Din această vreme, a fost cunoscut cu numele de Părintele Pustnic. În anul 1933, a luat asupra sa o rânduială de viață și mai aspră, îmbrăcând schima cea mare. În anul 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit ierodiacon, iar ieromonah la 4 aprilie 1947 și, apoi, numit egumen al Schitului Cozancea, pe care l-a condus aproape un an de zile. În anul 1948, a primit binecuvântarea să se retragă la Mănăstirea Sihăstria, un loc mai pustnicesc de nevoință, unde era stareț ucenicul său din tinerețe, Cuviosul Cleopa Ilie, și unde se păstrau tradițiile moștenite de pe vremea Sfântului Paisie de la Neamț. Blând și smerit întru toate, Cuviosul Paisie a fost rânduit să povățuiască și să mărturisească pe credincioșii care veneau în număr tot mai mare la Sihăstria, atrași de viața aleasă a Părintelui Pustnic. În anul 1949, Cuviosul Paisie l-a urmat pe ucenicul său, Cuviosul Cleopa, la Mănăstirea Slatina din județul Suceava, unde acesta fusese numit stareț. În primăvara anului 1954, a revenit la Mănăstirea Sihăstria, unde era mai multă liniște, îndeplinind ascultarea de duhovnic al obștii și a sute și mii de credincioși din toată țara, timp de peste 35 de ani, până la sfârșitul vieții sale. Îndeletnicindu-se cu rugăciunea stăruitoare, cu postul aspru și cu spovedania zilnică a călugărilor și a mirenilor, Cuviosul Paisie a ajuns unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici din întreaga țară, pentru nevoința sa și dragostea jertfelnică față de aproapele și pentru multele daruri duhovnicești. Era vestit pentru puterea sa harismatică, prin care pătrundea în sufletul și în conștiința oamenilor, pentru mila și iubirea cu care primea pe toți la orice oră din zi și din noapte, pentru smerenia sa unită cu blândețea, prin care cucerea și întorcea la pocăință. Celor ce îl cercetau, Cuviosul Paisie nu le spunea cuvinte mari, ci se ruga, iar rugăciunea și dragostea sa le dădea oamenilor bucurie și îi făcea să reînvie duhovnicește. Adesea, i se descoperea starea duhovnicească a celor care îl căutau, precum și a ucenicilor săi răspândiți în toate colțurile țării. Cunoștea de departe nevoile și ispitele prin care treceau aceștia și le dădea ajutor, prin rugăciune și bună povățuire. Pe unii, prin darul înainte – vederii pe care îl avea, îi îndruma să se ferească de primejdiile care îi amenințau, în timp ce altora le descoperea voia lui Dumnezeu. Nici darul tămăduirilor și al izgonirii duhurilor necurate nu i-a lipsit, mulți dobândind sănătate sufletească și trupească în urma binecuvântărilor și rugăciunilor sale. În perioada prigoanei monahale de după decretul din 1959, care i-a îndepărtat pe majoritatea călugărilor tineri din mănăstiri, Cuviosul Paisie, ca un adevărat păstor dreptcredincios și jertfelnic, a întărit duhovnicește pe mulți dintre cei care au fost siliți să plece în lume, până când aceștia au putut reveni la mănăstirile lor de metanie. Astfel, Cuviosul Paisie a avut un rol însemnat în perioada cea mai grea a secolului al XX-lea, aceea de luptă fățișă a comunismului ateu împotriva credinței. În acele vremuri, prin înțelepciunea sa și prin sfaturile insuflate de Dumnezeu, Cuviosul Paisie s-a remarcat ca un iscusit călăuzitor duhovnicesc. Între anii 1972-1985, fiind iubitor de singurătate, s-a nevoit într-un loc mai retras, la Schitul Sihla, aproape de Peștera Sfintei Teodora. Însă, cei care îl iubeau l-au căutat și acolo, știind că binecuvântarea Cuviosului îi ușura sufletește și le dădea putere să biruiască ispitele vieții. Cu toate acestea, în puținele momente când nu era asaltat de credincioși, Cuviosul a găsit răgaz să scrie pagini pline de duh și multe versuri de pocăință, dar și să lucreze în grădină făcând-se pildă de hărnicie și slujire smerită. În ultimii ani ai vieții sale pământești, Cuviosul Paisie a fost încercat de multe suferințe trupești, pe care le-a primit cu multă credință, arătând îndelungă și pilduitoare răbdare pentru ucenicii săi. În anul 1985, a revenit la Sihăstria, unde a continuat să poarte de grijă fiilor săi duhovnicești, dându-le sfaturi până în ultimele zile ale vieții sale. În toamna anului 1990, la 18 octombrie, în vârstă de 93 de ani, Cuviosul Paisie și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, numărându-se în ceata Sfinților Cuvioși Părinți.
Sfânta Muceniță Agata ‒ drumul spre sfințenie
Iubitoare de feciorie și de Dumnezeu, Sfânta Agata a stat cu tărie împotriva închinătorilor la idoli, care încercau să o facă să se lepede de credință și să păcătuiască. Dacă nu au reușit să o ademenească, au încercat apoi să o chinuie, dar Sfântul Apostol Petru i-a vindecat rănile. După patru zile cât a stat întemnițată, când au vrut din nou să o tortureze, pământul s-a despicat și i-a înghițit pe cei care avuseseră această idee. Iar Sfânta Agata, rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la mormântul ei făcându-se multe minuni. Pe vremea când împăratul Deciu dăduse poruncă să fie uciși toți creștinii, Sfânta Agata, născută din neam bun și bogat și crescută în curăție, începuse să se pregătească pentru pătimire. Ighemonul o văzuse cât era de frumoasă și știa că este fecioară și iubitoare de Dumnezeu și nu numai că voia să o facă să se închine zeilor, dar voia să o și facă să păcătuiască. Fiind luată de ostași și dusă în cetatea Catana, pe drum a fost părăsită de toți credincioșii care o petreceau și, rugându-se la Dumnezeu să se facă o minune în acel loc, pentru necredința lor, a crescut acolo un măslin sălbatic, fără roade. Ajungând în cetate, a fost dusă în casa unei femei care avea rolul să o amăgească pe sfântă și să o învețe ce e dragostea trupească, dar fecioara nici nu se uita la podoabele pe care le puneau înainte și nici nu auzea vorbele lor, ci mai mult stăruia în curăție, prin lacrimile pe care le vărsa. Atunci voievodul a poruncit să fie bătută și chinuită, încât și pieptul i-a fost tăiat cu un clește de fier și apoi a fost aruncată în temniță. Peste noapte, i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, care a vindecat-o de răni, iar străjerii, văzând lumina din celulă, au fugit. Tânăra însă a rămas acolo, pentru judecată, iar după patru zile, găsind-o vindecată, s-au gândit să o chinuiască și mai tare și să o ardă cu cărbuni aprinși. Dar s-a făcut cutremur și s-a despicat locul acela, înghițindu-i pe doi dintre oamenii care avuseseră ideea de a o chinui astfel pe fecioară. Fiind dusă din nou în temniță, Sfânta Agata s-a rugat să părăsească lumea aceasta, așa că sufletul ei a mers la Domnul Cel iubit, iar trupul i-a fost îngropat cu cinste, îngerii lui Dumnezeu venind pentru a-i pune piatră la mormânt. Iar voievodul care cugetase acum să ia averea sfintei, măcar, dacă pe ea nu a reușit să o aibă, a fost omorât de calul său, în drumul spre cetate. La un an după moartea Sfintei Agata, din muntele Etna, aproape de Catana, erupsese un foc mare care arunca pietre, iar oamenii au alergat la mormântul sfintei, pentru a-i cere ajutorul și au reușit să alunge și chiar să stingă focul, cu haina pe care o purtase sfânta.
Viața Sfintei Bridgit, ocrotitoarea Irlandei
Sfânta Bridgit era cunoscută pentru compasiunea ei față de săraci. Dăruia săracilor mereu mâncare, îmbrăcăminte și chiar bunurile tatălui ei. Sfânta Bridgit s-a născut în jurul anului 450 în Faughart, la aproximativ două mile distanță de Dundalk, în comitatul Louth, Irlanda. Potrivit tradiției, tatăl ei a fost un păgân numit Dubthach, iar mama pe numele Brocessa (Broiseach) una dintre sclavele sale. Chiar și din copilărie, Sfânta era cunoscută pentru compasiunea ei față de săraci. Dăruia săracilor mereu mâncare, îmbrăcăminte și chiar bunurile tatălui ei. Sfânta Brigid a fost tunsă în monahism de către Sfântul Mael din Ardagh (6 februarie). Curând după aceasta, ea a înființat o mănăstire pe pământul dat de regele Leinster. Pământul se numea Cill Dara (Kildare), sau „biserica stejarului”. Acesta a fost începutul monahismului cenobitic al femeilor din Irlanda. Sfânta Bridgit a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Într-o seară Sfânta stătea de vorbă cu o maica oarbă cu numele Dara. Toată noaptea au vorbit despre bucuriile Impărăției Cerurilor, pierzand noțiunea timpului. Răsărind soarele, Sfânta Bridgit a fost suprinsă de frumusețea pământului și cerului în lumina dimineții. Dându-și seama că sora Dara nu era în stare să aprecieze această frumusețe, a devenit foarte tristă. Apoi s-a rugat și a făcut semnul crucii peste ochii Darei. Deodată, ochii călugăriței oarbe s-au deschis și a văzut soarele în est, iar copacii și florile scânteind de rouă. S-a uitat o vreme, apoi s-a întors spre Sfânta Brigid și a spus: „Închide-mi iarăși ochii, Maică dragă, căci atunci când lumea este văzută de ochii trupești, atunci Dumnezeu este văzut mai puțin de suflet”. Sfânta Brigid s-a rugat din nou, iar Dara a devenit din nou oarbă. Sfânta Brigid a adormit în Domnul în anul 523 după ce a primit Sfânta Împărtășanie de la Sfântul Ninnidh din Inismacsaint (18 ianuarie). A fost înmormântată la Kildare, dar sfintele sale moaște au fost mutate la Downpatrick în timpul invaziilor vikingilor. Se crede că a fost înmormântată în același mormânt cu Sfântul Patrick (17 martie) și Sfântul Columba din Iona (9 iunie). Imediat dupa moartea sa, cinstirea Sfintei s-a răspândit în Anglia, Scoția și Țara Galilor, precum și în multe localități din spațiul german, chiar în Țările Scandinave, dar și în Franța, Italia și Portugalia. Tradiția de a face cruci ale Sfintei Brigid din papură și de a le agăța în casă este încă respectată în Irlanda, unde devotamentul față de ea este încă puternic. Mănăstirea din Kildare înființată de Sfânta Brigit a existat până în anul 1540 când a fost desființată de către regele Henric al VIII-lea (1491-1547).
Viața Sfântului Cuvios Hristofor Papoulakos
Sfântul Cuvios Hristofor Papoulakos s-a născut în jurul anului 1780 în satul Armpounas, în zonele muntoase și pădurile luxuriante din provincia Kalavryta. Era un om pașnic, drept, altruist, simplu în maniere și foarte milos. De mic a iubit studiul, rugăciunea și monahismul. Sfântul Cuvios Hristofor Papoulakos s-a născut în jurul anului 1780 în satul Armpounas, în zonele muntoase și pădurile luxuriante din provincia Kalavryta. Era un om pașnic, drept, altruist, simplu în maniere și foarte milos. De mic a iubit studiul, rugăciunea și monahismul. Astfel a plecat spre Mănăstirea Marii Peșteri, unde a fost tuns călugăr. A propovăduit credința creștină într-o vreme dificilă pentru ortodoxia din Grecia. S-a întors în satul său și a construit o mănăstire închinată Maicii Domnului. Cu mai multe încercări a reușit să primească licența pentru a deveni predicator. Cu muncă asiduă și sacrificii și-a început misiunea, predând împotriva educației ateiste din Peloponez. S-a opus influențelor occidentale impuse de ocupația bavareză care demola bisericile bizantine. Deși a fost persecutat a continuat să predice. Sfântul Cuvios Hristofor a urmat calea unui mărturisitor, a unui martir și a unui ascet. De aceea, oamenii credincioși l-au iubit și l-au cinstit ca pe un sfânt. A trecut la Domnul pe 18 ianuarie 1861 și a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică pe 30 august 2024.
Viața Sfântului Nou Mucenic Gheorghe din Ioannina
Sfântul Nou Mucenic Gheorghe este considerat ocrotitorul spiritual al Ioanninei. A rămas orfan de ambii părinți la vârsta de opt ani. A fost martirizat de către turci la 27 ianuarie 1838, la vârsta de treizeci de ani. Sfântul Noul Mucenic Gheorghe este considerat ocrotitorul spiritual al Ioanninei. Se trăgea din localitatea Tzourhli ce poartă azi numele Sfântului. Sfântul Gheorghe a rămas orfan de ambii părinți la vârsta de opt ani. Era un om sărac și neștiutor de carte. Trecând anii, s-a angajat ca îngrijitor de cai la un comandant turc. Turcii nu îl strigau după numele lui de creștin, ci îi spuneau ghiaur Hassan. Din motive economice, turcul la care lucra s-a mutat în 1836 în Ioannina. Acolo tănărul Gheorghe s-a logodit cu o fată creștină, Elena, săracă material, dar foarte bogată duhovnicește. Un turc care îl cunoștea pe Sfânt s-a mirat de logodna cu Elena și l-a acuzat că deși este musulman se căsătorește cu o creștină. În fața judecătorului, Sfântul a mărturisit că este creștin, însă nu a fost crezut și a fost trimis la vizir. Acolo Sfântul Gheorghe și-a mărturisit din nou credința ortodoxă, fapt pentru care vizirul a vrut confirmarea de la stăpânul Sfântului. Acesta a declarat că sluga sa este creștin și astfel Sfântul s-a căsătorit cu Elena. O vreme, Sfântul Gheorghe l-a însoțit pe stăpânul său în Prousa din Asia Mică, dar mai târziu s-a întors în Ioannina, unde s-a angajat tot ca îngrijitor de cai la un alt comandant. Plecând și acesta, Sfântul nu a vrut să-l mai urmeze, ci a rămas cu familia sa, deoarece între timp dobândise un fiu pe numele Ioan. Într-una din zile, pe când Sfântul Gheorghe mergea în târg să caute de lucru, s-a întâlnit cu acel turc care îl acuzase. Acesta l-a întrebat foarte serios pe Sfânt în legătura cu credința sa. Sfântul îl ruga să-l lase să plece și, în acel moment, trecând pe acolo și cumnatul său, încerca și el să-l scoată din mâinile turcului. Datorită scandalului iscat a fost dus în fața judecătorului care deși știa că este creștin și lucrul acesta este consemnat în acte a profitat de situație pentru a-l întemnița și a-l face să se lepede de credința ortodoxă. După multiple chinuri a fost condamnat la moarte de praznicul Sfântului Antonie. În timp ce călăii îl duceau la locul execuției, Sfântul dădea slavă lui Dumnezeu și se bucura că l-a învrednicit să-L mărturisească. Chipul său strălucea de bucurie. Ajungând la poarta cetății, a mărturisit pentru ultima oară: Sunt creștin și mă închin lui Hristos și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi, i-a rugat pe călăi să-i dezlege mâinile și, făcându-și semnul crucii, a stigat către creștini: – Iertați-mă, fraților și Dumnezeu să vă ierte! A fost spânzurat primind astfel cununa muceniciei pe 27 ianuarie 1838, în Ioannina, la vârsta de treizeci de ani. Sfintele sale moaște au rămas așa spânzurate trei zile și trei nopți. În fiecare noapte cobora o lumină cerească, care îl învăluia. La rugămintea asociației îngrijitorilor de cai, creștinii au primit permisiunea îngropării abia după trei zile. Astfel, moaștele au fost mutate în Biserica mitropolitană a Sfântului Atanasie, unde s-au adunat mitropoliți, clerici și mulți creștini. A fost înmormântat în curte, în partea de nord a Bisericii. Săvârșindu-se numeroase minuni, s-a construit un paraclis care includea la mormântul său. Dezgroparea moaștelor Sfântului Nou Mucenic Gheorghe a avut loc în anul 1975. Ele se găsesc în noua biserică din Ioannina ridicată în cinstea sa. În reprezentările iconografice, Sfântul Gheorghe poartă o fustă albă scurtă, largă și plisată sau creață, numită fustanelă, care face parte din costumul național al grecilor și al albanezilor. Fustanela este purtată și de membrii gărzii prezidențiale din Atena, Sfântul Gheorghe fiind considerat oficial ocrotitor al gărzii prezidențiale.
Rugăciunea mamei pentru copii și pentru fini
Preadulce Iisuse, Dumnezeul inimii mele! Tu mi-ai dăruit prunci. Tu ai răscumpărat şi sufletul meu, şi sufletele lor cu Sângele Tău Cel fără de preţ. Pentru Sângele Tău cel Dumnezeiesc Te rog, Preadulcele meu Mântuitor: atinge-Te cu harul Tău de inima copiilor mei (numele) şi a finilor mei (numele), apără-i cu frica Ta cea dumnezeiască, înfrânează-i de la înclinările şi obiceiurile cele rele, îndreptează-i la calea cea luminoasă a vieţii, a adevărului şi a binelui, împodobeşte viaţa lor cu tot ce este bun şi mântuitor, rânduieşte soarta lor după cum voieşti şi mântuieşte-le sufletele cu judecăţile pe care le ştii. Doamne Dumnezeul părinţilor noştri! Dă-le copiilor mei (numele) şi a finilor mei (numele) inimă dreaptă, ca să păzească poruncile Tale, descoperirile Tale şi aşezămintele Tale şi să împlinească toate acestea. Amin.
Sfinții Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul ‒ drumul spre sfințenie
Petrecând în rugăciune și tăcere, Sfântul Varsanufie cel Mare și Sfântul Ioan Profetul, ucenicul său, au fost îndrumători duhovnicești pentru toți călugării din mănăstire și mirenii aflați în nevoie de un sfat. Epistolele lor sunt redate în volumul XI din Filocalia românească, fiind parte a moștenirii pe care au lăsat-o pentru cei care nu au avut șansa de a-i întreba ceva în vremea în care au trăit, dar pentru care răspunsurile se aplică și astăzi. Postitori și rugători, erau înzestrați cu darul înainte vederii, Sfântul Ioan Profetul fiind denumit astfel pentru darul înainte vederii, de care se învrednicise. Trăind în secolul al VI-lea, într-o mănăstire din Palestia, lângă Gaza, cei doi sfinți erau oameniii prin care Dumnezeu le vorbea călugărilor și celor aflați în nevoie de o îndrumare duhovnicească. Fiind îmbrăcați cu dragostea de Dumnezeu, cei doi stăteau adesea în chiliile lor pentru a petrece în rugăciune și în tăcere, iar în rest scriau răspunsurile la întrebările ce le erau adresate, dar nu se întâlneau cu oamenii, ci transmiteau răspunsurile prin starețul mănăstirii, Serid. De altfel, ușa chiliei Sfântului Varsanufie cel Mare o deschideau doar egumenul Serid și Sfântul Ioan Profetul, acesta din urmă fiind ucenic al Sfântului Varsanufie și următor în toate cele sfințitoare, fiind numit Profetul pentru darul înainte vederii, de care se învrednicise. Spre exemplu, Sfântul Ioan știa că avea să moară la o săptămână după trecerea la cele veșnice a starețului, dar pentru rugăciunile noului egumen, care era foarte tânăr, a mai rămas în viață două săptămâni, pentru a-l învăța cele de folos conducerii mănăstirii. Sfântul Varsanufie cel Mare a refuzat să mai dea răspunsuri oamenilor, după moartea starețului și a ucenicului său, rămânând în tăcere. Pentru multele sale virtuți, era supranumit „Marele Bătrân” și a trecut la Domnul în chip minunat. Sfinții Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul au lăsat moștenire iubitorilor de Dumnezeu lucrarea intitulată Îndreptar de viață spirituală: răspunsuri la întrebările discipolilor. De altfel, o sută dintre epistolele transmise celor care ceruseră sfaturi se află redate în Filocalia românească, volumul XI, în traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae.
Sfântul Auxenție ‒ drumul spre sfințenie
Aprins fiind de dragostea Domnului încă din copilărie, Sfântul Auxenție a părăsit lumea și s-a retras pe o stâncă din Muntele Oxia, loc din care a făcut multe minuni pentru toți cei aflați în nevoie. Izgonea duhuri rele, vindeca bolnavi, are darul înainte-vederii, dedicându-și toată viața pentru a-I sluji Domnului, construind mănăstiri și având grijă de copiii săi duhovnicești. Născut în Constantinopol și trăind în preajma călugărilor, Sfântul Auxenție a râvnit să fie și el ostaș al Domnului, așa că s-a lepădat de lume și, după a fost călugărit și preoțit, dobândind darul izgonirii diavolilor, și-a făcut locaș pe o stâncă, în Muntele Oxia. Venind la el un păstor care își pierduse turma de oi și aflând, prin rugăciunile sfântului, unde se găsește aceasta, au prins de veste și au început să îl caute toți cei bolnavi și nevoiași, până când i-au zidit o chilie în vârful muntelui și vorbeau cu el printr-o fereastră. Sfântul dobândise și darul vindecărilor, făcând sănătoasă o femeie oarbă, dar și pe cel al înainte-vederii, căci nu i-a vorbit unui om rău credincios care îl hulise, dar îndată omul acela s-a întors rușinat, căci pe fiica lui începuse să o chinuie diavolul, iar Sfântul Auxenție, milostiv fiind, s-a rugat și i-a izbăvit pe amândoi. Ba și despre moartea Sfântului Simeon Stâlpnicul știuse înaintea tuturor, anunțându-i cu mâhnire pe ucenici că s-a petrecut aceasta, deși era în chilia din muntele său și nu putea ști decât prin vedenie. Ajuns la bătrânețe, după ce a întemeiat multe mănăstiri, a plecat în Cer, la Domnul pe care Îl iubise mai presus de orice.
Sfântul Nou Mucenic Damian – 14 februarie
Acesta s-a născut în satul Mirihovo, regiunea Agrafa, Grecia, din prinţi evlavioşi. Fiind atras încă din fragedă pruncie de viaţa monahală, a mers în Sfântul Munte Athos la Mănăstirea Filothéou. Mai târziu, întemeind o mănăstire în Kissavo, a primit cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei la 14 februarie 1568. Sfântul Nou Mucenic Damian s-a născut în satul Mirihovo, regiunea Agrafa, Grecia, din prinţi evlavioşi. Fiind atras încă din fragedă pruncie de viaţa monahală, a mers în Sfântul Munte Athos la Mănăstirea Filothéou. Mai târziu, căutând o vieţuire mai aspră, a mers la o sihăstrie unde spori duhovniceşte. Mai târziu, se simţi chemat să părăsească mănăstirea pentru binele celorlalţi şi al său. Deci, mergând în ţinutul îndepărtat al Muntelui Olimp, a început a propovădui în sate şi în târguri, îndemnând oamenii la pocăinţă şi la ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Însă unii credincioşi nu l-au primit cu bucurie şi nici nu i-au primit cuvântul. Dimpotrivă, l-au învinuit că este un şartlatan şi l-au ameninţat cu bătaia. Deci, părăsind acel loc, Sfântul Damian a mers în ţinuturile Kissavo, Larissa şi Agrafa, unde a întâmpinat încercări asemănătoare. Din pricina acestor respingeri, se întoarse în Kissavo unde, împreună cu alţi călugări, a întemeiat o mănăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Apoi a continuat acolo propovăduirea, căci cuvintele sale ajungeau la oamenii care veneau pentru slujbe şi sfat duhovnicesc. Într-o zi, pe când cuviosul mergea cu o ascultare spre un sat vecin, a fost oprit de nişte musulmani care îl învinuiră că îndeamnă la respectarea duminicii ca zi de odihnă şi că sprijină credinţa creştinilor ortodocşi. Pentru aceasta l-au luat şi l-au aruncat în temniţă, bătându-l tare şi punându-l în lanţuri. Când Sfântul Damian a fost dus dinaintea cadiului, a fost pus să aleagă între lepădarea de credinţă sau moarte. El însă s-a arătat neclintit în faţa oricărei încercări de a-l îndupleca, pricină pentru care primi osândirea la moarte. Deci, scoţându-l din temniţă, l-au spânzurat. Pe când atârna de ştreang, un musulman îl lovi în cap cu un topor, tăindu-i totodată şi ştreangul. Sfântul mucenic căzu la pământ, nefiind încă mort. Atunci, călăii l-au luat şi l-au aruncat în foc, iar cenuşa sa au presărat-o în râul Peneios. Astfel a primit sfântul Damian cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei la 14 februarie 1568. (Pr. Nomikos Mihail Vaporis, Mărturisitori ai lui Hristos: vieţile Noilor Mucenici ortodocşi din vremea stăpânirii turceşti (1437-1860), traducere de Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2002)
Rugăciunea bolnavului pentru cei ce-l îngrijesc
Doamne, Dumnezeule al milei şi al îndurărilor, trimite harul Tău cel sfinţitor peste doctorii care mă îngrijesc şi peste ajutoarele lor, acoperindu-i cu harul Tău ca un bun şi iubitor de oameni. Călăuzeşte-i Tu, Doamne, în tot ceea ce vor să facă spre binele meu. Să nu sufăr cum a suferit femeia care avea curgere de sânge de doisprezece ani, fără a primi ajutor de la doctori, ci să primesc vindecarea de bolile mele. Să nu se adauge durere peste durerile mele, din nepriceperea lor sau din lucrarea celui rău, ci să dobândesc sănătatea mult dorită. Nu în mâinile lor este viaţa mea, Iubitorule de oameni, ci în mâinile Tale. Mă aflu, Doamne, ca cel căzut între tâlhari, din pricina suferinţei care mă apasă. Răsplăteşte, Dumnezeule, tot binele pe care mi-l fac doctorii, dăruindu-le înţelepciune, sănătate trupească şi sufletească şi tot lucrul bun pe care ei îl cer de la Tine. Răsplăteşte, Dumnezeul nostru, toată dragostea pe care mi-o arată fraţii mei în Hristos care mă cercetează, înmulţind binecuvântările Tale în casele lor. Să fie pentru ei boala mea prilej de a lucra cele bune, ca să se vădească astfel în inimile lor iubirea pe care ai cerut-o celor ce Te urmează. Nu este poruncă mai mare decât porunca de a Te iubi pe Tine şi de a-i iubi pe semenii noştri. Întăreşte-mă, Dumnezeule preaslăvite, ca văzând iubirea pe care mi-o arată să mă rog ca nici unul din ei să nu cadă în cursele vrăjmaşului, și să meargă cu toţi pe calea mântuirii. Doamne, Dumnezeule al părinţilor noştri, dacă norii deznădejdii şi ai singurătăţii se vor abate asupra sufletului meu, atunci trimite-mi Tu fraţi care să mă cerceteze şi să mângâie sufletul meu. Ca văzând grija lor pentru mine, păcătosul, să Îţi mulţumesc Ţie, Celui Care prin pronia Ta cea dumnezeiască porţi de grijă robilor Tăi, şi să Te laud şi să Te slăvesc în vecii vecilor. Amin.
Viața Sfântului Preot Mărturisitor Alexandru Hotovitzky
Sfântul Preot Mărturisitor Alexandru Hotovitzky a fost un misionar în America. A fost implicat în diverse activități misionare, jucând un rol esențial în înființarea multor parohii ortodoxe. Sfântul Preot Mărturisitor Alexandru Hotovitzky s-a născut la 11 februarie 1872, în orașul Kremenetz, în familia evlavioasă a protopopului Alexandru, care a fost rector al Seminarului Teologic Volhynia. Tânărul Alexandru a primit o bună educație creștină de la părinții săi, care i-au insuflat dragostea pentru Biserica Ortodoxă și pentru poporul lui Dumnezeu. Sfântul Alexandru a urmat studiile Seminarului Volhynia și ale Academiei Teologice din Sankt Petersburg. După absolvirea Academiei, a fost trimis misionar în Eparhia Aleutenilor și Americii de Nord, fiind repartizat ca citeț la nou înființata Biserică Ortodoxă Sfântul Nicolae din New York City. După căsătoria cu Maria Scherbuhina, absolventă a Institutului Pavlovsk din Sankt Petersburg, Sfântul a fost hirotonit diacon, iar la scurt timp, pe 25 februarie 1896, a fost hirotonit preot de către episcopul Nicolae (Ziorov) al Aleutenilor. Hirotonirea sa a avut loc la catedrala din San Francisco. O săptămână mai târziu s-a întors la New York ca slujitor la Biserica Sfântul Nicolae. În anii următori s-a implicat în diverse activități misionare, jucând un rol esențial în înființarea multor parohii ortodoxe. Prin inițiativa și participarea sa activă, o nouă Catedrală a Sfântului Nicolae a fost construită pentru a înlocui mica biserică parohială din New York City. A călătorit mult în Statele Unite și chiar în Rusia, solicitând fonduri pentru construcția acesteia. După 18 ani a fost rechemat în Rusia, pe 26 februarie 1914. În Rusia l-a ajutat pe Patriarhul Tihon în administrarea diecezei Moscovei. La 4 septembrie 1924, Direcția Politică de Stat a recomandat exilarea administrativă a treisprezece clerici și lideri bisericești, inclusiv Sfântul Alexandru. După un interogatoriu suplimentar, Sfântul a fost exilat timp de trei ani în regiunea Turukhan din Siberia. În vara anului 1937, Sfântul Alexandru Hotovitzky a fost din nou arestat. A fost condamnat la moarte și împușcat pe 19 august 1937. A fost înmormântat în cimitirul Donskoye din Moscova.
Sfinții Talasie și Limneu ‒ drumul spre sfințenie
Având dorul de a petrece în sihăstrie, Sfântul Limneu l-a căutat pe Sfântul Talasie, cel mai înțelept dintre bătrâni, și învățând de la el, s-a urcat apoi pe un munte unde a rămas vreme de 38 de ani. După ce a făcut minuni și i-a îngrijit pe cei bolnavi, Sfântul Limneu s-a mutat în Cer. Întrecându-i pe toți în înțelepciune și curăție, Sfântul Talasie locuia pe un munte oarecare, iar Sfântul Limneu, tânăr fiind, l-a căutat pentru a-i cere să îl învețe și pe el să ducă o asemenea viață. Și după ce a primit toată învățătura, Sfântul Limneu s-a urcat și el pe un munte, deasupra satului Targala și a petrecut acolo, fără casă sau peșteră, doar într-un țarc de pietre, vreme de 38 de ani. Având darul facerii de minuni, izgonea duhurile rele, îi vindeca pe bolnavi, iar pe cei fără vedere îi lua de la cerșit și îi punea în chilii, veghind asupra lor și hrănindu-i. Și împlinindu-se vremea, sufletul Sfântului Limneu s-a urcat la Cer, luând răsplata pentru viața îngerească pe care o dusese.
Sfântul Sfințit Mucenic Policarp ‒ drumul spre sfințenie
Autor al Epistolei către Filipeni, Sfântul Policarp era cunoscut pentru înțelepciunea și darurile sale, avându-i prieteni pe Sfântul Apostol Ioan Teologul și Ignatie al Antiohiei Teoforul. Crescut de o văduvă și îngrijind bolnavi încă din tinerețea sa, sfântul nu s-a dat în lături de la a pătimi pentru Hristos, ci și-a mărturisit cu tărie credința, fiind persecutat pentru aceasta. Născut în secolul I, în Smirna, Sfântul Policarp a rămas orfan de mic și a fost crescut de o văduvă credincioasă, prin sfatul unui înger. După moartea acesteia, tânărul începe să se îngrijească de cei bolnavi, fără a mai lua seama la cele lumești. Apropiat fiind de Sfântul Vucol, ajunge să îl înlocuiască pe scaunul arhieresc al Smirnei, după moartea cuviosului, arătându-i-Se Însuși Mântuitorul. Ajungând împărat Marcus Aurelius, păgân care ordonase persecuția creștinilor, a poruncit ca Sfântul Policarp să fie prins. Adus la judecată, sfântul și-a mărturisit cu toată puterea credința, iar pentru acest lucru a fost condamnat să fie ars de viu. Flăcările, însă, nu l-au atins, ci s-au ridicat deasupra capului său în formă de boltă. Atunci a fost înjunghiat, iar șuvoiul de sânge a stins focul. Dându-și sufletul în mâinile Domnului, trupul său a fost incinerat, credincioșii din Smirna strângând rămășițele cu grijă și cinstindu-le.
Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului ‒ drumul spre sfințenie
Slujitor în taină al Domnului, Sfântul Tarasie a ajuns, la îndemnul împărătesei Irina, să fie patriarh, dar nu a primit acest lucru oricum, ci a pus condiția să fie întrunit Sinodul Ecumenic și să fie îndepărtată, astfel, erezia iconoclastă, ceea ce s-a și întâmplat. Născut la Constantinopol, Sfântul Tarasie a urmat exemplul tatălui său și a ajuns la dregătoria de sfetnic împărătesc, dar în taină Îi slujea Domnului, fiind aprinsă inima lui de o puternică evlavie. Fiind o perioadă grea pentru Biserică, ereticii luptându-se împotriva cinstirii icoanelor, însăși împărăteasa Irina l-a îndemnat pe Sfântul Tarasie să accepte slujirea de patriarh. Acesta a făcut precum a fost îndemnat, dar a pus o condiție: aceea de a se întruni Sinodul, pentru a fi îndepărată erezia iconoclastă. Așa a fost convocat cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, care a stabilit faptul că nu se cinstește icoana, ci chipul înfățișat pe ea. După 22 de ani în care a condus Biserica, Sfântul Tarasie s-a mutat la cele veșnice, fiind în deplină pace.
Sfânta Muceniță Fotini Samarineanca ‒ drumul spre sfințenie
Cunoscută drept cea care vorbit cu Domnul Iisus Hristos la puțul lui Iacov și a crezut în El, iar în ziua Cincizecimii a fost botezată de către Sfinții Apostoli împreună cu cei doi fii ai ei și cele cinci surori, Sfânta Fotini a urmat exemplul apostolicesc și a propovăduit din țară în țară, întorcându-i pe mulți de la păgânătate la creștinism. Fiind prigoană mare împotriva creștinilor din porunca împăratului Nero, Fotini și fiii săi, Iosi și Victor, nu s-au speriat de acest lucru, ci mergeau și propovăduiau dreapta credință. Aflând împăratul despre acest lucru, a cerut ostașilor să meargă la Roma și să îi aducă la el pe toți creștinii pe care îi găsesc acolo. Arătându-Se Domnul și schimbând numele lui Victor în Fotinos, ca unul care îi va lumina pe mulți, l-a văzut și Sfânta Fotini și a pornit spre Roma, pentru a mărturisi iubirea ei de Dumnezeu, alături de copiii ei și de mulțime. Și cum nu au dorit să se lepede de Dumnezeu, împăratul a poruncit să fie chinuiți, fiind loviți cu ciocanele, dar trupurile lor păreau neatinse și nici mâinile nu le-au putut fi tăiate, deși chinuitorii loveau de ore în șir și se schimbaseră în trei ture. Și nici cu întemnițarea sau cu bogățiile nu a reușit împăratul să le amăgească sufletele, așa că a poruncit să fie cu toții arși de vii, dar mucenicii au stat trei zile în cuptor și erau nevătămați. Atunci a vrut păgânul să îi otrăvească, dar până și vrăjitorul s-a întors la Hristos, văzând că aceștia nu au murit. Și au fost supuși la multe încercări de moarte, să li se taie venele, să fie arși cu plumb topit, să fie spânzurați și aruncați printre șervi veninoși, dar toate în zadar, căci Domnul li se arăta lor și îi îmbărbăta. Și după trei ani de stat în temniță era acolo o lumină și un miros de bună mireasmă, iar ei întregi și sănătoși, încât alergau la ei mulți oameni, ca să fie botezați. Mâniindu-se împăratul, i-a spânzurat cu capul în jos și i-a ținut așa vreme de șapte zile, iar când s-au dus să îi dezlege, slujitorii au orbit. Vindecându-le Domnul rănile mucenicilor, Sfintei Fotini i-a fost milă de slujitori și, prin rugăciunile ei, aceștia și-au recăpătat vederea și s-au întors la Hristos. Așa că mucenicilor le-a fost jupuită pielea și au fost rupți în două și aruncați, iar Sfânta Fotini, rămasă ultima, a răbdat cu vitejie jupuirea pielii, încât Domnul a făcut-o sănătoasă din nou. Iar după multe zile în care aceasta L-a lăudat, și-a dat sufletul în mâinile Lui.
Sfântul Rafail, Episcop de Brooklyn – păstorul cel bun al arabilor creștin-ortodocși din America
Sfântul Rafail a rămas în New York învăţând, propovăduind, sfătuind şi săvârşind dumnezeieştile slujbe, până ce au început să curgă chemări şi invitaţii de la comunităţile de arabi creştin-ortodocşi, răspândite de-a lungul Statelor Unite şi Canadei. După ce a auzit chemarea lor – „vino şi ne ajută” (Fapte 16, 9) –, Sfântul Rafail a decis să facă prima dintre numeroasele sale călătorii misionare. În vara lui 1896 a părăsit New York-ul, însoţit de Abdou Lutfy, vicepreşedintele Societăţii de Binefacere, şi a vizitat treizeci de oraşe situate între New York şi San Francisco. De vreme ce mulţi dintre sirieni îşi schimbau domiciliul, părăsind casele mărginaşe ale Manhattanului de jos pentru apartamentele Brooklynului, Sfântul Rafail a ales să treacă de cealaltă parte a râului East River şi să trăiască în mijlocul oamenilor săi, închiriind o cameră de pe Strada Pacific nr. 120. Turma sa a devenit martorul său, „şi Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt şi cât de drept şi fără de prihană s-a purtat cu voi credincioşii; ca un părinte cu copiii săi” (I Tesaloniceni 2, 10-11). Cu adevărat, Evanghelia a fost la el „nu numai în cuvânt, ci şi întru putere şi în Duhul Sfânt şi în deplină încredinţare”, şi s-au făcut următori ai lui şi ai Domnului, „primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt” (I Tesaloniceni 1, 5-6). Mai important, chipul deosebit de evlavios în care Sfântul Rafail săvârşea dumnezeieştile slujbe a devenit mlădiţa în jurul căreia s-a înfăptuit sporirea duhovnicească a comunităţii siriene ortodoxe. Sfântul Rafail a rămas în New York învăţând, propovăduind, sfătuind şi săvârşind dumnezeieştile slujbe, până ce au început să curgă chemări şi invitaţii de la comunităţile de arabi creştin-ortodocşi, răspândite de-a lungul Statelor Unite şi Canadei. După ce a auzit chemarea lor – „vino şi ne ajută” (Fapte 16, 9) –, Sfântul Rafail a decis să facă prima dintre numeroasele sale călătorii misionare. În vara lui 1896 a părăsit New York-ul, însoţit de Abdou Lutfy, vicepreşedintele Societăţii de Binefacere, şi a vizitat treizeci de oraşe situate între New York şi San Francisco. Nu a rămas într-un singur loc pentru mai mult de patru zile şi adesea făcea popas mai puţin de douăzeci şi patru de ore înainte de a porni din nou la drum. În timp ce vizita aceste oraşe şi ajuta la întemeierea/ stabilirea comunităţilor de sirieni ortodocşi, Sfântul Rafail a săvârşit cununii, botezuri, mirungeri, pentru cei al căror botez fusese înfăptuit de neortodocşi, a spovedit, a săvârşit Sfânta Liturghie în încăperi pline de credincioşi care veniseră să primească Tainele de viaţă-făcătoare. După fiecare Liturghie rostea pentru poporul său flămând după cele duhovniceşti predici lungi, arzătoare, cuvintele sale având puterea să insufle nădejde şi curaj. În fiecare comunitate pe care a vizitat-o, se spune că „a fost întâmpinat ca şi cum ar fi fost Hristos Însuşi”. (Basil Essey, Episcop de Wichita, Sfântul Rafail, Episcop de Brooklyn, „Păstorul cel bun al oilor pierdute în America” (8 noiembrie 1860 – 27 februarie 1915), traducere de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 43-44)
Sfântul Leandru, Arhiepiscop al Sevillei ‒ drumul spre sfințenie
Convertind neamul goților de la erezia lui Arie la credința în Dumnezeu, Sfântul Leandru era înzestrat cu o inteligență aparte, fiind de toți plăcut la cuvânt. S-a remarcat nu doar prin viața sa îngerească, ci și prin felul în care îi învăța pe cei rătăciți. Născut în Cartagina, Sfântul Leandru a ales să pășească pe calea călugăriei și să îi urmeze Domnului, fiind ridicat la rangul de episcop. Răspândind credința sobornicească în Apus, i-a convertit pe mulți dintre cei eretici, iar pe frații săi ‒ și ei ajunși tot sfinți, Isidor al Sevillei, Fulgențiu și Florentina ‒ i-a îndrumat spre monahism, fiindu-le exemplu. Deși a scris multe lucrări pentru cei care nu au avut șansa de a fi contemporani, nu s-au mai păstrat decât două: Despre rânduiala fecioarelor și disprețuirea celor lumești și Omilie despre biruința Bisericii.
Rugăciune pentru împăcarea celor certați și potolirea mâniei neînfrânate, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, înaintea icoanei sale „Îmblânzirea inimilor rele"
Îmblânzeşte inimile noastre rele, Născătoare de Dumnezeu, şi stinge necazurile venite de la cei care ne urăsc, şi toată strâmtorarea sufletului nostru dezleag-o, că privind la sfântă icoana ta ne umilim de împreună-pătimirea şi milosârdia ta către noi, şi sărutând rănile tale ne spăimântăm de săgeţile noastre ce te sfâşie. Nu ne lăsa, Maică Preamilostivă, să pierim în împietrirea noastră, că tu eşti cu adevărat îmblânzirea inimilor rele. Amin
Sfinții Gherman și Ioan Casian din Dobrogea ‒ drumul spre sfințenie
Călătorind împreună pe calea către Dumnezeu, Sfinții Gherman și Ioan Casian au învățat rugăciunea neîncetată de la părinții anahoreți din Egipt, iar apoi s-au călugărit la o mănăstire din Dobrogea. După aceea au propovăduit dragostea de Dumnezeu în Italia și Galia, învățându-i pe cei care abia pășeau pe același drum. Născuți în secolul I în nordul Dobrogei, în același sat, Sfântul Gherman și Sfântul Ioan Casian au pus bazele învățăturii în Casimcea și pe lângă Episcopia Tomisului. Apoi au plecat la Constantinopol și au ales calea monahismului, venind la una dintre mănăstirile din sudul Dobrogei. Iarăși plecând în Egipt, pe malul Nilului, au învățat de la anahoreți traiul, dobândind darul rugăciunii neîncetate. Închinându-se apoi la mormântul Mântuitorului, au petrecut o vreme într-o mănăstire din Constantinopol, fiind hirotoniți de Sfântul Ioan Gură de Aur, în apărarea căruia aveau să vină mai târziu. Sfântul Ioan Casian a devenit, astfel, diacon, iar Sfântul Gherman, preot. După ce a întărit credința în Dobrogea, Italia și Galia, Sfântul Gherman, ajuns în Roma, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Iar Sfântul Ioan Casian, hirotonit și el preot la Roma, a mers în sudul Galiei, unde a înființat Mănăstirea „Sfântul Victor”, pentru bărbați, și Mănăstirea Mântuitorului Hristos, pentru fecioare, povățuindu-i pe cei care îi cereau acest lucru. Stăruind în dreapta credință, a trecut cu pace la cele veșnice, sfintele sale moaște aflându-se în Mănăstirea „Sfântul Victor”.
Rugăciune către Maica Domnului a Sfântului Marcu al Efesului
Plec genunchiul meu ţie, Stăpână, eu, ticălosul, şi cer acum dumnezeiescul tău ajutor. Dezleagă chinul sufletului, risipeşte norii deznădejdii cu rugăciunile tale, mângâierea celor întristaţi. Păstrând, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, strălucirea sufletului curată de întinăciunile patimilor, fă-mă pe mine, cel ce te slăvesc pe tine, luminat să privesc la lumina cea dumnezeiască, fără de prihană Fecioară. Întorcând, cu puterea ta, Stăpână, atacurile, vrăjmaşilor cele asupra noastră, dăruieşte turmei tale pace adâncă, ceea ce eşti dătătoarea dumnezeieştii păci. Izbăveşte-ne pe noi de noroiul patimilor, cu rugăciunile tale către Fiul tău, Curată, dă să păşesc curat pe căile pocăinţei care duc, Mireasa lui Dumnezeu, la veşnica odihnă. Ca pe lumina ochilor păzeşte-mă cu acoperământul tău, rogu-mă Curată, şi la umbra aripilor tale ocroteşte-mă şi mă izbăveşte de răutatea demonilor şi mă mântuieşte. Cu băutura pocăinţei adapă-mă, Născătoare de Dumnezeu, Marie, şi învredniceşte-mă să aduc lacrimi din inimă stingătoare ale văpăii care mă aşteaptă. Frica judecăţii mă tiraniseşte şi hotărârea lui Dumnezeu, dar tu vino mai înainte şi stai lângă mine în ziua judecăţii şi mă izbăveşte, Marie, dumnezeiască Mireasă. Sufletul meu cel întinat de patimi, Preacurată, şi inima mea curăţeşte-le prin mila ta cea curăţitoare şi fă-le templu al dumnezeiescului Duh. Pe mine, cel neîndreptat şi cel singur mă osândesc, Hristoase al meu, mântuieşte-mă, cu rugăciunile Maicii Tale, ca să slăvesc multa şi nemăsurata Ta milă. Risipeşte, Curată, norii întristărilor din sufletul meu şi luminează-mă cu razele bucuriei, ceea ce ai născut lumina cea dumnezeiească şi neînserată. Cel ce din ţărână m-ai zidit, Stăpâne, după chipul Tău, şi m-ai învrednicit de înfierea Ta, Iubitorule de oameni, păzeşte-mă ca un îndurat. Aruncat sunt, Curată, în nemăsurate păcate şi în necazurile celor răi, unul după altul, pentru aceea, dăruieşte-mi mie iertare şi izbăveşte-mă din supărări. Izbăveşte-mă pe mine de osânda cea veşnică, Stăpână curată, şi învredniceşte-mă de bucuria cea dumnezeiască şi de desfătarea Raiului cu rugăciunile tale. Pleacă-te la rugăciunile celor ce aleargă acum la tine şi du-le pe acestea la Atotmilostivul Dumnezeu şi plineşte cererile, Marie mult lăudată. Scutură somnul lenevirii mele şi luminează, rogu-mă, Cuvioasă, simţirile mele, dând priveghere şi vrednică pocăinţă. Roagă-te, Fecioară, ca milostiv să-mi fie mie Cel uşor de împăcat şi să mă mântuiască pe mine cel ce cânt cu inima zdrobită: Dumnezeule, bine eşti cuvântat. Mila ta nu este mărginită de timp, căci pururea miluieşti, cu totul fără prihană, şi pe robii tăi şi împarţi celor ce cer harul tău cel nesfârşit. Ceea ce singură ai fost strălucită cu dumnezeiască slavă, fiind Maică a Celui ce te-a slăvit pe tine, roagă-L, Fecioară, pe Cel singur pururea slăvit să dobândesc şi eu slava cea de sus. Dă iertare, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, şi îndreptare vieţii celor ce aleargă la tine ca neîncetat să te lăudăm pe tine, şi să te preaînălţăm întru toţi vecii. Mai presus decât razele luminoase şi strălucitoare ale soarelui, Stăpână, ajutorul tău, tinzând tuturor razele minunilor, risipeşte negura patimilor şi a bolilor. Întăreşte-ne pe noi, cei bătuţi de necazuri şi de mulţimea supărărilor, cu dumnezeiescul tău ajutor, Marie, Mireasa lui Dumnezeu, pe tăria răbdării şi pe piatra nădejdii tale, ca să te slăvim pe tine. Povara întristărilor covârşeşte, Fecioară fără de prihană, puterea mea şi mă trage în prăpastia fără fund a deznădejdii, de care izbăveşte-mă, ca neîncetat să te măresc pe tine. Căruţă purtătoare de lumină a lui Emanuil te-ai arătat, luminând pe credincioşi, Stăpână curată, pentru aceea luminează sufletul meu cel acoperit acum de întunericul trândăviei şi nimicit de păcate. Tu ai fost ocrotitoarea sufletului meu, Preacuvioasă, Curată, căci întru tine zdrobesc puterea duşmanilor, de tine mi-am atârnat toate simţurile şi mintea, mântuieşte-mă, mântuieşte-mă, ca să te măresc pe tine cu dor. Potoleşte marea chinurilor care împotriva mea se sălbăticeşte, de Dumnezeu slăvită, scăparea preaputernică a tuturor credincioşilor şi călăuzeşte, Curată, către dumnezeiescul ţărm pe ticălosul și nenorocitul robul tău care de iadul pierzaniei deja s-a apropiat şi a ajuns în laţul deznădejdii, Stăpână, nu mă trece cu vederea pe mine, cel ce rău mă primejduiesc şi caut din tot sufletul grabnicul tău ajutor, căci întru tine mi-am pus toată nădejdea mea, de Dumnezeu fericită.
Viața Sfântului Cuvios Martirie din Zelenesk
Într-o noapte, Sfântul Martirie a văzut în vis chipul Fecioarei Maria plutind pe apă. Sfântul Arhanghel Gavriil l-a chemat să meargă să găsească sfânta icoană. Într-adevăr, coborând spre lac a văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu plutind pe apă. A luat-o cu evlavie și venerație și a dus-o la locul său de asceză. Sfântul Cuvios Martirie s-a născut în orașul Veliki Luki, Rusia, în secolul al XVI-lea, primind la botez numele de Mina. Părinții lui, Cosma și Ștefanida, au murit când el avea doar zece ani. A fost crescut de tatăl său duhovnicesc, un preot al Bisericii Bunei Vestiri din orașul natal. Acesta s-a hotărât să se călugărească la Mănăstirea Sfintei Treimi. Sfântul și-a vizitat în mod regulat bătrânul și nu după mult timp intră și el în viața monahală în aceeași mănăstire, primind la călugărie numele de Martirie. Sfântul mânca doar o dată pe zi. După slujbele din biserică își făcea rugăciunea în chilie, apoi lucra în timpul nopții la măcinat porumb. După șapte ani de asceză și rugăciune, Cuviosul, cu binecuvântarea părintelui său duhovnic, a luat cu el Icoana Sfintei Treimi și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Tihvin și s-a retras pe Insula Zelenom (Insula Verde), trăind aici în deplină asceză. Pe insulă a întemeiat o mănăstire în cinstea Maicii Domnului. Aspră și dureroasă era viața călugărului în pustie, dar nici frigul, nici privarea, nici fiarele sălbatice, nici viclenia vrăjmașului nu au putut să-i zdruncine dorința de a sluji Domnului. Într-o noapte, Sfântul Martirie a văzut în vis chipul Fecioarei Maria plutind pe apă. Sfântul Arhanghel Gavriil l-a chemat să meargă să găsească sfânta icoană. Într-adevăr, coborând spre lac a văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu plutind pe apă. A luat-o cu evlavie și venerație și a dus-o la locul său de asceză. În anul 1570, Sfântul Martirie a fost hirotonit presbiter de către Arhiepiscopul de Novgorod și a fost numit stareț în anul 1582. Sfântul Martirie a adormit întru Domnul în anul 1603, strigând către Dumnezeu pentru ultima dată: „Doamne, dă pace tuturor creștinilor ortodocși”.
Rugăciunea mamei către Domnul lisus Hristos, pentru binecuvântare asupra copiilor
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici, auzi-mă pe mine, nevrednica roaba Ta (numele). Doamne, în milostiva Ta stăpânire sunt copiii mei (numele): miluieşte-i şi mântuieşte-i, pentru numele Tău. Doamne, iartă-le lor toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie pe care le-au săvârşit înaintea Ta. Doamne, povăţuieşte-i la calea cea adevărată a poruncilor Tale şi luminează-le înţelegerea cu lumina lui Hristos, spre mântuirea sufletului şi tămăduirea trupului. Doamne, binecuvântează-i în casă, la şcoală, pe drum şi în tot locul stăpânirii Tale. Doamne, păzeşte-i sub acoperământul Tău cel sfânt de glonte, de sabie, de otravă, de foc, de molimă şi de moartea năprasnică. Doamne, apără-i pe ei de toţi vrăjmaşii cei văzuţi şi cei nevăzuţi, de toate necazurile, relele şi nenorocirile. Doamne, tămăduieşte-i de toată boala, curăţeşte-i de toată întinăciunea şi uşurează-le pătimirile sufleteşti. Doamne, dăruieşte-le harul Duhului Tău Sfânt spre viaţă îndelungată, sănătate şi curăţie, întru toată buna credinţă şi dragostea, în pace cu cei de aproape şi cei de departe. Doamne, înmulţeşte-le şi întăreşte-le puterile minţii şi ale trupului, pe care le-au primit în dar de la Tine, binecuvântându-i, dacă va plăcea înaintea Ta, spre viaţă de familie evlavioasă şi naştere de prunci cinstită. Doamne, dăruieşte-mi mie, nevrednicei şi păcătoasei roabei Tale (numele) binecuvântare părintească pentru copiii mei, care sunt robii Tăi, în vremea cea de acum a dimineţii (zilei, nopţii), pentru numele Tău, pentru că împărăţia Ta este veşnică şi atotputernică. Amin.
Rugăciunea doctorului pentru bolnavii săi
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântule al lui Dumnezeu, Cel Care întrupându-Te ai luat asupra Ta neputinţele noastre şi bolile noastre le-ai purtat, Cela Ce din marea Ta milostivire şi, ca semn al apropierii împărăţiei Tale, ai vindecat şi vindeci neîncetat mulţime de bolnavi, neputincioşi şi stăpâniţi de demoni, vino cu puterea Ta atottămăduitoare şi vindecă bolnavii care cer tămăduire, căci Tu eşti Cel Ce ai zis: fără Mine nu puteţi face nimic. Descoperă, Doamne, prin Duhul Sfânt, Mângâietorul pe Care de la Tatăl L-ai trimis în lume, pricina îmbolnăvirii robilor Tăi (numele); dă-le lor pocăinţă, linişte, răbdare şi bucurie sufletului încercat în vremea cercetării Tale. Şi mai descoperă, Doamne, robilor Tăi că Tu eşti stăpânul vieţii şi al vindecării, stăpân peste orice trup muritor şi peste orice suflet veşnic. Fă, Doamne, ca boala robilor Tăi să fie prilej de vindecare a sufletului, de mărire a credinţei, nădejdii şi dragostei. Iar mie, robului Tău, doctor al trupurilor muritoare şi slugă netrebnică, dă-mi a învăţa leacul potrivit care nu face rău, iar bolnavilor care mă caută să le descopăr Calea spre Tine, că Tu eşti Tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin. Pentru rugăciunile Preasfintei Tale Maici şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, înaintea icoanei sale „Alină întristarea mea"
Nădejdea tuturor marginilor pământului, Preacurată Fecioară, Doamnă de Dumnezeu Născătoare, mângâierea noastră! Nu te îngreţoşa de noi, păcătoşii, că spre milostivirea ta nădăjduim: stinge văpaia păcatului cea aprinsă în noi şi înrourează cu pocăinţa inimile noastre cele uscate; curăţeşte mintea noastră de gândurile păcătoase; primeşte rugăciunile aduse ţie din inimă cu suspinuri. Fii mijlocitoare pentru noi înaintea Fiului tău şi Dumnezeu, şi abate mânia Lui cu rugăciunile tale de Maică. Tămăduieşte rănile noastre sufleteşti şi trupeşti, Doamnă de Dumnezeu Născătoare: alină bolile sufletelor şi trupurilor, potoleşte viforul bântuirilor vrăjmaşului, înlătură povara păcatelor noastre, şi nu ne lăsa pe noi să pierim până în sfârşit, şi alină inimile noastre zdrobite, ca să te slăvim până la suflarea noastră cea de pe urmă. Amin.
Rugăciune către Maica Domnului la icoana „Caută la smerenia noastră”
O, Preasfântă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, ceea ce ești mai mărită decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii, Pruncă de Dumnezeu aleasă! Caută din înălțimea cerurilor cu ochiul tău blând spre noi, nevrednicii robii tăi, care cu umilință și cu lacrimi ne rugăm înaintea preacinstitului tău chip, nu ne lipsi pe noi de ocrotirea ta și de acoperământul tau împărătesc în călătoria noastră pământească plină de scârbe și neliniști. Mântuiește-ne pe noi cei aflați în pierzare și nevoi, ridică-ne din adâncul păcatelor, luminează mintea noastră întunecată de patimi și tămăduiește rănile sufletelor și trupurilor noastre. O, Atotmilostivă Maică a Stăpânului celui iubitor de oameni! Revarsă peste noi bogăția milei tale, întărește voința noastră neputincioasă spre îndeplinirea poruncilor lui Hristos, topește împietrirea inimilor noastre cu dragostea către Dumnezeu și aproapele, dăruiește-ne nouă zdrobire inimii și pocăința adevărată, ca, fiind curățiți de scârnăvia păcatelor, să ne învrednicim de sfârșit creștinesc cu pace și de răspuns bun la strașnica și nefățarnica Judecată a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Preasfântul și de Viață Făcătorul Duh, I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
Rugăciune pentru copiii ce învaţă cu greutate, către Domnul lisus Hristos
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce le-ai sălăşluit în inimile cele curate ale celor doisprezece Apostoli prin harul Preasfântului Duh, Care S-a pogorât in chipul limbilor de foc şi a deschis gurile lor de au început a grăi în alte limbi, Însuți, Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, trimite acelaşi Duh Sfânt al Tău peste acest copil (numele), şi sădeşte în urechile inimii lui Sfânta Scriptură, cea insuflată de Tine prin puterea Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.
Rugăciune către Maica Domnului pentru vindecarea de boli
Preasfântă, Preacurată şi Preaminunată Fecioară şi Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, Te rugăm ascultă rugăciunea nevrednicilor robi (numele) şi vindecă-ne pe noi, pe cei din familiile noastre şi pe toţi suferinzii din lumea asta bolnavă, de bolile grele, de bolile ştiute şi neştiute de noi. Fie ca toţi creştinii să Te preamărească şi să Te preacinstească pe Tine, iar noi să avem tot ajutorul cel bun, sfânt şi ceresc. Îţi mulţumim Maică Sfântă pentru vindecare, pentru tot ajutorul Tău, pentru mijlocirea Ta la Preabunul Dumnezeu, că Tu eşti scară la Cerul Sfânt, pentru rugăciunile noastre şi ajutor nemijlocit în cererile noastre cele îndreptăţite. Amin!
Canon de rugăciune către Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare
Troparul Sfântului Ierarh Atanasie cel Mare Glasul al 3-lea Stâlp al Ortodoxiei ai fost, prin dumnezeieşti învăţături, întărind Biserica, ierarhe Atanasie; căci pe Fiul de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, ai ruşinat pe Arie. Părinte cuvioase, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă. Cântarea 1 Glasul al 3-lea Irmos: Să cântăm Domnului… Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Prin cuvinte insuflate de Dumnezeu toţi să cinstim după vrednicie pe Atanasie, ca pe unul ce a avut în Biserică laudă nemuritoare, pe care şi după moarte l-a mărit Hristos Dumnezeu, ca pe un slujitor al Său. Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Întinzându-ţi cugetele întru Duhul Sfânt, la adâncul privirii, sfinţite tăinuitorule, ai urmat bogăţia cuvintelor celor dumnezeieşti, şi ai îmbogăţit lumea părinte. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Ca o luminare înaltă a dumnezeieştilor învăţături, pe cei viforaţi în noianul înşelăciunii, îi îndreptezi pururea cu liniştea cuvintelor tale, părinte, către limanul harului. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Lăudămu-te Fecioară Născătoare de Dumnezeu preacurată, ceea ce eşti căruţă de heruvimi, din care S-a născut Dumnezeu; căci tu singură te-ai făcut izvor nestricăciunii, izvorând tuturor viaţă, din care scoţând luăm tămăduiri. Cântarea a 3-a Irmos: Întăritu-s-a inima mea… Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Cu fulgerele cuvintelor tale ierarhe, ai întunecat învăţătura lui Arie cea orbită, fâcându-te ochi credincioşilor. Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Îmbrăcatu-te-ai cuvioase cu veşmântul adevărului, cel ţesut cu ostenelile şi sudorile tale, prin har slujind lui Hristos. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Ca un voievod al adunării celei de Dumnezeu alese, întrarmându-te cu sabia Duhului, ai tăiat năvălirea hulitorilor de Dumnezeu. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Ceea ce ai primit pe Dumnezeu în pântecele tău, şi întrupat L-ai născut pe El, Cel ce a izbăvit pe oameni din stricăciune, roagă-L Născătoare de Dumnezeu, ca să ne mântuim noi. Cântarea a 4-a Irmos: Auzit-am auzul… Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Câştigând în inima ta izvorul vieţii, ai adăpat toată lumea, părinte cuvioase. Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Împlinit-ai în trupul tău, cuvioase părinte, patimile Domnului, pentru Biserica Lui. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Izgonit fiind de cei fără de Dumnezeu, cuvioase părinte, ai izgonit de la turma ta înşelăciunea cea arienească. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Maică preacurată, binecuvântată Fecioară, mântuieşte de toată nevoia pe cei ce te laudă pe tine, preacurată. Cântarea a 5-a Irmos: Pacea Ta dă-ne-o nouă… Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Cei ce locuiţi pe pământ învăţaţi-vă dreptatea, povăţuindu-vă de cuvintele lui Atanasie, căci el prin credinţă s-a arătat gură Cuvântului, Celui mai înainte de veci. Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Arătându-te, fericite, luminător nebiruit al Bisericii lui Hristos Dumnezeului nostru, ai surpat toate uneltirile lui Arie. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Prin rugăciunile ierarhului Tău, Doamne, trimite-ne nouă, îndurările Tale, şi ca un milostiv fă-ne vrednici de împărăţia Ta. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Să lăudăm pe ceea ce a odrăslit din David, ca pe una ce a zămislit în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, şi L-a născut cu trup, şi după naştere a rămas fecioară curată. Cântarea a 6-a Irmos: Strigat-am cu glasuri… Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Făcut-ai, fericite, Biserica lui Hristos cu adevărat rai, semănând într-însa cuvântul dreptei credinţe, şi ai tăiat spinii eresurilor. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Nil înţelegător, râu al harului te-ai arătat, dând credincioşilor roadele învăţăturilor dreptei credinţe, şi hrănind marginile, de Dumnezeu purtătorule. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Să lăudăm pe preacurata Maică, pe Fecioara după naştere, care a încăput în pântece pe Cel neîncăput întru toate, pe Cuvântul cel împreună-veşnic cu Tatăl şi cu Duhul. CONDAC Glasul al 2-lea Podobie: Cu curgerile sângiurilor… Ale Ortodoxiei învăţături sădind, spinii relei socotinţe ai tăiat, înmulţind sămânţa credinţei cu plouarea Duhului cuvioase. Pentru aceasta lăudăm pomenirea ta. Cântarea a 7-a Irmos: Cei trei tineri în cuptor… Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Făcându-ţi inima ta plină de bunuri ca un fagure de stup, ne izvorăşti dulceaţa Ortodoxiei, pe care culegând-o, strigăm: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri. Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. De asupririle celor fără de Dumnezeu nu te-ai spăimântat, cuvioase, şi umplându-te de îndrăzneala dreptei credinţe, duhovniceşte ai strigat: Bine cuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Fiind tu, cuvioase, nedespărţit de Duhul, ai păzit nedespărţită propovăduirea Treimii, strigând: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Născutu-Te-ai din Fecioară precum bine ai voit Doamne, şi ai izbăvit din stricăciune viaţa noastră; pentru aceasta strigăm ţie: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri. Cântarea a 8-a Irmos: Pe Fiul, Cel ce S-a născut… Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Grăind lumii dogmele nemuririi, lămurit te-ai arătat şi în lucruri nemuritor Atanasie; pentru aceea şi noi împreună cu îngerii lăudăm şi binecuvântăm pe Hristos, şi-L preaînălţăm întru toţi vecii. Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul. Cu dreaptă credinţă dogmatizând pe Treimea cea de o fiinţă, ai înfruntat cugetul cel rău al lui Savelie împreună cu al lui Arie. Pentru aceea fugind noi de împleticirea lor cea potrivnică, lăudăm, binecuvântăm şi preaînălţăm pe Hristos în veci. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Pe Cel ce S-a sălăşluit în pântecele Maicii Fecioare, şi negrăit S-a născut dintr-însa, şi o a păzit iarăşi Fecioară după naştere, ca pe un Dumnezeu adevărat Îl lăudăm credincioşii, Îl binecuvântăm şi-L preaînălţăm în veci. Cântarea a 9-a Irmos: Pe tine rugul cel nears… Stih: Sfinte Părinte Atanasie, roagă-te lui
Canon de rugăciune către Sfântul Proroc Ieremia
Troparul Sfântului Proroc Ieremia Glasul al 2-lea A prorocului Tău, Doamne, Ieremia pomenire prăznuind, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre. Cântarea 1 glasul al 8-lea Irmos: Apa trecând-o… Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Mai înainte de a te zidi, te-ai sfinţit din pântecele maicii tale, după mai înainte dumnezeiască cunoştinţă; şi te-ai uns a fi proroc neamurilor, strigând: Să cântăm Mântuitorului şi Dumnezeului nostru. Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Cel ce are mai înainte cunoştinţa tuturor, mai înainte văzând mişcările cugetului tău, o Ieremia descoperitorule de cele dumnezeieşti, te-a făcut pe tine îndreptător poporului. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Înţelepţeşte curăţindu-ţi vederea cugetului de necurăţiile trupului, te-ai arătat dorită mărturie adevărului, către Făcătorul tău. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Ca ceea ce mai presus de fire ai născut cu trup pe Cuvântul Tatălui, Care S-a sălăşluit întru tine, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, te-ai arătat stăpână tuturor făpturilor. Cântarea a 3-a Irmos: Tu eşti întărirea… Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Tu, Stăpâne, ai sfinţit pe prorocul Tău, mai înainte de naşterea lui, şi l-ai trimis îndreptător celor rătăciţi. Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Locuind în buzele tale harul Duhului, ca pe o făclie luminoasă, te-a arătat celor din întuneric. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Mirul tău cel cu bună mireasmă, nesuferindu-l poporul lui Israel cel înnoroit, te-a închis pe tine în groapă. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Prin tine preacurată, Fiul lui Dumnezeu, Cel mai presus de fiinţă şi fără de început, a binevoit să Se împreune cu oamenii. Irmosul Tu eşti întărirea celor ce aleargă la Tine, Doamne, Tu eşti lumina celor întunecaţi, şi pe Tine Te laudă duhul meu. Cântarea a 4-a Irmos: Auzit-am, Doamne, taina… Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Prealuminată strălucirea Preasfântului şi Dumnezeiescului Duh, strălucind în inima ta, te-a făcut vrednic a lumina celor din întuneric. Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Arătându-te mai iertător decât toţi prorocii, preafericite de Dumnezeu cuprinsule, învredniceşte-mă de iertare, pe mine care sunt întunecat de multe patimi. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Ca unul ce te-ai făcut mijlocitor strălucirii celei arătătoare şi dumnezeieşti, prin mijlocirea ta, împacă viforul vieţii mele cel cu multă tulburare. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Dumnezeu aflând acum pe Israel cel iubit, i-a dat toată cunoştinţa ştiinţei, şi din tine Fecioară ne-a strălucit nouă. Cântarea a 5-a Irmos: Luminează-ne pe noi… Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Ca pe un fulger ai trimis pe preasfinţitul Tău Ieremia prorocul, ca să Te vestească pe Tine, Hristoase, lumina celor din întuneric. Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Stăpânul tău cu mai înainte cunoştinţa Sa, la vremile cele căzute, săgeată aleasă ascunsă, în tolbă te-a arătat pe tine, Ieremia. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Având urechile cugetului curate, mărite proroc, te-ai învrednicit a auzi Duhul când grăia către tine. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Mare şi înfricoşătoare este taina Fecioarei, că printr-însa a aplecat ca o Maică pe Dumnezeu, Care S-a arătat oamenilor pe pământ Cântarea a 6-a Irmos: Adâncul păcatelor… Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Precum ţi-ai lărgit gura sufletului, duhovniceşte din destul ai tras luminarea şi harul, purtătorulede Dumnezeu, şi îndestulându-te după împărtăşire, ai dat din strălucire tuturor celor ce au poftit, o prorocule. Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Văzând că marea cea lumească se înalţă cu întreite valuri de supărări, ai poftit locuirile cele mai de jos, şi izvor curgător de lacrimi ca un râu, ca să plângi cu amar pe poporul tău cel vrăjmaş. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Moartea Mântuitorului ai însemnat prin taină, mai înainte grăitorule de cele dumnezeieşti. Căci poporul cel fără de lege al iudeilor, ca pe un miel a spânzurat pe lemn pe Hristos, începătorul vieţii şi Făcătorul de bine a toată făptura. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Cuvântul cel născut din Tatăl fără de trup, mai înainte de veci, din tine preacurată Se naşte în vreme cu trup, şi în umbra Lui toţi vom trăi, precum odinioară a prorocit Ieremia. Irmosul Adâncul păcatelor şi viforul greşelilor mă tulbură, şi întru adâncul deznădăjduirii celei silnice mă surpă pe mine. Ci-mi întinde şi mie mâna Ta cea tare ca Iui Petru, o îndreptătorul şi mă mântuieşte. CONDAC glasul al 3-lea Podobie: Fecioara astăzi… Curăţindu-ţi cu duhul inima ta cea dătătoare de lumină, mărite mare proroc şi mucenic Ieremia, ai primit de sus harul prorociei, şi la margini cu mare glas ai strigat: iată Dumnezeul nostru, şi nu este asemenea ca Dânsul; căci Acesta întrupându-Se S-a arătat pe pământ Cântarea a 7-a Irmos: Tinerii evreieşti în cuptor… Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Tu prorocule, acum nu întru nădejdi, ci în faptă văzând împlinite prorociile tale strigi: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, în veci. Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Organ dumnezeiesc te-ai arătat, ocârmuindu-te cu mâna Mângâietorului, grăind glasuri cereşti, şi cântând: Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeule, în veci. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Scriind tânguiri, o prorocule, nu ţi-ai împuţinat dumnezeiasca veselie, cu care împreună tu ai crescut din pruncie, strigând: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, în veci. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei). Intrând în pântecele Fecioarei precum bine ai voit, vrând să mântuieşti pe oameni, arătat ai învăţat pe proroci această minune; binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, în veci. Cântarea a 8-a Irmos: Cei ce s-au făcut… Stih: Sfinte Prorocule Ieremia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. În ceruri te-ai suit cu veselie, de Dumnezeu insuflate Ieremia, şi împreună cu cei fără de trup, umbli împrejurul scaunului împăratului tuturor, strigând: binecuvântaţi toate lucrurile Domnului
Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae lumea-ortodoxa
Rugăciuni care se citesc înainte de orice Acatist Condac 1 Cel care verși mir de mult preț la toată lumea, și mie, celui nevrednic și mai mult decât toți păcătos, dăruiește-mi ca să-ți aduc ție cântare, Părinte Nicolae. Tu, ca acela care ai îndrăznire către Dumnezeu, slobozește-mă din toate necazurile, ca să cânt ție: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni! Icos 1 Arătatu-te-ai în vis împăratului celui cinstitor de Dumnezeu și pentru moartea voievozilor acelora l-ai îngrozit pe el, și degrab ascultând de porunca ta, Nicolae, a poruncit ca să-i elibereze pe dânșii. Pentru aceea, ei au fost cuprinși de bucurie și de frică, iar eu cu dânșii grăiesc ție, Sfinte Nicolae:Bucură-te, capul cel sfințit;Bucură-te, cel care ai sfărâmat capul cel diavolesc prin rugăciunile tale;Bucură-te, slujitorule al Împăratului tuturor;Bucură-te, ajutătorul celor credincioși;Bucură-te, întărirea Ortodoxiei;Bucură-te, pierzătorul celor fără de lege;Bucură-te, cel care ești insuflat cu suflarea Duhului Sfânt;Bucură-te, cel care ai pierdut viforul mulțimii zeilor;Bucură-te, cel care ești dimpreună vorbitor cu îngerii;Bucură-te, izgonitorul demonilor;Bucură-te, glasul dumnezeieștilor cuvinte;Bucură-te, cel care ai astupat gurile ereticilor;Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni! Condac 2 Pe pământ, al doilea Înaintemergător te-ai arătat, Nicolae, spre mustrarea fărădelegilor, că acela a mustrat pe Irod, săvârșitorul fărădelegii, iar tu ai rușinat pe Arie cel orbit cu eresul și toată lumea ai voit să o cureți de învățăturile lui cele nedrepte, și turma ta a o lumina, ca un părinte și învățător. Pentru aceea, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! Icos 2 Vrând dimineața Avlavie, după porunca împăratului, să scoată pe cei legați din temniță spre tăiere, tu, cu minunile tale, mai înainte ai apucat prin vis și, îngrozindu-l pe el, ai zis: „Nimic să nu faci bărbaților acestora, că nevinovați sunt spre tăiere”. Pentru aceea și noi grăim ție, Nicolae mărite:Bucură-te, mare făcătorule de minuni;Bucură-te, grabnic ajutătorule;Bucură-te, cald folositorule;Bucură-te, cercetătorul celor necăjiți;Bucură-te, limanul cel lin al celor înviforați;Bucură-te, mângâierea celor care plâng;Bucură-te, hrănitorul celor flămânzi;Bucură-te, povățuitorul celor orbi;Bucură-te, bogăția săracilor;Bucură-te, toiagul cel tare al bătrâneților;Bucură-te, cununa Bisericii;Bucură-te, părintele săracilor și bun dăruitorule;Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni! Condac 3 Am auzit, Nicolae, de minunile tale și m-am înspăimântat, că de bucurie și de frică fiind cuprins, ce am a răspunde nu mă pricep. Ci tu, prin rugăciunile tale cele treze, luminează-mi mintea ca să cânt lui Dumnezeu dimpreună cu tine: Aliluia! Icos 3 Arhanghelii cu îngerii se minunează, părinte, de credința ta cea tare către Dumnezeu, apostolii și prorocii se laudă cu tine, oamenii cei dreptcredincioși spre tine au nădejde. Pentru aceasta și eu, deși sunt nevrednic, grăiesc ție, Sfinte Nicolae:Bucură-te, cel care împreună-locuitor ești cu îngerii;Bucură-te, cel care aduci întristare diavolilor;Bucură-te, cel care ești slujitor asemenea lui Grigorie Teologul în preoție;Bucură-te, cu Ioan Gură de Aur dimpreună vorbitorule;Bucură-te, prietenul marelui Vasile;Bucură-te, că dimpreună cu dânșii tai eresurile;Bucură-te, cel care porți o credință cu dânșii;Bucură-te, că faci minuni spre împăcare;Bucură-te, că tu cureți lumea de mulțimea zeilor;Bucură-te, cel care ai vorbit mai dinainte despre cinstirea Născătoarei de Dumnezeu în Biserică;Bucură-te, că rușinând pe Arie înșelătorul la sobor, l-ai învins;Bucură-te, că pe fecioarele acelea le-ai oprit de la împreunarea cea desfrânată;Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni! Condac 4 O, mare făcătorule de minuni Nicolae, deși pe fecioarele acelea voia tatăl lor să le dea, din pricina sărăciei, la desfrânare, tu, părinte, mai înainte apucând, aur din destul tatălui lor ai dat. Pentru aceea, nepricepând ei de unde se făcea aceasta, minunându-se, au cântat lui Dumnezeu cântarea: Aliluia! Icos 4 Ca să arăți a ta mare milostivire către cei săraci, preafericite, bătrânului noaptea, întru ascuns, trei legături de galbeni ai dat, izbăvindu-l pe el și pe fetele lui de la căderea în păcat. Pentru aceea auzi de la toți:Bucură-te, vistieria milei lui Dumnezeu;Bucură-te, primirea mai înainte a cunoștinței Lui;Bucură-te, dătătorule al bunătăților lui Dumnezeu;Bucură-te, hrana și bucuria celor care aleargă către tine;Bucură-te, pâine pentru hrană neîmpuținată celor lipsiți;Bucură-te, bogăție de Dumnezeu dăruită celor care viețuiesc în lipsă pe pământ;Bucură-te, ridicarea grabnică a săracilor;Bucură-te, limpede cugetare a celor necăjiți;Bucură-te, că ești blând ascultător celor neputincioși;Bucură-te, dulceața a toată lumea;Bucură-te, mirele celor trei fete;Bucură-te, izbăvitorul necazurilor mele, prin rugăciunile tale;Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni! Condac 5 Către biserica ta mergând oarecând Vasile, sârguindu-se să-ți aducă dar, a fost răpit de agareni și l-au dat pe el ostașii lui Amira, stăpânului lor, spre slujbă. Iar părinții lui, deși erau întristați, n-au încetat însă a îndrepta către tine rugăciuni și trecând ziua praznicului tău, spre seară, l-ai pus pe el înaintea lor, și văzând ei această minune cu tine cântare de bucurie lui Dumnezeu cântau: Aliluia! Icos 5 Mergând fiul lui Agricola să dea un pahar lui Amira, a stat înaintea lui cu frică. Iar tu, părinte, rugat fiind de părinții lui, l-ai izbăvit pe el din mâinile lui Amira în acel ceas. Pentru aceea, cu dânșii grăim ție, Nicolae, ca unui bun păstor:Bucură-te, ierarhul Domnului;Bucură-te, luminată propovăduire a creștinătății;Bucură-te, cel care porți nume de biruință;Bucură-te, stârpirea patimilor celor neroditoare;Bucură-te, aducerea de roadă a pomilor celor duhovnicești;Bucură-te, îndreptătorul drept-credincioșilor;Bucură-te, prădarea păgânătății;Bucură-te, doctorul cel fără de plată;Bucură-te, că în dar luând, în dar împarți tămăduiri;Bucură-te, al celor neputincioși bun păstor;Bucură-te, cel care izgonești dintre noi pe slujitorii cei diavolești;Bucură-te, desfătarea a toată lumea;Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni! Condac 6 Minunată s-a arătat nașterea ta, Nicolae, credincios fiind tu pe pământ din vremea nașterii tale, că ai supt numai din sânul drept și de la sânul maicii tale te-ai cunoscut făcător de minuni. Pentru aceea și acum cu tine cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! Icos 6 De împresurările diavolești izbăvește-i pe oameni, părinte, cu rugăciunile tale, cel care cu râurile sudorilor tale ai stins mulțimea zeilor celor păgâni. Pentru aceea, și acum dăruiește vindecări neputințelor noastre, ierarhe, ca să te lăudăm pe tine, zicând:Bucură-te, Nicolae;Bucură-te, făcătorule de minuni;Bucură-te, ierarhe;Bucură-te, preacuvioase;Bucură-te, preafericite;Bucură-te, cel care ești cu nume mare;Bucură-te, preamărite;Bucură-te, hrănitorul postitorilor;Bucură-te, învățătorul înfrânării;Bucură-te, îndreptarea celor rătăciți;Bucură-te, că altceva nu știm să grăim fără numai „bucură-te!”;Bucură-te, că prin tine ne îndestulăm de lumină;Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni! Condac 7 Având vicleană cunoștință, Arie a început a învăța eresurile cele fără de Dumnezeu și a intrat în turma ta ca un lup,
Sfântul Agapie de la Colciu ‒ pașii către Împărăția lui Dumnezeu
Luat în robie de către turci, Sfântul Agapie a fost eliberat în chip minunat de către Maica Domnului și înapoiat starețului său. Văzându-l în Sfântul Munte, bătrânul l-a certat aspru pentru că i-a părăsit în acest fel pe stăpânii lui și l-a trimis înapoi. Ascultând întocmai, Sfântul Agapie a mers la musulmani și, auzind aceștia cele povestite, s-au întors cu el în Sfântul Munte, călugărindu-se toți. Viețuind în secolul al XVIII-lea, alături de starețul său, în chilia „Sfânta Treime” a schitului athonit Colciu, Sfântul Agapie a fost luat în robie de către pirații turci, în urma unei incursiuni. Vreme de 12 ani a slujit stăpânilor săi musulmani precum Îi slujea lui Dumnezeu, așa că avea cea mai multă îngăduință din partea lor. Într-o zi, a fost eliberat în chip minunat de către Maica Domnului și adus înapoi la starețul său. Văzându-l în Sfântul Munte, bătrânul l-a certat aspru pentru că își părăsise în acel fel stăpânii și l-a trimis înapoi la turci. Fără să se împotrivească sau să cârtească, ucenicul a ascultat întocmai, așa încât, ajuns înapoi la turc, acesta s-a minunat de cele povestite și împreună cu toată familia sa a cerut să știe mai multe despre Dumnezeu. Dragostea pe care i-o purta Sfântul Agapie Domnului i-a cuprins și pe musulmani, încât sfântul s-a întors din nou la starețul său, dar de această dată cu tot cu stăpânul lui turc și cei doi fii ai săi, rămânând cu toții în Sfântul Munte, ca monahi, până la cea din urmă suflare.
Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriți ‒ pașii către Împărăția lui Dumnezeu
Rămas văduv de tânăr, Sfântul Nicolae Planas a slujit Sfânta Liturghie vreme de 50 de ani în fiecare zi, iar apoi mergea din casă în casă, pentru a ajuta cu milostenie familiile sărace și mai ales pe văduvele tinere pe care voia, astfel, să le ferească de la căderea în păcate pentru bani. Adesea Dumnezeu făcea minuni prin el, dar Sfântul Nicolae, fără a avea o conștiință a sfințeniei sale, vărsa multe lacrimi pentru păcatele lui, ținându-și inima în durere, iar zâmbetul îl avea doar pentru bucuria celorlalți. Născut în insula Naxos în secolul XIX, Sfântul Nicolae Planas a crescut cu inima aprinsă de dragostea pentru Dumnezeu. Căci petrecea ore în șir într-un paraclis al Sfântului Nicolae aflat pe moșia părinților și cânta tot ce știa la vremea aceea, fără a ține cont de orele trecute, și nici de sete sau foame. După moartea tatălui s-a mutat cu familia la Atena și apoi s-a căsătorit, având un fiu. Mai târziu a fost hirotonit diacon și preot, iar după moartea soției a slujit timp de 50 de ani în fiecare zi, fără a se îmbolnăvi vreodată. După slujbe, propovăduia iubirea Domnului din casă în casă, iar seara și-o încheia la priveghere. Nu mânca decât la finalul zilei, „hrana” lui fiind miile de pomelnice pe care le purta la el mereu și pe care le pomenea la fiecare Proscomidie. Se îngrijea de familiile sărace și mai ales de văduvele tinere, ca să nu recurgă la păcate, pentru bani. Și cu toate că ducea o viață sfântă, în cea mai adâncă smerenie, ochii lui erau înlăcrimați adesea pentru păcatele sale, iar după jumătate de veac de slujire în inima Atenei a trecut la cele veșnice, trupul său fiind găsit apoi nestricat.
Sfinții Eutropie, Cleonic și Vasilisc ‒ pașii către Împărăția lui Dumnezeu
Și s-a făcut cutremur mare, iar sfinții erau dezlegați și nevătămați și li s-a arătat Domnul dimpreună cu îngerii și cu Sfântul Teodor, întărindu-i. Și iarăși s-a făcut cutremur, încât idolul Artemidei s-a sfărâmat în bucăți, iar glas din cer s-a auzit spunând că acel loc va fi de atunci biserică. Eutropiu și Cleonic, fiind prieteni apropiați ai Sfântului Mucenic Teodor Tiron, și Vasilisc, fiind nepot al sfântului, au rămas întemnițați după uciderea Cuviosului Teodor Tiron și au fost chemați la judecată de noul ighemon. Prin porunca împăratului Maximian, cei care refuzau să se lepede de Hristos erau chinuiți până la moarte. Și s-au bucurat sfinții și mergeau de parcă se duceau către nuntă, căci le grăise glas din cer, cum că nu se vor despărți, până ce nu vor veni toți lângă Mucenicul Teodor Tiron. Și întrebându-l mai întâi pe Sfântul Eutropiu dacă nu dorește a se închina zeilor, acesta a început să îi defaime pe idoli, încât a fost bătut cu putere peste gură, iar mâinile celor care l-au lovit au putrezit. Apoi Sfinții Cleonic și Vasilisc au fost bătuți încât bucăți din trupul lor cădeau pe pământ, dar ei răbdau totul cu vitejie. Și s-a făcut cutremur mare, iar sfinții erau dezlegați și nevătămați și li s-a arătat Domnul dimpreună cu îngerii și cu Sfântul Tedor, întărindu-i. Și iarăși s-a făcut cutremur, încât idolul Artemidei s-a sfărâmat în bucăți, iar glas din cer s-a auzit spunând că acel loc va fi de atunci biserică. Și fiind legați cei trei sfinți, singuri s-au dezlegat, cu puterea lui Dumnezeu, și și-au turnat căldările cu pucioasă fierbinte, dar aceasta curgea ca apa. În cele din urmă, i-au răstignit ostașii, iar glasul din cer i-a chemat în Împărăție, încât sfinții Eutropiu și Cleonic și-au dat sufletele în mâinile Domnului, iar Sfântul Vasilisc a murit tăiat de sabie, după ce a mai petrecut o vreme în temniță. Și fiind îngropate trupurile lor cu cinste de către creștini, se săvârșeau acolo multe minuni și vindecări.
Sfântul Gherasim de la Iordan ‒ pașii către Împărăția lui Dumnezeu
După ce a murit Sfântul Gherasim, leul nefiind prezent, l-a găsit îngropat când s-a întors și a început să strige cu putere, încât nimeni nu îi putea alina durerea și a murit îndată deasupra mormântului starețului. Originar din părțile Lichiei, Sfântul Gherasim s-a născut în secolul al IV-lea și a pășit de mic pe calea către Dumnezeu, primind chipul îngeresc. A petrecut o vreme în pustia Tebaidei, după care s-a întors în patria sa, iar în cele din urmă și-a făcut locaș în pustia Iordanului. Înșelat fiind, a căzut din dreapta credință și a crezut în eresul lui Eutihie, dar, prin ucenicia la Cuviosul Eftimie, și-a dat seama de greșeala lui și s-a întors la Dumnezeu. Și avea 70 de călugări pe care îi învăța să Îi slujească Domnului, cinci zile pe săptămână petrecând în tăcere și lucrând cu mâinile, rugându-se și postind aspru, fără a face focul în chilii. Iar sâmbăta și duminica se întâlneau cu toții la slujbe și primeau hrană și vin din partea celor care veneau la mănăstire. Iar în Postul Mare, Sfântul Gherasim mergea împreună cu fericitul Chiriac în pustia Ruva, cea în care sălășluia și Cuviosul Eftimie uneori. În momentul în care Cuviosul Eftimie s-a mutat la Dumnezeu, Sfântul Gherasim a cunoscut acest lucru, văzând îngerii care îi duceau sufletul, așa că a mers și i-a îngropat trupul. Printre „ucenicii” Sfântului Gherasim se număra și o fiară, un leu care i-a slujit precum un om. Căci fiind leul rănit, a venit la sfânt să îi scoată spinul din picior, iar după ce a fost vindecat, nu l-a mai părăsit pe Cuviosul Gherasim. Într-o zi, leul a adormit la soare, iar catârul pe care i-l dăduse starețul în grijă a fost luat de un trecător. Întorcându-se mâhnit, leul a preluat de atunci sarcina catârului pe care Sfântul Gherasim credea că l-a mâncat, așa că i se punea pe spinare un vas mare cu care se aducea apă în mănăstire, până când un om s-a milostivit și a dat starețului bani să cumpere un alt catâr. La scurtă vreme, omul care furase primul catâr a trecut pe acolo și, recunoscând leul că acela e catârul pe care îl pierduse, a mugit, de l-a speriat pe om și a recuperat catârul, cu tot cu trei cămile. Mergând împreună la stareț, a văzut sfântul că îl ocărâse degeaba pe leu, căci nu mâncase catârul, și i-a pus de atunci numele Iordan. După ce a murit Sfântul Gherasim, leul nefiind prezent, l-a găsit îngropat când s-a întors și a început să strige cu putere, încât nimeni nu îi putea alina durerea și a murit îndată deasupra mormântului starețului.
Sfântul Conon, grădinarul ‒ pașii către Împărăția lui Dumnezeu
Curat cu inima și iubitor de Dumnezeu, Sfântul Conon se ocupa doar de grădina sa, lucrând cu mâinile, și rugându-se. Chemat la judecată de ighemonul care dorea să-l facă să se lepede de Dumnezeu, sfântul nu a dorit să meargă, dar fiind dus cu forța, a fost chinuit până la moarte. Născut în Nazaretul Galileii, în secolul al III-lea, Sfântul Conon a venit în cetatea Carmila și și-a făcut aici gospodărie, îngrijindu-și cu mare drag grădina. Nu învățase carte, dar era nevinovat cu inima și se ruga neîncetat la Dumnezeu. Auzind ighemonul despre el, iar în acea vreme fiind dată poruncă pentru prigonirea creștinilor, l-a chemat la judecată. Dar sfântul nu a dorit să meargă, spunând că el nu are de ce să se adune cu cei care nu cred în Hristos. Fiind luat cu forța, i-au fost bătute piroane de fier în picioare și a fost obligat să alerge înaintea caretei ighemonului, până când a căzut în genunchi și și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Sfinții 42 de mucenici din Amoreea ‒ pașii către Împărăția lui Dumnezeu
Fiind luați în sclavie de către musulmani, cei 42 de mucenici nu au cedat, vreme de șapte ani, ademenirilor și amenințărilor păgâne și nu s-au lepădat de Dumnezeu, motiv pentru care au fost uciși de sabie. Conducători ai armatelor împăratului bizantin Teofil din secolul al IX-lea, cei 42 de mucenici au fost luați în sclavie atunci când musulmanii au asediat orașul Amoreea. Întemnițați timp de șapte ani, vreme în care toți ceilalți creștini închiși au fost uciși, comandanții au rezistat la toate ademenirile și amenințările musulmanilor de a se lepăda de dreapta credință, dar nu au cedat. Prin urmare, li s-au tăiat capete și, fiindu-le aruncate trupurile în Eufrat, s-au găsit imediat pe lângă mal, de cealaltă parte, întregi, capul fiecăruia lipindu-se de trup, de parcă nici nu ar fi fost tăiat. Și le-au luat credincioșii și le-au îngropat cu cinste, dând slavă Domnului pentru biruința mucenicilor.